despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Nițică istorie – Popești Leordeni – aerodromul din Sud (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente verificate și confirmate, completate (în mică măsură) cu amintirile mele.

Citiți prima parte aicia doua parte aici

Campania de bombardamente începută de anglo–americani la 4 aprilie 1944 a continuat și după 10 iunie. Bucureștiul devenise țintă permanentă. Erau vizate infrastructura feroviară, diverse obiective militare, depozitele de carburanți, uzinele care produceau pentru front.

***

În intervalul 4 aprilie – 19 august 1944, România a fost supusă la 48 de bombardamente anglo–americane (15 pe timp de noapte) pentru care au fost utilizate peste 40.000 de tone de bombe. Asupra zonei Ploiești–Valea Prahovei s-au executat 30 de bombardamente. Bucureștiul a fost atacat de 20 de ori.

***

„Vânătorii” de la Popești Leordeni au participat la „petrecere”. Le era din ce în ce mai greu, dar se țineau scai de inamic.

Aviația noastră de vânătoare se apropia de limita resurselor materiale și umane. În intervalul 4 aprilie – 24 iunie 1944 pierduse 65 de avioane din cele 115 pe care le avea la dispoziție și 33 de piloți, în majoritate dintre cei care zburau pe I.A.R. 80/81C. Nu se mai putea opune modernelor P-38 Lightning și P-51 Mustang americane aflate într-un evident avantaj numeric și tehnic.

Confruntați cu această realitate, comandanții aviației române au decis ca, începând cu 5 iulie 1944, să interzică orice operațiune a unităților dotate cu IAR 80/81C împotriva forțelor aeriene aliate.

Grupul 6 Vânătoare va efectua în ziua de  3 iulie 1944 ultima sa misiune contra aviației americane.  Raidul inamic avea ca țintă Bucureștiul – depozitul de produse petroliere al societății Distribuția de la Mogoșoaia și fabrica de locomotive Malaxa.

De la Popești Leordeni au decolat, sub comanda lui Dan Vizanty, 20 de avione I.A.R. 81C care la nord–est de aerodrom au angajat lupta cu o formație numeroasă de avioane P-51 Mustang.

Lovit, adjutantul aviator Mincu Gheorghe a fost obligat să aterizeze forțat pe aerodrom. Ceilalți, copleșiți de un inamic aflat într-o covârșitoare superioritate numerică, au primit ordin să se retragă. Cum americanii patrulau deasupra aerodromului, unii au fost obligați să aterizeze lângă Răzvad, județul Dâmbovița. Ceilalți au reușit, în limită de benzină, să revină la bază.

Bombardamentul a produs pagube însemnate și numeroase victime, mai ales în comunele suburbane Dămăroaia, Grivița, Marele Voievod Mihai, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești și Popești Leordeni.

După 5 iulie 1944 o parte a Grupului 1 Vânătoare staționat la Roșiorii de Vede (personal navigant și avioane) s-a deplasat la aerodromul din sudul Bucureștiului unde s-a alăturat Grupului 6 trecând astfel sub comanda căpitanului aviator Dan Vizanty. În luptele cu aviația americană unitatea de la Roșiori pierduse 13 piloți, printre care comandantul grupului (căpitan comandor av. Ioan Sandu) și trei comandanți de escadrilă și mai mult de jumătate din avioane. Greul apărării aeriene a rămas în seama Grupurilor 7 și 9 care aveau în dotare avioane Messerschmitt Bf 109G (Me Bf 109G).

În lunile iulie și august bombardamentele anglo–americane au continuat în ritm susținut. Statul Major al Aerului a dispus, printre altele, ca Gr.6V. cu baza la Popești Leordeni să fie dotat cu 39 de avioane Me Bf 109G de producție germană. Piloții grupului urmau să facă trecerea la acest tip de aparat pe aerodromul Pipera.

Numai că evenimentele au luat-o înaintea ordinelor. La 21 august armata sovietică a spart frontul din Moldova și a început să înainteze spre interiorul țării iar la 23 august regele neîncoronat Mihai I a declanșat „revoluția de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă”.

