despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XVII) – Fiat justitia

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele  zilnice.

Una dintre cele mai frumoase şi mai cuprinzătoare descrieri  a mahalagiilor, a celor care dădeau viaţă mahalalelor bucureştene, este cuprinsă în Bucureştii vechiului regat, Editura Universul, Bucureşti, 1944, rodul ostenelii lui George Costescu.

Cu talent, cu farmec şi cu meşteşug, cronicarul transformă capitolul dedicat acestora într-un veritabil studiu sociologic în care desluşeşte relaţiile dintre oamenii mahalalelor, dar mai ales chezăşia unei vieţi rânduite şi tihnite – regulile simple, nescrise pe care toţi le respectau.

„Nu trebuie să se treacă cu vederea mai ales că, în vremurile acelea, nu numai bătrânii dar chiar cei maturi respectau cu toată smerenia atât legile ţării cum şi obiceiurile noastre din stămoşi – şi că dacă celor de-acum nu prea le place cuvântul „smerenie”, apoi nici nu-l pot înlătura dintre ale noastre, decât înlocuindu-l măcar cu acela de „cuviinţă”, pe care nu este şi nici n-a fost Naţie pe lume să nu o cunoască şi să nu o practice. Numai cuviinţa aceia a dat cetăţenilor de-atunci ai Bucureştilor putinţa să aibă o viaţă tihnită, adică în rosturile ei fireşti.

Familia, cu rubedeniile şi cu avutul ei. Politica, cu legăturile, năzuinţele şi procopselile ei periodice dar modeste. Prieteşugul, cu distracţiile şi cu petrecerile lui. […]

În afară de aceste apropieri spre buna înţelegere, mai era şi aceia de vecinătate între cei ce aveau locuinţele alăturate sau pe aceiaşi stradă. 

Vecinii se apropiau între ei şi în trebile casei şi în cazuri de nevoie sau de boală; iar petrecerile se făceau tot între ei. Punerea la cale a acestor petreceri la casele unora din ei sau împreună, pe afară, pe undeva la iarbă verde, era o contribuţie voioasă a tuturor. Unii aduceau merindele, alţii se însărcinau cu prepararea mâncărilor, alţii cu grija băuturilor, a mijloacelor de transport sau chiar a lăutarilor, fără de care nu se prea făcea aşa ceva.

Mai pe scurt, lumea bucureşteană de-atunci se cunoştea mai bine şi mai cu folos din convieţuirea în felul sus arătat, decât din promiscuitatea silită a democratismului atât de rău înţeles în zilele noastre. Experienţa unei asemeni convieţuiri mai avea şi darul de a generaliza acea educaţie întemeiată pe cuviinţă şi bunăvoinţă pe care astăzi – fiindcă am văzut că ne lipseşte – o căutăm în rezultatele organizărei a tot felul de instituţiuni, care mai de care însă mai nepotrivite cu firea noastră românească.

În familie, în aceiaşi curte sau în vecinătate, toată lumea – bogat sau sărac, rudă sau străin, proprietar sau chiriaş, în sfârşit chiar creditor sau debitor – se aveau bine. Certuri, când se iscau, erau doar din nestâmpărul copiilor, pentru năravurile câinilor sau pentru alte fleacuri – şi toate se împăcau pe loc, nu prin costisitoare şi nesfârşite procese, ca acum. […]

