Vitan – felurimi (VIII) Au venit turcii (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele.

Da! Au venit în mai și apoi în iunie 1927. Unii n-au mai plecat. Au rămas în mahalaua din coasta viilor lui Themis Doncos, cea „scăldată primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini” și au trăit acolo netulburați de nimeni „de la tinerețe pân’ la bătrânețe”.

Ani mulți, foarte mulți, nu m-am întrebat niciodată cum au ajuns aceștia între locuitorii așezați în jurul bisericii „cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor”. Nu aveam motive să o fac. Celor născuți și crescuți acolo împreună cu bulgari, țigani, greci, evrei, unguri, nemți, italieni, nu li se părea ciudat că prin vecini sunt și turci.

Ciudat era că purtau nume de botez neaoșe: Ion, Lenuța, Maria, Gheorghe, că mergeau împreună cu noi la aceeași biserică… ortodoxă, se închinau ca noi și rosteau cu noi „Tatăl nostru Care ești în ceruri… Asta depășea cu mult faptul că, spre exemplu, bulgarii din Cioplea nu erau ortodocși, așa cum mulți credeau, ci catolici de-și ziceau pavlicheni.

Povestea turcilor din Vitan a intrat în atenția mea după o întrevedere cu M.P., cel mai drăcos dintre cei patru frați P. (doi băieți și două fete), cu vreo doi ani mai mare ca mine. El și familia lui (după mamă sunt din neamul lui Balaurea) au locuit la Bujavercă (Vitan nr. 111) gard în gard cu Cristodulo și cu Denischiotu (Vitan nr. 113), descendenți ai faimoșilor comercianți Dinischiotu, până când urgia demolărilor ne-a făcut vecini într-un cartier de blocuri. Ne întâlnim deseori, cu voie sau din întâmplare și evocăm negreșit, printre altele, și amintiri din mahalaua copilăriei noastre.

Într-o seară tihnită din toamna anului 2014 descântam amândoi cîte o bere la o terasă mică aflată chiar vizavi de blocul lui și îl evocam pe Carol, neamțul de pe Grădinari care confecționa și vindea zmee din hârtie albastră, folosită altfel la „îmbrăcarea” cărților și caietelor noastre de școală, dar și pe turcii care preparau și vindeau dulciuri. Atunci l-am întrebat mai mult retoric, fiind convins că nu-mi poate răspunde:

– Cum or fi ajuns otomanii pe Vitan?

– Păi tu nu știi?

– Nu știu!

– I-a adus părintele Micșunescu. Stai așa, că mă duc până acasă! Am o cărticică veche în care găsești amănunte.

Și a venit cu boșura „Istoricul Sfintei Biserici „Înălțarea Domnului” numită „Târcă” din Capitală, Institutul de Arte Grafice „Tiparnița”, Str. Dr. Istrate Nr. 10, București, 1932” scrisă de Preotul Dimitrie P. Micșunescu. O știam, însă nu ajunsesem să o studiez ca sursă bibliografică. M. o recuperase din podul casei, împreună cu alte hârțoage importante care mai târziu i-au permis să revendice o proprietate importantă, pe când buldozerul făcea exerciții la poarta lor. Bunică-su fusese apropiat de biserică și de parohul ei, părintele Micșunescu.

Am citit-o în noaptea aceea, pe nerăsuflate, din scoarță-n scoarță. Într-o recapitulare a principalelor evenimente desfașurate în viața parohiei între 1923 și 1932, de fapt un bilanț, Sfinția Sa prezintă astfel surprinzătoarea întâmplare:

„În cursul anului 1927, am adus în sânul sfintei noastre biserici creștine ortodoxe, circa 90 mahomedani, botezându-i. Cu această ocaziune I.P.S. Patriarh Miron Cristea, care îndrumează cu însuflețire și înțelepciune preoțimea noastră ortodoxă română, spre ași recăpăta rolul și avântul apostolic, pe care l-a avut în marile crize istorice ale românismului, anunțându-i-se sosirea prin sunetul clopotelor, a fost întâmpinat de corul bisericii cu imnul „Pre Stăpânul și Arhiereul Nostru”.

Solemnitatea desfășurată atât în ziua de 4 Mai 1927, cât și 22 Iunie acelaș an, în cartierul Târca Vitan din marginea Capitalei a dovedit puterile pe care le cuprinde această mișcare religioasă din Capitală. Câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele și printre care se distingeau și adepții altor confesiuni atrași de curentul popular, confirmau în mod strălucit însemnătatea pe care o dă conștiința populară acestor acte de mărturisire creștină. Domnul general Nicoleanu, pe atunci prefectul poliției Capitalei, asigurase prin măsuri de pază desfășurarea liniștită a solemnității, dând totdeodată și cel mai larg sprijin pentru reușita ei. La locul botezului se ridicaseră arcuri de triumf. Pe tribună, predominând întinderea, luase loc I.P.S. Patriarh cu întregul sobor. Răspunsurile religioase au fost date de corul membrilor asociației „Patriarhul Miron”, purtând lente(*) tricolore iar doamnele port național cu toată căldura înăbușitoare, mulțimea a ținut să asiste la ceremonia săvârșită sub cerul liber. După oficierea botezului, într’o frumoasă cuvântare I.P.S. Patriarh, își arată bucuria pe care o simte văzând munca ce desfășoară biserica strămoșească în răspândirea cuvântului mântuitor al Evangheliei. Binecuvintează pe nouii creștini, lămurindu-le însemnătatea botezului, pe nașii ce s’au învrednicit să-i ajute în acest mare act și pe toți drept credincioșii”.

(*) Lentă: Cordon de mătase care se poartă în diagonală, peste piept, la solemnități.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

O primă ceremonie de botez a avut loc la data de 4 mai 1927, fără pregătiri speciale, doar în liniștea bisericii când „la îndemnul C. paroh au trecut la legea creștină 12 spoitori de religie mahomedană”, așa cum a rămas consfințit de către „Păr. Protoiereu Const. Moisiu” în procesul verbal din ziua de 5 mai 1927.

Un eveniment la care participa Patriarhul Miron Cristea cu un sobor de preoți, alături de „câteva mii de credincioși, veniți din toate cartierele” și în organizarea căruia se implica Prefectura Poliției nu putea trece neobservat de ochiul vigilent al presei.

Revista „Realitatea ilustrată” care apărea, de puțin timp, la Cluj a consemnat în numărul său din 26 iunie 1927:

„De când cu modernizarea Turciei, cu desființarea instituției padișahului, tot mai numeroși sunt musulmanii cari trec la creștinism. Pentru a 2-a oară, în anul acesta, un grup compact de mahomedani, dela noi din țară, trec la religia creștină ortodoxă. Fotografiile noastre au fost luate la solemnitatea desfășurată Dumineca trecută, în cartierul Târca Vitan, dela marginea Bucureștilor, când în prezența I.P.S.S. Patriarchului, a soborului bisericesc, a autorităților și a unui public numeros, 67 mahomedani au fost botezați, fiind convertiți la creștinism de părintele Micșunescu”.

(Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, ortografia și punctuația originale.)

Această adevărată performanță a fost obținută de un singur OM, un preot, vrednic de pomenire, înzestrat cu dar și har care și-a închinat întreaga viață, toată energia, lui Dumnezeu, ctitoriei lui Radu Poenaru Sărdaru și a soției sale Natalia, mahalalei din jur și oamenilor ei: Dimitrie P. Micșunescu (1893 – 1982).

Va urma!