despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Portrete și întâmplări (V) Beton marca B300… 300 $

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Dimineața, după 8:30, se făcea liniște și timp de o oră – o oră și jumătate mă puteam ocupa, fără să fiu deranjat, de corespondență. Societatea românească se mișca și producea de la o zi la alta mai multe hârtii. Cum de la vlădică până la opincă toată lumea are nevoie de energie electrică, se adunau mulțime de solicitări, unele chiar importante, care aveau nevoie de rezolvare neîntârziată, plus corespondența internă: reglementări, ordine, informări, instrucțiuni, raportări, circulare și câte altele.

Se anunța o zi obișnuită, calmă și frumoasă, din primăvara anului 1993. Era vremea când, vorba lui Arghezi, „Domnii pomi și-au pierdut bărbăția și au devenit niște mirese”. Teancul din fața mea se subția în ritm alert. Deja mă gândeam la deplasarea pe care urma să o fac la Portul 30 Decembrie, pe Argeș, și la Sistemul de irigații Jilava. Șoferul a întrebat cât mai întârziem. Avea ceva de meșterit la mașină și voia să meargă alături la autobază. I-am tăiat elanul spunându-i că plecăm în zece minute.

***

Ne confruntam cu devastarea instalațiilor energetice care alimentau marile lucrări hidrotehnice din Ilfov (canalul Dunăre – București, sistemele de irigații) și furtul metalelor neferoase (cupru, aluminiu, alamă). Întreruperea lucrărilor și lăsarea de izbeliște a șantierelor favorizau activitatea întreprinzătorilor balaoacheși. Miliția/Poliția nu vedea, nu auzea, nu voia să știe. Făcuserăm zeci de sesizări, plângeri, informări la toate instituțiile care ne-ar fi putut ajuta făcându-și numai datoria, conform atribuțiilor legale. Nimeni nu reacționa. Unii ne sugerau să le păzim dovedindu-ne astfel că nu aveau habar despre ce este vorba. Am avut parte și de întâmplări halucinante care ne-au întărit convingerea că suntem singuri.

După ce Punctul de Alimentare al sistemului de irigații dintr-o localitate cunoscută a fost „vizitat”, unul dintre colegi, maistrul A.V., a mers la postul de poliție cu o reclamație scrisă, însoțită de fotografii de la locul faptei și, foarte important, de informații credibile despre niște posibili făptași. Șeful de post, răsturnat în scaun și cu picioarele pe birou, l-a ascultat plictisit privind lung pe fereastră. Când a pronunțat numele bănuiților milițianul a sărit ca ars:

– Auzi bă! Ce p…a mătii! Vrei să-ți dovedesc că voi, ăștia de la I.R.E.B. le-ați furat?

Au trecut câteva luni și milițianul cu haină de polițist a fost arestat. Pentru protecția pe care le-o acordase unor grupări de infractori, încă dinainte de ’89, s-a căptușit cu un concediu lung în penitenciarele patriei. Tărășenia a făcut carieră în presa vremii.

Una peste alta, toate eforturile noastre au fost aproape în zadar. Am reușit să demontăm echipamentele care puteau fi demontate și să le depozităm în siguranță. În rest s-a furat tot, absolut tot. Refacerea acelor instalații electrice antrenează azi o cheltuială imensă.

***

Închisesem mapa și îmi adunam lucrurile: casca de protecție, cizmele electrizolante, binoclul și stația de radio portabilă. Aveam de puțin timp un sistem modern de comunicații și primisem în dotare o bijuterie marca Motorola. Firul gândurilor mi-a fost întrerupt de o discuție purtată pe ton ridicat în antecameră, acolo unde lucrau cei doi tineri tehnicieni cu pregătirea lucrului, un băiat și o fată, care, pe apucate, făceau și muncă de secretariat. Foarte vehement, cineva solicita să-mi vorbească numaidecât forțând intrarea în birou deși colegii îi explicau că va trebui să aștepte câteva minute.  Cum omul nu se dădea bătut, am deschis larg ușa. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, statură medie, brunețel, corect, chiar elegant, îmbrăcat m-a abordat direct:

– Domnul Mocanu?

– Da!

– Mă numesc B……i și vreau să vorbesc cu dumneata!

Nu era primul agitat care mă căuta. Știam că cel mai eficient tratament pentru a-l liniști era comportamentul normal, amabil, calm, așa că l-am invitat în birou.

– Poftiți! Luați loc! Mă pregăteam să plec. Ce vă aduce la mine?

