Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (I)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

Da: Calea Dorobanților nu-i una, ci trei – asta, cînd bagi de seamă mai bine. Una, dinspre Centru la Perla; alta, de-acolo la piață; și încă una, cum o iei spre Televiziune: fiecare diferită, cu ritmul, stilul și viața ei: și ăsta-i și momentu-n care ne oprim să vorbim despre cale… ca despre ea; fiindcă bucureșteanul de el – de „Dorobanți” știe.

Ca să complicăm de la-nceput lucurile – nimica nu-i simplu-n București – vechiul Pod al Herăstrăului pornea, demult, de la Biserica Albă și ajungea doar pîn’la bariera orașului, adicătelea pe unde trece-acuma șoseaua Ștefan cel Mare. După 1900 partea centrală s-a scurtat, de la piața de azi Lahovari; iar partea din afară – spre  Arcul de Triumf – era ba șoseaua Herăstrău, ba prelungirea Dorobanți. Cu alte nume, în afară de cel al regelui Alexandru al Serbiei, n-a prea fost vremelnic botezată; deși Nomenclatorul Stradal încearcă să ne lămurească destul de conștiincios, pare c-a lăsat pe dinafară momentu-n care bucății de după Piață i s-a zis și Roosevelt.

Oricum, Dorobanțiul e una din cele mai vechi artere bucureștene, alături de Podul Mogoșoaiei, fiind ieșire spre nord – la vremea aia nu se tăiase bulevardul central ce-mparte orașu-n două. Chiar și pentru asta merită să ne plimbăm pe aici!

Se vede că-i vechi; partea de-nceput e strîmtă și destul de nespectaculoasă arhitectonic – dac-o comparăm cu axa centrală -, fără să fie, însă, banală. Nu locuia aicea fitecine. De mare rușine c-a fost așa de puțin trasă-n poze de-a lungul istoriei!

Așadar, Dorobanțiul începe de la piața Lahovari, căreia bucureșteanu-i pronunță numele de parc-ar fi maghiar. Mai nimeni nu prea ia-n serios bucățica asta de pînă-n ASE; la rond, acum un sfert de secol, întorceau o droaie de autobuze – mai ales cele ce veneau din Drumul Taberei – azi nu mai e nici un nod urban. Clădirea renovată urît a Spitalului de ochi și Casa oamenilor de știință-s cele mai de seamă locuri de aici; mai acana se ițește hotelul „Dorobanți”. N-a fost niciodată o construcție reușită; pînă și arhitecții, cu juma’ de gură, o recunoșteau. Pe-o bucată din locul unde s-a ridicat fusese celebrul restaurant „Mon Jardin”, care a ființat sub acest nume pînă la demolare. Lîngă el, la Casa oamenilor de știință, restaurantul se chema la vremea aceea „Parcul trandafirilor”.

Colțul unde e azi hotelul apare într-o imagine din anii ’70; în clădirea ce urma să fie demolată funcționa înc-o unitate de alimentație publică – Poarta Albă.

Vedem și ce se găsea tot pe locul actual al hotelului, dar la intersecția cu fundătura Urali – casa Slătineanu:

Ne intersectăm, deci, cu Dacia și Eminescu; pe mîna dreaptă avem dovezi veritabile de bun-gust arhitectural interbelic; locul a căpătat forma de azi odată cu deschiderea bulevardului Dacia – cel mai nou bulevard vechi – schimbarea a fost uriașă. Să nu uităm că-n vechea configurație stradală Eminescu și nu Dacia era artera care ieșea-n Piața Romană.

Blocul de pe colț a fost nefericit renovat și consolidat la sfîrșitul anilor ’90: deja arată foarte urît. Peste drum de el, un blocșor care a avut mereu șarmul lui, plus că are o copertină de excepție.