Oamenii de-atunci stau locului, dacă aveau de la părinţi locuinţă de zestre sau din moştenire; se aşezau, dacă puteau aduna bănişorii cu cari să-şi dureze o casă pentru ei şi pentru ai lor; iar, dacă nu intra în rândul niciunora din aceştia, îşi luau casă cu chirie de la cei ce aveau de închiriat. Asemeni case se găseau, fie întocmite astfel ca să  poată servi pe de-aʼntregul unei singure familii, adică „singuri în curte”, cum se zicea atunci; fie întrʼun grup de case sau apartamente, în aceiaşi curte cu proprietarul sau chiar cu mai mulţi chiriaşi. Odată intrat în o asemenea locuinţă, dată fiind buna învoire ce domnea, greu se mai hotăra omul să se mute. Venit acolo dela căsătorie, acolo îşi creştea copiii până îi trimetea şi pe ei la casele lor, şi rămâneau  tot acolo până cine ştie când. Nomazi, ca astăzi, erau doar militarii şi unii funcţionari ai Statului; dar aceia numai de nevoie, fiindcă Stăpânirea îi purta din oraş în oraş.

Unde se nemereau să vină şi oameni de naţie străină, se învoiau şi ei cu ai noştri; iar cei fără naţie se adunau ei înşişi cum se putea mai laolaltă. Şi aşa, toate mergeau de minune![…]

Așa cum era de amestecată, lumea aceia – dela boierul de neam până la cel din urmă argat și dela dregătorii cei mai de sus până la negustorașii cei mai pârliți, la muncitorii cei mai nevoiași sau la mitocanii cei mai dârzi – ducea toată, în Bucureștii de-atunci, o viață rânduită și tihnită ce va rămâne vecinic un exemplu de solidaritate socială.

Lumea de astăzi desconsideră în mod cu totul vinovat însemnătatea rosturilor acelora, iar ideile sănătoase de-atunci sunt luate’n râs ca unele ale căror cerințe ar călca – pare-se – demnitatea generațiilor proaspete ce nu se sfiesc de-a pretinde sus și tare dreptul de-a putea fi de capul lor”.

Am citit cartea lui George Costescu când deja trecusem binişor prin viaţă. Cu ochii minţii, ajutat de experienţa omului matur, am revăzut Vitanul anilor ʼ50 – ʼ60, cel al copilăriei şi adolescenţei mele, Şos. Vitan de la Cimpoacă (intersecţia cu Mihai Bravu) până la Moară (podul Vitan – Bârzeşti). Calea Vitan, din Dudeşti până la Cimpoacă, s-a apropiat mai repede de oraş. Era o zonă un pic mai domnească.

Schimbările sociale şi politice lăsaseră urme, dar una peste alta mahalaua mea nu se deosebea prea mult de mahalalele bucureştene din timpul vechiului regat. Nu era o comunitate ideală, oamenii ei nu erau nişte sfinţi. Îi ţinea însă laolaltă un soi de solidaritate tolerantă şi subînţeleasă.

Îngăduiau fără reţinere „neastâmpărul copiilor” care uneori puteau scoate din sărite până şi pietrele caldarâmului. Văzut-aţi copil cuminte? Îi ocroteau şi erau atenţi la ce făceau aceştia sau la ce se întâmpla cu ei. Existau şi excepţii. Doi dintre vecinii mei nu înţelegeau cum funcţionează mahalaua şi se aşezau în afara obştei.

Christian Matache, zis Cristel, (Vitan 197) nu-şi putea stăpâni prea bine nervii, se agita fără răgaz, clipea des şi vorbea poticnit (se bâlbâia). Nici noi nu-l cruţam, îl zgândăream cu sadism. Ai noştri încercau, fără izbândă, să ne mai domolească. La momentul potrivit, pe Cristel l-a potolit înţelepciunea celor din jur.

Nea Vasile, un foarte priceput gospodar, era, din fire, rău, câinos, amarnic, ursuz şi nesociabil. Mahalagii spuneau că e sanchiu. L-au înţeles şi l-au lăsat în plata Domnului. Cine putea ştii ce ascundea în sufletul lui? Ne sfătuiau, spre liniştea tuturor, să nu-l stârnim, să ne ferim de el. Bun sfatul, dar la vârsta copilăriei greu de urmat!

