Nițică istorie – Palatul „Gaz și Electricitate” plus alte câteva povești (I)

scris de C. D. Mocanu

„Istoria este memoria lucrurilor spuse și făcute.” – Carl L. Becker

După ce, în 1924, a cumpărat participațiile acționarilor francezi, Societatea Generală de Gaz și de Electricitate (S.G.G.E.) trece în proprietatea Primăriei Capitalei. Noua achiziție va împărți cu Uzinele Comunale București (U.C.B.) sediul central al acestora situat pe Strada Sărindar/Constantin Mille la numărul 8-10.

În 1930, ca parte a unui plan de reorganizare, cu aprobarea Consiliilor de administrație, primarul Dem I. Dobrescu a încredințat conducerea celor două întreprinderi comunale inginerului Nicolae G. Caranfil (28 noiembrie 1893, Galați – 22 aprilie 1978, New York).

Acesta se va dovedi „om loial, om drept, om bun, om bun acolo unde trebuie să-și reverse bunătatea, om de muncă metodică și fecundă, om creat pentru fapte mari, omul pe care l-a înzestrat Dumnezeu cu însușirile ce îi trebuiesc unui bun conducător, omul care întruchipează tot ca să fie iubit și stimat”, așa cum l-a caracterizat, numai după câțiva ani, George Burcel Nirvan, subdirector general al U.C.B.

Înghesuiala din clădirea devenită neîncăpătoare stânjenea activitatea și zădărnicea inițiativele de dezvoltare ale celor două companii aflate sub o conducere unică. Noul director, „animator, organizator și creator prin excelență”, nu putea accepta situația. Începe fără ezitare demersurile pentru ca Gaz și Electricitate să-și construiască un sediu propriu.

Gândul îndrăzneț al lui Caranfil „a avut adânc ecou în permanenta bunăvoință și larga solicitudine a Consiliului de administrație” și a președinților acestuia, primarii Dem I. Dobrescu și Alexandru Gh. Donescu.

Dificila sarcină de a proiecta o clădire adaptată activităților specifice ale companiei și nevoilor celor puși să le desfășoare a fost încredințată prolificului arhitect Paul Smărăndescu (1881 – 1945), exponent al stilului neoromânesc, cel care, cam tot pe atunci, terminase Palatul ziarului Universul.

Așa s-a rotunjit, în perioada 1932 – 1934, zestrea imobiliară a Bucureștiului cu un nou palat, cel al Societății de Gaz și Electricitate, o clădire care a trecut prin vremuri și a ajuns până la noi fără ca împătimiții de istoria orașului să-i cunoască povestea.

Despre ce a ieșit din colaborarea arhitectului cu directorul și cu un colectiv de specialiști ai S.G.G.E. ne-au lăsat mărturie autorii monografiei „Cum este organizată și cum funcționează Societatea Generală de Gaz și de Electricitate din București”. „Lucrarea, terminată de imprimat la 10 septembrie 1938, executată din îndemnul și după planul domnului director general N. Caranfil prin colaborarea direcțiilor și serviciilor societății, redijarea generală având-o Secretariatul General”, se adresa în principal funcționarilor și lucrătorilor pentru a-i stimula „să se identifice mai mult cu Societatea, să se perfecționeze în funcțiile ce le îndeplinesc, să-și sporească cultura generală, să-și îmbunătățească sănătatea și rezistența fizică, să fie mai legați între ei și astfel să ridice odată cu ei și întreprinderea” care reprezenta „o mândrie a Capitalei și a țării prin organizarea ei”.

Să urmărim deci firul descrierii așa cum este ea prezentată în capitolul „Sediul Societății”.

Sediul Societății noastre este în Bd. Take Ionescu 33, într’un imobil nou cu 7 etaje, construit în 1933. După un scurt timp acest imobil dovedindu-se neîncăpător, a fost complectat și mărit cu o anexă construită cu fațada în Str. Nic. Bălcescu 34. Amândouă aripile ocupă un teren de 2245,50 m², din cari 2007,50 m² sunt construiți.”

***

Clădirea, construită de inginerul Emil Prager (1888-1985), a fost amplasată pe bulevardul Tache Ionescu/Gen. Gh. Magheru în apropierea pieței Lascăr Catargiu/piața Romană, la mică distanță de intersecția cu strada Biserica Amzei.

În anul 1937 i s-a adăugat Corpul B. Fațada acestuia și intrarea principală se aflau spre strada Nicolae Bălcescu/D.I. Mendeleev.

