despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Întoarcere în Bucureștii studenției

scris de Vlad Slavici

Episodul 1

Mulți dintre cei plecați peste hotare visează să se întoarca într-o zi, definitiv, acasă. Fie că atunci când au acumulat suficienți bani, fie pentru că le este greu să se adapteze, fie din dor, fie de nevoie.

Numai că această revenire nu implică doar o deplasare spațială, ci, ca un veritabil exercițiu în teoria relativității, și una temporală. Viața de acasă nu mai e aceeași care a fost lăsată în urmă la plecare. După cum ilustrează superbul film Acasă la Tata (regia Andrei Cohn, scenariul Mimi Brănescu), locurile sunt încă acolo, unii dintre prieteni sunt încă acolo, uneori și familia e încă acolo. Dar, vorba unui celebre melodii Vama Veche, “au trecut ani și viața s-a schimbat”, și pentru ei, și pentru tine. O întoarcere în același loc nu înseamnă și o întoarcere la aceeași viață.

De 14 ani locuiesc în SUA, la Boston. Asta înseamnă că peste o treime din viață mi-am petrecut-o în afara țării natale (m-am născut în 1982). Am plecat din România în august 2006. Tocmai absolvisem Facultatea de Automatică și Calculatoare la sfârșitul lui iunie, iar o lună și jumătate mai târziu pășeam prima dată pe pământ american, pentru studii post-universitare. Primii doi ani după plecare au fost cei mai confuzi: deși încercam sa mă acomodez, gândul îmi zbura deseori la familia lăsată în urmă, la prietenii și la viața studențească din București, cu multele ei plăceri. Rarele vacanțe în țară erau așteptate cu entuziasm, cu multă planificare ca sa bifez cât mai multe experiențe pe care mi le aminteam din facultate. Deseori mă întrebam dacă merită să rămân în SUA, dat fiind că mă simțeam mai bine la București. Dar mi-am continuat studiile, fiindcă n-am vrut ca, mai târziu, să-mi pară rău că mi-am ratat șansa de a trăi într-un loc perceput a fi mai civilizat.

Deseori în acea perioadă făceam exerciții imaginare care constau în scenarii ale întoarcerii mele la București. Am decis să urmăresc îndeaproape evoluția capitalei la nivel social, cultural și politic, așa ca inclusesem, parțial, și aspectul temporal într-o posibilă întoarcere. Pe plan social și cultural îmi plăcea cum evolua Bucureștiul. Erau multe exemple de mici întreprinzători în capitală în domeniul restaurantelor, teraselor și cluburilor, iar numărul de opțiuni incluse în oferta culturală era în creștere. Dezvoltarea vertiginoasă a clasei de mijloc (reprezentată parțial de așa-zisa categorie a corporatiștilor) în capitală putea să susțină, în general, fără probleme aceste localuri, precum și teatrele, sălile de concerte, berăriile, ceainăriile sau cafenelele. În acest sens, Bucureștiul o ducea foarte bine comparativ cu multe orașe de provincie (cu câteva excepții în Ardeal), unde multe localuri nu reușeau să prindă rădăcini. În plan urbanistic câteva ONG-uri deja începuseră să se opună rechinilor imobiliari. Pe multe planuri Bucureștiul înflorea an de an.

Revenind la perioada studenției mele (2001-2006), voi încerca în episoadele următoare un exercițiu al întoarcerii în timp, al rememorării acelor ani din perspectiva mea de acum. O să povestesc despre:

