Lac… pădure… aer curat, nuferi uriași, copaci bătrîni.
Locuri frumoase, care au rămas frumoase, la doi pași de Capitală.
Greu de ajuns la ele fără mașină: nu lipsește transportul public, dar nici nu vine altfel decît din an în paște. Cum de putea fi Snagovul o destinație interbelică accesibilă, zău că nu-nțeleg…
Pur și simplu noi ne-am schimbat felul de-a ne petrece timpul, asta-i tot. Snagovul e leisure: restaurante, complexuri, piscine.
Și, ca bucureșteni sadea ce sîntem, nu știm cum s-a ajuns să avem imensa și minunata zonă de relaxare de aici.
A fost ambiția unor oameni de toată isprava, de pe urma cărora beneficiem și acum de lacurile Colentinei și de Pădurea Băneasa: ambiția de a da bucureștenilor locuri care să-i bucure.
Partea leului, firește, e a primarului Dem Dobrescu.
Prin străduința Uzinelor Comunale, lacul a fost asanat, s-au amenajat ștrand, debarcader, promenade, cluburi, restaurante, bufete, popasuri, toate beneficiind de confort și facilități. Și asta, oameni buni, se-ntîmpla acum 90 de ani.
… bucureșteanul ajungea cu taxiul sau cu autobuzul „S” pe care-l lua dumineca din Piața Victoriei și făcea un ceas pîn-aici. Planurile includeau un rapid tren electric, dar de-abia după Război s-a reușit construirea ramificației feroviare dinspre Căciulați, care zace acuma-n părăsire. Cine n-avea răbdare pînă la Snagov se putea opri, desigur, în localitățile de dinainte, unde funcționau restaurante prielnice pentru chefuri și apăreau cazinouri, precum cel de la Otopeni – o veritabilă operă de artă.
Neobositul inginer Caranfil visa la o legătură pe apă cu lacurile Colentinei, iar urbanistul Sfințescu – grijuliu și precaut – se gîndea la viitorul estetic al Snagovului, pe care și-l dorea cît mai apropiat de natură.
Așa s-a făcut Snagovul, care avea să treacă prin multe de-atunci încoace: întărirea caracterului recreațional în anii puterii populare, mutarea lui Ceaușescu la Palat, demolările nenorocite din anii ’80, construcțiile apărute după Revoluție și paragina complexurilor populare.
comentarii