Cred că nu-i o noutate.
Bucureștiul duce lipsă de multe. Ne lovește – întîi de toate – lipsa civilizației, a lucrurilor simple care ar trebui să meargă. Frapează neputința de-a face – și aici includ neputința și nepăsarea autorității dar și neputința și neștiința oricărei forme a opoziției.
Dar astea-s lucruri vizibile, clare, ce sar în ochi!
Ce nu vedem că lipsește – dar simțim – este măreția; puterea de-a deschide drumuri; de-a fi o Capitală!
Este imposibil să fim o Capitală dacă sîntem timorați și mediocri, nu-i așa?
Așa sîntem!
Ca să conduci – ca să ajungi undeva conducînd – trebuie să lași de-o parte frica; să nu te sinchisești de „ce-o să zică lumea”.
Bucureștiul și-a trăit momentul de glorie la-nceput de ani 2000, cu un Primar care rîdea-n fața oricui și care nu se temea să-și ducă la capăt ideile: în patru ani-jumate a tras afară Capitala din mocirla cleioasă în care adăsta; și încă vreo trei ani după ce n-a mai fost Primar, orașul a respirat și, mai ales, a visat la proiecte fezabile, la planuri ambițioase.
Nu-i nici o mirare că venirea lui Oprescu a fost însoțită de planuri ușchite! – ne-obișnuisem cu toții că putem face orice, dacă ne dorim.
Dar articolul ăsta nu e despre infrastructură, despre proiecte, despre investiții.
E despre altceva: despre motivul pentru care Orașul nostru-i așa de mediocru.
Fiindcă, încet-încet, a ajuns pe mîna mediocrilor, fricoșilor, nepregătiților, neștiutorilor.
Aștia-s oamenii care se tem să facă ceva, ca să nu rîdă lumea de ei că nu le iese.
Ăștia-s oamenii care n-au nici puterea, nici anvengura și nici… nonșalanța să conducă și să ducă Capitala undeva.
Mediocrii și semidocții se tem mereu. Se tem de Om, se tem de rîsul și de scîrba lui. Și de-aia tot ce vine de la ei nu poate fi decît pompos, găunos, festiv și oficial. Ei nu știu de nevoia de-a lua ceva ușor, de-a face ceva drăguț, de-a face ceva cu acea autoironie a omului deștept, umblat și bazat.
Uitați-vă-n jur: în București nu se mai țin de ani buni de zile evenimente publice controversate și interesante.
Arta, bunăoară, s-a refugiat prin subsoluri, hale și poduri. Da – am rîs și-am privit cu silă zeci și zeci de evenimente „artistice”… dar le-am văzut; le-am înțeles; le-am putut folosi mesajul.
Parade nu se mai țin; nici fel de fel de festivaluri ori zile ce marchează vreun fapt simpatic. Nici nu ne dăm seama cîte-au fost și nu mai sînt.
S-au stins prea multe lumini în Capitală.
comentarii