– Domne, eu am fost director în Primăria Capitalei. Nu plecați nicăieri, mergeți cu mine să vedeți un amplasament și să-mi spuneți dacă sunt probleme cu energia electrică. Eu vă duc, eu vă aduc înapoi!

– Astăzi nu se poate. Am deja un program stabilit. Vă dau pe altcineva, foarte calificat, să vă însoțească.

– În niciun caz! Nu plec de aici fără dumneata. Avea un soi de disperare pe care încerca să o tempereze. Probabil ceva foarte important îl punea pe jar. Mai văzusem asta.

– Unde se află amplasamentul? Știți sigur că e în zona mea de responsabilitate?

– Da! Cel care m-a trimis la dumneata se pricepe.

– Apropo! Cine v-a trimis? Îl cunosc?

– Nu pot să vă spun dar vă cunoaște. Hai să mergem! Până la prânz trebuie să știu ce e cu terenul ăla.

Eram sigur că cel care-l îndrumase la mine făcea parte din breaslă. Puțin probabil ca altcineva să cunoască limitele teritoriale ale unității conduse de mine. Astea nu erau informații publice. Și astfel, în numele solidarității dintre oamenii rețelelor electrice, am cedat.

– Bine, vă însoțesc dar cu o condiție: când terminăm mă duceți în Jilava. Ce ziceți?

– De acord! Mai încape vorbă?

Programul zilei era parțial compromis. La 30 Decembrie nu mai aveam cum să ajung. Colegii implicați au fost informați și am stabilit că vor pleca spre Jilava când îi voi anunța eu. Șoferul a primit liber să se ocupe de ale lui urmând ca la momentul potrivit să vină după mine. Am luat stația de radio și însoțit de ciudatul vizitator am pornit spre o destinație necunoscută.

Omul avea o mașină pricopsită. O parcase în curte nesocotind indicatoarele care interziceau accesul, cu excepția autospecialelor I.R.E.B. Mai păstra îndrăzneala tipică unei anumite categorii de demnitari promovați de partidul comunist.

Pe drum a devenit mai vorbăreț, a început să-mi dea detalii. Era proprietarul unei fabricii de betoane și de mortare, situate undeva în zona Delea Nouă – Delea Veche. O știam. Fusese construită înainte de ’89 pe un teren eliberat prin demolarea unor case frumoase pentru a susține elanul sistematizării din jurul Căii Călărașilor. Deranjul, cunoscut sub numele de revoluție, a pus capăt demolărilor și a pulverizat șantierele. „Betoniera” rămăsese fără beneficiari. Pentru a nu o lăsa să se prăpădească, a fost cumpărată de un director din Primăria Generală. Știa drumul, știa ușa, știa s-o deschidă. Unul mai nimerit nici că se putea.

Piața creștea vertiginos, nu mai făcea față comenzilor iar autoritățile îl forțau să elibereze locul și să-și mute șandramaua în afara orașului. Găsise un loc pe care îl considera potrivit. Seara trebuia să semneze contractul de vânzare–cumpărare. În ultimul moment, cei ce se ocupau de mutarea betonierei și de extinderea ei i-au pus problema alimentării cu energie electrică. Nu știa să răspundă. Presat de timp a apelat la un cunoscut și acela l-a îndreptat spre mine.

Traseul pe care ne deplasam ducea către Sud. Sporovăind, drumul părea mai scurt și am ajuns pe Vitan.

Începeam să înțeleg încotro mergem. Când am intrat pe Energeticienilor n-am mai avut niciun dubiu. În fața CET-ului a virat la dreapta pe Releului, apoi la stânga pe Splai (se circula în ambele sensuri pe malul stâng al Dâmboviței) și a luat-o voinicește spre Glina. După ce am depășit drumul de țară care continua strada Ilioara pe lângă baza de producție Energomontaj (azi prelungirea bulevardului Nicolae Grigorescu) a oprit pe câmp în dreptul stâlpului de traversare peste Dâmbovița al Liniei Electrice Aeriene (L.E.A.) 110kV care alimentează stația Popești Leordeni amplasată pe platforma industrială Danubiana.

Cunoșteam locul din copilărie. Acolo cultivau cioplenii varză și conopidă și tot acolo, iarna, tata vâna iepuri. Am făcut câțiva pași și mi-a arătat un teren măricel, cam un hectar, măsurat și trasat de topometru. Mai mult de jumătate din acesta se afla în culoarul pe protecție al „pachetului” de patru L.E.A. 110kV prin care se evacuează puterea produsă în C.E.T. București Sud, chiar sub conductoare. Eram în încurcătură. O alegere mai proastă pentru a amplasa o fabrică de betoane nu se putea. Nu știam cum să abordez chestiunea.

