despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Portrete și întâmplări (III) – Sora lu’ Viorica

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Suntem uneori, fără voia noastră, protagoniștii unor întâmplări care transformă în realitate ceea ce nici măcar nu îndrăznim să ne închipuim. Prin ciudățenia lor, nu pot fi uitate. Ne urmăresc toată viața. O astfel de pățanie mi-a marcat începutul de drum spre maturitate.

Primăvara anului 1972 se străduia să ne izbăvească. Frigul își mai făcea de cap, în special noaptea.  Zloata de peste zi ne punea încălțările la grea încercare. Împlinisem de câteva zile optsprezece ani și eram elev în anul III la Liceul Industrial Energetic. Pentru a ajunge la timp din Vitan în Giurgiului, la Toporași, trebuia să salut o nouă zi de școală la ora 6.00, la vreo zece-cincisprezece minute după ce mama pleca la serviciu. Tata se scula la 4.30, ieșea pe poartă la 5.00, mergea pe jos și la 5.30 era în fabrică. Programul lui începea la 6.00.

Așa se face că în dimineața cu pricina ceasul deșteptător și-a făcut, ca de obicei, datoria slobozind sunetul ăla strident, nedefinit, care amplificat de o farfurie îmi sfredelea creierul. Am sărit din pat, adică m-am sculat, fără să mă trezesc. Asta urma să se întâmple ceva mai încolo. Mergând spre baie, încă buimac, mi-a atras atenția lumina din bucătărie dar, m-am gândit că mama a uitat să o stingă. Cum în curând urma să ajung acolo și cum o apăsare matinală nu-mi dădea pace, am ales să-mi văd de drum. Programul acelui moment devenise obișnuință. Îl executam din reflex. Ca tot omul…, spălat, bărbierit, îmbrăcat, frezat… Începusem să mă dezmeticesc fără să fiu încă vioi.

În starea asta, cu un mers cam nesigur, am apucat spre bucătărie. Mâncărica, pregătită de mama anume „pentru de dimineață”, mă aștepta. Era ultima etapă înaintea plecării. Obligatorie dealtfel, căci un program de 6 – 8 ore zilnic impunea o susținere… energetică pe măsură.

Cu siguranța celui aflat la el acasă, am deschis larg ușa și… am încremenit. Lângă sobă, pe un scaun, stătea cu mâinile în poală o fetișcană. Să fi avut zece-doișpe ani. Nu o cunoșteam. Primul gând a fost că încă dorm. Am închis ochii. După câteva clipe i-am deschis larg pentru a mă convinge că am visat. Spre disperarea mea, totul era aievea! Cu un zâmbet abea schițat în colțul gurii, o fetișcană mă fixa cu privirea. Trezit brusc, cu glasul sugrumat, am întrebat:

– Ce cauți tu aici? Cine ești?

– Sunt sora lu’ Viorica, colega ta! – a răspuns puștoaica, fără vreo urmă de emoție, chiar cu îndrăzneală, de parcă era firesc ca în prag de zi, când lumina dimineții zăbovea încă în spatele întunericului, să se afle înbucătăria casei mele, fără știrea mea.

Atunci am realizat că seamănă leit cu cea pe care tocmai o invocase – colega mea de clasă V.D.

– Și cum, Doamne iartă-mă, ai ajuns la mine?

– M-a adus mama mai devreme. A vorbit cu tanti Mocanu și m-a lăsat aici să te aștept.

– Pe mine? De ce să mă aștepți?

– Ca să mă duci la sor’mea.

– La Viorica? Ea știe?

– Nu știe!

Am închis încă o dată ochii și mi-am scuturat capul crezând că astfel mă voi lepăda de coșmarul care mă bântuia. Zadarnic! Băgasem de seamă că mama pregătise masa pentru două persoane, semn că  „sora lu’ Viorica” spunea adevărul. Era prea mult. Am lăsat-o baltă! Urma să limpezesc lucrurile mai târziu.

– Hai să mâncăm! Îmi povestești pe drum!

Nu m-a refuzat. La 6.40 ne-am pornit spre șoseaua Giurgiului, drum de un autobuz și un tramvai.

****

V.D., una  dintre cele doar zece fete din clasa mea, venea dintr-o localitate argeșeană aflată la circa douăzeci de kilometri de Pitești, vestită pentru țuica de bună calitate produsă de oamenii locului.

Înaltă, cam slăbuță, pistruiată, cu mers de balerină, mai degrabă urâțică decât frumușică avea totuși un farmec special, incontestabil. În relațiile cu orășenii era cam stângace. Celelalte colege plecate din mediu rural s-au adaptat  rapid. Ea  asimila mai încet valorile citadine. Una peste alta, o prezență agreabilă, o pată de culoare care înveselea tabloul clasei noastre.