… pe stînga nu ne face nici azi să strîmbăm din nas clădirea ASE-ului:

Înaintea ei se găsea și casa unde a locuit Alexandru Macedonschi, pe care-o găsim și-n schițele lui Ioan Cârdei, din 1961:

Trotuarul larg, umbrit cu platani – sunt o droaie de exemplare splendide pe-aici, încă de la amenajarea și îndreptarea străzii de la sfîrșitul secolului XIX -, era un loc animat în anii de după Revoluție, datorită terasei din stație. Azi pe-aici doar autobuzele circulă-n amîndouă sensurile; restul mașinilor care vor să meargă spre Ștefan cel mare trebuie să facă ocol pe Polonă. Cîteva vile, un bloc plombat – care avea o cofetărie bine plasată-n apropierea facultăților…

… și ne pomenim la primele locuri chiar interesante. Întîi, garajul, a cărui clădire – mare minune! – s-a păstrat; azi e supermagazin.

În coasta lui s-a ridicat o construcție nouă, care – cu toată lauda-i de sine – are doar calitatea că… n-a ieșit mai rău: „Magnetică prin volumetria orizontală atent finisată cu granit roșu, discretă prin reluarea întocmai a culorilor clădirii-monument din vecinătate – Casa Maria Lahovary din 1889, îndrăzneață în expunerea întregii fațade sudice către largo-ul oferit de al doilea monument care o flanchează – Garajul carosierului Peleanu din 1938, clădirea de birouri de la numărul 33 al Căii Dorobanților se așază cu eleganța și nonșalanța unei dive într-o lojă pregătită anume pentru ea. Discursul celor două volume, cel roșu, placat cu granit Red Multicolor cu venaturi de mari dimensiuni, și cel alb, finisat cu fibrociment Equitone alb, colorat în masă și aplicat prin lipire, urmărește cu claritate cerințele zonei protejate – retragerea etajelor 4 și 5 – și le declină prin transformarea corpului alb într-un fundal discret, care, în lumina dimineții, aproape dispare din câmpul vizual datorită parasolarelor albe orientate către Est”.

Imaginea alb-negru ne arată, însă, clădirea garajului „Peleanu” de la numerele 127-129, care azi se găsește ascunsă-n spatele blocurilor construite-n anii ’70 pe segmentul următor al Dorobanțiului.

Peste drum, înc-o bîzdîganie modernă, ce-i drept mai retrasă; lîngă ea, splendidul bloc cu zodii – una din puținele clădiri istorice renovate-n vremea lui Ceaușescu – să tot stai să-l admiri. Bucureșteanu-l ține la mare cinste mai degrabă pe constructor – inginerul Prager – decît pe arhitecți – Radu Dudescu şi Mircea Marinescu… În anii ’80, autobuzele care mergeau spre Perla făceau și stație aici, la Slătineanu.

Traversăm din nou, pentru casa Lahovary (pieței cu statuie-i zicem Lahovari, conacului ăsta, nu) – altă bucurie pentru ochi… dacă n-ar fi deja flancat de atîta modernitate. Dar știți ce? Încă nu s-a compromis de tot Dorobanțiul ăsta.

După ce ne-oprim să facem o vizită cofetăriei „Dolce principessa”, parcursul continuă, pierzîndu-și din farmec; vedem casa Slătineanu, încă un bloc-plombă, destule clădiri foarte neîngrijite, parteruri comerciale abandonate; în stînga și-n dreapta străduțe puzderie, întortocheate, înfundate; cîteva intervenții nouăzeciste ba abandonate, ba sfîrșite neinspirat; vreo trei-patru case nelocuite; cel puțin un loc unde o să se construiască ceva mare; și, odată ce trecem de intersecția cu Grigore Alexandrescu se termină cu strada veche. O ultimă zvîcnire de mîndrie: clădirea ambasadei turce – și gata.

Două blocuri greoaie anunță intersecția cu Iancu de Hunedoara și Ștefan cel mare; pe stînga, la parter, era asociația filateliștilor.

Fotografia de mai jos, dac-ar fi să ne-ncredem că acea Jariștea era cea de pe pe Bonaparte, ne-ar arăta locurile. Dacă nu-i de pe-aici, înseamnă că-i mai de departe; mai precis n-avem de unde ști. Planșa următoare – desenată de Scheletti – ne înfățișează cu siguranță zona barierei.

Articol actualizat

(va urma!)

Citiți pe larg: Scurt istoric al Căii Dorobanților • Casa Slătineanu • Studiu – Dorobanți 16-18 • Arhitectul Radu Dudescu

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • Agerpres • Azopan • Tramclub • Transira • Muzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comuniste • Arhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.