Locuia singur pe Gălbinaşi la numărul 12 chiar în capătul străzii, pe partea dreaptă lângă coasta abruptă (de fapt o râpă) dinspre Răcari, într-o casă nouă, din cărămidă, netencuită, amplasată pe latura lungă din spate, paralelă cu strada, a unei parcele înguste. Avea o bucăţică de curte pietruită cu piatră de râu în care domnea liber un ciobănesc german frumos, vigilent şi cam sălbatic. Nu mişca nimic prin preajmă.  Zăvodul se agita zgomotos, semnal la care stăpânul lui reacţiona instantaneu şi dacă nu era pe-afară, se uita pe geam. Ziua sau noaptea nimeni nu trecea pe acolo fără ca nea Vasile să nu ştie.

De partea cealaltă a străzii, la numărul 7, între casa lui Florică Babarezu şi râpă, era o grădină care stătea de mult timp nelucrată. Omul s-a înţeles cu proprietarii şi a căpătat permisiunea să o folosească. S-a apucat gospodăreşte de treabă. A îngrădit-o pe două laturi (spre Gălbinaşi şi spre coasta Răcariului) cu sârmă ghimpată, se pricepea, muncea cu îndârjire iar roadele nu au întârziat apară.

Pe axa lungă a locului  plantase doi piersici altoiţi cărora, spre surprinderea multora, le mergea bine. Doar în livadă la Ingineru, pe Răcari spre Mihai Bravu, lângă capătul tramvaiului 26, se mai găsea aşa ceva. Piersicilor altoiţi nu le pria în curţile noastre. Tata a încercat de două ori şi s-a lăsat păgubaş. În schimb, soiul ăla ţărănesc cu fructe mai mici, foarte gustoase, parfumate şi cu miezul roşu se găsea peste tot.

În 1964 aveam zece ani, era o vară frumoasă şi tihnită. De puţin timp venisem din tabăra de la 2 Mai şi reînnodam activităţile cotidiene suspendate la plecare. Unul dintre piersicii lui nea Vasile rodise ca-n poveşti. Fructe mari, aurii, pătate discret cu roşu-arămiu, împodobeau pomul. Nu erau foarte multe, impresionau însă prin dimensiune. Câteva crengi fuseseră ajutate cu proptele pentru a nu se rupe sub greutatea rodului. Toţi cei care treceau pe acolo se uitau îndelung la aşa o frumuseţe.

Prietenul şi partenerul meu de multe fapte bune, dar şi de mai multe nefăcute, Gheorghe Tudor adică Doru, locuia la o casă distanţă de nea Vasile, la numărul 8. Îl avea mai tot timpul sub ochi şi ştia ce se întâmplă pe acolo.

Aranjasem cu el să adunăm ştir din grădinile lui Gică Balaurea. Amândoi aveam porc şi buruiana asta intra în hrana lor. O mâncau cu plăcere. Ne-am întâlnit la momentul potrivit, dar Doru nu părea în apele lui. N-am apucat să-l întreb ceva. Mi-a luat-o înainte:

– Fii atent bă ce a făcut g..zaruʼ ăla de nea Vasile.  Azi dimineaţă a trecut o femeie tânără, din ai luʼ Ceparu, de pe Răcari, cu o fetiţă de mână. Aia mică a văzut piersicile şi i-a cerut una mă-sii. Degeaba i-a explicat că nu are cum să-i dea. Fetiţa s-a pus pe plâns. Femeia a îndrăznit şi l-a rugat pe nea Vasile care lucra în grădină să-şi facă pomană cu o piersică. N-a vrut bă, ʼtu-l în cur pă mă-sa! A clătinat din cap şi i-a zis să-şi vadă de drum.

