despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (5)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Întrunirea lunară a Societății de specialitate era îndeobște o întâmplare importantă în viața ternă și mizeră a oricărei clinici universitare. În primul rând pentru că-i aducea un pic de mișcare în trupul cu articulații anchilozate și apoi pentru că era prilejul potrivit pentru ca profesorii să mai scotă capul de sub velința anonimatului care le ascundea existența. Fiecare șef de catedră încerca atunci când clinica sa era gazda întâlnirii să rupă gura târgului cu ultimele cazuri operate, care mai de care mai spectaculoase și mai lipsite de șanse atunci când pacienții au fost internați. Bineînțeles că după operație, bieții de ei, s-au refăcut în totalitate și duc o viață normală, chiar dacă au rămas fără jumătate de cap! Cum cercetarea medicală românească nu prea există, singurele prezentări demne de un astfel de eveniment lunar erau cazurile clinice, stratagemă pe care instituțiile medicale occidentale nu o mai aplică de zeci de ani. Rezidenții nu aveau motive de bucurie. Pe umerii lor apăsa povara conceperii, redactării și prezentării lucrărilor, adevărate „bijuterii științifice” cizelate cu migală în puținul lor timp liber. După opt ore petrecute în sala de de operație singurul lucru pe care și-l dorea un rezident era să se scufunde încet, precum un crucișător torpilat și trist, într-o cadă cu apă fierbinte din care să nu mai iasă niciodată. Apoi niște istorici militari să trimită un batiscaf după el, să-l fotografieze și să-l arate  unor puști  curioși, mânjiți cu ciocolată pe la gură, veniți cu clasa în vizită la Muzeul Militar:

– Iată copii, așa arată epava faimosului HMS Resident!  L-au torpilat colegii și șefii. A participat la un război chimic și biologic, interzis de convențiile internaționale, fiind forțat să inhaleze gaze emanate de aparatul de anestezie prin tubulatura de plastic crăpată de doi ani sau pe la garniturile măcinate de vreme, incapabile să etanșeze o sticlă goală și pe care cei responsabili nu au catadicsit să le înlocuiască. Varicele i-au afectat grav chila și l-au scufundat de tânăr în oceanul depresiei.  A luptat cu vitejie. Pentru cîteva ore chiar a trăit cu iluzia că poate câștiga sau măcar că poate scăpa cu puntea de comandă întreagă. A sfârșit în adâncul albastru și rece, cu tot cu echipaj și cu aparatură.

– Luna asta îi rupem pe micuți! Ai făcut prezentarea la cazul ăla de tumoră uriașă? Cine a mai scos așa ceva? Aud? Mai știți pe cineva în România să fi scos așa o tumoră?

– Nu Șefu, la noi nu mai scoate nimeni.

– De-abia aștept să-i admir fața lui Z. când o vedea pozele.

Pentru România asemenea cazuri sunt performanțe medicale, chiar și pentru occident, având în vedere că acolo așa ceva nu mai are indicație chirurgicală de douăzeci de ani. Într-o țară în care medicina se face pe cai de lemn, aparatele de anestezie scapă gaz de cade chirurgul în pacient, asistentele nu au cu ce face pansamente, relaxantele musculare sunt aduse de rudele pacienților înainte de operație, după ce au făcut pelerinaj pe la toate farmaciile din jurul spitalului iar pereții sunt ținuți în poziție verticală de un strat subțire de tencuială, cândva  albă, de obicei gri-șobolan, astfel de operații pot fi considerate minuni, iar cei care le fac niște mici Dumnezei. Și e greu să îi acuzi de îngâmfare. Tânărul Medic încerca uneori să o facă. Își aducea aminte însă că este rezident și îi trecea imediat.

Amfiteatrul se afla la subsol. Totul în spital se învârtea în jurul subsolului. Din alee, treptele conduceau  spre o intrare cu aspect de grotă. Trebuia parcursă în pas vioi, altfel exista riscul de a fi miruit cu lichidele filtrate prin tavan, în timp ce executai un slalom de maestru printre producțiile celor care nu au găsit un loc mai bun, mai ferit și mai confortabil pentru a se ușura. Dincolo de ușă era beznă. Trecut peste prag, nu știai niciodată ce te așteaptă. După o necesară și binemeritată perioadă de adaptare, ochii  distigeau greu două culoare unite în unghi drept exact în fața ușii. Cel care ducea înainte părea rupt din afișele erei postindustriale, după războiul atomic și deșertizarea completă a Terrei.  De-a lungul pereților burdușiți de igrasie, de o parte și de alta, erau depozitate de-a valma dispozitive și aparate medicale, un strung, mulțime de fișete, toate din anii cincizeci. Dulapurile alea metalice, scorojite și cam hâite, adăpostiseră probabil dosare compromițătoare sau, din contră, dosarele unor oameni cu trecut sănătos care deveniseră directori de spital, poate mai rău, chiar medici doar pentru că părinții lor erau plugari și nu chiaburi. La mijlocul galeriei atârna stingheră o singură lampă care răspândea o lumină anemică, palidă, ca în marile filme sovietice. Nu era drumul pe care-ți doreai să apuci, îți trebuia Călăuza lui Tarkovski ca să supraviețuiești. Tânărul Medic n-a mers  niciodată pe acel culoar dar, era convins că undeva, dincolo de marginile zdrențuite ale conului de lumină din tavan, începea Zona.

