despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Strada Nicolae Jitniță – O provocare (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină a fost stârnită de această fotografie.

Este păstrată de Muzeul Țăranului Român în arhivele sale. Aparține fotografului Iosif Berman, are subiectul „O stradă bucureșteană”, este plasată în intervalul de timp 01 ianuarie 1910 – 17 septembrie 1941, are codul MNTR AE MIP B 5303 și este însoțită de explicația „Scenă urbană surprinsă pe strada Nicolae Jitnița din Cartierul Evreiesc. În anii ’80, odată cu sistematizarea centrului capitalei, strada și clădirile din imagine au dispărut cu totul”.

Au scris despre ea cei de la Cartierul Evreiesc, dar și domnul Gilly Graur. Sesizând probabil ciudățenia și lărgimea datării făcute de MȚR („cândva în perioada interbelică”), domnia sa a lansat indirect o provocare: „Deocamdată nici pasionații de „vintage” n-au reușit să afle anul exact, sper să revin cu amănunte în această privință”.

Am acceptat-o și cum aflarea anului exact depășește puterile mele, mi-am propus să încerc doar a reduce intervalul de treizeci și unu de ani stabilit cu precizie de Muzeul Țăranului Român.

Iată „A osteninţei mele răsădire şi odrăslire”:

Nițică istorie

Strada Nicolae Jitniță se afla în mahalaua Popescului, „una din cele mai vechi din București, deși documentar apare abia în 1718; într-însa se afla jitnița sau magazia de grîne a domniei; tot aici și-au avut așezările evreii cei dintîi, spanioli, făcându-și și sinagoga”. [Constantin C. Giurescu]

„E numită astfel după vechea familiă a boierilor din Popescĭ, („boieri români de clasa I-a” [Pappasoglu]) carĭ se urmăresc în hrisόve pênĕ la 1600”. [Ionescu-Gion]

Mahalaua s-a dezvoltat în zona pe care istorici au determinat-o ca fiind leagănul Bucureștilor, „tărâmul unde locuitorii au început a face urbea și a se coloniza pe marginea apei Dâmbovița, partea stângă a acestui râu, pe un deal pe care se află astăzi situate suburbiile Dobroteasa, Apostolii, Staicu, Sârbii, Olteni, Foișorul, Jicnița și Udricani, unde nobila și vechea familie a lui Udriște Năsturel Herăscul, descendenta comitelui Henurih Năsturel, a fondat întâia biserică cu patronajul Bunei Vestiri, ce este astăzi a suburbiei Dobroteasa, numire slavonă ce s-a dat acestui tărâm și care se traduce „buni părinți”. Se înțelege din aceasta că împreună cu populația ce s-a stabilit, au fost și mai mulți boieri mari, adică căpitani sau belieri mari (belier – învățător, dascăl [Șăineanu]) pe care totdeauna Românii i-au numit părinți ai țării”. [Pappasoglu]

În 1789, conform primei împărțiri administrative a Bucureștilor, împreună cu mahalalele Staicu, Apostolu, Cărămidari, Foişoru, Broşteni, Sf. Spiridon, Vlădica, Sf. Ecaterina, Radu Vodă, Slobozia, Bărbătescu, Sârbi, Dobroteasa, Flămânda, Arhimandritul, Golescu și Domniţa Bălaşa făcea parte din „Plasa Broscenilor” aflată spre sudul orașului.

Catagrafia generală din anul 1831 plasează mahalaua Popescului în „Văpseaua Albastră” înregistrând în cuprinsul ei 176 de familii, 131 de case și 1278 de locuitori.

„La 1743, Mitropolitul Neofit, marele logofĕt Constantin Brâncovénu și Domnița Bălașa Brâncovénu aŭ locurĭ în mahalaua Popesculuĭ” [Ionescu – Gion], acolo unde au locuit în prima jumătate a secolului XVIII și bancherii Aron Levy și Solomon Halfon.

După Războiul Ruso–Turc din 1828-1829, în timpul administrației militare rusești a Țării Românești conduse de generalul Pavel Kiseleff, mahalaua a făcut primii pași pe calea modernizării și a urbanizării. „Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în poliția Bucureștilor” din 1830 stabilea norme obligatorii pentru tot orașul.

Așa se face că, odată cu „acele patru ulițe mari, precum și cu toate ulițele târgului”, uliței „Jicniții pe la paharnic Ianaiche” i s-au pus „felinare încrucișate, întru depărtare de cîte zece stînjeni unul de altul, aprinzîndu-să noaptea cu untdelemn sau cu untură de pește și s-au socotit pe temeiu ca lumina lor să ție 12 ceasuri pe toată noaptea, iarna și vara”.

Pe lângă felinare, pentru a asigura liniștea și paza avutului locuitorilor a fost instalată „straja de noapte”. Era formată din oameni înarmați aflați în posturi fixe „la Dumitru rachieru, la Lapa cojocaru, la Vasile Pastramă, la generalul Mavru, La Aron Levi ovreiul, la Costache cîrciumaru și la Halfon zaraf – bașa”.

„Catastihul patentarilor de neguțători și meseriași împărțiți pă corporații” din 1832 înregistra în „mahalaua Popescu” 15 categorii profesionale cu 28 de patentari (comercianți plătitori de patentă – impozit anual):

  • Băcani (2)
  • Câciumari cu Rachieri, Cofetari și Bucătari (5)
  • Cafegii (2)
  • Precupeți cu Vărari și Pastramagii (1)
  • Arendași și cei ce uneltesc negoțuri și alte spiculații d’an picerile (2)
  • Cojocari supțiri (1)
  • Cizmari și Pantofari (1)
  • Brutari cu Franzelari și Făinari (3)
  • Simigii (1)
  • Croitori cu Telali, Ibrișimgii și Ceaprazari (1)
  • Bărbieri (1)
  • Bragagii cu Halvagii și Șerbeccii (2)
  • Covaci cu Tufeccii, Fișeccii și Cuțitari (1)
  • Dogari (1)
  • Potcovari și Fierari (6)

Zestrea economică a zonei era, cam tot pe atunci, completată și de câteva zalhanale, abatoare rudimentare care pe lângă beneficii, le aduceau locuitorilor și mari neplăceri.

