Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Mă așteptam. Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România nu lăsa loc de-ntors: „Serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex”. Tinerii sănătoși la minte și la trup făceau armata. În Vitan, „scutiții” erau priviți cu oarecare suspiciune. Probabil lucrurile stăteau la fel și în celelalte mahalale bucureștene. Cei care aveau diverse probleme sociale, de familie sau cei pe care starea sănătății îi făceau temporar „inapți pentru serviciul militar”, erau „amânați”.

Despre Mijache (Marian Bărăgan), subțirel ca o trestie, slab de trebuia ancorat când se întețea vântul și bâlbâit pe deasupra, nimeni nu credea că va fi încorporat vreodată. Altfel, sănătos tun, ager, plin de viață, vesel și „jmecher” cât cuprinde. Amânat de mai multe ori, doar o mai pune ceva carne pe el, timp în care a absolvit o școală de bucătari(!!!), și-a servit totuși patria gătind la cazan fasolică, „conducte” (macaroane), vărzică, „balastru” (orez) și alte delicatese într-o unitate militară de pe Șoseaua Olteniței.

După ce, în copilărie, a suferit un accident, Doru (Tudor Gheorghe) rămăsese cu o călcătură neobișnuită. Eu nu-l vedeam mergând în cadență, bătând pas de defilare sau efectuând marșuri lungi, însă comisia medicală  avea vedere mai bună.

A fost și el amânat de mai multe ori. Rămăsese fără tată. Era singurul care întreținea familia. Nea Stelian s-a prăpădit când Doru și frații lui minori, mult mai mici, un băiat și o fată, Costică și Gina, aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Mama lor, tanti Trandafira, șubrezită de viață bună, de necazuri, de greutăți, nu putea munci orice. Era singurul care aducea bani. Lucra ca strungar la Cooperativa Automecanica.

Din motive pe care nu le-am aflat niciodată, într-o bună zi a solicitat să fie încorporat și nu oricum – la parașutiști. Era un pic sărit. Îl cunoșteam bine. Făcuserăm împreună o grămadă de nefăcute. Surprins, am vrut să aflu ce l-a apucat. Mi-a răspuns pe jumătate.

– Ce să mai aștept bă? Să mă ia ăștia cu arcanu după ce mă însor?

– Și cu ai tăi ce se întâmplă?

– N-or să moară! Îi mai ajută tanti Geta (mătușa lui, sora lui nea Stelian, locuia în apropiere, pe Fusului/Fanteziei), îi mai ajutați și voi…

În parte, chiar așa s-a întâmplat. Vecinii, fiecare după posibilități, au pus umărul. Un om de ispravă, înțelept, cu suflet mare care știa să deschidă anumite uși a angajat-o pe tanti Trandafira ca îngrijitoare la Școala generală nr. 84 – Târcă Vitan de unde, la momentul cuvenit, a ieșit la pensie.

Doru și-a făcut damblaua. A trecut testele specifice și a fost parașutist militar într-o unitate renumită din Buzău. Câteva luni de instrucție la cataramă au fost suficiente pentru a-și corecta mersul. Era tare mândru de uniforma lui cu beretă albastră. Cred că avea de ce!

Revenit „la vatră” a cochetat cu parașutismul sportiv. Pasiunea pentru o fată a fost mai puternică. S-a însurat și brusc a renunțat la salturi. Se pare că nevastă-sa l-a răzgândit, deși el nu recunoaște.

Pentru mine lucrurile erau clare. La momentul hărăzit urma să-mi iau valiza și să mă duc acolo unde eram trimis. Aveam totuși o necunoscută: durata stagiului militar. Dacă intram la facultate făceam nouă luni îndată după admitere, înaintea începerii cursurilor. Dacă nu, mă așteptau șaișpe luni de militărie sau, Doamne ferește, la marină… doi ani.

Luasem în considerare, chiar cu seriozitate, un eventual eșec la admitere. Un an și patru luni mi se părea mult. Era o pauză în evoluția mea care nu-mi aducea mari foloase. Aveam la îndemână mai multe soluții. Toate excludeau din capul locului abdicarea vinovată de la datoria prevăzută de lege. Cea mai convenabilă era ca în timpul stagiului militar să urmez cursurile unei școli de șoferi astfel încât după atât timp irosit să mă aleg măcar cu un permis de conducere pentru categoriile B și C. Mi-a fost sugerată de Victor Eftimie, văr cu tata (mama lui, Victoria, era sora lui Dumitru Mocanu, tata lui tata, bunicul meu), plutonier major și șoferul unui comandant foarte important din garnizoana Pitești.

