de Ando și HM
Nevoia de-a ne ști casa-n siguranță ne-a însoțit dintotdeauna, adaptîndu-se odată cu vremurile. De la cîinele din bătătură pîn’la sistemul de securitate cu senzori de mișcare și camere video e o lume distanță.
Odată cu viețuirea la oraș, în comun, oamenii au descoperit că nu-i simplu să fii sigur atuncea cînd șezi la bloc.
O clădire cu apartamente nu-i un lucru ușor, mai ales cînd a fost construită înainte de apariția unor facilități care par la îndemînă: are spații comune care se cer întreținute, are nevoia de-a fi alimentată sistematic cu combustibil pentru sistemul de încălzire și – de ce nu? – trebuie, cumva, păzită.
De-aceea băgăm de seamă, la o sumedenie de blocuri interbelice, existența a fel de fel de intrări secundare, folosite pentru evacuarea gunoiului și pentru aprovizionare. Găsim, de asemenea, o sumedenie de chițimii în care ședea personalul de serviciu: îngrijitori, fochiști…
Sigur, luxul de-a avea și „concierge” era o alegere: ușile principale se pot încuia și sonerii se pot monta. Și nu știm azi dacă acel portar avea doar rol de pază; sigur dădea cu mătura, se ocupa de întreținerea ascensorului; cine știe cîte mai făcea!
Dacă cineva crede că vreodată s-a construit cu larghețe, se înșeală. Să prevezi din proiect o cămăruță-n plus te pune la cheltuieli și nimănui nu-i plac cheltuielile. Așa că nu orice bloc vechi a avut și portar – și, cu siguranță, în ziua de azi spațiile gîndite pentru pază au fost converite în mini-garsoniere, ateliere, spații de depozitare. Ce să mai zici de ferestrele zidite ori astupate…
Un lucru-i sigur: pe-atunci conta mult să se construiască frumos; și eficiența să fie deghizată în eleganță. Cînd pătrunzi în vreun hol de bloc interbelic, găsești treaba asta aplicată c-o naturalețe ce ne uimește-n ziua de azi.
Habar n-avem dacă, în exemplele înfățișate mai departe, blocurile astea aveau sau nu cămăruțe de paznic. Știm doar că, în apropierea ușii, găsim ferestruici – mascate cu stil – de unde, la o adică, se putea vedea cine dă să intre. Le-am ales în special pe cele interbelice, pentru că atunci avîntul construirii de blocuri individuale a fost maxim.
Era mai putina mitocanie pe atunci desi in tara era mult mai multa saracie si analfabetism, statistic vorbind. Asta se reflecta in rafinamentul locuintelor colective. Ieri m-am uitat de curiozitate pe un anunt publicitar sarit in ochi la inchiderea mailului … Nu stiu ce imbecil o fi facut proiectul unei asemenea monstruozitati, intr-o zona unde ai vrea sa cauti o calitate a vietii. Cred ca si un student repetent din anul 1 s-ar jena cu astfel de partiuri de apartament: http://www.apartamente-noi-central.ro
Cine stie ce camatari tuciurii travestiti in “dezvoltatori” au construit asa ceva.
Uau! Apartament de trei camere cu două băi! Cineva face lucs 😀
Felicitari pt. articol!
Foarte bine documentat cu imagini!
Intr-un astfel de bloc interbelic statea si unchiul, si da, era un imens subsol tehnic unde rezida (locuia si lucra) FOCHISTUL, strict necesar deoarece blocul nu era racordat la termoficare, si ncii nu existau centrale termice compacte, automate, ca acum.
Detaliu anecdoticȘ liftul pe care il folosea toata lumea era defapt cel “de serviciu”, si circula intr-un grilaj in jurul caruia se insurubau scarile.
Liftul “de lux” era situat in laterala, si l-am folosit numai de doua ori, iar dupa revolutie a fost blocat si transformat in spatiu de depozitare!
Apartamentele aveau si o “camera penrtu servitoare”, cu intrarea separata …
Mulțumim! Sper să mai dăm și peste alte detalii interesante și pe viitor.
Încă mai există blocuri interbelice cu portari. Acum vreo câţiva ani am avut “plăcerea” de a vizita un coleg d efacultate într-un astfel de bloc din apropierea Universităţii. Evident, la intrare am fost oprit de nea Gheorghe, portarul. Şi a început distracţia, că eu nu ştiam exact numele complet al colegului, deci telefoane ,,Bă, zi numele complet că nu pot să intru”… Odată rezolvată problema numelui (deşi precizasem etajul şi apartamentul, era musai să spun şi cum îl cheamă pe locatar), am intrat în liftuleţul înghesuit între scările în spirală şi am urcat la etajul 6 cu el. Interesant e că blocul era rotund, holul era şi el rotunde şi, desigur, peretele exterior al garsonierei era, de asemenea, rotund. Nu ştiu ce fel de garsonieră era aia, că avea o cameră destul de mare, cu un hol de aceeaşi lăţime cu camera, dar neseparat cu uşă şi cu o baie măricică (de o lungime aproximativ egală cu a camerei, dar mai îngustă), dar fără bucătărie. Prin urmare omul meu montase aragazul în baie, lângă budă, că acolo era ţeava de gaze. Nu îmi dau seama cum se putea gândi o astfel de locuinţă. Oare apartamentele fuseseră reîmpărţite în perioada comunistă şi “camerele pentru servitoare” deveniseră băi?
Desigur, întreaga construcţie avea o ditamai bulină roşie şi era plină de fisuri şi infiltraţii, aspect caracteristic majorităţii blocurilor interbelice, datorat atât lipsei de întreţinere, cât şi modului de construcţie.
Se practică mult în blocurile noi, din Centrul civic, unde portarul deja e regula.
Cât despre apartamentele din blocurile vechi, în chițimiile servitorilor nu de puține ori s-au văzut izgoniți foștii proprietari, după Naționaliizare…
Da, am întâlnit şi soluţia asta prin Centru Civic, dar blocurile alea nu au fost prevăzute din construcţie cu aşa ceva, portarul e invenţie recentă, probabil din cauza numărului mare de firme cu sedii în apartamente, ceea ce implică perindarea unui număr mare de oameni prin bloc, oameni consideraţi suspecţi de o parte din foştii colonei şi generali care au primit repartiţii pe acolo.
Cel din poza 2 pare interbelic… numai că e din 1957-1958.
Mulțumim mult!