mereu căcăcios!

După cum știți, după ce a murit fostul rege Mihai, Primăria s-a repezit să-l cinstească. Pîn-la urmă, s-au cadorisit cu numele lui parcul Herăstrău și-o bucată din Kiseleff.

Mi-e silă? Da’ cum! Mă mir? Deloc!

Că doar, așa cum știm, Bucureștiul a fost mereu căcăcios cînd e vorba de nume. Și nu numai pe vremea comuniștilor, cărora le plăcea să scrie și rescrie istoria.

Sigur; nu orice schimbare de nume a fost o nenorocire și justificări se găsesc mereu. Căile Plevnei, Rahovei, Griviței au fost botezate ca să ne crească simțămintele patriotice după Independență; aidoma și Calea Victoriei.

Și nenumărate străzi și străduțe au primit numele celor căzuți aparînd Patria.

Dar bulevarde mari, principale, precum Carol și Elisabeta au fost botezate după capetele noastre încoronate încă din viețile acestora. Ferdinand a primit bulevard cînd încă era doar principe în pole-position… Regina Maria, nici nu ținea socoteala cîte-i purtau numele…

Ce să mai zici de ăștia mai mici? Între Războaie, principele Nicolae avea șosea-nspre Tei. „Marele Voievod” Mihai era comună suburbană. N-am mai stat să-l caut și pe Carol al doilea, și el primise încă din pruncie – sigur – vreun cătun-ceva. Plus că parcul Herăstrău i-a purtat numele la-nceputuri.

Și-n plus, cu orice prietenie și-nțelegere externă nouă, cîte-o stradă se nimerea cu vreun patron vremelnic; ba vreun rege jugo-slav, ba vreun dictator fascist…

Ce să mai zici că nu se deschideau străzi, la cîte personalități ședeau la coadă – a fost o vreme cînd cele două splaiuri ale noastre aveau vreo zece nume, cîte unul de la un pod la altul… și alte zece pe malul cel’lalt!

Oamenii înșiși – purtați de năzuința lor de frumos – luptau pentru vremelnica nemurire. Micul propitar care-și parcela o fundătură căuta și el să-și lase numele pe hartă.

Ce să mai zici cu vecinii năpăstuiți de vreun botez nefericit? E plină de haz istorisirea bătrînului lingvist Alexandru Graur despre oamenii de pe strada Epicur care nu s-au lăsat pînă cînd primăria nu le-a schimbat numele străzii în… Epicol!

Și dup-aia au venit, știm bine, comuniștii – și totul s-a dat peste cap; și chiar nu merită să contabilizăm.

Dar merită să ne-nchipuim strădania administrației de-a găsi locul potrivit pentru un Lenin; bulevard? – cam puțin, și dacă nu îi găsim un bulevard demn de gloria lui, nu cumva se interpretează? Așa ca l-au făcut nume de raion.

Nici cu vremelnicul Stalin nu trebuie c-a fost ușor: ce să botezi, ca să nu pară nici mai prejos de Lenin? Tot un raion! Dar parcă era mai mic decît raionul Lenin; trebuia să-i mai dea ceva; o piață… o șosea… ajunge? Dacă n-ajunge? – ei, atunci, noroc cu Herăstrăul!

Da’ parcă pe toarșu Gheorghiu-Dej nu l-au făcut raion în timpu’ vieții, ca pe vremea lu’ regele…

Ei, nici nu prea mai conta așa tare toponimia stradală – puterea se arăta prin nume de fabrici, din industria de unde trebuia să se simtă că vine progresul.

Și după comuniști, cît de cît, am mai reparat una-alta, fără să fim ocoliți nici de nedreptate, nici de prostie…

Cîte schimbări! Peste cîte, cu haz, înțelepciune și vopsea proaspătă, s-a tras plapuma uitării!

Așa că, dragii moșului, stați liniștiți: este sută-n mie îndreptățită pățania de-acum a Herăstrăului – și, peste toate, justificată istoric.