despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Poveste cu autografe

scris de Ando

Pentru o foarte scurtă perioadă a tinereţii, am cochetat cu postura de… vânător de autografe. Nici acum nu-mi explic bine de ce. Poate pentru că, în acei ani, vedetele erau mult mai… la îndemână. Dădeai de ele pe stradă, prin parcuri sau chiar prin restaurante fără ştaif. Chiar ajunşi la acest statut de popularitate, de exemplu, nu mulţi sportivi sau actori circulau cu maşina pentru simplul motiv că n-o aveau. Episodul cu Dan Coe l-am povestit. La scurtă vreme după asta, în timpul unei agape la „Caru’ cu bere”, am făcut rost de un nou trofeu: autografele a patru mari handabalişti din naţionala, proaspăt triplă campioană mondială: Gaţu, Oţelea, Gruia şi Iacob.

Pentru cei mai tineri: băgaţi, de curiozitate, aceste nume pe „goagăl” şi vă asigur că aveţi ce citi!

Încurajat de aceste reuşite, am păşit spre lumea actorilor de teatru. Şi, aici, trebuie să deschid o paranteză ceva mai lungă.

Se întâmpla prin toamna lui 1961. În casa de pe strada Cazărmii, unde m-am născut, locuiam la etaj, „la comun” cu încă o familie, cu care împărţeam accesul la unele dependinţe: holul, bucătăria, baia cu WC-ul, magazia de lemne. Din fericire, în ciuda condiţiilor grele, a fost o convieţuire fără incidente, în bună înţelegere. Au fost, chiar destule momente mai dificile, când cele două familii s-au ajutat reciproc. Nea Ilie, una din rudele doamnei din familia conlocuitoare (nu mai ţin minte ce îi era: frate sau cumnat), lucra în acea perioadă ca şofer al directorului Teatrului de Comedie, adică al marelui Radu Beligan.In această funcţie, acesta avea, pe atunci, dreptul la maşină cu şofer. Între timp, aveam să aflu că Teatrul de Comedie se înfiinţase chiar la începutul lui 1961 şi că Beligan fusese adevăratul său fondator.

 

Sediul teatrului era, ca şi acum, în aceeaşi clădire din spatele Muzeului Naţional de Istorie a României, numai strada şi-a schimbat numele din Măndineşti (atunci) în Sfântul Dumitru (acum). De acolo, până la casa noastră din Cazărmii, pe jos, în pas domol, făceai maxim 15 minute, d’apoi cu maşina! Şi mai ales cu traficul firav de atunci! Aşa că, de câte ori putea, seara, când „şeful” era pe scenă, nea Ilie dădea o fugă la vecinii noştri, să mănânce câte ceva. Programul lui Beligan era încărcat, iar nea Ilie care stătea tocmai prin Bucureştii Noi, ajungea târziu acasă. Normal, mai ciupea el câte ceva în timpul zilei, dar alta era să consumi potolit, o mâncare caldă, să mai schimbi două vorbe cu neamurile, la o ţigară. Într-una din aceste ocazii, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat „Măi băiete nu vrei să vezi cum e la teatru? Hai, că te duc şi te bag eu!”. Emoţionat (în primul rând că aveam să merg cu maşina, în al doilea rând că nu mai fusesem la un teatru adevărat), imediat, am dat fuga la maică-mea care, ştiind, bineînţeles de la vecină, cine e nea Ilie, şi-a dat acordul. Singura problemă era că, după spectacol, trebuia să mă întorc pe jos acasă, dar aici, deja căpătasem încrederea alor mei. Din când în când, mergeam singur la filme chiar seara, la proiecţia de ora 19, care de regulă se termina în jurul orei 21. Singura condiţie era să nu am, a doua zi, probleme cu lecţiile! Deci, m-a luat nea Ilie în maşină (era un Moskvici 403 sau 407, nu mai ştiu) şi, odată ajunşi la teatru, m-a dat pe mâna plasatorului. Acesta m-a dus, frumuşel, de mână, la balcon şi mi-a arătat unde să mă aşez. Nimerisem chiar la piesa de rezistenţă a teatrului: „Celebrul 702”. La vremea aia, ca să fiu cinstit, habar nu aveam de subiect, de autor sau de actori. Ba nu! L-am recunoscut, după voce, pe Nicolae Gărdescu, pentru că-l auzisem şi la radio.

Dar, ce încântare! Ghemuit în întunericul balconului, eram fascinat de ceea ce se întampla pe scenă, chiar dacă nu înţelegeam destule din acţiune. Schimbarea tablourilor şi a decorurilor, spoturile colorate ale reflectoarelor, murmurul şi hohotele de râs ale sălii… era atmosfera pe care n-o s-o uit niciodată. Cum pofta vine mâncând, aveam apoi grijă să-mi fac de lucru prin bucătarie, de câte ori ştiam că vine nea Ilie. Iar omul, fără fasoane, m-a mai dus de câteva ori la teatru.

