despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele (III) – „Rupsei tocul și penița …”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

„Când a fost să scriu frumos, Mi-a căzut condeiul jos.”

Am învățat să zgârii hârtia folosind ca unelte tocul, penița și călimara cu cerneală. Se întâmpla uneori chiar așa, ca în cântecul lui Ion Luican. Când îl scăpam din mână sau când se rostogolea elegant pe pupitru, blestematul ăla de toc se repezea totdeauna cu penița spre podeaua în care se înfigea fără greș. Acasă, unde pe jos erau așternute preșuri țesute din cârpe sau covoare ieftine, mai aveam o șansă. La școală însă, parchetul din clasă îi venea de hac peniței. Vârful ei ascuțit se îndoia și cele două jumătăți elastice (colți), separate printr-o despicătură (fantă), nu se mai adunau nici rugate într-un singur punct.

În astfel de situații „M-am jurat de mii de ori” să fiu mai atent sau să-l dau dracului de scris. N-am reușit nici una, nici alta. Nu era chip și penița trebuia înlocuită.

***

Lucrarea, simplă în esență, devenea complicată pentru că lăsa urme albastre pe mâini. În zadar ștergeam penița vătămată cu sugativă sau cu ce se mai nimerea. Cerneala, de bună calitate, se lăsa greu înlăturată de pe degetele ghinionistului.

Sugativa era o hârtie albă, mai grosuță, foarte poroasă, care avea o mare capacitate de absorbție a lichidelor. Cu ea înlăturam cerneala în exces ajunsă accidental, sau nu, pe caiete, pe cărți, pe bănci, pe unde vrei și pe unde nu vrei.

Se procura odată cu celelalte rechizite, sub forma unor coli împăturite cu dichis până ajungeau la dimensiunile unui caiet din care decupam bucăți cam cât o carte poștală. Mai târziu s-a renunțat la acest mod de prezentare și au apărut blocurile de sugativă cu foi detașabile mult mai lesne de fabricat și de utilizat.

***

Penița nr. 1 (inscripționată „Flamura Roșie Sibiu”) și cea cu numărul 3 (de producție străină, probabil „Claps nr. 23”) au fost întrebuințate de mine în chinuitoarea strădanie de a deprinde meșteșugul scrisului. Și nu oricum. Când am reușit să legăm între ele liniuțe, bastonașe, bucle și alte simboluri grafice am trecut la nivelul următor, la caligrafie. Acum, după un car de ani, uitându-mă la „eleganța” scrisului meu îmi dau seama că efortul a fost zadarnic. Cea cu numărul 2 (inscripționată „Flaro Inox”), ceva mai tinerică, este neutilizată.

La vremea primilor mei pași pe drumul lung și anevoios al școlii, în țara lui Petrache Poenaru, inginer, matematician, pedagog, membru titular al Academiei Române, cel care la 25 mai 1827 înregistra în capitala Franței Brevetul nr. 3208 Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală, elevii foloseau tocul și penița. Existau, cu siguranță, niște rațiuni potrivite acelor timpuri.

Iată instrumentul pe care eu l-am folosit până în clasa a patra. Atunci regulile au devenit mai permisive și am făcut saltul la condeiul portăreț, adică la stilou, al cărui inventator a fost recunoscut americanul Lewis Edson Waterman, nu valahul Poenaru.

Este confecționat din lemn și bine vopsit cu o vopsea foarte rezisentă. Parcă ar fi smălțuit.

Această variantă simplă și frumoasă a fost înlocuită de tocul din plastic dotat și cu un sistem mai elaborat de fixare a peniței. În sertarele mele s-au păstrat câteva tocuri pe care azi nu le mai utilizează nimeni, au doar valoare sentimentală.

Fără cerneală, tocul și penița nu erau bune la nimic, le lipsea valoarea de întrebuințare. Prețiosul lichid albastru și-l aducea fiecare de acasă într-o călimară „purtăreață” din sticlă. O căram zilnic la școală cu ajutorul unui săculeț croșetat, sau din pânză, agățat de încheietura mâinii. În clasă își avea locul ei într-unul din cele două locașuri circulare anume scobite pe fiecare pupitru.

Se spunea despre ea că e atât de dibace încât nu lasă niciun strop de cerneală să se strecoare afară, chiar dacă o răsturnai, o dădeai de-a dura sau doar o înclinai. În principiu așa stăteau lucrurile. Doar în principiu, căci călimara asta, zisă „ideală”, a fost pentru mine un coșmar. „Of… ce chin, ce jale!”

Făcută dintr-o bucată, fără părți demontabile, avea gura sub forma unei pâlnii prin care trecea tocul. Buna ei „funcționare” era condiționată de cantitatea de lichid din recipient astfel încât, oricare ar fi fost poziția călimării, răsturnată (pe o parte, cu gura în jos) sau doar înclinată, cerneala să nu depășească gâtul  pâlniei și să rămână captivă acolo. Asta se întâmpla doar dacă schimbarea poziției se făcea lent. Când mișcarea era bruscă, cel puțin o picătură slobodă producea o pată persistentă pe mâini, pe haine, pe caiet , pe bancă, pe podea… Cum să ceri unor copii de șapte–opt ani, a căror asociere cu prevederea și cumințenia era cu totul întâmplătoare, să nu bruscheze călimara? Ba uneori, fără să-și dorească, o spărgeau. Atunci era belea mare.

