despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Nițică istorie – Popești Leordeni – aerodromul din Sud (IV)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente verificate și confirmate, completate (în mică măsură) cu amintirile mele.

Citiți prima parte aicia doua parte aici • a treia parte aici

Etapa pregătitoare se apropia de sfârșit și echipa colonelului Kraiger nu reușea să ia legătura cu comandamentul de la Bari. Nu puteau informa asupra mersului acțiunii. Aparatura radio pe care au adus-o cu ei nu funcționa. În criză de timp, cu sovieticii care se apropiau de București, s-a apelat la… căpitanul aviator Constantin Cantacuzino. În ziua de 30 august, acesta a executat un nou zbor spre sudul Italiei pentru a confirma Statului Major al forțelor aeriene staționate la Foggia că operațiunea putea trece la faza finală.

A doua zi, 31 august, începând cu ora 10.00, pe Popești Leordeni au aterizat, în trei valuri succesive, 36 de bombardiere B-17 Flying Fortress aparținând unei escadrile care bombardase stăruitor pământul românesc și care au evacuat 739 de persoane. Între acestea se aflau și 39 de răniți preluați de două B-17 adaptate pentru misiuni medicale. Fotografiile înfățișează grupuri de prizonieri care se îmbarcă în avioane.

În cursul aceleiași zile, prin Colentina, Armata Roșie eliberatoare intra în București.

***

Deși nu doreau să le iasă în cale, unii dintre americanii de curând lăsați pe străzi s-au întâlnit cu „rușii” care, așa cum precizează comentariul fotografiei, „au fost bucuroși să găsească câțiva yankei în oraș”. Copleșiți de emoție și de uimire doi dintre aceștia îi prezintă locotenentului W.M. Hardin arma pe care cu mândrie o plimbau prin târg!

Scena a fost, evident, regizată. Locul, obiectul și personajele au fost alese cu meșteșug. Cei trei (cu fotograful patru) s-au întâlnit, așa ca din întâmplare, la kilometrul zero, în centrul Bucureștiului, oraș despre care și acum oficialii ruși afirmă, eludând adevărul istoric, că a fost eliberat de către glorioasa armată sovietică,…  fără ca aceasta să tragă măcar un foc.

Fricoșii ăia de nemți, care chipurile, ocupaseră capitala României s-au retras imediat când au auzit că se apropie oastea lui Stalin. În acest timp, bieții români stăteau cu mâinile în sân așteptându-i pe eliberatori. Uneori istoria pune la cale glume proaste!

Nici arma nu este una oarecare. Este o pușcă cu repetiție Mosin Nagant M91 (încărcător de 5 cartușe nedetașabil, încărcat manual sau cu o lamă de 5 cartușe) intrată în dotarea trupelor sovietice cu mult timp înainte de război. Până în 1944 fusese înlocuită cu mult mai modernele Mosin Nagant M38 și Mosin Nagant M44 dar mai ales cu pistolul mitralieră PPȘ-41(Balalaica). Cei doi militari nu se mândresc cu acestea, ci cu o piesă de muzeu pe care au scos-o din lăzile de campanie ca să se fudulească cu ea în centrul Bucureștiului și să-i impresioneze pe doi ofițeri americani (Sherwood și Hardin) scăpați de beleaua prizonieratului!

***

Pe 1 septembrie, alte 16 bombardiere au aterizat la Popești Leordeni de unde au preluat 393 de prizonieri. Operațiunea cu numele de cod „Reunion” s-a încheiat în ziua de 3 septembrie când trei B-17 și un avion de transport C-47 Dakota au evacuat ultimii 29 de aviatori anglo-americani care câteva luni ne-au fost oaspeți nepoftiți.

Tunurile au tăcut și învingătorul a luat/ne-a luat tot! Desființarea aviației noastre militare și a industriei aeronautice a fost unul dintre gândurile bune închinate României de marele ei prieten Iosif Vissarionovici Djugașvili Stalin.

Pentru a întări lupta cu dușmanul de clasă și pentru a rezolva eficient și la timp complicatele probleme interne ale țării, guvernul Petru Groza, copleșit de grija frățească ce ne-o purta Uniunea Sovietică, a îmbogățit tenebrosul minister de resort cu o unitate proprie de aviație. Sub denumirea de Flotila Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne, aceasta a început să funcționeze la data de 20 decembrie 1948 pe aerodromul Dudești Cioplea. În 1949 se mută la Popești Leordeni unde pentru o perioadă a împărțit aerodromul cu Școala de Parașutiști Sportivi.