Nu ştiam să se mai fi întâmplat una ca asta. M-am întristat. Modelul din mintea noastră era altul. Aveam trei-patru ani şi mâncam cu mare plăcere… colivă. În zilele de pomenire, când treceau femeile de la biserică, mă agăţam de fusta mamii rugând-o să-mi… cumpere colivă, chiar aşa – să-mi cumpere colivă. Şi mama lua o lingură şi o farfurioară, ieşea în stradă şi-mi… cumpăra. Asta la început, căci mai apoi o strigau  peste gard:

– Marioaro..oo, a-ncoa să-ţi dau colivă pentru băiat!

Deseori copiii erau invitaţi să se bucure după pofta inimii de roadele pomilor din curţi şi grădini. Nu mai înţelegeam nimic.

Am coborât pe Niţă Elinescu în tăcere. Glasul mi-a revenit doar când, în genuchi, ne-am apucat de adunat preţioasa buruiană.

– Dorule, ce-ar fi să ne ocupăm noi de piersicile alea, ca să nu aibă parte de ele.
– Te-ai lovit la cap? Aşa ar trebui, dar ştii bine că nu putem face nicio mişcare din cauza câinelui. Dacă-l pune nebunuʼ pe noi, ne hărtăneşte fiara… Ai uitat ce-a păţit frate-miu?

***

Cum să uit! Doru avea un frate cu vreo câţiva ani mai mic decât noi. Botezat Constantin, ai lui îl alintau Costică şi spre a-l deosebi dintr-un lung şir de Constantini cărora li se zicea Costel (Costel Bulgaru, Costel Roşu, Costel Ţiganu, Costel Piticu, Costel Ciombe, Costel Lupu) el a rămas Costică pentru toată lumea. La vremea aia era drăcos rău, slăbănog şi-al dracului. Făcea tot felul de trăsnăi. Se mânia iute şi degrabă sărea la bătaie. Leatul lui îl ştia de jupân.

Poarta lui nea Vasile avea pe dinăuntru un zăvor care se putea debloca din stradă băgând mâna printr-o deschizătură destul de mare. Nimeni dintre cei ai locului nu îndrăznea să facă asta. Toţi ştiau că dincolo îi aşteptau fălcile câinelui.

Într-o bună zi, fără să-şi închipuie că lângă poartă se odihneşte dulăul, Costică şi-a vârât tărtăcuţa prin deschizătura cu pricina şi ciobănescul german, surpins probabil de strania apariţie, a făcut ce ştia el mai bine. L-a muşcat de căpăţână. A scăpat ca prin minune doar cu o sperietură straşnică şi cu nişte semne pe părţile moi ale feţei. Se putea termina rău.

De câine chiar ne temeam. Nea Vasile nu prea avea ce ne face. Nu ne putea prinde pe amândoi că doar nu eram ciopliţi în mămăligă. Ghinionistul ar fi încasat câteva după ceafă sau nişte şuturi în cur, s-ar fi produs un pic de agitaţie, ar fi suportat cuvenita pedeapsă părintească şi cam atât, însă bietul nostru vecin sanchiu dădea de belea. Urma o răzbunare devastatoare. Nu imediat, ci în miezul iernii când viscolul îţi taie respiraţia şi gerul îţi îngheaţă mucii în barbă. Strategia era cunoscută. Fusese deja utilizată, funcţiona perfect. Cloceam mai demult detaliile unei operaţiuni de pedepsire.

Aproape toţi cei de vârsta noastră aveau în buzunar o praştie. Configurată şi ajustată după posibilităţile fizice şi abilităţite posesorului era îndelung verificată în nelipsitele şedinţe de tir din timpul verii. Câţiva prăştiaşi antrenaţi, dornici să i-o tragă lui nea Vasile, se găseau oricând. Aşteptam iarna şi o seară în care ne adunam la săniuş pe coasta Răcariului. După ce deranjat de hărmălaie Omul Negru îşi epuiza repertoriul de înjurături recitate din spatele gardului şi se retrăgea la căldurică, conjuraţii îşi alegeau fiecare câte o fereastră şi executau foc de voie. Apoi se amestecau printre ceilalţi. Prinde orbul, scoate-i ochii!

