Portrete și întâmplări (VI) După demolare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

În 1987, spre sfârșitul iernii, au ajuns la gospodăria părinților mei. Ordinul de demolare și buldozerul, căci despre asta este vorba. Mama era distrusă. Suferea fizic. Figuram în spațiu și aveam domiciliul la ei deși locuiam în altă parte. Știind de câțiva ani ce se va întâmpla, niște prieteni bine informați m-au sfătuit să procedez așa.

Nici n-am apucat să ne dezmeticim din șocul încasat și am fost convocați la Primăria Sectorului 3 pentru a primi, prin repartiție, o noua locuință în care urma să ne mutăm de urgență. Trebuia să ne înfățișăm măriei sale tovarășul Moldoveanu, stăpân absolut peste viitorul locativ al celor cărora li se demolau casele. La ușa ăstuia stătea lumea ca la Maglavit așteptând minunile lui Petrache Lupu. Așa era și în ziua cu pricina. Împreună cu tata am parcurs în vreo trei ore o coadă ca la carne.

Ne făcuserăm temele din timp, știam exact care ne sunt drepturile și cum erau acestea stabilite de lege.

Din motive medicale, susținute cu documente, părinții aveau dreptul la două camere. Eu aveam de ales între o garsonieră sau o cameră adăugată celor două de care beneficiau ai mei, adică un apartament de trei camere pentru toți. Garsoniera a fost opțiunea convenită în consiliul de familie. Una era planul nostru de acasă și alta voința tovarășului Moldoveanu pe care acesta nu se sfia să o impună cu forța.

Nervoși și obosiți am ajuns în fața stăpânului. Lucra singur într-un birou mic, cât cotețul găinilor mele.

***

Spuneau niște cunoscuți și știau ce spun, că a ales cămăruța aia, în care nu avea loc decât el, cu un scop precis. Nu trebuia să asiste și altcineva când i se ofereau atenții în plic. Nu le refuza niciodată. Inițiații știau, funcție de solicitare, care era valoarea minimă a atenției.

***

Stând în picioare ca două slugi vinovate, chemate să dea socoteală, așteptam decizia măriei sale. S-a uitat prin hârtii și fără să ne privească s-a pronunțat sec:

– Trei camere pe Răcari!

I-am explicat calm, politicos că solicităm să ni se repartizeze un apartament cu două camere și o garsonieră, solicitare îndreptățită, susținută de reglementările în vigoare. Abea atunci a ridicat ochii spre noi și răstit, cu vocea sugrumată a lătrat:

– Altceva n-am! Dacă nu acceptați, vă evacuez forțat!

– Atunci evacuați-ne! Așa să faceți! Vă avertizez însă că nu va fi ușor. Și am plecat.

În jurul nostru se demola cu spor. După șapte–opt zile singura casă rămasă în picioare era casa noastră. Mă așteptam să ne taie utilitățile dar n-au îndrăznit. Peste drum staționa un buldozer. Acasă erau permanent câțiva bărbați din familie sau dintre prietenii mei. Și într-o dimineață a sunat telefonul. Cineva de la primărie ne invita pentru a primi o nouă repartiție. Anunțat de tata, am plecat de la serviciu și m-am întâlnit cu el la ușa tovarășului Moldoveanu.

Lume multă, coadă, nervi, stat în picioare, timp pierdut și intrăm iarăși la stăpânul apartamentelor. Cu o amabilitate prost mimată ne-a înștiințat că a găsit posibilitatea de a satisface solicitarea noastră. Propunerea părea în regulă: o garsonieră și un apartament cu două camere în zone așezate.

– Dacă sunteți de acord, semnați aici!

– Suntem de acord dar semnăm, adică acceptăm, numai după ce le vedem.

Nu cred că se aștepta. Era deranjat și se abținea să riposteze pentru că reacția noastră era normală și mai ales legală.

– Bine!