Comunica însă la fiecare nivel cu clădirea principală (Corpul A) astfel încât funcționarii să se poată deplasa nestingheriți întru îndeplinirea obligațiilor profesionale.

După Naționalizare, clădirile Ministerului Industriei Miniere și Geologiei construite pe strada Mendeleev nr. 34 – 36 „au luat fața” Corpului B și l-au ascuns pentru totdeauna.

Fostul palat Gaz și Electricitate, devenit între timp sediul Ministerului Energiei Electrice, a rămas atunci doar cu accesul dinspre bulevardul Magheru.

I-am trecut pragul pentru prima dată în august 1980. Eram de puțin timp absolvent al Facultății de Energetică și urma să mă prezint la I.R.E. București, acolo unde mă aștepta un post obținut prin repartiție. Nu știam nimic despre S.G.G.E., despre sediul acesteia sau despre directorul Nicolae Caranfil. Am aflat repede de la ultimii meseriași adevărați, trecuți pe la școala profesională și de viață care a funcționat la Gaz și Electricitate. Restul a fost pasiune însoțită de o încăpățânată căutare pentru a scoate la lumină comori ale orașului meu.

Până în decembrie 1989 și câteva luni după aceea, am trecut de zeci de ori prin clădirea din bulevardul Magheru nr. 33. Mă întrebam deseori ce ar fi gândit Nicolae Caranfil despre cele ce se petreceau în birourile care adăposteau oameni de tip nou, proiectați în atelierele socialismului științific.

Vremurile pe care România a fost obligată să le traverseze l-au afectat și pe inginerul Emil Prager. Rămas fără cunoscuta lui antrepriză de construcții, trecut în rândurile „proletariatului” și-a pus priceperea și experiența în slujba noilor autorități. Nu avea de ales! Trebuia să-și asigure traiul! Așa a ajuns să lucreze în casa construită chiar de el pentru Gaz și Electricitate. Ce o fi fost în sufletul omului Prager?

În M.E.E. a ocupat foarte mulți ani funcția de consilier, expert în construcții. Ajuns la o vârstă venerabilă, a continuat să muncească cu dăruire până cu puțin timp înainte de a pleca spre o lume mai dreaptă.  Toate marile proiecte ale energeticii românești i-au trecut prin mână. O voce respectată și ascultată cu luare–aminte, inclusiv de către factorii de decizie politică.

***

„Clădirea este prevăzută cu instalațiunile tehnice cele mai moderne, fiind una dintre puținele de acest fel din București.

Aripa mai veche a imobilului este construită cu schelet de beton, iar aripa mai nouă cu schelet de fier, spațiile fiind umplute cu zidărie de cărămidă. Pardoseala de la subsol este din mozaic de gresie poroasă, de marmoră pe săli, scara principală și hall, iar pe scările de serviciu din mozaic de beton. Planșeul birourilor din clădirea mai veche este acoperit cu linoleum, din clădirea cea nouă cu parchet de lemn.

La repartiția birourilor s’a avut în vedere economia de timp și ușurința introducerii publicului care are legături cu Societatea. În acest scop, birourile care deservesc publicul pentru chestiuni curente sunt așezate în hallul mare din parterul imobilului, spațios și comod, cu câte două intrări și ieșiri, spre Bd. Take Ionescu și spre Str. N. Bălcescu. Chiar și în zilele de cea mai mare aglomerație, hallul prezintă destul spațiu pentru o circulație ușoară a publicului.”

***

Intrarea principală, situată în dreapta clădirii spre bulevardul Tache Ionescu, era utilizată deopotrivă de toți funcționarii Societății și de public (pentru probleme deosebite). În plus existau și trei intrări secundare (de serviciu) care asigurau accesul – circulația personalului auxiliar, transportul materialelor sau evacuarea în caz de incendiu.

După 1948, trimișii domnului… domnului Stalin pe pământ, mânați de dorința de a nu fi confundați cu cei mulți, au mai schimbat regulile. În iulie 1949 a fost înființat Ministerul Energiei Electrice și al Industriei Electrotehnice (ministru Gheorghe Gaston Marin) care s-a instalat pentru mulți ani în palatul Gaz și Electricitate. Din acel moment intrarea principală a fost rezervată ministrului, adjuncților, directorilor și oficialilor de grad înalt. Restul lumii, inclusiv conducătorii unităților subordonate, folosea intrarea din stânga, cea de serviciu de unde un ascensor și o scară meschină, foarte îngustă, permiteau accesul în clădire.