Fiecare învățăcel în ale scrisului avea acasă câte o sticluță cu cerneală ca cea din fotografie. Era solidă și dopul prevăzut cu o garnitură de cauciuc o făcea sigură. Putea fi rostogolită fără nicio grijă.

Unii dintre colegii mei preferau să o folosească direct, înlocuind călimara. O plimbau zinic cu ei la școală. Avea și soluția asta neajunsurile ei, dar cel puțin îi ferea de tradiționalele pete albastre.

Și pentru a ilustra cele istorisite până acum iată un detaliu dintr-o fotografie făcută în toamna anului 1961. Îi înfățișează pe elevii clasei I C a Școlii generale de 8 ani nr. 84 Târca Vitan împreună cu diriginta lor Rozalia Gheorghe, clasă din care făceam și eu parte.

Pe lângă colegii mei Adrian Nicolae , nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă, Marin Neagoe, Laurențiu Ernest și Liviu Tănase, poza surprinde și personajele poveștii: tocul, călimara, sticluța cu cerneală.

Coșmarul s-a sfârșit prin 1963. A apărut călimara din plastic. Era o copie redesenată a suratei din sticlă. În plus avea și un capac care o închidea foarte bine evitând astfel necazurile care ne-au chinuit până atunci. Am conviețuit și cu ea încă vreo doi ani în bună înțelegere.

Tocul și cerneala n-au amărât doar viața elevilor. Erau o prezență generalizată în toate instituțiile. Doar călimara arăta altfel. Făcută din sticlă, era masivă și răspundea necesităților activității de birou.

Cele trei doamne de la secretariatul școlii aveau așa ceva pe mesele lor de lucru.

N-am aflat niciodată cum se descurcau dumnealor cu albăstrelele de pe degete, căci de evitat nu era chip.

Alte rechizite: riglele hîrtia albastră și etichetele

7 comments to Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele (III) – „Rupsei tocul și penița …”

  • Ando

    Mi-am adus aminte de un episod din timpul liceului. In gaşca de colegi apropiată mie, era unul care avea un “fix”: şutea tocuri de la diverse oficii poştale, unităţi CEC etc.(pasămite, pentru colecţia lui). Acolo se găsea, la dispoziţia publicului, acea călimară masivă şi câteva tocuri pentru ca oamenii să completeze diversele formulare trebuincioase. La început a fost amuzant, dar mai târziu, după ce am constatat că şi unora dintre noi au început să ne dispară diverse obiecte, ne-am dat seama că omul avea tendinţe de cleptoman şi l-am eliminat din grup. Aveam să mă reîntâlnesc cu tocul şi peniţa -Redis- în facultate, la desen tehnic. Noroc că, în anii terminali, a apărut rapidograful.

    https://hemijskeolovke.rs/wp-content/uploads/2018/11/ROTRING-RAPIDOGRAF-ISOGRAPH.jpg

  • TVlad

    Faimoasele cavitati cilindrice din pupitre erau prezente si “pe vremea mea”, in toate bancile scolilor pe care le-am urmat, in anii ’80 si ’90. Nu imi amintesc daca la liceu mai aveam banci din astea dar ce e sigur e ca pe la mijlocul anilor ’90 am intrat intr-o filiala CEC si am descoperit uimit pe masa cu formulare o calimara cu toc, puse la dispozitia clientilor. In mintea mea aveau o imagine negativa, construita de parinti care imi povestisera ce tevatura era sa le folosesti dar atunci cind le-am vazut mi s-a parut interesant si chiar m-a apucat un soi de nostalgie pentru ceva ce de fapt nu traisem vreodata. Am mizgalit si eu putin cu ele si am inceput sa le privesc cu mai multa indulgenta. Am mai intrat si alte dati in acea filiala CEC (exista si azi, a propos) dar deja disparusera.

    • Băncile cu loc pentru călimară se mai găsesc şi acum prin unele şcoli, poate chiar şi prin Bucureşti.
      Modelul ăla nenorocit de bancă cu pupitru din lemn, schelet metalic şi scaune rabatabile (în care toţi ne-am prins mâinile măcar o dată) l-am avut şi în generală şi în primii doi ani de liceu, ba chiar am dat de el şi prin câteva săli de seminar din Politehnică.
      De ce nenorocit? Păi simplu, pentru că copilul din clasa I până în clasa a XII-a tot creşte, pe când banca aia rămâne la fel, oricât ai ridica pupitrul şi oricât ai lăsa scaunele mai jos, asta presupunând (în generală) că ai un părinte care ştie să facă treaba asta sau (vorbim de 2003 – 2004 şi de liceu) cincizeci de mii ca să ţi-o facă mecanicul de întreţinere al liceului, dacă era treaz şi dădeai de el.

  • Dan

    Chiar, când au apărut stilourile? În mâinile elevilor de școală românească zic, că istoria e pe wikipedia.

    • C.D. Mocanu

      Prin 1964 – 1965.Eu am avut primul stilou și am început să scriu cu el după vacanța de iarnă a clasei a IV-a, în 1965. Era un Flaro Școlar.

  • TVlad

    Eu am inceput scoala in ’86 si deja se renuntase la tocuri in favoarea stilourilor. Mama a inceput in ’63, in formula toc/calimara deci data schimbarii trebuie cautata in intervalul asta.

  • hm

    În ’79 țin minte că am avut, în clasa întîi, și toc. Dar nu cred că l-am folosit prea mult, mai degrabă era doar pentru deprinderea scrisului. Nu-mi aduc aminte altceva.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>