Mi-am luat liber și a doua zi, dis de dimineață, am pornit să vizităm viitoarele noastre locuințe. Întreprindere nu tocmai simplă. Era ceva alergătură. Trebuia să ajungem la centrul de administrare locativă din cartier pentru ca de acolo cineva care avea cheile să ne însoțească. În sfârșit, altă cale nu aveam.

Apartamentul părinților nu ridica probleme deosebite. Relativ curat, fără prea multe bâlbe de execuție nu necesita intervenții costisitoare și tata l-a acceptat.

Auzind că mergem la garsoniera 111 din blocul ……, fata de la ICRAL s-a pleoștit și tot drumul ne-a răspuns monosilabic. Odată ajunși, am observat imediat că era amplasată pe colț. Aveam deja un prim motiv de nemulțumire. Când însoțitoarea noastră a deschis ușa eu am rămas, la propriu, cu gura căscată. Și nu pentru că era spațioasă, bine împărțită, sau că avea un balcon măricel. Nu! Intram într-o peșteră. Toți pereții, plafonul, podeaua erau ude, ude fleașcă. Pe unul din pereții exteriori apa înghețase.

– Ce-i asta?

– Deasupra s-a rupt o țeavă și cîteva zile a curs apa rece. Caloriferele nu sunt umplute…

– De cât timp e așa?

– De două săptămâni. Au fost cinci înaintea dumneavoastră.

Am văzut negru în fața ochilor. Nu aveam nicio îndoială, ticălosul  ăla din Parfumului știa. Înadins a vrut să-mi bage pe gât o locuință distrusă.

M-am întors glonț la primărie. Eram furios. Probabil se vedea asta pe chipul meu. Cei care așteptau mi-au făcut loc și am năvălit în birou trântind ușa de perete fără să o mai închid. În picioare, cu mâinile încrucișate pe buric, o femeie aștepta ca marele om să-i decidă soarta.

– Futu-ți morții mă-tii de javră nenorocită! Îți bați joc de mine bă jigodie!

Cât ai clipii biata femeie a dispărut. Livid, tovarășul Moldoveanu s-a ridicat de pe scaun și s-a lipit de peretele din spate lui. Când m-am repezit la el i s-au înmuiat genuchii. A început să se prelingă spre podea. Mâna lui Dumnezeu dar și imaginea jalnică a puternicului tovarăș m-au oprit. M-aș fi răcorit dacă îi învinețeam un ochi. Cu siguranță îndrăzneala mea disperată nu scăpa nepedepsită.

Afară, necăjiții condamnați să-și lase casele și să se mute aiurea, unde decidea viteazul, aclamau ca pe stadion: „Așa-i trebuie! Las’ că bine-i face!”. Zarva stârnită a atras câțiva funcționari speriați. Și-a mai revenit când i-a văzut. Sprijinit de spătarul scaunului, arătând spre un dosar i s-a adresat unei tinere:

– Dă-i apartamentul 107!

Mi l-a dat, l-am vizitat, l-am luat și l-am păstrat până azi.

După două–trei zile am revenit la primărie pentru a primi de la registratură hârtiile oficiale, semnate și ștampilate. La ușa blestematului și înjuratului tovarăș Moldoveanu stătea de veghe un milițian.

Blocul nu era racordat la căldură. Din această pricină, în prima fază, s-au mutat la parter și la etajul unu câteva familii de bătrâni dintre cele care nu aveau, măcar temporar, o altă soluție locativă. Îi cunoșteam pe toți. Fuseserăm vecini pe Vitan și pe Laborator. Numai ei știu cum au îndurat frigul! Noi am dus câteva piese de mobilier și niște mărunțișuri. Când aveam timp liber mergeam la „garsonerie”. Mă străduiam să termin reparațiile, amenajările, curățenia…

Brusc, în preajma zilei Învierii Domnului s-au populat toate cele zece etaje. Foarte mulți tineri de la 23 August, Republica, Fabrica de Mașini Grele Speciale (F.M.G.S.), Întreprinderea de Mașini Unelte și Agregate București (I.M.U.A.B.), Institutul de Cercetări Textile (I.C.T.) animau viața unei comunități în curs de constituire.

