Peripețiile închipuite ale unui tânăr medic (8)

Tălmăcite de: doftor Johan Klingersporn von Orlea

Orice asemănare cu oameni, fapte, locuri, situații din viața reală este întâmplătoare.

Aleargă.

Inima orașului se deschide în fața lui roșu-violetă precum imaginile apocaliptice din planșele de anatomie după care micul bombardier anglo-american învățase, în urmă cu mai bine de șaizeci de ani, cum se preface o simfonie de piatră într-o tragedie de cenușă fără spectatori. Undeva în depărtare, ridicându-se din valuri peste umerii podului care traversează fluviul, biserica ardea în apus. Se întâmpla în fiecare seară chiar atunci când el alerga cei zece kilometri care îi mențineau mușchii capabili de excese sexuale și mintea întreagă. Limbile focului, de o culoare neobișnuită, se așterneau încet peste liniștea celor care plecau cu pași mici de la slujbele lor cronofage și bine plătite. Mergeau spre case frumoase, curate, aranjate, perfect aliniate dar identice. Îi așteptau copii identici, blonzi cu ochi albaștri, care învățau la școală cum să fie organizați, eficienți, corecți și muncitori cu speranța că, poate cândva la bătrânețe, asta îi va face liberi.

Alergatul nu figura printre activitățile fizice pe care le practica acasă. Era doar un obicei nemțesc deprins încă din primele luni de ședere în țară străină. Traiul lipsit de stresul considerat normal de către orice bucureștean, lipsa gropilor din asfalt și a tramvaielor care nu mai vin îndată ce norii își scutură supradoza de zăpadă, traficul lejer, degajat, civilizat, fără claxoane, înjurături sau degete ridicate, dar mai ales mâncarea de la fast-food îl făcuseră să ia proporții și să devină apatic.

Asta nu era ușor de îndurat pentru el. Toată viața a făcut sport, chiar de performanță, și pe deasupra era și medic. Doctorii se împart în două categorii: cei care se cred nemuritori, care nu pot fi atinși de vreo boală omenească și cei care își închipuie că suferă de toate cele pe care le-au văzut sau le-au tratat. El se regăsea printre cei care, cu o doză măricică de trufie, își spuneau:

– Al dracului să fiu dacă am să-mi trăiesc viața cu spaima că am cancer de colon sau că la bătrânețe voi suferi de Alzheimer și voi uita drumul spre casă! Mai bine îngâmfat și atotputernic!

Începe să obosească și îl doare ficatul. Se gândește că a luat hepatită de la vreun pacient pe care l-a operat. Anul trecut s-a înțepat în timp ce îl cosea pe unul. Fusese avertizat că ăla e infectat. Chiar și-a propus să fie atent dar, uite că așa se întâmplă în viață. Numai anestezistul a fost de vină. Îl tot grăbea:

– Hai doctore că îl scol, mai mergem și acasă! Gata, l-am injectat! Mai coaseți și în lift!

Atunci și-a înfipt acul în deget.

– Nu! Cum să am eu hepatită? Eu sunt intangibil! Probabil am băut prea mult în week-end cu românii de aici.

În Germania, toți aleargă ca bezmeticii. Pe malurile fluviului, unde este amenajată o pistă specială, prin parcuri, pe străzi, peste tot. Observase asta încă din prima zi. Unde și de ce aleargă oamenii ăștia? După câteva luni a înțeles că tocmai mișcarea și motivația ei fac Germania mare și România mică. Nemților le e foarte clar după ce și de ce aleargă. Noi nu știm după ce alergăm și chiar dacă am ști ne-ar fi lene să o facem. În aceeași filozofie se încadra și concepția lui despre sport. I se părea stupid să alerge așa fără niciun scop, fără să urmărească o minge. Golul este în sport ca ejacularea în actul sexual. Pentru el se consumă energie, el este căutat, el eliberează și aduce plăcere. Din această cauză, toată viața a practicat numai sporturi cu mingea.  Altfel, fără sfera aia care sare jucăușă pe teren, efortul se irosește fără finalitate. De ce este poporul german atât  de sănătos? Pentru că nu are o minge după care să alerge. Așa că aleargă pur și simplu producând astfel  energie și mișcare.