În cincisprezece ani am avut onoarea de a pătrunde în minister pe intrarea oficială doar de două ori. Prima oară în august 1980 la invitația inspectorului general Emilian Simian și a doua oară în ziua de 30 decembrie 1989 la ordinul lui Valeriu Popa, adjunct al ministrului, pentru a mă pune la adăpost de iminenta arestare pe care mi-o punea la cale comandantul militar al C.I.R.E.!

Holul mare, de la parter, constituia centrul activității pe care Societatea Generală de Gaz și de Electricitate o desfășura „în strâns contact” cu publicul și unde clienții se bucurau de toate condițiile pentru a-și rezolva repede și eficient problemele.

„O parte din Serviciile Societății au în acest hol un număr de funcționari ocupând o serie de ghișee:

• Biroul de informații
• Cassieria generală (Biroul de restanțe, Restituirea     anticipațiilor, Cassier plătitor, Încasare taxe verificare instalații interioare și cocs)
• Serviciul abonaților (Abonamente la instalațiuni noui, Abonamente la instalațiuni cu contori existenți, Încetări de abonamente, Cassa abonamente)
• Serviciul de tarife electricitate și firme luminoase (Informațiuni pentru aplicarea tarifelor, Informațiuni pentru firme luminoase, primirea formelor pentru plata firmelor luminoase)
• Serviciul extra-urban (Informații, extinderea rețelelor electrice Comune Suburbane)
• Serviciul de verificări ale instalațiilor interioare și ale contorilor (Primirea specificărilor preliminare, Informațiuni asupra verificărilor, Reclamațiuni și orice fel de probleme în legătură cu contorii)”

Un spațiu important era rezervat expoziției „Totelectric”. Pentru detalii să facem apel la monografia deja invocată.

„Pentru a stimula răspândirea aparatelor electrice casnice și pentru a înlesni cumpărarea lor de către abonați, Soc. G-lă de Gaz și de Electricitate a înființat o organizație denumită Totelectric. În această organizație se poate înscrie orice firmă, care vinde aparate electrice, dacă bine înțeles satisface o serie de condițiuni fixate de către Societate.

Făcând parte din Totelectric, firmele pot vinde abonaților Societății aparate electrice în rate, încasarea făcându-se de către Societatea noastră odată cu consumul de energie electrică. Prin urmare, Totelectric este o organizație care permite abonaților să-și procure în rate aparatele electrice pe care le doresc. Spre a stimula această vânzare, Societatea noastră are o expoziție de aparate la sediul Societății, în B-dul Take Ionescu Nr. 33 unde expun firmele participante la Totelectric.

În această expoziție nu se vând aparate, ci numai se arată de către personalul nostru specialist modul lor de utilizare, costul, tarifele aplicate, etc.

Personalul face parte din Serviciul pentru desvoltarea aplicațiunilor gazului și electricității care are în atribuțiunile sale și întocmirea întregului material de propagandă al Societății: broșuri, reclame, afișaj, ținerea cursurilor de bucătărie, cursuri informative în școli, atenee populare, etc.

Orice abonat care dorește să-și instaleze aparate electrice mai mari precum: cuptoare, bucătării, etc. poate cere să i se facă o demostrație la domiciliu și i se trimite pentru lămuriri un funcționar sau o funcționară cunoscătoare.”

Prin stimularea vânzării de aparatură electrocasnică, puțin cunoscută în România acelor ani, Gaz și Electricitate stimula de fapt consumul de energie electrică oferind diverse înlesniri printre care și un tarif special.

O inițiativă asemănătoare, lipsită de vlagă, de imaginație și mai ales de generozitate, încearcă azi unul dintre marii furnizori de energie electrică având ca obiect aparatele de aer condiționat. Nimic nou sub soare! De mare folos le-ar fi Nicolae Caranfil și echipa lui!

După instalarea Ministerului Energiei Electrice în imobilul din bulevardul Magheru nr. 33, spațiul de la parter, destinat cândva relațiilor cu clienții, a fost cedat Ministerului Comerțului Interior care, păstrând cumva tradiția, a înființat acolo cunoscutul magazin Electrotehnica.

A dăinuit până în anii ’90 când s-a pierdut în hățișurile originalului capitalism românesc.

***

Va urma!