Schema se baza pe prezumția (apropiată de realitate) că voi ajunge într-o unitate a Ministerului Apărării Naționale. Dacă Ministerul de Interne punea ochiul pe mine pentru trupele de securitate, atunci se putea spune că am avut ghinion. Rămâneam pe cont propriu. Depindea numai de mine cum reușeam să-mi îndulcesc viața.

Nea Victor aștepta cu arma la picior să primesc ordinul de chemare și să-i transmitem indicativul unității în care mă aflam. După ce depuneam jurământul și efectuam perioada de instrucție, „cineva” ordona transferarea mea în  garnizoana Pitești, la unitatea în care (ce coincidență!) plutonierul major Eftimie era încadrat. Acolo urmam cursurile școlii de conducători auto. Mă întorceam la unitatea care mă încorporase cu o săptămână – două înainte de a fi lăsat la vatră (trecut în rezervă).

Drumul era bătut. Cu ceva timp înaite aranjamentul funcționase perfect în beneficiul vărului meu Mitică, fiul lui Petre Tănăsescu, fratele mamei.

Sesiunea de examene din vara anului 1974 a făcut lumină. Am fost admis la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. A urmat o vacanță plină, începută pe creasta Făgărașului, continuată cu peregrinări prin diverse zone turistice și încheiată  în viile și cramele Panciului.  Etapa finală, cea de refacere – recuperare după efort (!!!), s-a consumat la Soveja, în compania dragilor mei mocani vrânceni, doar cu aer curat, fructe de pădure, caș afumat și altă mâncărică bună. M-am adunat pe acasă chiar în ziua de 23 august, zi de mare sărbătoare. Țara toată petrecea la împlinirea a treizeci de ani de la declanșarea Revoluției de Eliberare Socială și Națională, Antifasciste și Antiimperialiste.

Conform legii, „încorporarea absolvenților de liceu reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățământ superior se face la 1 octombrie al fiecărui an”. Mă pregăteam și așteptam să sune goarna.

1 septembrie 1974 a fost într-o duminică. De vreo două săptămâni se deschisese sezonul de vânătoare la prepelițe, turturele și guguștiuci. Tata plănuise o ieșire în teren cu nea Pascu Ionescu și cu Gheorghe Capangiu, vânători din mahala, de la Bujavercă. Au plecat cu noaptea-n cap să plimbe puștile prin lunca Dâmboviței, spre Ochiul Boului. Știau ei o tarla cu floarea soarelui și niște lucernă unde ar fi putut face măcar de-o ciulama. Eu am rămas acasă. Un gând nedefinit, sâcâitor mă îndemna să stau locului. Aveam sentimentul că se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat!

Trecuse cu puțin de ora 8.00, eram în grădină și tocmai terminasem de băgat apă pe brazde. Când mă pregăteam să spăl trotuarul, mama a scos capul pe geamul bucătăriei:

– Hai la telefon! Te caută de la Comisariatul Militar!

Cum? Comisariat, dimineața la 8.00, telefon, duminica? Nu se potrivea deloc cu ce știam eu despre mersul lucrurilor. Mirosea a farsă de la o poștă. Aveam un prieten care, cu multă fantezie, punea la cale astfel de năzdrăvănii. Mă încercase de mai multe ori, fără succes. Știam că nu se dă bătut și momentul era potrivit.

Cel de la capătul firului s-a prezentat regulamentar, cu toate cele necesare: grad, nume, funcție. Doar că eu nu eram dispus să ascult toate astea. N-am reținut nimic. Politicos, dar ferm și imperativ m-a invitat la sediul centrului militar al sectorului 4(*), în cursul zilei, până la ora 21.00, pentru a mi se înmâna ordinul de chemare la încorporare. Procedura nu era una tocmai obișnuită și asta a făcut ca suspiciunile mele să fie îndreptățite.

Vocea era (credeam eu) a păcătosului de Dode Bulgaru (alintat Dodel pentru a-l deosebi de Dodiță și de un alt bulgar, Costel Bulgaru) care încerca să mă facă. Nu aveam nicio îndoială. Ce-a fost la gura mea! Recital. Interlocutorul a așteptat răbdător să mă potolesc.

– Eu mi-am îndeplinit misiunea. În evidența noastră figurează că ați fost convocat. Faceți cum credeți!

