despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

treceri

Cît de mult ne-am schimbat!

… cît de tare ne dă uneori peste cap o zi urîtă, obișnuiți fiind cu confortul.

Anotimpurile – frigul, zloata, vîjul, noroiul, arșița ori udeala – ne sîcîie într-adevăr; dar nu ne mai sinchisim de ele, nu-i așa?

Nu cît timp viața noastră-i aceeași; nu cît timp cei mai mulți dintre noi sîntem cocoloșiți, în lumea noastră călduță!

Îmi pare bine – mie – că n-am uitat că trecerile de odinioară de la un sezon la altul erau lucruri importante ale vieții; că însemnau pregătiri; că se marcau.

Oamenii – în voia Domnului – aveau atîtea vieți cîte timpuri și anotimpuri.

Sigur că viețile astea aveau tiparul lor – nu se putea altfel – dar trecerea dintr-una-ntr-alta cîte chițibușuri, cîte planuri, cîte socoteli presupunea!

Iote, vremea de-acum, de sfîrșit de toamnă, cînd omul cam termina cu treaba pe-afară, cînd pare că nu mai avea ce face pe cîmp și-n grădină, nu-l lăsa să se pună-n pat, lîngă sobă…

Grădina se curăța de buruiene, de gunoaie, de plantele ce mureau; uscăturile se puneau pe foc; se săpa – pentru ca peste iarnă pămîntul să nu se-ntărească aiurea; via se tăia, se-ngropa să nu-nghețe; și, peste toate astea, cîte mărunțișuri trebuiau puse-n ordine!

Acoperișul era-nchegat? Fereștile, ușile se-nchideau bine? Coșurile trăgeau? Hainele grele erau scoase, primenite și pregătite? Cămara era curată și plină – borcanele rînduite, murăturile așezate cum trebuie, vinul tras, cartofii așezați în paturile lor? Cotețele, magaziile erau reparate? Sculele, uneltele de vară erau puse bine – și cele de iarnă la-ndemînă? Dar lemnele erau sparte, tăiate, așezate cu cap în magazie? Ajungeau pînă-n primăvară?

Și fiecare făcea ceva, de la mic la mare! Ba chiar, parcă, ăi bătrîni erau cei care țineau toate astea sub control – cu toată puterea lor împuținată, experiența atîtor treceri le era formidabilă.

Și știți ce? Din toate atîtea astea care trebuiau făcute, bătrînii ăștia reușeau cumva, să găsească și prilejul unei bucurii – „am mai prins o toamnă!”

Mi-aduc aminte de-ai mei. Bunică-miu, ieșit de ani buni la pensie, își tîrîia picioarele prin șanțuri, venind cu cîte-un braț de vreascuri, bune să mai scutească lemnele cu inimă din magazie; mai întărea un gard; mai cusea pieptarul ăl gros și bătea cuie-n tălpile bocancilor ăi grei; și se punea la Soare, pe-o bancă, și-și făcea provizii de căldură pentru oase…

Bunică-mea-și făcea curaj și pleca la cumpărăturile de iarnă; cocoțîndu-se-n tramvai, se ducea la piață după izmene noi, bluze groase, mărunțișuri pentru cîrpit și reparat – și-apoi cîte se mai găseau de făcut pe-acasă! Fitece zi cu grija ei: să nu facă floare castraveții murați, să nu strice varza-n butoi…

Le era greu – le e greu și azi celor care nu stau aici, în Oraș – dar așa le-a fost dintotdeauna.

Și, înțelegînd asta, înțelegi și bucuria Omului de-a ține sărbători și obiceiuri; sfinții de toamnă, sîmbetele morților – parcă-ți mai trăgeai sufletul după toate cele făcute!

6 comments to treceri

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>