  • serile de joi și de sâmbătă din clubul Fire, cu mixul bucureștean unic de melodii rock si pop din anii 60/70/80/90 și cu băutura ieftină (gin-tonic și bere la echivalentul în lei a vreo 50 de eurocenți).
  • plimbările hai-hui pe străzile Bucureștiului, atât prin centru (11 Iunie, Dealul Mitropoliei, Parcul Carol, Parcul Tineretului; Centrul Vechi, Cișmigiu, Magheru, Grădina Icoanei, Bd. Dacia), dar și prin alte cartiere (Sebastian-Rahova, Militari, Drumul Taberei, Regie sau Piața Sudului, Vitan-Bârzești ori ștrandul Străulești).
  • serile din cluburile de rock (Le Noir și The Jack).
  • ieșirile la terase și grădini de vară (La Mama, Becker Brau, Piranha, La Motoare, Argentin, precum și fenomenul de scurtă durată numit La Ruine).
  • concertele din Piața Revoluției, Piața Universității sau de la Sala Palatului. Dintre acestea aș aminti un concert Phoenix și Vama Veche care a avut loc între niște cămine studențești din Grozăvești, loc găsit de cele două trupe cu câteva ore înainte, după ce căzuseră planurile de organizare în altă parte
  • cumpărăturile făcute la Carrefour Orhideea, care se deschisese când eram în anul 3 de facultate.
  • shaormele și ștrudelele cumpărate de la o sumedenie de shaormerii și patiserii cu vânzare la geam din Grozăvești și Regie, dar și de pe Magheru.
  • serile și nopțile calde de vară din București, care te-ndeamnă la visare.
  • cititul revistei B-24-FUN, o radiografie săptămânală a vieții de noapte bucureștene.
  • ieșirea la o bere și un ping-pong cu colegii de facultate la localul Chez Gabi de vis-a-vis de facultate, după examen.

Acum, la 14 ani mai târziu, încă mi-e dor de București, de familie și de prietenii de acolo. Încă îmi doresc să pot veni în concediu la București mai des. Încă vreau să mă întâlnesc cu prietenii seara la o terasă sau o grădină de vară. Dar știu și că timpul a trecut, și că o întoarcere definitivă la București ar avea cu totul alți parametri decât viața din studenție. Acea viață, orice ar fi, nu se mai întoarce. Se mai pot atinge crâmpeie din ea, dar numai din când în când.

Orașul lui Bucur s-a schimbat. Totuși, aceasta schimbare nu este una rece, una care îmi înstrăinează urbea. Am urmărit, deși de departe, totuși îndeaproape, schimbările bune și rele prin care a trecut Bucureștiul. Am citit despre istoria lui de pe site-uri ale iubitorilor orașului, inclusiv Simply Bucharest. Simt, oarecum, că am evoluat împreună. Am călătorit prin spațiu-timp și eu, și el, împreună, deși de la distanță. Deci nu e chiar ca în paradoxul gemenilor. Încă mai există speranță.

Până la episodul 2, vă las trei poze făcute în iunie 2006, cu două luni înainte să plec în SUA:

o vedere către campusul Universității Politehnica București, cu rectoratul în plan îndepărtat:

unul dintre corpurile Facultății de Automatică și Calculatoare:

Universitatea București văzută dinspre Teatrul Național:

Va urma!

11 comments to Întoarcere în Bucureștii studenției

  • Bine, dar cum e Boston comparativ cu Bucuresti? Plusuri si minusuri.

  • Cristian Ioan

    Multumim!
    Am fi vrut, desigur, sa vedem mai multe imagini din 2016 …
    Esti ingrozitor de tanar, eu am terminat Facultatea in 1981!

    Ai dreptate cu:
    “Dezvoltarea vertiginoasă a clasei de mijloc (reprezentată parțial de așa-zisa categorie a corporatiștilor) în capitală putea să susțină, în general, fără probleme aceste localuri, precum și teatrele, sălile de concerte, berăriile, ceainăriile sau cafenelele.”

    dar la vremea respectiva nu remarcam asta …

    • Vlad Slavici

      As fi vrut si eu sa pun mai multe imagini din timpul facultatii, dar nu prea am. Pe atunci nu era smartphone si n-am inceput sa umblu cu aparatul foto la mine decat in anul 5.

      Bucurestiul chiar a reusit sa creeze o clasa de mijloc destul de mare (desi, din pacate, numarul oamenilor care inca traiesc in saracie ese si mai mare). Multe alte orase din Romania inca nu au reusit asta (evident, asta si pentru ca Bucurestiul a atras aceasta resursa si din provincie).