Într-o pauză mai lungă, m-am așezat lângă Babanu, prietenul și vecinul meu din mahalaua Vitanului. În banca din spate, Viorica lucra la un referat pentru laboratorul de electrotehnică. Așa credeam noi!

Făceam amândoi sport. S-a întâmplat ca tocmai atunci să primim echipament nou de la cluburile noastre. Bucuroși, am început să vorbim, cu voce joasă, despre diversele componente vestimentare. Inevitabil am ajuns la chiloți. E drept că discuția a deviat. Fără să depășim limita bunei cuviințe ne-am abătut și pe la alte feluri de chiloți! Brusc, imperativ, Viorica ne-a întrerupt sporovăiala.

– Terminați cu oribilul cuvânt chiloți!  

Surprinși, ne-am uitat lung unul la altul. Babanu a reacționat primul. S-a întors încet și cu un zâmbet șăgalnic, plin de înțelesuri, a întrebat:

– Tu nu porți chiloți?

A continuat apoi pe post de „Moș Povață”:

– Să știi că nu-i frumos să tragi cu urechea!

Cu siguranță, ascultătoarea nu se aștepta la o astfel de replică. După câteva clipe de năuceală, colega noastră a țâșnit în picioare. Era roșie ca racul (se întâmpla când intra în încurcătură sau când se înfuria). În drum spre ușă, vizibil ofensată, ne-a aruncat peste umăr:

– Să vă fie rușine!

Ne-a fost dar, ne-a trecut foarte repede!

A doua zi, în timpul orei de desen tehnic ținute de prof. ing. Petru Cunicer, am fost amândoi chemați la Cancelarie. O astfel de procedură se aplica numai atunci când beleaua era cât casa. Nici n-am închis bine ușa după noi și Babanu m-a întrebat curios:

– Ai făcut ceva Dănică?

– Eu cred că nu! Dracu știe! Dar tu?

A negat hotărât din cap, și-a aranjat freza cam rebelă, aflată la limita regulamentului și m-a îndemnat:

– Hai să mergem!

În antecamera cancelariei ne aștepta doamna prof. ing. Elisabeta Potolea, diriginta noastră. Nu părea preocupată. Era chiar veselă. Am intrat în camera unde se purtau discuțiile cu părinți și zâmbind ne-a înștiințat despre o plângere (mai precis o pâră) făcută de Viorica la adresa noastră. Ni se imputa folosirea „fără jenă” a unui „limbaj cam porcos”. După justificatul moment de uluială, i-am povestit cele întâmplate precizând apăsat că „limbajul cam porcos” s-a redus la „oribilul cuvânt chiloți”. A râs cu poftă! Ne-am ales cu o dojană blândă  și cu rugămintea de a respecta sensibilitățile Viorichii. Ce puteam face? Ne-am angajat să tragem fermoarul la gură atunci când pârâcioasa se află prin preajmă. Nu cred că am reușit în totalitate dar, nici colega noastră nu a mai reacționat. Cam așa era Viorica!

Părinții ei, oameni gospodari și întreprinzători, munceau mult pentru a-i asigura cele necesare într-un oraș ca Bucureștiul. Viorica locuia cu chirie, în condiții foarte bune, pe Str. Stoian Militaru, destul de aproape de școală. Produceau și vindeau cantități mari de țuică, în condițiile în care circuitul alcoolului era atent controlat. Una dintre filierele prin care distribuiau apreciata băutură avea baza în Vitan, la cincizeci de metri de casa mea (Vitan Nr. 201), pe Intrarea Gălbinași, la Sanda a lui Mulge. Am descoperit-o întâmplător într-o zi când am dat nas în nas cu mama Vioricăi. O știam din toamna lui ’69 când și-a însoțit fiica în prima zi de școală. Am văzut-o apoi de vreo două ori la ședințele comune  părinți – elevi – dirigintă. Știa la rându-i cine sunt.

Vizibil marcată de surpriza întâlnirii cu mine, biata femeie mi-a destăinuit scopul prezenței ei în mahalaua de la marginea de sud a Bucureștiului. Chiar dacă nu o făcea și încerca să-mi servească o poveste, tot era inutil. M-am prins repede cum stăteau lucrurile. Știam ce se întâmplă pe Gălbinași la ai lui Mulge și știam ce conținuseră cele două canistre goale purtate pe umăr.