Adevărat, de cele mai multe ori, ajungeam pe la mijlocul spectacolului, dar asta conta mai puţin. Cultura mea teatrală era evident subţire, important era însă că vedeam jocul actorilor. Începusem să-i cunosc, cât de cât, şi eram în culmea bucuriei când îi recunoşteam în diverse roluri. Ţin minte cât i-am bătut la cap pe ai mei să mergem şi la filmul cu acelaşi nume „Celebrul 702”, care a apărut la puţin timp după succesul piesei de la Comedie şi cât de surprins (chiar, oarecum, supărat) am fost să găsesc pe ecran destui alţi actori decât cei cu care mă obişnuisem în varianta de pe scena teatrului. Cam aşa „am furat” mai mult sau mai putin (depinde cum ajungeam cu nea Ilie) din piesele de început ale acestui teatru: „Prietena mea, Pix”, „Švejk în al doilea război mondial”, „Burghezul gentilom” (cu marele Birlic!).

Timpul şi conjuncturile m-au despărţit de nea Ilie, dar a rămas dragostea pentru acest teatru pe care aveam să-l frecventez, apoi, cu pasiune, ani de zile.

Şi astfel, ajung de unde am plecat: la vânătoarea de autografe. Pe la începutul anilor 70, una din cele mai de succes piese jucate la Teatrul de Comedie a fost „Dispariţia lui Galy Gay” sau „Un om egal un om”. Autor: Bertolt Brecht, regizor Lucian Giurchescu, distribuţie de zile mari! Nu mai intru în alte detalii.

Văzusem piesa şi ştiam că, în montarea de atunci, cam la 15 minute după începere, când spectatorii erau deja prinşi de acţiunea de pe scenă, din spatele sălii, pe ambele culoare laterale, pătrundea spre scenă, cu mare zarvă şi pocnete de pistoale (cu capse) un grup de soldaţi-mercenari condus de Mircea Albulescu. Efectul era garantat, lumea era, realmente, surprinsă şi speriată!

Privind faţada teatrului, vedem – la dreapta intrării principale – un gang care duce la culisele scenei şi la cabinele actorilor.

„Mercenarii” ieşeau pregătiţi pe acest gang, portarul le deschidea uşa principală, iar ei intrau, aşa cum v-am spus în sală. Văzusem spectacolul şi ştiam, deci, aceste detalii, aşa că într-una din serile în care juca piesa, m-am postat cu o foaie de hârtie la ieşirea din gang ca să cer autografele. A ieşit, primul, un grup format din: Mircea Albulescu, Aurel Giurumia, Constantin Băltăreţu (cât l-am iubit pe acest actor cu alură bonomă şi privirea aceea de peruzea…) şi Costel Constantinescu. Discutau, îşi aranjau ţinutele şi îşi probau… pistoalele.

Când i-am rugat pentru autografe, Mircea Albulescu a avut o reţinere. „Cum să semnez eu pe o foaie albă? Cine ştie ce face ăsta cu ea?” Recunosc, am rămas fără cuvinte. Noroc cu Costel Constantinescu şi cu Giurumia care foarte volubili, chiar încântaţi, au semnat imediat „Hai, mă Mirceo, ce naiba, uite că băiatul ne-a aşteptat atâta aici. Ce-o să se întâmple?”. Înduplecat de colegi, Albulescu a semnat şi el, bodogănind.

În timpul acestei scurte parlamentări, s-a apropiat portarul teatrului (un tip cu prestanţă, cu părul cărunt, şi cu o uniformă specifică, neagră) adresându-se lui Albulescu: „Nea Mircea, se cam sperie lumea de zgomot şi de focurile de pistoale, când intraţi în sală. Moare naibii vreunul de inimă!” La care „fiorosul” actor i-a replicat cu vocea lui tunătoare: „Acasăăă! Acasă să stea, dacă au probleme cu pitpalacul!”

Râsete de toate părţile, apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui.

Pentru mine, prudenţa de care a dat dovada Mircea Albulescu a însemnat însă finalul scurtei „cariere” de vânător de autografe. Mi-am dat sema că, de fapt, intram şi tulburam intimitatea unor oameni, pentru că, înainte de fi vedete, toţi aceştia erau oameni cu problemele, pasiunile sau hachiţele lor şi nu aveam niciun drept să-i deranjez. Trebuia să pun graniţă între admiraţie şi tracasare. Aşa am gândit atunci, aşa gândesc şi azi.

5 comments to Poveste cu autografe

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>