Armata germană, cu o prezență semnificativă în București și în împrejurimi, a reacționat. Printre altele, generalul Alfred Gestenberg, șeful misiunii militare germane pentru armata aerului din România, a ordonat bombardarea capitalei. Luftwaffe, aviația până nu demult aliată, a făcut-o… nemțește, sistematic, temeinic, atacând în valuri centrul orașului dar și zonele suburbane. Între 24 și 26 august avioanele Heinkel He-111 (bombardier), Junkers Ju 87 Stuka (bombardier în picaj) și Messerschmitt Me 110 (bimotor de vânătoare – bombardament) protejate de Me Bf 109 (vânătoare) au produs pagube importante și un număr mare de victime în rândul populației civile. Artileria antiaeriană a mai rărit din ele dar nu a reușit să le descurajeze.

În cursul zilei de 24 august, Grupul 9 Vânătoare, aflat la Cioara–Doicești (jud. Brăila), comandat de căpitanul aviator Constantin – Bâzu Cantacuzino, a primit ordin să se deplaseze la singurul aerodrom pe care nu erau cantonați nemți – Popești Leordeni (unde se afla Gr.6V.) – pentru a asigura apărarea aeriană a Bucureștiului. Având în dotare avioane  Messerschmitt Me Bf 109G, piloții grupului s-au bătut de la egal la egal cu piloții Luftwaffe.

Acolo, la Popești Leordeni, Bâzu Cantacuzino a fost implicat în zilele următoare într-o operațiune spectaculoasă (și puțin cunoscută) de recuperare a prizonierilor anglo–americani, înainte ca trupele sovietice să intre în București și să pună stăpânire pe România.

***

Căpitanul aviator Constantin Cantacuzino – Bâzu, așa cum îl alintau apropiații – face parte din elita aviației civile și militare. Provenea dintr-o familie ilustră. Era fiul prințului Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Rosetti-Tescanu.

Jucător performant de tenis și de hochei (căpitan al echipei naționale între 1931 și 1937), motociclist, radiotelegrafist, pilot de linie și de vânătoare, deținător de recorduri, Bâzu Cantacuzino a avut o viață tumultuoasă.

La sfârșitul războiului în palmaresul său figurau 43 de victorii (avioane doborâte) confirmate (42 individuale, una comună) și 11 victorii neconfirmate ceea ce îl plasează pe locul doi după căpitanul aviator Alexandru Șerbănescu (44 de victorii confirmate și 8 neconfirmate). În august 1944, Statul Major al Aerului a adoptat un alt sistem de clasificare a piloților de vânătoare, sistem care ține cont de categoria aeronavelor  doborâte. Se acordă 3 puncte pentru un avion cu 4 sau 6 motoare, 2 puncte pentru unul cu 2 sau 3 motoare și 1 punct pentru un avion cu un motor. Constantin Cantacuzino a acumulat astfel 69 de puncte și ocupă locul întâi, urmat, cu 55 de puncte, de Șerbănescu.

***

Ca urmare a raidurilor de bombardament din august 1943 și aprilie–august 1944, România deținea circa 1100 de prizonieri anglo-americani, personal navigant aparținând mai multor subunități din compunerea Armatei 15 Aeriene a SUA (US 15ͭ ͪ Air Force) staționate la Foggia în sudul Italiei.

Înaintea evenimentelor de la 23 august aceștia se aflau internați în Lagărul nr. 13 București (Spitalul Militar Regina Elisabeta, Școala normală de pe strada Sfânta Ecaterina) și în Lagărul nr. 14 Timișul de Jos (vilele primăriilor Brașov și Giurgiu) unde îl aveau ca traducător oficial pe… Constantin Noica. Vârsta medie a prizonierilor era de 22 de ani. Unii înregistrau deja doi–trei ani de serviciu în forțele aeriene.

Pe toată durata internării au beneficiat de protecție, de un tratament omenos. Autoritățile au respectat cu strictețe Convenția de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război din 27 iulie 1929, convenție pe care U.R.S.S. nu a semnat-o. La 6 august 1943, după ce primii 110 aviatori aliați au fost făcuți prizonieri, mareșalul Ion Antonescu ordona:

  1. „Toți vor fi grupați într-un singur lagăr – cei valizi – și într-un singur spital – cei răniți – pentru ca paza să se facă mai ușor și tratamentul să fie egal.
  2.  Nu se va permite contactul lor cu persoane străine de armată și chiar cu militari care nu au căderea a-i vedea sau a le vorbi.
  3.  Tratamentul va fi omenos, conform legilor internaționale și fără nicio exagerare.
  4.  Paza va fi astfel organizată ca nicio evadare să nu fie posibilă”.