Tocmai trecea pe sub celălalt pod peste care se târa cu zgomot de aparat electrocasnic japonez tramvaiul numărul șase. Transporta pe spinarea sa galbenă grupuri de radicali de dreapta spre Orașul Nou, domeniul   tinerimii, locul unde rockul nu a murit, unde întâlnești hippies pe străzi și unde poți intra în casa unui necunoscut, sâmbătă seara, doar pentru că ai auzit zgomotul unei petreceri.

În apropiere, rațele și lebedele se legănau apatic și cam depresiv pe valuri așteptând probabil să se întunece. Atunci nu mai aleargă nimeni pe acolo iar ele pot ieși în sfârșit pe mal ca să își usuce penele, să își întindă picioarele și să alerge, la rândul lor, nestingherite.

Liftul căminului din Kon ….. platz unde, ca doctorand, locuiește de aproximativ patru  luni are o voce aparte. În Germania lifturile vorbesc! Rece, guturală, cu accente metalice, ca de femeie ușoară, obișnuită cu abuzul de alcool și țigări. Pentru asta i s-a părut nimerit să o boteze Emma. De fapt a fost singurul nume feminin cu rezonanțe germane care i-a venit în minte atunci când a pășit pentru prima oară în lift și a auzit vocea  ricoșând cu precizie matematică de pereții cabinei, oprindu-se apoi de fiecare dată în același loc.  În girul hipocampic, centrul integrării senzațiilor auditive. „Erstes Anthalgeschoss!” Pentru ca apoi să anunțe ca orice femeie de pe lume, cu siguranța unei sentințe definitive, destinația călătorului. „Funftes Anthaltgeschoss!” Danke Emma!

A coborât din cabina metalică, mușchii îi ardeau iar creierul era relaxat. Descărcarea de endorfine pe care o declanșează un asemenea efort îi dădea de fiecare dată o senzație de plutire, de ușurință. Simțea că  poate face orice. Era în stare să intre singur în sala de operație pentru a executa cea mai dificilă tăietură din cariera unui chirurg, chiar dacă mentorii lui din România nu reușiseră să îl învețe nici măcar cele mai simple proceduri. – Unde dracu sunt cheile? Ușa coridorului comun trebuie descuiată. Așa e în Germania! Totul are o cheie, totul este aliniat. Se întreba câteodată ce s-ar întâmpla cu poporul ăsta daca cineva, printr-un miracol oarecare, ar reuși să-i ia brusc ordinea și să-i dea haosul, lasându-l să se descurce. Cam același lucru care ni s-ar întâmpla nouă dacă Dumnezeu ne-ar lua haosul și ne-ar da ordinea. Noi românii suntem mult mai bine pregătiți pentru lumea asta nenorocită în care trăim, din simplul motiv că nouă Dumnezeu a uitat să ne scrie în program un rând care să ne facă să acționăm în ordine și organizat. De sute de ani ne învârtim ca musca fără cap prin Europa încercând să ne trecem în sistemul de operare ceea ce ne lipsește.

Uneori, după un cognac în plus, bine așezat, i se părea că îl vede pe Dumnezeu stând la marele Lui calculator și scriind programe. Cei care își închipuie că El nu bea… se înșeală. Ba chiar L-a surprins odată după ce văzuse Platoon a omiecincisuteșaptea oară și se simțea ca fiecare soldat american din Vietnam în parte și ca toți la un loc în același timp (atributul divinității), singur, ud, folosit și numerotat, drogat și obosit, vânat și iubit, traversat de glonț și legat de pământ, atunci, l-a surprins pe Dumnezeu fumând o țigară ce aducea suspect de mult a fi cu marijuana și ascultându-l pe un alt mare filozof, pe Jimmy, zeul Vietnamului. Era convins că a vrut doar să simtă și El ce simțeau băieții ăia dezumanizați după un joint.

Când se simte „confortably numb”, Dumnezeu concepe cele mai tari programe. Probabil că într-o astfel de transă l-a scris și pe cel pentru români, doar că fiind „so high maaan” a uitat linia ordinii și disciplinei. A doua zi când a descoperit eroarea fatală, programul rula deja cu succes de aproximativ o mie de ani și nici măcar nu avea nevoie de variante succesive sau de actualizări. I-a adus totuși o îmbunătățire. A introdus o linie de cod care să ne facă nemuritori și al dracu de rezistenți, ceea ce alții numesc capacitate de adaptare ieșită din comun, genul de caracteristică despre care se fac documentare pe Nat Geo sau pe Animal Planet. Suntem ca șerpii, răspândiți pe toate continentele cu excepția Antarcticii, dar de fapt cine poate băga mâna în foc. Suntem ca șobolanii, ba nu, ca gândacii de bucătărie, pentru că oricât de mult ne-ar urî și oricât de dezgustători ne-ar găsi unii, lumea nu poate trăi fără noi. Cu siguranță, la următorul cataclism universal singurii care vor supraviețui vor fi gândacii și românii.