Și fără să mai aștepte vreo replică a închis telefonul.

Răcorit că i-am tras-o bulgarului ăla cu capul tare zădărnicindu-i o nouă farsă, mi-am văzut de ale mele. Spre prânz a apărut și tata. I-am povestit cele întâmplate. N-a zis nimic, dar părea preocupat de chestiune. Și-a curățat arma, s-a uitat prin grădină și înainte de a ne așeza la masă a reluat subiectul.

– Băi băiatule! Cred că ar fi bine să te duci până acolo. (Dacă tata folosea în conversațiile cu cei apropiați formula de adresare „Băi băiatule!” („Măi fato!”), treaba era serioasă.)

Când s-a mai răcorit un pic, după ora 18.00, m-am conformat. Centrul Militar al Sectorului 4 funcționa într-o casă mare și frumoasă, care nu a fost demolată, aflată la intersecția bulevardului Hristo Botev cu calea Călărași (bulevardul Corneliu Coposu), în preajma Bisericii Sfântul Mina – Vergu. Nu era departe. Pe strada Constantin Nottara ieșeam în Dudești, lângă „7 Noiembrie”, „Select” și „Depoul I.T.B.”. De acolo luam tramvaiul 19 până la capăt, la Sfânta Vineri, făceam câțiva pași pe lângă clădirile vechi ale Călărașilor și ajungeam la comisariat.

Punctul de control de la intrare părea pustiu. M-a întâmpinat un plutonier. Am avut impresia că-l deranjez. A ascultat cam absent povestea convocării mele, mi-a cerut Buletinul de Identitate, s-a uitat într-un tabel și a ordonat unui soldat să mă conducă la ofițerul de serviciu.

Începusem să mă îngrijorez. Ceea ce apreciam eu ca fiind o farsă se contura a fi o jenantă gafă pe care cu ușurință am comis-o. L-am urmat pe însoțitorul meu în tăcere. A bătut la ușă și am intrat. După obligatoria formulă de salut și de adresare: „Să trăiți! Permiteți să raportez!” a arătat cu capul spre mine.

– Pentru ordinul de încorporare.

A făcut apoi stânga împrejur, a ieșit și am rămas singur cu ofițerul așezat la birou. Purta însemnele Infanteriei. Era căpitan. Întinzând măna după un teanc de formulare, pe un ton nu tocmai prietenos, m-a întrebat:

– Cum te numești? Numele, inițiala tatălui, prenumele.

– Mocanu Gh. Constantin–Dan. Când a auzit a lăsat baltă hârtiile.

– Aaaa…! Tu ești ăla care m-a înjurat dis–de–dimineață și mi-a zis că sunt bulgar căpățânos!

Deși „antrenat” să ies onorabil din situații stânjenitoare, în clipa aia aș fi vrut să se crape pământul, să mă înghită, numai să nu fiu eu acela. Cu oarecare nesiguranță în glas, am încercat să-i explic cum s-a ajuns la regretabila întâmplare menționând că raționamentul meu greșit a pornit de la convocarea prin telefon. A început să râdă.

– E legală. Mi s-a mai mulțumit în felul ăsta atunci când, în exercițiul funcțiunii, am transmis telefonic diverse ordine către tinerii chemați la datorie! Dacă nu te prezentai azi, eram hotărât să trec incidentul în raportul de serviciu! Și să știi că nu sunt bulgar, sunt moldovean!

***

După ce am îmbrăcat uniforma am aflat cum stăteau lucrurile. Instruirea teoretică a militarilor TR începea cu „Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România”. Cunoașterea acesteia era obligatorie și am studiat-o temeinic. Acolo scria că „ordinul de chemare la recrutare sau încorporare, precum si pentru clarificarea situației militare a recruților, se înmâneaza în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la modul de comunicare a actelor procedurale”. Procedura convocării telefonice era, ca și acum, prevăzută în legislația penală.

***

Atmosfera s-a mai destins un pic. În timp ce căuta ordinul buclucaș am mai schimbat câteva vorbe. La un moment dat, în încăpere a intrat un tânăr sergent major de artilerie îmbrăcat impecabil care a cerut permisiunea să iasă în oraș. Tocmai semnam dovada de primire a ordinului. Pe colțul acesteia era scris cu creionul numărul 1462. Subofițerul s-a uitat curios pe hârtie și a exclamat:

– Asta e la Caracal! Apoi, fără explicații, a plecat.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 si 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Citiți partea întîi • citiți partea a treia