Obișnuit cu diverse operațiuni desfășurate la limita legii sau chiar dincolo de ea (în special cu carne și produse din carne), nu am vorbit nimănui  despre această parte din viața colegei mele V.D. Acum, după atâția ani, mă simt dezlegat!

****

Până în stația de autobuz, la Niță Elinescu, m-am lămurit. Puștoaica trebuia să ajungă în București, la Viorica, pentru un interes oarecare. Familia nu stabilise însă când și cum. Mama ei își aproviziona periodic distribuitorii. Utiliza un tren de noapte, mai puțin supravegheat, care sosea în capitală pe la ora 4.00, transporta marfa la destinație (două canistre de cîte 20 de litri!!) utilizând tramvaiul 26, apoi se întorcea acasă cu primul tren de dimineață.

Cum venise rândul Sandei a lui Mulge, fără să anunțe pe cineva, a decis să profite de ocazie și să o aducă și pe aia mică, cu gândul de a o lăsa la mine, urmând ca eu să o duc la sora ei. Repet, Viorica nu știa nimic. Eu, nici atât! Exista totuși o problemă. Când ne-am întâlnit, i-am spus doar că locuiesc pe Vitan, fără alte detalii.

– Cum ați aflat adresa mea? Noaptea nu-i nici țipenie de om pe aici! N-ai pe cine întreba.

– Ne-a arătat nea Nicu unde stai. (Nicu al lui Mulge)

– Și dacă nu mă găseați, ce făceați?

– Mă ducea mama și pleca după amiază!

Instantaneu mi s-a înfipt în minte o întrebare nerostită, la care nu am gasit niciodată răspuns: „De ce nu te-a dus frate din capul locului fără să mă mai chinuiască pe mine ?”

****

Norocul e de partea celor îndrăzneți! Pe Vitan, între Mihai Bravu și Bobocică, existau două familii Mocanu. Una la numărul 197 dar, acolo locuia sora lui Nicu Mulge, Petra, căsătorită cu Gheorghiță Mocanu (Dogaru’) și una la numărul 201  unde locuia familia Gheorghe Mocanu (al lui Anghimoft), adică familia mea. Localizarea a fost floare la ureche!

****

Pe la 5.30, ingenioasa argeșeancă a venit la noi acasă. Mama trebăluia prin curte. A văzut-o și a strigat-o pe nume. Nu prea se întâmpla ca la ora aia să te strige cineva la poartă. Deși a tresărit, mama a mers totuși să vadă despre ce este vorba. O femeie străină, îmbrăcată decent, politicoasă, s-a prezentat și i-a spus o poveste halucinantă în care apăreau unii dintre ai lui Mulge. Nu s-a panicat prea tare. Îi trecuse ceva pe la ureche despre relațiile pe care familia unei colege a fiului ei le avea prin vecini. Așa a ajuns sora lu’ Viorica să-mi tulbure ziua.

Drumul cu autobuzul a trecut repede. Puștoaica era simpatică, vorbăreață, mult mai îndrăzneață, mai înfiptă decât soră-sa. La Dobroteasa, în stația tramvaiului 17, mă aștepta Babanu. Fără să scoată o vorbă, și-a plimbat, de mai multe ori, privirea de la mine la însoțitoarea mea și invers. Când s-a prins cu cine seamănă, a rupt tăcerea.

– Ce bă, ai dormit la Viorica?

Printre dinți, mai cu fereală, i-am zis de bine (ca între băieții… din Vitan) somându-l apoi să înceteze. Nu a mai comentat dar, tot drumul a râs mânzește. Îmi venea să-l omor!

Când am intrat în clasă cu aia mică, Viorica s-a făcut ca para focului, a pus mâna la gură și cu disperare în glas m-a întrebat:

– Unde ai găsit-o?

– La mine în bucătărie. (Puteam s-o mint?)

– Ție îți arde de glumă…

– Nu glumește! Am fost la el acasă! – a lămurit-o puștoaica.

După ce s-a mai liniștit, colega noastră a plecat să-și conducă sora la locuința ei din apropierea școlii.

Lipsa unor explicații care să astâmpere curiozitatea bunilor mei prieteni le provoca fantezia. Cum deslușirile se lăsau așteptate, am devenit subiectul bășcăliei croite (adesea de Babanu!) în jurul relațiilor, mai mult decât colegiale, pe care le-aș fi avut cu Viorica deși, relațiile mele mai mult decât colegiale treceau dincolo de zidurile clasei. Și asta o știau toți.

 „Că de nu s-ar fi sfârşit,

Tot aş mai fi povestit!”

Post Scriptum

Azi, Viorica este mama grijulie a mai multor copii și o vrednică… preoteasă.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>