despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Din zbor – Limba română (XXIII) – V

scris de C. D. Mocanu

„Dacă aș fi grădinar 
mi-aș sădi cuvintele în pământ:
iar din ele ar încolți cândva,
limba română.”

M-am lămurit! Președintele țării mele nu dă doi bani pe limba română. Din neștiință sau din ignoranță nu ezită să o stâlcească și să o schimonosească. Nici măcar nu are îndoieli. O face cu hotărâre. Poate compensează cu altceva!

Este domnia sa un bun orator? Are domnia sa o retorică impecabilă? Transmite domnia sa cu meșteșug mesaje care merg la sufletul ascultătorului? Discursurile dumisale fascinează oamenii?

Să căutăm răspunsurile la clasici [Vasile V. Haneș, Antologia oratorilor români, Socec & Co., București]:

[…] „Oratoria… e promptitudinea inspirației. Oratorul trebue să compuie repede, de multe ori să improvizeze. Pe orator îl apreciezi, dacă frazează repede și îi refuzi epitetul ca atare aceluia care nu e fluid, care nu-și înlănțuie gândurile prompt și nu-și face o frază bine construită, imediat și natural.”[…]

[…] „La oratorie – ne spune d. Ion Petrovici în „Figuri dispărute” – spontaneitatea creației și viteza formulării fericite nu sunt un ornament superfluu, ci o condiție a talentului. Timpul genezii nu este aci un factor indiferent, ca la poezie, nuvelă sau roman. De aceea talentul improvizației contează și pentru aceea sunt admirați oamenii care pot să răspundă la moment, întro formă pentru care altora le-ar trebui ceasuri întregi.

Lăsând la o parte însușirile accesorii – nici acelea de disprețuit – care sporesc puterea de fascinație a oratorului – glasul, ținuta, nuanțarea, etc. – calitatea esențială a oratorului rămâne ușurința improvizației, nu de fraze neinseilate, ci bine articulate și fericit împodobite.” […]

[…] „Într-un număr al revistei sale „Săptămâna” Gh. Panu s’a ocupat și de tainele elocinței, susținând că dintre toate categoriile de literați, oratorii exercită mai multă vrajă față de oameni. În mod vag el spune: orator e cel ce vorbește, te încântă, te fură, te câștigă în sensul părerilor sale. Și nu e vorba să-ți transmită o convingere rece, ci una care îți angajează întreaga ființă.

Ca să ajungi la acest rezultat, se cere talent: să aibi putința ca fără răgazul unei meditări mai îndelungi să-ți așezi ideile în cea mai bună rânduială, să le îmbraci într’o formă impecabilă și să găsești oarecum la moment expresii dintre cele ce știu drumul către suflet. (I. Petrovici, „Talentul oratoric”).

Din acestea înțelegem că elocința e produsul unui temperament și efectul unei pasiuni, prin care se stabilește un fluid electric între sufletul oratorului și al ascultătorilor; e, deci, ca și în poezie, reacția ce se produce în sufletul cuiva prin scânteia creatorului inspirat din opera sa. Și pentru realizarea ei, se cere, ca și la poezie, o limbă corectă, frumoasă, la care se adaugă ritmul oratoric și însușirile specifice genului.

Aceste însușiri accesorii pot fi:

  1. Puritatea și armonia vocii (una din forțele oratorice ale lui Titu Maiorescu);
  2. Eleganța gesturilor;
  3. Originalitatea de intonație și ținută; căldura accentului, vioiciunea gestului, energia frazei.”[…]

Mă chinuiesc de câteva zile să identific la președintele țării mele măcar una dintre trăsăturile definitorii ale unui bun orator. N-am găsit! Mai încerc!

Promptitudinea inspirației, spontaneitatea creației și viteza formulării fericite, ușurința împrovizației de fraze bine articulate și fericit împodobite … Aș! Citește din însemnărică. Când vorbește liber cotește iute spre miriște. Abordează cu obstinație, fără rânduială în idei, doar câteva subiecte folosind șabloane verbale politico-propagandistice, seci, lipsite de snagă, învățate pe dinafară. Ascultându-l m-am întrebat de fiecare dată ce vrea să spună.

Ca orator, președintele țării mele nu te încântă, nu te fură, nu te câștigă în sensul părerilor sale, nu tansmite vreo convingere care să-ți angajeze întreaga ființă. Între sufletul său și sufletele ascultătorilor nu se stabilește niciun fluid electric. Nu cumva să se electrocuteze! Doamne ferește!

Vorbește cântat, cu o dicție suferindă, monoton, fără intonație, fără accente, fără ritm. Rostește cu maxilarele încleștate scrâșnind din dinți. Vorbele îi pleacă din ficați, nu din suflet și cu speranța că auditoriul nu bagă de seamă, zâmbește chinuit.

Îl slujește o limbă frumoasă – limba română. Domnia sa nu știe cât e de frumoasă, de bogată, de expresivă, de melodioasă, de armonioasă. A învățat-o după ureche și o folosește cum poate și cum se pricepe.

Ținută, vioiciunea și eleganța gestului… Ți-ai găsit! În ipostaza de vorbitor, președintele țării mele e stană de piatră. De frică să nu i se crape pantalonii, nu mișcă, nu clipește.

Q.E.D.! Limba română, nu! Oratorie, nu! Elocință, nu! Atunci ce?

Încă puțin! Va urma.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>