despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (6)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Sălile de operație de la parter nu păreau așa de triste. Ferestrele lor dădeau spre o curticiă interioară unde din bunăvoința Domnului și prin neglijența administrației creșteau un pic de iarbă, un măr pădureț pe care rezidenții îl culegeau vara, între operații și o tufă de roșii despre care nu se știe cum ajunsese acolo. Era probabil efectul unui obicei bine împământenit.  Tot internatul în spital își păstrează mâncarea adusă de acasă în borcane, pungi și pachete frumos aliniate pe pervazul ferestrei.  Resturile se aruncă pe geam. Așa se face că acel petic de pământ, care nu avea mai mult de cinci pe cinci metri, și-a împodobit creștetul cu o rubensiană tufă de roșii. În anul acela rodise abundent Spre toamnă, ceea ce nu fusese cules de pacienți sau de rezidenți, atârna sub formă de gogonele, numai bune de murat. Între acest tărâm al făgăduinței și ferestrele sălii de operație se întindea pe toată lungimea clădirii, ca un veritabil șanț de apărare, o bașă de aproximativ un metru adâncime care nu colecta  apă ci toate deșeurile universului:  seringi de toate mărimile, tampoane folosite de diverse tipuri, hârtie igienică îmbibată cu produse fiziologice, pansamente, ambalaje de medicamente, resturi de mâncare și câte altele,  dispuse cu precizie în dreptul secțiilor din care proveneau. Peste toate tronau princiar sticlele, mai ales cele din plastic. Oaza de civilizație dâmbovițeană se afla în stăpânirea lor, a pisicilor.

Mamiferele astea cu blană moale care trăiesc în preajma oamenilor de câteva mii de ani ocupaseră autoritar subsolul spitalului. Toate tentativele de recensământ dăduseră greș. Existau medici, nu puțini, care le aduceau de mâncare și le îngrijau.  Prezența lor, nepotrivită într-un spital european,  era totuși salvatoare pentru că altfel, la mizeria din subsol și la gunoaiele din curte, ar fi fost invadat cu siguranță de șobolani, care și așa o duceau bine dar măcar aveau și ei o grijă. Toate miorlăitoarele își făceau veacul pe lângă groapa de sub ferestrele sălii de operație. Acolo aterizau adesea resturi alimentare și învățaseră că în ea este cel mai bun adăpost atunci când cîinii maidanezi ar vrea să le smotocească în numele aversiunii ancestrale și reciproce ce le însoțește existența. Câinii care bântuiau curtea spitalului nu săreau după mâțe. Chiar orbiți de ură, știau că nu vor mai putea ieși.

Tânărul Medic a reușit să numere vreo douăzeci. Fiecare medic avea câte o favorită dar nu putea distinge motivele alegerii, mai ales că multe dintre ele, fiind probabil rude de diverse grade, arătau la fel. Consangvinitatea nu le afecta morala sau genomul. Cea mai vânată era Gina, nu pentru că ar fi fost antipatică ci dimpotrivă, din simpatie generalizată. Gina fusese capturată odată de niște pacienți care aveau creierul, oricum sărăcit de neuroni, scăldat în alcool și rămăsese după această întâmplare cu o rochiță din plastic, o fostă pungă, prinsă exact in jurul taliei ca un tutu de balerină. Marele ei noroc era că din resturile de mâncare și din ocazionalul șobolan strangulat nu se îngrășa. Astfel punga nu îi strângea mijlocul până la a tăia în carne. Mulți au încercat să o prindă pentru a-i îndepărta bizara piesă vestimentară dar nu au reușit. Se pare că ultima întâlnire cu niște oamenii o făcuse să nu mai aibă încredere în nimeni.

Spitalul în care Tânărul Medic își desăvâșea pregătirea nu era un exemplu singular în privința pisicilor. Prietenul M., chirurg la un alt mare spital bucureștean, i-a povestit într-o zi liniștită de vară, la o bere autohtonă pe Smîrdan, despre experiența lor cu reprezentantele subfamiliei Felinae.

– Bătrâne, sunteți mici copii! Voi aveți cam multe, e drept, dar pripășite prin subsol sau în curte. Noi avem pisica secției. Toată lumea are grijă de ea. Să vezi cum îi dau asistentele de mâncare și o bagă la ele în cameră, lângă reșou să stea la căldură.  Dacă umbli noaptea pe culoare, știi cum e spitalul ăla…

– Și unde doarme?

– Nu știu unde doarme. Știu unde se pișă. La ușa camerei de gardă, că am călcat în plin de câteva ori. După ce va muri, duhul ei va colinda pe holuri. Da să vezi a dracu mâță cum se plimbă, nici profesorul n-are așa prestanță, pe cuvânt, se oprește cârdul de medici ca să treacă pisica.

Septembrie blând așadar, cu nuanțe de galben și roșu peste tot. Amfiteatrul s-a umplut. Medici cunoscuți, unii chiar foarte cunoscuți, cu nume bun în târg. În primul rând faraonii, profesorii din cele câteva clinici universitare care așteptau să vadă ce au mai operat gazdele. Totul părea că merge bine. După referate urmau discuțiile și comentariile, inevitabil acide, ale greilor care trebuiau să se înțepe, dacă nu din motive profesionale bine justificate, măcar de dragul tradiției. Tânărul Medic urma să prezinte un caz deosebit. Avea ceva emoții, era prima lui experiență de acest fel. În plus știa că dacă lucrurile nu vor merge bine, el și numai el va trage ponoasele. S-a ridicat de pe scaunul batant pe care se așezase, în rândul al treilea pentru a fi mai aproape de catedră. Se simțea ca Marius Chicoș Rostogan, pedagogul absolut. Palmele îi transpirau pe indicatorul laser pregătit din timp. Trecând printre rândurile de scaune a simțit o mână care l-a apucat de bluză. Era doctorul I. unul din marii miștocari ai specialității.

– Băi omule, îți tremură mâinile! Nu ți-ai luat Romparkinul?

Râsul asistenței s-a stins când a pus piciorul pe podium.

– Lăsați mă copilul să vorbească! Nu vedeți că e stresat?

Prima planșă a fost proiectată pe pânza albă, murdară, întinsă peste tablă. A tras aer în piept și a dat să înceapă  dar, din gură i-a ieșit doar un mieunat stins, tânguit. Sala tăcea. A încercat din nou să spună ceva și același mieunat a săgetat liniștea amfiteatrului. Asistența începuse să freamăte. La a treia tentativă vocea lui s-a transformat într-un cor de miorlăituri acute cu accente de disperare. Toată lumea râdea în hohote. Prezentarea, ultima în programul zilei, a fost amânată pentru următoarea ședință. Slavă Domnului! Avea un morcov…! Toți, în frunte cu profesorii, s-au ridicat și s-au dus la bufet.

Sub catedra din amfiteatru fătase în urmă cu trei zile o pisică.

Va urma!

Citiți episodul 1episodul 2 • episodul 3episodul 4episodul 5

1 comment to Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (6)

Leave a Reply to Ando Cancel reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>