Noii „vânători” n-au cinstit istoria locului cu isprăvi memorabile. M.A.I.-ul nu prea avea timp și resurse pentru mofturi aviatice. Altele erau faptele patriotice cu care se mândrea. Așa se face că în 1960, terenul „pe care a funcționat aeroportul M.A.I. Popești Leordeni și construcțiile aferente se transferă în administrarea M.I.P.Ch.” (Ministerul Industriei Petrolului și Chimiei) pentru „Fabrica de anvelope Popești Leordeni”.

Mutarea Flotilei Aerotransport la Otopeni a marcat sfârșitul activităților aeronautice și al aerodromului din sudul Bucureștiului.

***

Cam pe atunci (aveam cinci–șase ani) îi însoțeam pe vânătorii din Vitan în incursiunile lor la balta de la Ochiul Boului. Auzeam vorbindu-se de aeroport, știam că este în apropiere, sus pe deal, dincolo de drumul spre Leordeni, și-l rugam pe tata să mergem până acolo să văd și eu avioanele. Nu mă refuza explicit dar, răspunsul pe care îl primeam, același de fiecare dată, mă lămurea că nu e cazul să insist:

— Futu-le muma-n cur cu avioanele lor cu tot!

Eu nu aveam cum să știu ce e M.A.I.-ul și ce face el. Tata știa. A făcut o parte a stagiului militar la Trupele de Securitate. A fost încorporat și se afla în perioada de instrucție la un centru specializat al Jandarmeriei. Într-o seară s-a culcat în uniforma albastră a jandarmilor și s-a trezit dimineață în uniforma kaki cu petlițe albastre a trupelor de securitate.

O situație ca cea surprinsă magistral de Matty era puțin probabilă dar nu exclusă. Tata și prietenii lui erau tineri, sănătoși, bine instruiți și… foarte, foarte haioși. În plus, aveau dosare beton. Știau sigur că în vremurile alea doar gestul de a îndrepta arma spre un avion te putea muta, pe baza unei simple decizii administrative a M.A.I., din balta Ochiul Boului direct în balta de la Periprava.

***

O mică parte din suprafața aerodromului a fost ocupată de Fabrica de anvelope și articole din cauciuc Danubiana pe platforma căreia a fost amplasată și Stația electrică 110/20 kV-2×25 MVA. Restul terenului a căpătat folosință agricolă și a trecut în administrarea unei întreprinderi agro–industriale.

Am început să umblu prin Popești Leordeni, mânat de interese profesionale, în 1972. Apoi, din 1980, o lungă perioadă de timp, cel puțin o dată pe săptămână semnam condica acolo. În jurul localității, pe lângă Viscofil și Danubiana, se dezvoltau unități economice mari, foarte importante pentru București: Abatorul Glina, Fabrica de Preparate din Carne, Fabrica de Bere și Băuturi, Depozitul de înmagazinare subterană a gazelor naturale Glina, Stația de epurare a apelor uzate, Silozul de cartofi… a căror alimentare cu energie electrică nu era nici simplă, nici ieftină. Cunoșteam și mă cunoșteau mulți dintre oamenii locului, de la directori și primari la cei mai necăjiți locuitori. Îmi aminteam câteodată și îi întrebam de aerodrom. Unii nu știau nimic sau nici nu auziseră de el. Câțiva aveau amintiri vagi, neconvingătoare despre acesta.

Arhivele de război germane păstrează o fotografie a bazei aeriene așa cum era ea la început de septembrie 1944. A fost făcută de Luftwaffe în timpul unei misiuni de recunoaștere. Cu o minuțiozitate tipic nemțească, analistul care a studiat-o a marcat obiectivul și a notat o mulțime de informații utile, inclusiv coordonatele geografice.

Peste timp, acestea își dovedesc valoarea. Cu ajutorul lor avem imaginea actuală a zonei în care a fost amplasat aerodromul – platforma industrială Danubiana, extinsă haotic după ’89, în multe cazuri folosindu-se documente îndoielnice, întărite interesat de diverși neica nimeni ajunși vremelnic în capul trebii. Să o privim mai atent!

