Civilizație publică LXIV

Rar dai, în Capitala noastră, de-o stradă unde să vezi toate clădirile că stau înșirate cuminți, una-n rînd cu alta.

Una-i mai cîș – cine știe după ce albie veche a uliții s-o fi aliniat! – alta-i mai retrasă și următoarea chiar iese, obraznic, peste trotuar.

Dar ne-am obișnuit; ba chiar, mai în glumă, mai în serios, am făcut din asta un renume… Bine-i mai zicea, Cezar Petrescu, Căii Victoriei „tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită”!

În fine – avînd atîtea clădiri la căror front nu se pupă neam – ne-am procopsit cu o droaie de colțișoare și de intrînduri; ce rost mai prielnic să aibă toate astea decît să adune necurățenii, căcăreze și bălți puturoase?

Astuparea acestor cotloane împuține l-a preocupat pe onestul gospodar de-a lungul vremii, acesta dînd de-o parte rușinea de-a încropi fel de fel de soluții pentru a-și păstra, cît de cît, casa curată:

Unde s-a găsit cum, cotloanele s-au zidit, precum vedem înfățișat la prietenul Reptilianul. Mai modești, noi ne-am uitat după cea mai la îndemînă soluție de-a goni trecătorul nesimțit – aceea de-a le îngrădi, cu două-trei fiare: dacă se poate s-aibă țepi, și mai bine. Unele au mai dispărut, ce-i drept.

Obiceiul s-a păstrat și-n zilele noastre; și soluția s-a aplicat și acolo unde o retragere a corpului clădirii putea lăsa deschise mici grădinițe pradă mizeriei.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici