despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Civilizaţie publică LXXV – Primejdia aşteaptă la semafor

scris de C. D. Mocanu

Îi ştiu de mititel. Aveam şapte-opt ani când stâlpii de beton pentru reţele electrice, căci despre ei va fi vorba în continuare, au invadat Vitanul copilăriei mele, de la Bujavercă la Moară, înlocuindu-i pe cei din lemn instalaţi pe la mijlocul anilor ʼ30 de către Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate ca urmare a perseverenţei neînduplecate cu care preotul Dimitrie Micşunescu, vrednic de pomenire, a cerut-o în numele enoriaşilor din parohia pe care o păstorea.

Ce spectacol, ce atracţie pentru puştii mahalalei! O vară întreagă liniştea acelei margini de Bucureşti a fost răvăşită de camioane cu peridoc, de tractoare „cделано в CCCP” echipate cu nişte foreze care săpau gropile pentru stâlpii cei noi, uneori de câte un Molotov cu „telescop” care, într-o nacelă asemănătoare cu un coş, urca până în vârful stâlpului doi lucrători şi îi ţinea acolo până îşi terminau treaba.

Întreaga concentrare de forţe şi de materiale era animată de nişte tineri vânjoşi. Se căţărau pe stâlpii de lemn sau de beton cu o uşurinţă fascinantă. Foloseau pentru această ispravă nişte cârlige dotate cu colţi (pentru lemn) sau cu tampoane groase din cauciuc (pentru beton). Le „încălţau” peste bocanci.

Se plimbau în sus şi-n jos pe stâlp ca şi cum s-a fi plimbat pe Vitan. Ajunşi la locul faptei rămâneau sprijiniţi în cârlige şi se agăţau de pălimar cu ajutorul unui cordon de frânghie ataşat cu carabiniere solide la o centură lată, rezistentă, încinsă peste mijloc. Centura, un element esenţial pentru siguranţa „urcătorului”, era prevăzută cu două cordoane de culori diferite care permiteau depăşirea obstacolelor în condiţii de maximă securitate, cu o coardă de ajutor lungă până la pământ şi cu facilităţi pentru păstrarea sculelor.

Pe lângă stâlpi se învârteau după reguli de ei ştiute câţiva ucenici care legau la frânghie materiale, dispozitive de lucru sau… bidonul cu apă. Făceau deseori adevărate jonglerii cu lucruri mărunte (un izolator, patentul, o cheie fixă, un şurub…) pe care le aruncau de jos cu mare precizie pentru ca cel de sus să întidă mâna şi să le prindă fără greşeală.

Fascinaţi, urmăream aproape zilnic spectacolul pe care tinerii electricieni ni-l ofereau. Regizorul acestuia, omul care conducea şi coordona trupa era vecinul nostru Grigore Daviţoiu. Locuia pe intrarea Fusului/Fanteziei şi ocupa funcţia de maistru la Întreprinderea Electromontaj Bucureşti (I.E.M.), parte a Trustului de Construcţii Montaje Energetice (T.C.M.E.), fostul şi viitorul Trust Electromontaj, până în 1989, cel mai bun şi mai mare constructor de reţele electrice din România. Fratele dumisale, inginerul Nicolae Daviţoiu făcea parte din conducere după ce fusese câţiva ani directorul general al Trustului şi apoi al I.E.M. Bucureşti.

Printre oamenii lui nea Grigore se aflau şi trei dintre băieţii lui Glăvan de pe Foişoreanu, Florea, Mitu şi Ionel, fraţii Janei care îi era soţie. Cumnatul lor le oferea astfel şansa de a deprinde o meserie grea, dar căutată şi bine plătită. Ionel, cel mai mic şi cel mai abraş dintre ei, prieten bun cu orice fel de alcool şi cu „băieţii” din mahala, certat cu munca şi cu lumea, nu a rezistat. Anii petrecuţi „înăuntru” şi viaţa trăită fără nicio noimă l-au condus înainte de vreme către locul de veci al familiei.

Până la finalizarea lucrărilor, echipa din care făceau parte ai luʼ Glăvan şi-a depozitat în curtea noastră sculele şi materialele tentante pentru „întreprinzătorii” vremii.

Cine îşi putea închipui atunci că numai după şase-şapte ani voi începe, ca elev al Liceului Industrial Energetic, un parcurs profesional de peste patruzeci de ani de-a lungul căruia stâlpii de toate neamurile au fost o prezenţă constantă, deşi nu mi-am dorit acest lucru.

***

Am deprins tehnica urcării pe stâlp cu ajutorul cârligelor în practica de vară a anului trei pe care o efectuam în cadrul Secţiei Reţele Sud (Filaret – Candiano Popescu) din I.D.E.B. Lucram cu o echipă a compartimentului „Iluminat public”, condus de maistrul Nicolae Bîtu, pe undeva prin Ferentari. Ne ştiam din Vitan. Nea Bîtu era cioplean de pe strada Tomis. Venea în timpul liber la Stadionul Olimpia şi se lipea de ai locului la câte o miuţă. Un om admirabil.

După ce a admis echipa la lucru m-a luat de-o parte şi ca între prieteni mi s-a adresat:

– Gata, azi te urci pe stâlp! Ai picioare bune. Ştiu că nu ţi-e frică. Sunt sigur că poţi! O să-ţi prindă bine!

Prea multe nu erau de explicat. M-am echipat (cârlige, centură, cască) şi am urcat până la consolă, mai întâi pe unul de lemn, apoi pe unul de beton. Operaţiunea în sine nu este dificilă şi nu presupune un efort fizic deosebit. Adevărata încercare este să rămâi în poziţie de lucru, sprijinit în cârlige şi atârnat în cordon. Solicitarea statică a picioarelor, a mijlocului şi a musculaturii spatelui este foarte intensă. Puţini rezistă timp îndelungat la aşa ceva. Cu diverse ocazii am repetat căţărarea de mai multe ori. Ultima dată s-a întâmplat în 1981 când i-am redus la tăcere pe nişte maiştri care îşi exprimau, pe la colţuri, convingerea că inginerul (adică eu) nu este capabil să escaladeze un stâlp cu ajutorul cârligelor. Profitând de prezenţa lor în poligonul de instruire i-am invitat să urcăm simultan pe câte unul. Şi s-au făcut de băcănie! Nevolnici erau chiar ei. Atunci i-am mulţumit în gând lui nea Nicu Bîtu.

***

M-am specializat într-un cu totul alt domeniu al reţelelor electrice. M-am ferit din răsputeri de liniile electrice aeriene (L.E.A.) şi de componentele lor (stâlpi, izolatori, console, coronamente, cleme, armături…). De la un moment dat încolo n-a mai ţinut. Am fost nevoit să le accept, aşa cum dealtfel sunt, ca elemente esenţiale ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice şi să le tratez ca atare. Am recepţionat, am pus în funcţiune, am exploatat, am întreţinut mii de kilometri. Am plantat, le-am evaluat starea tehnică, am înlocuit, am reparat, am scos din pământ sau am tăiat, o pădure de stâlpi din beton. Mă amăgeam cu gândul că am văzut tot ce putea fi văzut şi că ştiu aproape tot despre ei.

Cu ceva timp în urmă, bâjbâind prin Bucureşti, am ajuns la Potcoava, acolo unde strada Constantin Brâncuşi, după ce s-a dat cap în cap cu strada Baba Novac la Gloria, face cruce cu bulevardul Nicolae Grigorescu. Veneam pe prima bandă dinspre staţia de metrou Costin Georgian şi m-am oprit vizavi de bustul marelui sculptor, în dreptul semaforului care mă avertiza că, spre binele tuturor, trebuie să stau locului. Aşteptând lumina izbăvitoare mă gândeam la liniştea şi tihna de la ţară, dar glasul sâcâitor al unui spiriduş nu-mi dădea pace, mă tot îndemna:

– Uită-te în dreapta! Uită-te în dreapta!

M-am uitat şi am rămas cu ochii bolovăniţi pe imaginea alăturată. Nu puteam să cred. Aşa ceva n-am mai văzut. Cum dracu de mai stă în picioare? Claxoanele celor din spate m-au trezit din uimire ca dintr-un vis urât.