Cele două fotografii sunt separate în timp de peste șaizeci de ani. Am ales intenționat imaginea din 2004 furnizată de Google Earth. În ea mai pot fi identificate repere care să permită, după atât amar de vreme, reconstituirea corectă a conturului fostului aerodrom. Rezultatul este spectaculos și merită câteva deslușiri:

  • Comuna Popești Leordeni este azi oraș. Satele Popești și Leordeni au devenit peste noapte cartiere. Li s-au adăugat altele, bănuite și ele de civilizație urbană, zămislite chinuit în timpul febrei imobiliare care nu și-a găsit încă leacul.Ultimul apărut este cartierul Danubiana. Vechile denumiri – Pavlicheni, Popești Români, Conduratu, Cula – au rămas închise între paginile cărților de istorie din ce în ce mai rar răsfoite.
  • Balta Ochiul Boului, un paradis natural, a fost secată și în locul ei, niște activiști de partid, au amplasat un imens focar de infecție – groapa de gunoi Glina.
  • Satul Leordeni s-a extins spre nord, pe terenul din jurul bălții. Ajunși fără voia lor vecini cu groapa de gunoi, locuitorii zonei trăiesc un coșmar fără sfârșit.
  • Drumul forturilor, mărginit de nuci falnici, era parte componentă a sistemului de fortificații din jurul „cetății București”. Asigura accesul la Fortul 10 Leordeni, Bateria 10-11 Leordeni și Fortul 11 Popești. După un proces de cosmetizare – modernizare a fost integrat în Șoseaua de Centură a orașului.
  • Cele două forturi și bateria de artilerie dintre ele există încă. Forturile se află în proprietatea Ministerului Apărării Naționale. Au aceeași utilizare ca și înainte de ’89 – depozite ale Administrației Naționale a Rezervelor de Stat. Bateria adăpostea un depozit de muniție păzit cu străjnicie. În prezent este proprietate privată (!!!???) și adăpostește Complexul de agrement Miorița Winter.
  • Fabrica de fibre artificiale Viscofil, fostă Apretura, nu mai produce viscoză. Societatea a suprviețuit drumului către capitalismul dâmbovițean. Trăiește din vânzarea și închirierea spațiilor, căci atât i-a mai rămas.

Pentru planificarea raidurilor de bombardament din perioada aprilie–august 1944 sau pentru evaluarea rezultatelor acestora, aviația anglo–americană a efectuat mai multe misiuni de recunoaștere–cercetare fotografică a obiectivelor pe care le avea  țintă.

Escadrila 60 SAAF (South African Air Force), unitate specializată aflată în componenţa RAF (Royal Air Force), sub coordonarea Grupului 3 Recunoaştere al USAAF (USA Air Force), a participat la astfel de misiuni deasupra Italiei, Austriei, Germaniei, Poloniei  şi Balcanilor, inclusiv a României.

În ziua de 17 mai 1944, unul sau mai multe avioane ale escadrilei au survolat câteva zone ale Bucureștiului dar și unele comune suburbane. Incursiunea venea după bombardamentul din 10 mai și le preceda pe cele din 18 și 31 mai.

Fotografiile aeriene adunate de sud–africani în acea zi sunt păstrate la National Collection of Aerial PhotographyNCAP, din Edinburgh, Scoţia și se găsesc în fondul Allied Central Interpretation Unit – ACIU.

Câteva au fost făcute la Popești Leordeni. Niciuna însă, nu surprinde cel mai important obiectiv militar – aerodromul. Greu de crezut că experimentații cercetași au trecut pe lângă el fără să-l pozeze. Figura pe toate hărțile de navigație.

Dintre fotografiile disponibile am ales-o pe cea cu numărul 3088, intitulată Popești – Pavlicheni; Bucharest – Ilfov; Romania, doar pentru că există și pentru a avea un element de comparație cu situația de azi a zonei.

Aici se încheie povestea aerodromului din sudul Bucureștiului. Că de nu s-ar fi sfârşit, tot aş mai fi povestit. Sunt legat de Popești Leordeni și de oamenii locului. M-aș bucura ca tradiția activităților aeronautice să fie dusă mai departe de un aeroport modern. Puțin probabil! Să așteptăm, căci timpul și răbdarea transformă frunza de dud în mătase!

2 comments to Nițică istorie – Popești Leordeni – aerodromul din Sud (IV)

Leave a Reply to Ando Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>