  • TVlad

    Interesante pozele, ce repede trece timpul; ca ieri era 2006.
    Acum pe cladirea rectoratului au aparut mai multe antene, cladirea in sine a fost spoita cu niste culori mizerabilie si iluminata cu albastru de iarmaroc iar orizontul e poluat de colhozul urban crescut peste Pirahna. Turnul de ascensoare tocmai se demoleaza ca sa faca loc altui ghetou, cu aceeasi inaltime.

    Vechile corpuri de iluminat de pe aleea ce coboara spre rectorat, cu abajur de fibra de sticla, au fost si ele inlocuite cu unele mai moderne si pavajul refacut. Asta e bine dar marea mea satisfactie ar fi sa vad functionale si havuzele de dincolo de alee. Din anii ’90 de cind colind parcul Politehnicii ( ca elev, student si apoi absolvent 🙂 ) ma gindesc ca e inadmisibil ca o gradina sa nu aiba un curs de apa si, cu atit mai grav sa aiba dar administratorii sa nu fie in stare sa le tina in functiune. Ce sa ne mai miram, ca din 5 tisnitori astazi nu mai functioneaza decit una, cea de la terenul de sport.

    • Vlad Slavici

      Foarte interesant cum s-au schimbat lucrurile. Ultima data cand am fost in campusul Politehnicii era prin 2007, deci ce descrii este o noutate pentru mine. Nici pe splai, intre campus si Regie, n-am mai fost. Sunt de acord, ar fi bine sa puna havuzele in functiune.

      Este adevarat ca o data cu Pasajul Basarab, toata zona de dupa pod e evoluat intr-un ritm accelerat, poate cel mai rapid pe care l-am vazut la un cartier in Romania in ultimii 10 ani. Am mers cu tramvaiul de la statia Titulescu/Banu Manta spre AFI Cotroceni in august 2019 si toata zona din jurul Bd. Vasile Milea este de nerecunoscut fata de 2006. Luand totul in considerare, cred ca s-a schimbat in bine.

      • hm

        Chiar e spectaculos, cînd te plimbi deasupra – și prefacerea zonei continuă. Mă-ntreb dacă o să prindem vremea cînd centrul comercial Orhideea o să fie și el transformat în ceva mai mare?

        • Vlad Slavici

          @HM, cred (si sper) ca o s-o prindem. Acum 20 de ani cel mai mare si mai tare era noul Mall Vitan. Acum ma intreb cata lume il mai frecventeaza, dat fiind ca intre timp au aparut malluri care l-au eclipsat cu mult ca marime, oferta comerciala, etc.

          • hm

            cred că are un val de mușterii serios, tradițional, pe linia de „piți” pentru cine n-are cum străbate orașul spre Afi ori Băneasa.
            Da’ e drept că n-am mai fost aici de mai bine de cinci ani.

  • Dan

    Anul trecut am fost în Boston de 2 ori (în București doar o dată). Am bifat ca turistu’ celebrul Freedom Trail pe jos de la parc până la coloană și vapor, Harvard și MIT (pe dinafară), pozele de la etajul 50 din Prudential Tower, biblioteca lui JFK și vrăjitoarele din Salem. Traficul mi s-a părut mai aglomerat decât pe celebrul 101 din Silicon Valley iar metroul pare că are nevoie de o renovare și de niște trenuri noi. Altfel orașul e unul dintre cele mai frumoase din SUA.

    • Vlad Slavici

      Metroul din Boston (in special linia verde) este o fosila vie. Prima statie de metrou din SUA s-a deschis la Boston in 1898 sub numele de Tremont Street (actuala Park Street). Trenurile sunt si ele foarte vechi. Un drum cu metroul pe green line dureaza o vesnicie. Bine, in timpul pandemiei nu prea mai conteaza, ca metroul nu prea mai e folosit.

      In general, Boston nu sta prea bine la capitolul transport public. Nu ajuta nici faptul ca raul Charles delimiteaza Boston de Cambridge, iar la rush hour toata lumea incearca sa traverseze cele cateva poduri peste rau ori intr-un sens, ori in celalalt. Imi notez sa compar traficul din Bucuresti cu cel din Boston intr-un articol viitor.

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>