Buimăcit, am virat la dreapta şi am oprit în parcarea de după staţia de autobuz. Înarmat cu aparatul de fotografiat, care rareori lipseşte din portbagajul maşinii, am mers să văd de aproape „minunea”. Din perspectivă arată cam aşa:

 

O primă analiză, făcută din mers, evidenţiază că starea în care a ajuns stâlpul este rezultatul unor „suferinţe” netratate la momentul potrivit. Incompetenţa, lipsa de răspundere, neglijenţa, lipsa controlului, toate au făcut să se ajungă până aici. E PERICOL!

La un moment dat cineva a înţeles că e groasă, l-a dezechipat şi a mutat totul pe unul nou plantat alături. Doar că s-a mulţumit cu atât, de parcă fără fierătanii pe el scheletul ăla de stâlp nu se poate prăbuşi. Până acum numai Bunul Dumnezeu a făcut ca o tragedie să nu se producă. Experienţa îmi spune însă că şi El se va sătura odată.

Ajuns mai aproape, i-am dat roată. Iată ce mi-a fost dat să văd:

Acum nu mai am nicio îndoială. Stâlpul ăsta a trecut prin toate etapele de degradare produsă de apa pătrunsă pe la capătul de sus (neastupat cu un vârfar sau cu un dop de beton) şi/sau prin îmbinările longitudinale ale straturilor de beton segregat din cauza pozoţionării greşite a cofrajului în procesul de fabricaţie. Intervenţia profesioniştilor la momentul potrivit (şi n-a fost doar unul singur!) i-ar fi asigurat o durată de viaţă apropiată de cea normată. Aşa, alternanţa de cicluri umezire – uscare, îngheţ – dezgheţ, desfăşurată mulţi ani a desăvârşit lucrarea.

Grav nu este că ani mulţi nimeni n-a văzut şi n-a intervenit, ci faptul că atunci când au făcut-o au abandonat pe domeniul public un PERICOL IMINENT. Tehnologia de înlocuire are ca ultimă fază tăierea stâlpului şi evacuarea lui într-un loc sigur, dar tehnologia trebuie cunoscută şi aplicată de oameni musai responsabili, nu doar competenţi.

Înainte vreme între întreprinderile de electricitate şi cele de transport local (în Bucureşti între I.D.E.B. şi I.T.B.) existau protocoale care reglementau utilizarea în comun a stâlpilor stabilind precis responsabilităţile fiecărei părţi. Întreţinerea şi repararea suporţilor de beton se aflau în reponsabilitatea proprietarului.

Pentru că s-a ajuns până aici, isprava nu putea fi o excepţie. Am fost convins că deţinătorul nu a neglijat un singur stâlp. Experienţa îmi spunea că i-a tratat pe toţi cu aceeaşi vinovată indiferenţă. Năravul era prea vechi pentru a nu fi devenit obişnuinţă.

După câteva zile, mai mult pentru a-mi verifica gândurile, am făcut eu ceea ce era obligat să facă gestionarul reţelei: o plimbare la pas pentru a evalua starea tehnică a stâlpilor de beton. Am pornit pe Constantin Brâncuşi de la intersecţia cu Nicolae Grigorescu la deal spre bulevardul Basarabia. N-a trebuit să merg mult. Primii trei stâlpi sunt consolidaţi la bază de mântuială, aşa cum le-a dictat executanţilor creierul lor cât nuca şi care din această pricină se bălăngăne lejer în carcasă, nesocotind norme tehnice şi tehnologice elementare. Cine i-o fi controlat, cine o fi recepţionat lucrarea?

  

Furaţi de elanul reparator, pricepuţii meşterici au „consolidat” şi un stâlp grav afectat care trebuia imediat înlocuit.

Să ne uităm mai de aproape:

Mi-a fost de ajuns! Am executat o răsucire pe călcâie şi am apucat drumul înapoi, mai la vale de intersecţie, spre Gloria. Tabloul se repetă. O tripletă de stâlpi consolidaţi după aceleaşi reguli străine tehnicii.

