de Ando și HM
„Astăzi, 19 august 1988, în al 2060-lea an de la formarea statului dac centralizat și independent, al 44-lea an de la victoria revoluției de eliberare socială și națională a poporului român și al 23-lea an de la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, am inaugurat lucrările de construcție la Centrul Consiliilor Naționale ale Democrației Muncitorești-Revoluționare, nou și monumental edificiu ce se adaugă marilor ctitorii ale acestei epoci de puternică înflorire economică, socială și culturală a patriei noastre socialiste”
… așa scria la gazetă, în vara de-acum trei decenii. Mai bine zis, așa scria pe pergamentul pus – într-un cilindru de oțel – la temelia viitoarei construcții.
Viitorul n-a mai fost așa cum credeau ei; nu s-a mai construit complexul uriaș, ci ditai Mallul unde se duce cu bucurie tot bercenarul.
Sus, pe colina Văcărești – unde de-abia se demolase pușcăria/mănăstire – Tovarășul și Tovarășa erau, deci, în vizită de lucru.
August torid, ajun de zi națională – prilej bun să bată orașul inspectînd realizărili…
… care erau nu puține! Lacul, deja aflat în „ritmuri înalte de lucru” precum și amenajarea complexă a rîului Dîmbovița erau la un pas, așa că vizita a continuat la podurile Mihai Bravu și Vitan; ultimul fiind și cel mai mare, „destinat să faciliteze navigația”.
După ce-a mai dat niscaiva „recomandări menite să faciliteze grăbirea ritmului de execuție” și mai jos de poduri, alaiul s-a-ntors spre oraș „străbătînd cîteva cartiere noi” ca să vază bulevardul Victoria Socialismului și Casa Republicii – reținînd „arhitectura viguroasă și armonioasă a întregului ansamblu care contureaza noul și elegantul bulevard, de evidentă originalitate urbanistică”.
Ura – și la gară! Și-au plecat însuflețiți de saluturile unui „mare număr de bucureșteni aflați la acea oră pe marile artere ale Capitalei”.
Nu-i de mirare că tovarășii nu pridideau cu indicățiile adresate oamenilor muncii – să facă planul, să grăbească ritmurile de execuție, se se mobilizeze – dacă pe oriunde se duceau, dădeau numai de oameni pe stradă!
V-am mai povesti despre vizita asta, da’ n-avem lămîie și-i cam grețos; dar om mai da și peste alte articole din trecut: căutînd, cu oarece metodă, prin ziare de-acum fix 30, 40, 50, 60 și chiar 70 de ani.
Ei da, minutul amintirilor cu oameni scoși pe stradă să aplaude. Era un eveniment în sine, când vizita “provincia” întreg orașul se oprea – nu mai muncea nimeni, nu se mai făcea școală, copiii mai bine hrăniți își rupeau mâinile cu câte 20-30 de garoafe de dat “ca mulțumire pentru copilăria fericită”, iar adulții care făcuseră baie în seara precedentă stăteau să prezinte utilaje și mostre. Restu’ stăteau pe stradă la aplaudat, iarnă-vară-ger-caniculă, nu conta. Da, eu am fost unul dintre copiii aceia mai bine hrăniți, pupat de “tovarășa” într-o curte de întreprindere prin anii aceia de mari realizări.
O fomulare la fel de imbecilă, dar mai ridicolă era “…un grup de bucureşteni aflat pe aeroport l-a întâmpinat pe tov…” Câte astfel de “aeropoturi” am mai înghiţit la acea vreme! Câte autobuze erau scoase din parcul RATB ca să ne ducă la Otopeni pt. că pleca sau sosea “toa’răşu” 🙁
Îmi amintesc. Eram elev de gimnaziu si a fost o întreaga nebunie (in 1978) cu acei 2050 de ani de la…, inclusiv filme la Cinema Gloria.
„stați de mult la coadă?“
„suntem aici de peste 2000 de ani“
@Dan,
esti un fericit!
Eu am fost la Arges la primirea /plecarea Tovarasului, chiar am vazut de foarte aproape masina cu Corbu si elcopterul, dar nu am de loc poze.
In Bucuresti nu ma lasau sa ma duc, ca avem barba si eram “element dujmanos”.
Dar un coleg de servici mai tanar a dat … cravata cu Tovarasul!
Erau la o primire, pe el nu l-au lasat sa dea mana cu Cramaciul, ca avea ochelari, dar cel elevul de incredere ales pentru misiune avea cravata de pionier sifonata, asa ca la intalnire a mers cu cravata colegului meu!
Era un proces întreg atunci, țin minte: în acea zi nu s-a făcut școală, profesorii au stat la făcut pancarte în cancelarie iar majoritatea elevilor au fost trimiși acasă cu ordine precise să nu umble aiurea pe stradă. Pe mine m-au îmbrăcat cu haine cumpărate în ziua precedentă; culoarea pantofilor nu se potrivea la costum așa că s-a aplicat metoda românească, vopsirea lor în atelierul școlii. Ce explicație am avut și eu de dat acasă, că am plecat cu pantofi albi și m-am întors cu pantofi negri… Pe lângă asta, ne-au verificat la policlinică să nu avem ceva de dat iubiților conducători, vreo dermatită sau roșu în gât – pe mine m-au respins inițial pentru că aveam pulsul mărit (de emoție sau de frică de doctor), dar de unde să scoată atunci, în ziua aia, pe altcineva? În final am ajuns într-o cantină de întreprindere unde am stat cred o oră sau două cât și-a făcut tovarășul turul prin oraș, apoi m-am trezit cu un buchet uriaș de garoafe în brațe și cu o femeie scundă și plină de pistrui care m-a pupat și aia a fost. Cam 8 ani aveam atunci cred.