Și pentru că uneori se cam exagera cu „bunul tratament”, Antonescu revine la 24 septembrie și precizează: ,,Să se aplice convenția și nimic mai mult. Acte de servilism care dezonorează un popor nu trebuiesc făcute. Nimeni nu are dreptul să facă mai mult decât ceea ce trebuie”.

Schimbarea produsă în România, consecințele acesteia, le-au fost aduse la cunoștință celor deținuți în București chiar în seara zilei de 23 august când li s-a acordat și libertate de mișcare.

***

Unul dintre aceștia a folosit momentul pentru a face ceea ce știa el mai bine – să fotografieze.

Locotenentul Sherwood A. Marks din Pasadena, California era ofițer fotograf într-o unitate specializată (Combat Camera Unit – CCU) din componența 15th Air Force. Căzuse prizonier în ziua de 22 iulie cu ocazia primei sale misiuni deasupra Ploieștiului.

După numai o lună petrecută în lagărul din București, atunci când „when Rumania surrendered” – România a capitulat (!!!???)⃰ a fost lăsat să colinde liber orașul.

Și-a dat ceasul de mână la schimb cu un aparat de fotografiat, a cumpărat filmele necesare de pe piața neagră (cu ajutorul unui intermediar, refugiat polonez) și a început să „acopere subiectul”.

Fără mijloc de transport, presat de timp, a fotografiat lagărul de prizonieri, scene din Bucureștiul care încerca să facă față schimbării și intrarea trupelor sovietice în capitala României.

Locotenentul Sherwood și negativele sale au revenit la baza din Italia. Sub titlul „An american PW’s view of Bucharest” (într-o traducere aproximativă: Bucureștiul văzut de un prizonier de război american), fotografiile au fost publicate în presa de peste ocean.

***

Bombardamentele repetate, insistente, furibunde ale aviației germane asupra capitalei au făcut ca prizonierii anglo–americani să nu mai fie în siguranță. În ziua de 25 august 1944, reprezentanții acestora s-au întânit cu noul ministru secretar de stat la Departamentul Războiului, general de corp de armată Mihail Racoviță căruia i-au solicitat:

  • Să fie evacuați din oraș pentru a nu mai fi expuși bombardamentelor germane;
  • „Să fie înarmați și organizați într-o unitate sub conducerea ofițerilor români, pentru a lupta alături de noi contra germanilor”;
  • „Un ofițer aviator american, însoțit de un ofițer român sau de o personalitate desemnată de guvern, să plece imediat cu un avion în Italia, pentru a aduce la cunoștința Comandamentului Aliat situația creată în România”.

Generalul Racoviță a reacționat imediat. Prizonierii au fost mutați în cazarma Regimentului 4 Vânători care se afla în afara Bucureștiului, pe șoseaua spre Alexandria. A existat chiar și o tentativă de a-i organiza și pregăti pentru lupta împotriva nemților. Ofițerii desemnați să pună în practică ordinul ministrului au constatat că aviatorii englezi (puțini la număr) aveau dreptate când îi înțepau pe colegii lor americani susținând că aceștia sunt „novici în aviație și amatori în război”. Starea de indisciplină și lipsa pregătirii militare de bază îi făceau pradă sigură în confruntarea cu experimentații luptătorii ai trupelor germane.

Unul dintre prizonierii aliați cu cel mai înalt grad era locotenent colonelul James A. Gunn, locțiitorul comandantului Grupului 454 Bombardament. Ajunsese în prizonierat la Ploiești cu ocazia raidului din ziua de 17 august 1944. Gunn nu dorea ca anglo–americanii să fie „eliberați” de sovietici. Nici americanii, nici britanicii nu acceptau să-și abandoneze oamenii în mâna rușilor. Comandamentele aliate aveau experiența unor aviatori, deținuți de germani în Prusia Orientală și în Polonia, pe care Armata Roșie i-a „eliberat” dar nu-i repatria. Acceptând-o ca pe o dorință imperativă, James Gunn s-a implicat fără rezerve în operațiunea prin care urma să contacteze urgent, pe orice cale, Statul Major al Armatei 15 Aeriene.