Improvizaţii periculoase, stâlpi coşcoviţi, reparaţii făcute de ochii lumii, bani irosiţi,… niciun rezultat! Aceeaşi Mărie cu aceeaşi pălărie!

 

Situaţia este identică şi pe buevardul Nicolae Grigorescu. Am verificat fără să mai fotografiez pentru că mi s-a făcut lehamite. Fără să vreau, zestrea mea profesională s-a îmbogăţit cu o experienţă unică. Credeam că le-am văzut pe toate!

Dacă se va produce o nenorocire, gestionarul reţelei, oricare ar fi acesta, S.T.B., ENEL, C.M.I.P.B. (Compania Municipală Iluminat Public Bucureşti) sau vreo devălmăşie bazată pe interese financiare, va da din colţ în colţ şi pentru că este puternic îi va găsi vinovaţi pe cei care, spre ghinionul lor, s-au aflat acolo tocmai când un stâlp de beton şi-a găsit să se prăbuşească. Modelul este verificat.

Primejdia aşteaptă la semafor… prostia, incompetenţa şi ticăloşia prin birouri!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

11 comments to Civilizaţie publică LXXV – Primejdia aşteaptă la semafor

  • Ando

    Groaznic! Şi asta în sectorul 3 pe care primarele Negoiţă îl dă mereu de exemplu de…bună gospodărire 🙁

  • Anonymous

    Nu se poate trimite articolul la primărie? Poate va suna printr-o minune gongul în capul cuiva competent și responsabil.

    L-am citit cu o mare plăcere și tristețe.

  • Cristian Ioan

    LCMA!

    Un acronim muult mai vechi decat BLM, si foarte aplciat la noi: “Las’ ca merge si asa!”

  • am observat acelasi lucru la stalpii de pe Preciziei, se pare ca este o practica curenta dezechiparea lor si inlocuirea cu stalpi noi plantati langa, iar cel vechi foarte deterioarat ramane in picioare. Cred ca la un cutremur mai serios sau un vant mai puternic cad foarte multi. Chiar ar trebui reclamat acest lucru…

  • C.D. Mocanu

    Am făcut o sesizare către STB, CMIPB şi PMB. Cred că vor zvârli cartoful fierbinte de la unul la altul. În final cineva o să înlăture stâlpul ăla pe care doar voia Domnului îl ţine în picioare. În rest nu se vor produce minuni. Aşa cum îi ştiu eu pe meseriaşii celor trei instituţii, nu sunt capabili de aşa ceva. Voi reveni pe măsură ce apar noutăţi.

    • hm

      Dom’le, mie mi se pare cumplit că noi ne punem problema să sesizăm!
      Sesizăm o groapă care a apărut ieri, un cîine care e periculos, un morman de gunoi – dar în cazul ăsta sesizăm o situație care se întinde de cel puțin un deceniu (n-avem decît să privim imaginile Google Maps pentru a urmări parcursul degradării)

      Azi am întîlnit niște stîlpi cam în aceeași stare în Cotroceni, vizavi de intrarea-n Grădina Botanică.

  • C.D. Mocanu

    S-au scurs 24 de ore de când am trimis prin e-mail sesizarea către STB, CMIPB şi PMB. Până acum a reacţionat doar Primăria care respectând prevederile legale a confirmat primirea şi înregistrarea acesteia, deşi îi este adresată spre ştiinţă. De la ceilalţi, direct vizaţi şi implicaţi, doar dispreţ.