În câteva secunde îi băgam nefericitului viscolul şi gerul în casă. Efectul era garantat. Cum toate ferestrele erau spre stradă n-ar fi scăpat niciuna. Muniţia aleasă cu grijă, nişte pietre colţuroase, făcea ţăndări cele două rânduri de geam iar pentru nea Vasile începea o noapte grea.

***

– Să vedem! Poate reuşim!

Şi în după amiaza aia, sub caişii din curtea mea (Vitan 201 colţ cu intr. Fusului/Fanteziei), am pus la cale isprava. Timpul nu avea răbdare. Diliul putea culege piersicul şi rămâneam de fazani.

Era clar că pe Gălbinaşi nu e chip să ne apropiem de grădină, ar fi prins imediat de veste. Pleca rar de acasă şi nu puteam pierde timpul urmărindu-l. Pe întuneric era riscant să acţionăm. Dacă se producea zarvă ieşeau vecinii şi până se dumireau ei luam câteva ciomege pe spinare. Deci, exclus!

Florică Babarezu ne-ar fi lăsat bucuros să sărim gardul prin curtea lui. Însă nu vream să-l amestecăm şi pe el. Dacă afla nea Fane, taică-su, făcea un scandal… În plus, dinspre grădină gardul era greu de escaladat, ne compromitea retragerea.

Pe cealaltă latură paralelă cu strada, prin grădina lui Nicu Bucur ar fi fost perfect. Doar că maică-sa şi neamurile ei, grădinari cunoscuţi, o cultivau şi mişunau pe acolo cât era ziulica de lungă.

Singura soluţie era să venim dinspre Răcari. Pentru asta trebuia să ocolim puţin. Coboram pe Crivăţului, la stânga pe Răcari vreo 150 m., stânga pe Cămineasca, urcam coasta prin bozii, mărăcini şi ciulini mari cât noi, unul ţinea depărtate firele de sârmă ghimpată, celălalt se strecura printre ele şi cu fereală ca să nu-l simtă câinele se ocupa de piersici. Aşteptam doar momentul potrivit.

Lui Dumnezeu îi plac oamenii îndrăzneţi şi dacă vrea să-i ajute atunci le potriveşte pe toate cu dichis. Trecuseră doar două zile. După prânz s-a pornit din senin o ploaie de vară cu bulbuci. Tunete, trăsnete, ploua cu găleata. Potop nu altceva. Eram cu Doru şi ne-am adăpostit la mine. Stăteam sub copertina de la intrare şi ne uitam cum plouă. Câinele meu se ascunsese adânc în coteţ. Nu-l mai interesa nimic. Atunci mi s-a aprins beculeţul.

– Dorule, acum e momentul! Hai la piersici!

Ne-am dezbracat într-o clipă. Am rămas doar cu chiloţii şi cu tenişii. Nu era o problemă să umblăm desculţi. O făceam aproape zilnic, dar prin mărăcinişul de pe coastă nu ne-ar fi fost prea bine. Am luat o sacoşă mare, din pânză şi în alergare uşoară am început operaţiunea. A mers ca unsă! Ploaia nu dădea semne de ostoială. Nu era nici ţipenie pe afară, se auzea doar răpăiala stropilor grei de apă. Toţi, oameni şi câini, stăteau la fereală. Eu, întins pe burtă, am rămas la gard. Doru, întors la o veche ocupaţie omenească, a fost culegător. În câteva minute a despuiat piersicul atât de drag hainului nostru vecin. Sacoşa era plină. La întoarcere nu ne-am mai grăbit.

– Le-ai luat pe toate?
– N-a mai rămas niciuna!

Ploaia şi-a mai făcut de cap. Aveam timp să aşteptăm. Când s-a arătat soarele ne-am pus la uscat vestimentaţia sumară şi am împărţit frăţeşte prada. Fiat justitia ruat caelum! S-a rupt cerul peste noi şi s-a făcut dreptate. Dumnezeu Drăguţul!