Pentru a nu ocoli întregul spital și pentru a evita să treacă printr-o secție aflată ea însăși într-un permanent șantier, folosea și el drumul prin subsol. Cotea însă scurt la dreapta, foarte atent pe unde calcă pentru a nu se prăvăli peste …ndra, boschetara spitalului care dormea ghemuită după ușă. Acolo  era un mic intrând potrivit pentru a se adăposti, mai ales pe timp de iarnă când gardienilor de la poartă li se făcea milă de ea și o lăsau să intre pentru a se încălzi lângă țevile de termoficare prost izolate care fâsâiau pe alocuri abur cald. După ce trecea de …ndra și de conservele ei de fasole aruncate pe jos ajungea la ușile batante. Aveau culoarea untului și păstrau pe ele, precum pereții peșterii din Altamira, înțelepciunea mai multor generații de pacienți, scrijelită acolo spre veșnică dăinuire. Erau numerele de telefon ale diverselor domnițe, idealuri de frumusețe contemporane cu caligrafii, de la cele cu șase cifre, de dinainte de ’89, până la cele ale modernelor telefoane mobile, însoțite de amănunte scrise despre specializările preoteselor de la templul zeului Amor și de planșe anatomice înalt specializate care ilustrau anumite organe și sisteme.

Majoritatea graficienilor anonimi proveneau dintr-o categorie selectă de pacienți ai spitalului.  Erau, în cel mai fericit caz, absolvenții a maximum patru clase, aveau tenul mai întunecat (sau nu), purtau aur masiv pe degete și pământ între ele și aveau reale aptitudini războinice,  mai ales spre seară când veneau de la cârciumă cu  neuronul (care singur fiind, se plictisea) plin de matrafox. Îi demonstrau apoi nevestei cât sunt de viteji și  de artiști în artele marțiale, motiv pentru care femeia devenea, pentru o perioadă nedeterminată, musafira medicilor.  Refăcută, înzestrată cu dantură nouă și cu ceva coaste în minus se întorcea invariabil la soțul preaiubit: „Ce să fac domnu doctor, să-l las?”.  Care soț și desenator neștiut, diagnoticat fiind cu ciroză și cancer (din cauze ușor de descifrat), figura pe lista de așteptare a viitorilor pacienți. Era doar chestiune de timp. Fiecare are ceea ce alege și de obicei alege ceea ce merită!

La primele ore ale dimineții, în special vara, după ce trecea de ușile batante avea adesea impresia că intră într-o cârciumă sordidă din groapa lui Ouatu: un miros greu de votcă proastă amestecat cu cel al podelei îmbibate cu tot felul de lichide și un fum gros, de tutun ieftin prin vălătucii căruia distingea   pacienții de curând operați. Trăgeau vârtos din țigări și din recipiente de plastic cu conținut incert. Inconștiența spre care zboară gândul oricărui om normal nu are neapărat sens pentru un alcoolic.

– Domnu doctor iar l-am prins la țigară azi dimineață. Sub pat avea o sticlă de bere, cred că i-a adus nevasta aseară. I-am spus că îl dăm afară dacă îl mai prindem. Păi se poate? Oamenii se chinuie să îl opereze, stau cinci ore în picioare ca să scoată cancerul din el, vin sâmbăta să îl panseze și el bagă țigări. Asta e bătaie de joc!

Se întâmpla frecvent ca pacienți operați, forțați să respire prin gaura din gât, să tragă cu nesaț din țigară… prin același orificiu.

– Iar l-am văzut pe ăla de l-ați operat săptămâna trecută în curte, fuma pe stomă.

– Știu, niște idioți! Ar fi bine să le cumpărăm niște Cohibas d’alea model Castro. Sunt mai groase, se mufează perfect pe gaură, și măcar nu se mai căznesc săracii cu țigările astea subțiri.

Ei bine, și după toate astea ajungea la ușa amfiteatrului, o cameră tip demisol, cu tencuiala măcinată de igrasie, cu ferestre mici și geamuri nespălate prin care se zăresc doar cauciucurile mașinilor scumpe ale baștanilor din conducerea spitalului. În templul universitar, cei care urmăreau prelegirile se topeau vara de căldură și dârdâiau iarna de frig. Dacă lăsau ușile deschise, țevile de termoficare mai domoleau efectele vâjului care sufla ca afară pe lângă  cercevelele bătrâne, vopsite obsedant în crem. Din acest motiv Profesorul alege cu mare grijă perioadele în care clinica va trebui să găzduiască ședința lunară a Societății astfel încât așteptatul  eveniment să se întâmple primăvara sau toamna (dar nu prea târziu ca să nu dea gerul).

Exact așa era și atunci, septembrie blând, nuanțe de galben și roșu peste tot. Curtea spitalului avea o frumusețe ciudată, de femeie ușor trecută și totuși plină de nuri, care ascundea dezolarea totală din interiorul zidurilor.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>