  • Mulţi stâlpi din oraşul ăsta sunt în aceeaşi situaţie. Armături la vedere, ruginite, consolidări superficiale la bază… mai nou, după modelul Braşov, s-au apucat să îi vopsească cu lavabilă (!), din care, evident, partea lichidă se infiltrează în beton.
    Pe lângă întreţinerea stâlpilor în sine, cauza pentru care apar tensiuni mari în ei (şi crăpăturile de rigoare) e dată de starea reţelei de troleu, mai ales de soluţia tehnică nefericită, cu console fixe. Evident că firul se dilată şi se contractă, consolelele şi colierele de prindere la fel, dar nu există niciun compensator de dilatare. De aia pe Cotroceni toţi stâlpii sunt cocoşaţi şi toate consolele sunt torsioante. O soluţie ar fi utilizarea reţelei cu elemente elastice de prindere, doar că STB/RATB a început să o înlocuiască pe unde o avea cu aceleaşi console fixe de la 1950! Aşa s-a făcut pe Drumul Taberei şi pe Bucureştii-Noi după finalizarea lucrărilor de suprafaţă la metrou – în locul reţelei elastice cu cablu purtător au apărut consolele. Inutil să spun că stâlpii cei noi, evident tot din beton, deja sunt înclinaţi, câţiva beneficiind deja de ,,reparaţia” bazei cu butoiul de beton (da, chiar un butoi metalic vechi tăiat în două e folosit pentru întăriturile alea) după doar câteva săptămâni de exploatare!

    Anul trecut, STB a început un program timid de înlocuire a câtorva stâlpi de pe Str. Mircea Vulcănescu, dar pe Cotroceni sunt aceiaşi stâlpi periculoşi.

    Nu în ultimul rând, contează şi calitatea stâlpilor. Priviţi acest stâlp din Bd. Bucureştii-Noi: https://www.google.ro/maps/@44.4885496,26.0365469,3a,26y,125.02h,88.82t/data=!3m6!1e1!3m4!1sx5RD0ztgUstXs3F1YfqV1Q!2e0!7i13312!8i6656 Poartă ştanţa STB, dar nu a STB-ului de acum, ci a Societăţii Comunale a Tramvaielor, ceea ce înseamnă că are minimum 70 de ani (STB s-a transformat în ITB în 1950), dar eu aş zice că bate spre sută. Aşa ciobit cum e (de la colierele diverselor chestii agăţate de el şi de la nefericiţii înfipţi cu maşinile în el), nu e înclinat şi nu are fisuri în profunzime. Asta deşi susţine de vreo 40 de ani acea consolă de troleu, deasupra căreia până în 2011 era şi prinderea reţelei de tramvai. În plus, prin Bucureşti găsim şi stâlpi metalici rămaşi tot din vremuri apuse. Să ne amintim de stâlpii de pe Magheru care au trebuit tăiaţi cu autogenul (fundaţiile încă sunt acolo, sub asfalt) că i s-a pus boala doctoraşului Oprescu pe ei. Sau de cei de pe Str. Gării de Nord şi Witing, care au apucat inclusiv tramvaie pe acolo şi pe care nimeni nu a reuşit încă măcar să-i încline.

    Am amintit mai sus de Braşov, pentru că acel oraş a fost pionierul distrugerii stâlpilor prin vopsire cu lavabilă (deja sunt stâlpi cu 5 – 6 straturi), prin găurirea la bază pentru noi cabluri de iluminat şi eliminarea capacelor de la partea superioară pentru că erau considerate inestetice. Combinat cu o reţea de troleu cu elemente fixe, mulţi stâlpi au sfârşit agăţaţi de troleibuze şi trântiţi peste şoferii ghinionişti. Desigur, acolo se urmărea desfiinţarea troleibuzului, dar, până la urmă, printr-un proiect pe fonduri UE au venit 26 de troleibuze noi (din cele vechi mai circulau vreo 7, acum mai circulă vreo 5). Cu tot cu troleibuzele noi, stâlpii sunt tot deterioraţi.

  • C.D. Mocanu

    @DR2005:
    Analiză profesionistă! Felicitări!
    Cu toate hibele lor, dacă ar fi fost reparaţi corect şi la timp, stâlpii de beton nu ajungeau un pericol public evident.
    Prin 2000-2001 un membru al Consiliului General al Municipiului Bucureşti încerca de o manieră didactică să mă convingă că vopseaua dată pe stâlpii de beton nu permite lipirea afişelor publicitare. Reacţia mea, asezonată cu expresii licenţioase, l-a obligat să pună capul în pământ şi să-mi confirme explicit că este o afacere de partid!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>