Așa a ajuns Tânărul Medic printre străini. Prins în mișcarea browniană a poporului din care face parte, a fost liber să fugă unde a văzut cu ochii. Țara se lepăda de el și i-o arăta zilnic într-un crescendo criminal. Germania i-a întins o mână generoasă. I-a atribuit prin concurs adevărat, cinstit, corect, o bursă consistentă de studii doctorale. Nemții nu l-au îndemnat niciodată să rămână acolo. În schimb, au făcut totul pentru a și-o dori singur.  A purtat cu el povestea unei țări în care copiii se nasc emigranți, drama unui popor pe care a pus mâna o adunătură de ticăloși umflați și trădători, numiți în anumite cercuri politicieni, niște scursori din gura îmbăloșată de pofte a Securității comuniste. I-a luat în suflet pe toți tinerii supradotați, olimpici la matematică, fizică, informatică, pe toți prietenii lui care au plecat la Harvard, sau cine știe pe unde, pentru că țara lor nu le-a oferit șansa de a o scoate din rahatul în care se îneacă încet, fără scăpare. A cunoscut și a trăit viața medicilor, rezidenți sau nu, care au plecat cu traista în băț spre locuri unde munca lor e respectată, apreciată și răsplătită, acolo unde au la dispoziție tot ce este necesar pentru a-și face meseria și unde nimeni nu îndrăznește să-i umilească.

Timpul petrecut în clinica universitară germană a mai estompat amintirea mizeriilor îndurate în țară. Încă mai simțea stânjeneala momentului în care mâna unui pacient îi perfora tihna buzunarului cu un plic. Niciodată nu a cerut bani pentru a-și face datoria. Dar i-a acceptat atunci când i s-au oferit. Îl ajutau să mai trăiască o lună, altfel numai din salariu ar fi fost condamnat să mămânce o dată la două zile, în timp ce un primar bucureștean, îndrăgostit de borduri, de marmură și în general de tot felul de „șesturi”, spolia bugetul public spre îndestularea buzunarului propriu sub privirea zbanghie dar ocrotitoare a chiriașului de la Cotroceni.

Când singurătatea, dorul de cei dragi și „beneficiile” statutului de „ausländ” îl copleșeau și-ar fi vărsat furia și disperarea peste cei care l-au împins pe drumul pribegiei:

– Mă adresez vouă, celor care ați avut și aveți țara pe mână spunându-vă printre dinți dar apăsat, cu sinceritate, că nu mai am nicio speranță pentru țara mea, că mă doare felul în care ați vândut-o pe bucăți ca să vă pricopsiți voi și cu ai voștri. Câtă nemulțumire și revoltă credeți că se pot acumula într-un tânăr care a parcurs șase ani de facultate și cinci de specializare pentru ca apoi, dacă-și găsește un loc de muncă, să primească un salariu mizerabil fiind obligat să profeseze în condiții pe care orice societate civilizată le numește medicină de război?

Câtă frustrare și deznădejde poate acumula înainte să spună: Duceți-vă dracu cu țara voastră, eu plec? Uitați-vă în ochii mei, citiți ura și să vă fie frică! Pe lumea asta, într-o manifestare ciudată și inevitabilă a destinului, totul se plătește, toate se întorc. Într-o zi, linia aia de program pe care a scris-o Dumnezeu doar pentru români îi va trezi pe toți cei forțați de voi să-și lase țara, familia, mormintele bunicilor, prietenii, dragostele și să se înscrie în comerțul imoral cu organe, fără prelevare ci doar cu folosire. De acea zi să vă fie frică!

Acum era ca un soldat american în Vietnam. Obosit și murdar și veșnic. În camera lui de cămin se va îmbăta și va intra pe chat cu Dumnezeu până vor deveni amândoi „confortably numb”.

Ya man, God writes code!

Va urma!

Citiți episodul 1 • episodul 2 • episodul 3 • episodul 4 • episodul 5 • episodul 6 • episodul 7