Plimbîndu-mă – cu piciorul și cu gîndul – prin oraș și culegînd locuri și blocuri ce-mi plac mult, mi-am dat seama că sînt clădiri în București pe care unii oameni nu le-au văzut niciodată!
Cum așa? Fiindcă de ani și ani de zile sînt acoperite de cearșafuri publicitare.
Proprietarii cîștigă bine și nici nu trebuie să se mai sinchisească de îngrijirea fațadei.
Dar uite așa habar n-avem cît de frumos arată bucăți întregi din Centrul nostru.
Ia, de pildă, mergînd pe Magheru, ne e ascunsă de tot extraordinara deschidere dinspre colțul străzii Jules Michelet a fostei Case de Credit și de Asigurare a Magistraților.
O splendidă realizare a lui Duiliu Marcu pe care, pur și simplu, n-o putem vedea.
Ne mulțumim doar să-i admirăm frumoasa retragere a magazinelor de la parter, unde oamenii se pot adăposti și azi de intemperii cînd dau să traverseze.
puteți citi mai multe despre clădire aici
Arhitectura definește un oraș. Dacă clădirile care definesc identitatea, mândria și istoria acelui oraș sunt acoperite, totul se uniformizează și diluează.
Ca melcii după ploaie, au apărut aceste reclame imense pe clădiri. În toate intersecțiile și în majoritatea locurilor „strategice”, au fost plantate aceste agresiuni vizuale, sub forma unor dreptunghiuri uriașe, agățate de clădiri sau sprijinite pe sol de un singur picior. Pe drumurile spre munte sau mare, privirea dornică de spații libere, deschise, se izbește violent de alte reclame și mai gigantice, parcă am fi în călătoriile lui Gulliver. Îți obturează privirea, te iau la palme și te trezesc la realitate nedându-ți nici o șansă să găsești ceea ce cauți. Locurile doar cu peisaje simple, naturale, neatinse urât de mâna omului.
Cu ceva timp în urmă, în Piața Universității, printre cele 4 statui, s-a desfășurat un târg. Patru tomberoane de gunoi cu zeamă se sprijineau de statuia lui Mihai Viteazul și restul statuilor erau înconjurate de ceaune, cazane de țuică și alte „produse”. Treptele firește că îi odihneau pe cei care mâncau acolo și vărsau ketchup-ul la baza stauilor.
Dacă cetățenii noștri sunt ignoranți și primitivi, am vrut să aflu totuși răspunsul autorităților și am fost la biroul de „Public Relations” din cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului București, alflat în Palatul Suțu aflat la 50 m distanță. Ei ar fi trebuit să fie primii care să ridice din sprâncene și să aibe o reacție de protejare ale acelor valori. Am întrebat de ce se permit astfel de târguri, cu o asemenea tematică, care batjocoresc imaginea personalităților aflate acolo? Cei care au înălțat țara asta. Am primit un răspuns ca un buzdugan în cap. Dezarmant, dezinvolt și mirat:
„Păi, dacă acolo au vizibilitate ?”
Deci singurul criteriu este vizibilitatea?
Atunci, orice tâmpenie poate fi afișată oriunde, ca să aibă „vizibilitate”. E clar.
Pe scurt, da – expunere, vizibilitate. O să trecem peste faza asta, dar nu imediat – e prea mult de reparat îndărătul cearșafurilor astea.
Pentru ca spatiul public initial a fost cu totul deformat de niste “arhitecti” si de niste “urbanisti” care n-au inteles nimic despre acel loc. Si pentru ca desertul de piatra pe care l-au creat predispune la asa ceva. Si pentru ca ideea de monument de for public a iesit de mult din capul oamenilor. E prea multa vreme de cand la poalele statuii lui Mihai statea Regele ca sa primeasca onorul trupelor. Oricat de bizar ar putea s asune eu sunt convins ca multi dintre cei care varsau un stro pe tuica sau de ketchup in onoarea personajului istoric nici n-ar fi fost in stare sa spuna pe cine reprezinta, chiar daca scrie pe soclu. Ca sa nu zic de ceilalti trei, care au devenit un mister pentru toata lumea.
Cu puțină înțelepciune, se vor putea întoarce evenimentele alea drăguțe care au umanizat hectarul de beton de acolo la început.