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului” au trimis „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii și Valahii, domnul ghenăral leitenant și a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile și sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, și a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în două cu sângele, baliga și celălalt murdalăc ce se scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie”.

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.

Comunitatea evreilor sefarzi, constituită în 1730 cu „întărirea” dată de domnitorul Nicolae Mavrocordat sfetnicilor săi, evrei de rit spaniol, Daniel de Fonseca și Menteș Bally, a avut o contribuție majoră la propășirea economică, socială și culturală a mahalalei. „Aceștia (sefarzii) sunt evreii de origine spaniolă, odinioară supuși otomani, cari întrec restul coreligionarilor ashkenasim cât privește starea lor materială și intelectuală” [Iulius Barasch], așezați în București în jurul anului 1800 când au venit în număr mare din Turcia, „într-o stare cam sărăcică”.

Organizați în grupuri compacte și-au construit case și s-au stabilit, în principal, în mahalaua Popescului, pe lângă Calea Văcărești până aproape de Curtea veche și Hanul lui Manuc și pe strada Carol până la Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor).

Au ajuns în scurt timp să posede „bogății foarte însemnate, ocupația lor principală fiind negoțul”. Se aflau „printre dânșii bancheri, manufacturiști și neguțători de grâne” dar și medici, meșteșugari, artiști, ceasornicari, croitori, căldărari, tinichigii, vinari, mijlocitori de afaceri. „Ei se bucură de un credit respectabil printre neguțitorii evrei și creștini pentru că trec drepți și cinstiți în negoț” [Iulius Barasch].

S-au împămâtenit temeinic și au cosolidat viața comunitară. Și-au ridicat „havră”, cea mai frumoasă sinagogă din București, Templul Mare Spaniol, Ca’al Grande – Cahal Kadoș Gadol, dar și altele în preajma ei, au înființat o școală de băieți, cea mai veche școală israelită din oraș (strada Haiducul Bujor, fostă Corbului, nr. 10) și una de fete, au construit una dintre primele băi publice moderne (Baia Meltzer), au întemeiat chiar și un teatru (Avram Goldfaden – Grădina Jignița/Teatrul Lieblich).

Cercetătoarea Cristina Toma sintetizează astfel existența comunității sefarde din București: „Se poate spune că într-un sfert de mileniu de istorie bucureșteană, aceasta a crescut. Membrii ei trăiau în bună înțelegere cu locuitării țării de adopție și și-au adus mereu contribuția la dezvoltarea acesteia.

Astfel secolul XVIII a fost mai mult pentru tatonare și adaptare într-o țară nouă, abea cunoscută.

Secolul XIX poate fi considerat veacul consolidării, pentru că atunci au luat naștere cele mai importante instituții care definesc viața comunitară, dar s-a intensificat și procesul de participare tot mai activă la viața țării de adopție și chiar la războaiele pe care țara a trebuit să le ducă.

Începutul secolului XX a fost pentru evreii de rit spaniol o epocă romantică marcată de entuziasm și mulțumire de sine ce aveau să se estompeze odată cu ascensiunea extremei drepte” și mai târziu a comunismului care a spulberat speranțele și năzuințele tuturor cetățenilor români.

În 1712 zestrea mahalalei s-a îmbogățit cu o biserică. Ctitorită de Gheorghe Totoescul, căpitan de lefegii și de Chița, soacra sa, avea hramul Sfântul Nicolae și pentru a o deosebi de biserica cu același hram din apropiere (mahalaua Sârbi) se va numi Biserica Sfântul Nicolae (de la) Jitniță deoarece se afla în preajma jitniței domnești. Rudolf Athur von Borroczyn o marchează pe planul său din 1852 sub denumirea de „Biserika Sᵗ. Nikolae Popesku”. Străduța croită pe lângă ea pentru a face legătura între calea Văcărești și strada Sfântul Ioan Nou a căpătat și ea numele de Nicolae Jitniță (Sf. Nicolae Jitniță) sau „Jignița”.

Biserica, martor vechi al evoluției orașului, se bucura de faimă și era frecventată de mulți credincioși din parohie, dar și din alte zone ale orașului.

Cele două turle contrastau izbitor cu restul construcției. Realizate din lemn, acestea erau protejate în întregime cu tablă. Ansamblul arăta ciudat, mai altfel decât celelalte biserici din arhiepiscopia Bucureștilor.

A fost demolată, ca și cartierul din preajmă, în vara anului 1986.

Va urma!

3 comments to Strada Nicolae Jitniță – O provocare (I)

  • Mi-a placut articolul desi n-a lamurit anul. Cred ca anul e mai usor de determinat pe baza vestimentatiei personajelor din cadru … As crede ca mult mai aproape de 1940.
    Cum separa o litera religiile 🙂 … Havra/lavra

    • C.D. Mocanu

      Vom lămuri și anul (sau intervalul) în următoarele două episoade. Vestimentația a fost folosită ca argument pe parcursul demonstrației alături de alte argumente care, sunt sigur, vor surprinde. Așa că urmăriți-ne! Istoria acelui colț de oraș este fabuloasă. Vom reveni asupra ei!

  • hm

    Săptămîna viitoare, aceeași zi, aceeași oră!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>