Cît de tare și cosmopolit îmi suna, în copilărie, numele Sălii Dalles! Cu totul altfel decît puzderia de domnitori și eroi comuniști care confiscaseră majoritatea denumirilor publice.
Sala Dalles avea nu doar un nume – ci și un renume, așa cum ne spunea, cîndva, și Alexandru Dinu…
După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele „Dalles” să aibă greutatea necesară.
După Revoluție, cînd totul s-a „privatizat”, nici Sala Dalles nu putea rămîne mai presus. Tîrguri de mărțișoare, tîrguri de Crăciun; dar și prima librărie din Capitală care arăta cu totul și cu totul altfel: unde mirosea a carte frumoasă, a copertă lucioasă, a hîrtie bună, a cerneală de tipar de calitate.
Acum 25 de ani apărea „librăria de la Dalles”: mare, ticsită cu cărți și albume – nu cu lumînări și săpunuri cum ne-am obișnuit în zilele noastre. Librărie cum trebuie.
A fost un reper al Bucureștiului de sfîrșit de ani ’90!
… și a rămas o librărie unde merita cu adevărat să te-oprești multă vreme, pîn-acum patru ani, cînd s-a închis.
De-atunci locul este pustiu. Gol – vitrinele-s chioare și murdare, praful zici că trece-n stradă din ele. S-au mai ținut vreo cîteva „expoziții” de artă… și atît. Oamenii trec repede, întorcîndu-și privirea de la necurățenie și paragină; nu mai stă nimeni s-aștepte pe cineva la intrare, nu mai cască nimeni gura la ceva interesant.
Locu-i mort; cît de păcat să ai locuri moarte-n inima unui Oraș viu!
Nici nu realizasem că de patru ani s-a închis librăria de la Dalles. Cred că instinctiv evitam zona ce îmi lăsa un amestec de repulsie și nostalgie… Ah, cum arată Magheru acum!
Moare încet, treptat..
https://www.simplybucharest.ro/?p=49452
Magheru a devenit doar un loc de trecere şi cam atât. Un fel de şosea de Centură, dar fix prin inima oraşului. Clădirile sunt mai toate cu bulină roşie, magazinele “de fiţe” s-au mutat în mall-uri, cinematografele s-au închis, trotuarele s-au tot îngustat. O întreagă zonă sacrificată pe altarul Zeului Automobil. Pentru că asta obţii când faci oraşe pentru maşini.
La polul opus e Cal. Victoriei, căreia îi merge foarte bine decât cu pista de biciclete.
E o dovadă grăitoare că e nevoie de timp – mult timp – să se refacă un vad pierdut.
Așa că între Romană și Universitate va fi mort încă minim un deceniu.