***

Prima tentativă de a obține informații despre aviatorii americani căzuți prizonieri în România și de a-i ajuta datează din primăvara anului 1944. William Donovan, directorul O.S.S. (Office of Strategic Services) a introdus aceste obiective ca parte a unui plan care viza zona balcanică. Reticența Marii Britanii și a U.R.S.S. a făcut ca planul să nu fie pus în aplicare.

O.S.S. nu renunță și în august pregătește trimiterea unei echipe care să analizeze la fața locului posibilitățile de evacuare a prizonierilor americani. Din motive legate de planificare, acțiunea a întârziat și evenimentele de la București au făcut-o inutilă.

***

Singura soluție era să plece în sudul Italiei cu un avion, însoțit eventual de o persoană oficială, pentru a informa Comandamentul Aliat despre situația din România și pentru a solicita evacuarea de urgență a prizonierilor. Cu acordul autorităților, în dimineața zilei de 27 august s-a îmbarcat la bordul unui bombardier bimotor Savoia Marchetti SM79B, fabricat la Brașov (I.A.R. 79) și a decolat de la Popești Leordeni spre Foggia. La puțin timp, pilotul român a reclamat probleme tehnice la motoare și a făcut cale-ntoarsă.

După război, ajuns ambasadorul S.U.A. în Italia, Gunn a explicat incidentul și a precizat că, speriat de survolarea pe distanță mare a teritoriului inamic, pilotul a invocat funcționarea anormală a motoarelor pentru a justifica abandonarea misiunii (!!??).

Acțiunea temerarului locotenent colonel american părea sortită eșecului. Dar, un alt român l-a scos din încurcătură. Căpitanul aviator Constantin – Bâzu Cantacuzino s-a oferit să-l ducă la destinație cu avionul de vânătoare Me Bf 109G monopost pe care îl pilota. Pasagerul nu putea fi instalat decât în compartimentul destinat aparaturii radio după ce aceasta ar fi fost demontată.

Locotenent colonelul James Gunn a acceptat imediat neobișnuita călătorie pe care i-o propunea fără ezitare redutabilul comandant al Grupului 9 Vânătoare.

Înghesuit în fuselajul avionului care fusese inscripționat în grabă cu steagul american, având asupra lui și valiza cu documente oficiale, americanul a plecat în după-amiaza aceleiași zile spre baza aeriană de la San Giovanni. După un zbor lung, periculos marcat de peripeții cei doi au ajuns la destinație și au aterizat cu bine, spre stupefacția celor prezenți pe aerodrom.

Surpriza de a avea pe pistă un avion german Messerschmitt din carlinga căruia a coborât un ofițer român s-a transformat în uimire când acesta a extras din fuselaj un ofițer american aproape înghețat și năucit de lipsa oxigenului. Românul își îndeplinise misiunea.

Isprava a fost consemnată de prestigiosul săptămânal Time, vol XLIV, nr. 11 din 11 septembrie 1944 în pagina „World battlefronts” sub titlul „Men at war. Look at those G.I. shoes!”

Organismele militare americane de la Bari au început de îndată să lucreze la planul „Reunion” având ca obiectiv recuperarea prizonierilor aflați în România. Ca primă etapă a acestuia, la 29 august Bâzu Cantacuzino a plecat spre Popești Leordeni la bordul Mustangului „Sweet Clara” pus la dispoziție de americani. L-a pilotat fără probleme  stârnind admirația aviatorilor aliați. Doi dintre aceștia cu două avioane P-51 l-au însoțit.

Aveau ordin să-l doboare dacă ar fi constatat ceva suspect în comportamentul lui. Purta cu el documentele destinate regelui și noului guvern de la București.