Făceam ultimele pregătiri înainte de mutare și într-o seară, doborât de oboseală, am rămas să dorm acolo. Nu era o premieră, se mai întâmplase. Alături, la 106, locuia de puțin timp un băiat singur, necăsătorit, care avea o pasiune specială pentru petrecerile nocturne, foarte zgomotoase. Aproape zilnic, punea la încercare nervii și răbdarea vecinilor. Cu gândul la programul încărcat de a doua zi, pe la ora 21:00 m-am așezat comod în pat. Mă chinuiam de ceva vreme să termin de citit o carte. „Moș Ene”, bată-l vina, îmi zădărnicea de fiecare dată efortul. Se auzeau deja, în surdină, voci amestecate și o muzică zbuciumată, departe de gustul meu.

Fundalul sonor nu era deranjant. Am încercat să citesc dar, încă o dată, somnul m-a dovedit.

M-au trezit, pe la ora 01:00, strigătele unor cetățeni din blocul de vizavi, asezonate cu înjurături pitorești, care imperativ le solicitau petrecăreților de la 106 să reducă volumul muzicii. Riposta verbală a acestora, împleticită, obraznică, neconvingătoare, dovedea că erau mangă. Cei împiedicați să doarmă i-au amenințat cu miliția. Ca răspuns, cu creierul amorțit de alcool, unul din hoarda dezlănțuită a scos boxele pe balcon și a dat volumul la maxim. Răsuna cartierul. Odihna mea se dusese dracu. Mă uitam cum, rând pe rând, se aprindeau luminile la ferestrele blocurilor din jur. Atunci mi-a venit ideea. De la lumină o să li se tragă!

***

Aveam în trusa de scule pentru electricieni o „jucărie” (pe care o am și azi) numai bună să readucă liniștea. Este un patron electroizolant care înlocuiește patronul fuzibil din componența siguranțelor de joasă tensiune cu capac, la acea vreme practic generalizate, sub diverse forme constructive, în instalațiile de utilizare a energiei electrice. Se montează și se demontează cu ajutorul unei chei cu profil special, fabricate după un procedeu care nu este la îndemâna oricărui meșterici.

O bucșă metalică înlocuiește capacul de porțelan. Aceasta se rotește liber în ambele sensuri făcând imposibilă manevrarea patronului electroizolant, altfel decât cu cheia potrivită. A fost născocit de un tehnician de la I.R.E. Iași. Îl utilizam la izolarea circuitelor pe care se executau lucrări, împiedicând punerea neautorizată sub tensiune a acestora sau la întreruperea furnizării energiei electrice în cazul consumatorilor cu probleme.

  ***

I-am lăsat pe băieți sfădindu-se cu cei de peste drum și am trecut la acțiune. Firida de Distribuție și de Contorizare pe Palier (F.D.C.P.) se afla la doi pași de ușa mea. Circuitele erau identificate și inscripționate de mine. Cu o lanternă bună, căci cele două lămpi de pe culoar nu funcționau, operațiunea a fost floare la ureche.

În zece secunde i-am executat, le-am „luat curentul”, le-am stins lumina, s-a făcut liniște. Au mai bodogănit o vreme, mai întâi în casă, apoi pe palier, încercând să repare „defecțiunea”. La ora 02:00 dormeam.

După prânz, în drum spre o importantă stație electrică din zonă, m-am oprit acasă și am recuperat „jucăria”. Cei doi colegi care mă însoțeau s-au prăpădit de râs când le-am mărturisit la ce o folosisem.

Cu vecinul de la 106 am avut doar relații de bună vecinătate. Adică ne salutam politicos: Bună dimineața!, Bună ziua! … și atât. N-a aflat niciodată ce s-a întâmplat în acea noapte. Cred că avea totuși o bănuială.