În seara aia nea Vasile şi-a mutat câinele în grădină. L-a legat lângă pomul uşurat de rod. Prea târziu şi inutil. De zarzavaturile şi de legumele lui nu era nimeni interesat. Mai toţi aveau în grădinile proprii sau erau ajutaţi de vecini omenoşi.

Vestea s-a răspândit cu iuţeală. Păgubitul n-a aflat niciodată de unde şi de ce i s-a tras, cum nu au aflat nici ceilalţi. Am păstrat secretul mulţi ani după ce acesta s-a prezentat la Dreapta Judecată. Nimeni nu s-ar fi gândit  la noi. Ne socoteau băieţi buni. Şi chiar eram băieţi buni, dar… cu lipsuri.

Trecut-au anii. Copiii de atunci, evocaţi aici, ajunşi la maturitate oameni aşezaţi, cu familii, cu rosturi profesionale şi sociale importante îşi aminteau de mahalaua Vitanului. Când a venit vorba de nea Vasile, Costică a avut o revelaţie:

– ʼraţi ai dracu! Voi aţi furat piersicile!

Am recunoscut, ce puteam să facem. Nici măcar părintele Bărbuleanu, care locuia pe Gălbinaşi, nu a reuşit  să ne smulgă această mărturisire deşi la Sfânta Împărtăşanie a ispitit toţi copiii cu întrebări meşteşugite. Cred că Dumnezeu a îngăduit isprava noastră şi în marea Lui înţelepciune, ne-a iertat.

Le-am povestit atunci fraţilor Gheorghe o istorioară pe care am auzit-o la preotul prof. dr. Constantin Necula:

Un Uriaş avea o livadă  nespus de frumoasă şi de bogată pe care o voia numai a lui. Odată, când stătea şi admira satisfăcut rodul acesteia, cu totul pentru el, au venit copiii să se joace printre pomi şi să se bucure şi ei de fructele gustoase. Fără ezitare Uriaşul i-a dat afară cu ceartă multă.

După ceva vreme, în timp ce era plecat la un alt uriaş pentru a se cerceta şi pentru a se măsura în roade, mândreţea lui de livadă s-a uscat ca la un semn. Nu a fost chip de îndreptare.

Într-o bună zi somnul dulce al dimineţii i-a fost tulburat de cântarea veselă a unor păsări ce răzbătea dinspre pomii ajunşi în paragină. Curios, s-a dus în livadă. Acolo a văzut un prunc care atingea uscăturile şi în urma lui, acestea înfloreau redeşteptându-se la viaţă. A înţeles de îndată. A deschis larg porţile lăsând copiii să se joace şi să se înfrupte după pofta inimii din fructe.

Tot restul vieţii a căutat în fiecare copil pe pruncul care l-a eliberat redându-i livada. L-a aflat abia când se găsea pe patul de moarte. Doar că pruncul de atunci avea acum răni în palme şi în coaste. Supărat peste măsură, a poruncit să i se taie capul aceluia care i-a pricinuit suferinţa. Binefăcătorul Uriaşului a răspuns cu blândeţe:

– Nu, nu-i nevoie! Acestea sunt rănile iubirii mele.

Nea Vasile a avut şansa de a se elibera dacă iubea măcar copiii. El nu iubea pe nimeni.

2 comments to Portrete şi întâmplări (XVII) – Fiat justitia

  • Ando

    O minunăţie de povestire! Sunt convins, Dane, că -probabil- au fost cele mai bune piersici pe care le-ai mâncat vreodată!

  • Costel

    O frumoasă amintire din copilărie in care este povestită o aventură din multe care au fost și nu se pot uita din mahalaua copilăriei Vitan! Ne aducem aminte la bătrânețe de de frumoși ani ai copilăriei!

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>