***

În dimineața aceleiași zile (29 august), de pe aerodromul Popești Leordeni a decolat spre Moscova, cu escală la Odesa, avionul L.A.R.E.S (Liniile Aeriene Române Exploatate cu Statul) adus de la Boteni pentru a  transporta delegația română condusă de Ministrul de Stat și Ministru de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu, formată din Subsecretarul de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Maiestății Sale Regelui României, General Dumitru Dămăceanu, Prințul Barbu Știrbei și fruntașul țărănist Ghiță Popp, delegație care va semna la data de 12 septembrie 1944 Convenția de Armistițiu (încheiată) între Guvernul României, pe de o parte și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte.

***

Zborul s-a desfășurat fără evenimente. Cele trei avioane aparținând USAAF au ajuns deasupra aerodromului. Unul dintre ele s-a angajat pe panta de aterizare și a poposit pe pistă stârnind curiozitatea martorilor. Au constatat însă cu bucurie că din el coboară camaradul lor Cantacuzino, plecat într-o misiune fără precedent. Racheta de semnalizare trasă de acesta le-a confirmat însoțitorilor rămași în aer că aerodromul este sigur și că operațiunea poate trece la etapa următoare, după care Mustangurile au luat drumul către casă.

Spre seară, la Popești Leordeni au aterizat două bombardiere B-17 Flying Fortress. Au adus o echipă, condusă de colonelul George Kraiger, cu misiunea de a organiza și pune în aplicare evacuarea prizonierilor anglo – americani. Un grup din această echipă, condus de maiorul Frank Wisner, aparținea O.S.S. (Office of Strategic Services). Urma să se ocupa de găsirea, identificarea și adunarea prizonierilor. Un alt grup făcea parte din 1st Combat Camera Unit și era format din operatori foto – video militari care aveau ca principală sarcină, așa cum preciza presa americană referindu-se la România, să fotografieze și să filmeze „the damage done by the 15th AAF bombers prior to the capitulation of the Balkan nation” – daunele provocate de bombardierele aparținând 15th American Air Force înainte de capitularea națiunii balcanice (!!!???)⃰.

Încercând să-și potolească dorurile stârnite de recluziune, mulți dintre cei reținuți în cazarma Regimentului 4 Vânători s-au împrăștiat prin oraș.

***

Bani aveau! Așa cum prevedea Convenția de la Geneva, ofițerii prizonieri primeau solda corespunzătoare gradelor echivalente din armata română. Același document stabilea că subofițerii și trupa beneficiază doar de sume pentru hrană, igienă, tutun…, egale cu ale ostașilor români. Totuși guvernul a decis să le plătească și acestora soldă. Locotenentul aviator Charles Decrevel, internat timp de un an la Timișul de Jos, mărturisea: „Echivalentul în bani românești al soldei mele era mai mare decât leafa comandantului lagărului nostru.”

„Prizonierii americani eliberați au plecat la cumpărături.” Așa începe comentariul care însoțește fotografia locotenentului Sherwood.

Au negociat prețul cu localnicii și s-au ales cu o mulțime de pepeni.                                                                                 

***

Agenții O.S.S. au reușit în cele din urmă să-i culeagă și să-i ducă la locul de adunare de la aerodromul Popești Leordeni. Vreo doi au fost arestați de niște românce care… s-au măritat cu ei. Au căzut iar prizonieri, de data asta până la adânci bătrâneți.

Pentru a-i scoate din calea trupelor germane care se retrăgeau spre Brașov, prizonierii de la Timișul de Jos au fost mutați de Secția a 7-a, pentru relații cu armatele aliate, din Marele Stat Major la Pietroșița, de unde au fost conduși la aerodrom.

(*)

Presa occidentală de după 23 august 1944, jurnalele cinematografice, documentele oficiale, (cu foarte puține excepții), prezintă schimbarea din România ca pe o capitulare. Nici vorbă de armistițiu. O spun și prestigioși istorici români, o spun și faptele. Atât a putut niciodată încoronatul rege Mihai I, cel numit prin decret (Decretul – Lege Nr. 3046 din 6 septembrie 1940, publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a, anul CVIII, Nr. 206bis, Vineri 6 septembrie 1940). O capitulare.

După ce a citit convenția semnată la Moscova în ziua de 12 septembrie 1944, Iuliu Maniu a exclamat: „Acesta este un armistițiu? Era mai bine să nu-l fi semnat. Este o ocupație militară și nicidecum un armistițiu.”

Va urma!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>