Adevărul gol–goluț, spus abrupt mi s-a părut totuși cea mai bună soluție, așa că i-am dat drumul:

– Domnule B…i, s-ar putea să vă dezamăgesc dar pe terenul ăsta nu veți face decât agricultură. Cea mai mare parte se află sub liniile electrice de 110kV și tocmai acolo, atât cât mă pricep, doriți să amplasați buncăre, benzi transportoare și alte fierătanii înalte. Are un regim special, reglementat prin lege. Este așa numitul culoar de protecție în perimetrul căruia nu se poate construi nimic.

– Domne glumești?

– Nu, nu glumesc! Dacă vă apucați de agricultură vă recomand să cultivați lucernă sau arbuști fructiferi: coacăz, afin, zmeur, agriș. Le merge de minune în câmpuri electrice intense.

– Cultiv pe dracu!

– Eu zic să nu fiți supărat. Chiar dacă terenul nu avea restricția asta, are altă belea. Alimentarea cu energie electrică este o problemă, tehnic complicată și financiar foarte costisitoare. Singura sursă disponibilă se află pe malul celălalt, în complexul de sere. Cred că știți cum e legislația. Veți suporta cheltuiala iar la sfârșit ne veți preda instalațiile, fără plată.

– Hai domne! Ce s-a întâlnit hoțu cu prostu?

Era îngândurat, vădit descumpănit dar relaxat.

– N-aș fi vrut să vă dau planurile peste cap. O să găsiți alt teren și dacă se află în zona noastră, vă ajutăm cu bucurie, eu sau unul dintre colegii mei.

– Domnu Mocanu știți ce prostie era să fac? Dădeam o poală de bani pe un teren care nu-mi folosea la nimic și de care ar fi fost puțin probabil să scap. Băi din ce rahat m-ați scos!

Am mai zăbovit în bătaia soarelui vorbind ca doi vechi prieteni. Cred că-i făcea bine. În mașină, înainte de a pleca, și-a scos portofelul, a ales niște bancnote și mi le-a întins fără să spună nimic. L-am refuzat politicos dar foarte hotărât explicându-i că nu pentru asta l-am ajutat. S-a uitat lung, mustrător, la mine și mi-a îndesat banii în sân. I-am scos și i-am pus în buzunarul interior al jachetei.

Restul zilei a trecut fără incidente și nu mi-am amintit nici măcar o clipă de banii pe care-i țineam la piept. Seara, acasă, soția m-a implicat, fără voia mea, în plănuirea unor cheltuieli. Abea atunci am realizat că într-un buzunar am ceva ce ne-ar putea face efortul mai suportabil. Erau trei sute de… dolari! Când i-a văzut, consoarta m-a întrebat curioasă:

– De unde ai ăștia?

I-am povestit atunci pățania de peste zi.

– Ai luat tu bani? Doaa…mne, s-a întors lumea cu curu-n sus!

Da, am luat! A fost singura excepție într-o lungă carieră profesională. Așa am fost programat, să nu pun botul pe bani, să nu mă las ispitit de „ochiul dracului”, mai ales atunci când la schimb ar trebui să fac ceva nelegiuiri. M-am mulțumit cu beneficiile diverselor poziții sociale pe care, vremelnic, le-am ocupat.

Și slavă Domnului, n-au fost puține!

***

După circa doi ani, am aflat cine îl trimisese la mine pe domnul B….i: directorul C.M. de la I.D.E.B. Se cunoșteau bine din vremea când în București se demola și se construia cu frenezie. Cum amândoi răspundeau de investiții, au fost condamnați să colaboreze îndeaproape. C.M., profesionist cu o experiență impresionantă, a fost la originea multor lucruri bune înfăptuite pentru dezvoltarea sistemului de alimentare cu energie electrică a Bucureștiului. Un om de ispravă. Relațiile mele cu domnia sa erau corecte, oficiale, marcate de diferența dintre generațiile cărora aparțineam.

Ne-am întâlnit la o petrecere între colegi, avanpremieră tradițională a sărbătorilor de iarnă. Atunci, după ce am ciocnit un pahar cu vin, mi-a mulțumit pentru ajutorul acordat prietenului lui, omul de afaceri B…..i., mărturisindu-mi că el l-a povățuit să nu spună cine l-a îndrumat către mine. Credea că auzind numele, voi refuza să-l ajut pe cel aflat la strâmtoare. Zâmbind a recunoscut că s-a înșelat. Și am mai ciocnit un pahar!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>