Civilizație publică LXII – Zürich (V)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra parte

După ce de-a lungul a patru episoade am întors pe toate feţele corpul de iluminat (lampa) „model Zürich” care vreme îndelungată a pus în valoare parcurile, grădinile, terasele, spaţiile pietonale, peluzele, esplanadele din zonele centrale şi rezidenţiale ale Bucureştiului, trăgeam nădejde că subiectul a fost epuizat.

În cei aproape doi ani scurşi de la ultima abordare a subiectului s-au adunat în arhiva mea câteva fotografii interesante. Unele se constituie în mărturii peste timp despre locurile pe care lampa Zürich le-a făcut, cu discreţie, mai frumoase, mai civilizate, altele ne sugerează  cât de ingenioşi pot fi nepricepuţii.

Şi unele şi celelalte întregesc povestea unui corp de iluminat public prezent în peisajul bucureştean vreme de circa optzeci de ani (de la începutul anilor ʼ30 până prin 2010), un record greu de atins de către născocirile contemporane zămislite parcă înadins să fie „de unică folosinţă”. O fi fost o întâmplare? Nici vorbă! Însuşirile estetice şi caracteristicile tehnice l-au făcut să treacă prin timp chiar dacă perechea stâlp tip lampadar Mannesmann – corp tronconic de iluminat tip Zürich, aşa cum a fost ea gândită iniţial, a suferit adaptări impuse de evoluţia regimului politico–economic al României.

Să începem deci a desluşi încă o filă de istorie!

În 1957 Palatul Cotroceni era Palatul… Pionierilor. Rezoluţia Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) din decembrie 1948 referitoare la activitatea partidului în rândurile tineretului a trasat Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M.) sarcina de a înfiinţa şi de a conduce o organizaţie de pionieri. Urmând modelul sovietic, la sfârşitul lunii aprilie 1949 U.T.M. a constituit primele detaşamente de elevi purtători ai cravatei roşii ca bază pentru Organizaţia de Pionieri din România.

Cum desfăşurarea activităţilor educative, recreative şi sportive ale acesteia impunea existenţa unui spaţiu potrivit, în şedinţa din 10 mai 1949 Secretariatul C.C. al P.M.R. a aprobat propunerea formulată de conducerea U.T.M. (secretar al C.C. Petre Lupu) ca palatul încărcat de istorie din Dealul Cotrocenilor şi parcul care-l adăpostea să fie date în folosinţa şi administrarea Organizaţiei.

Amenajarea Palatului Cotroceni ca Palat al Pionierilor, după modelul celui de la Moscova, s-a desfăşurat în patru etape,  între 20 mai 1949 şi 1 iulie 1950, conform unui plan coordonat de U.T.M. Inaugurarea oficială a avut loc în ziua de 1 iunie 1950.

„Instalaţia de iluminare a aleilor principale ale parcului” a fost cuprinsă în prima etapă. Corpul tronconic de iluminat, buclat ca un cozonac, a fost, probabil, instalat atunci. Această presupunere este susţinută şi de  stâlpul minimalist (o ţeavă) de sorginte proletară care în perioada interbelică nu-şi avea locul în preajma unui edificiu regal. În concluzie, o rudă modestă a cuplului Mannesmann–Zürich.

◦◦○◦◦

Tot în anii ʼ50, dar pe un alt deal, cel al Patriarhiei şi în preajma unui alt palat, cel al Marii Adunări Naţionale, „lămpi model Zürich” adevărate, de producţie indigenă şi stâlpi tip lampadar, unii moşteniţi, alţii…  aşa cum se putea atunci.

◦◦○◦◦

Spre sfârşitul anilor ʼ50, mai precis în perioada 1958–1960, devenea realitate prima etapă a planului de sistematizare a comunei Băneasa din nordul Bucureştiului, întocmit de prof. arh. O. Doicescu, arh. M. Calinovschi, arh. P. Svoboda şi arh F. Ionescu.

Revista Arhitectura R.P.R., anul VII, nr. 6(61), noiembrie–decembrie 1959 a publicat articolul Cartierul de locuinţe Băneasa în care autorii, conf. arh. M. Alifanti, arh. Gh. Pavlu, arh. M. Caffé, analizează cvartalul aflat în construcţie:

„Realizarea ansamblului de locuinţe din apropierea aeroportului Băneasa face parte din marea acţiune de ridicare a nivelului de trai pe care partidul şi guvernul o duc în permanenţă. Peste 100 de familii au căpătat locuinţe într-una dintre cele mai frumoase zone ale oraşului. Aceste locuinţe alcătuiesc un ansamblu pitoresc, intim, dotat cu plantaţii şi alei, cu instalaţii edilitare, cuprinzând apartamente al căror confort, fără a fi cel mai ridicat, este mult superior condiţiilor generale de locuire pe care regimul burghezo–moşieresc l-a lăsat moştenire clasei muncitoare. Amplasarea acestui ansamblu la intrarea în oraş face să dispară aspectele de terenuri virane şi cocioabele de mizerie rămase din trecut în toate zonele periferice ale capitalei.”

Au rezultat nişte locuinţe semirurale, ieftine, construite cu bani puţini, compuse din una sau două camere modeste (24 m² şi 31 m²), acoperite cu plăci de azbociment ondulat vopsit cu sulfat de cupru şi cu pereţii exteriori zugrăviţi în culori discrete. Ansamblul avea un farmec deosebit, sporit de vegetaţia care accentua aspectul rustic.

Ca parte componentă a instalaţiilor edilitare, iluminatul aleilor prevăzute, în principal, pentru circulaţia pietonală a fost realizat cu „lămpi model Zürich” montate pe stâlpi tip lampadar din beton. Virtuţile estetice ale corpului de iluminat au fost anulate de aspectul grosolan al stâlpilor. O simplă ţeavă metalică ar fi fost în acest caz mult mai potrivită şi cu siguranţă mai ieftină.

◦◦○◦◦

Cu vreo patru–cinci ani mai înainte, la o periferie a Bucureştiului, într-un context diferit, dar respectând cam aceleaşi principii, se construia un alt cartier de locuinţe minimale, mult mai reuşit, mai spectaculos, mai cunoscut, de o calitate urbană şi arhitecturală indiscutabilă. Era un experiment. L-a prezentat cu echilibru, ca un adevărat profesionist, arhitectul Florin Biciuşcă în lucrarea Experimentul Căţelu, publicată de Editura LiterNet în 2005.

Iluminatul căilor de acces a fost realizat, ca şi la Băneasa, cu „lampa” tronconică „model Zürich” asimilată bine de către producătorii autohtoni, însoţită  însă cu un stâlp tronsonat, din ţeavă sudată, ceva mai înalt decât clasicul lampadar, variantă indigenă, ieftină, simplă şi mai puţin prezentabilă a stâlpilor Mannesmann produşi în Germania, în Austria sau în Ungaria. O soluţie potrivită, o prezenţă discretă, elegantă.

◦◦○◦◦

Departe de Bucureşti, în anii ʼ60, pe malul mării, la Constanţa, înflorea turismul susţinut şi stimulat de Uniunea Generală a Sindicatelor prin biletele de odihnă şi tratament pe care le distribuia „celor ce muncesc”. Gazdele se străduiau să le asigure tuturor vizitatorilor cele mai bune condiţii şi o făceau cu tot sufletul. Pe faleza din din faţa actualului Comandament al Flotei (clădire monument istoric construită între anii 1879 şi 1881 ce către compania engleză Danube and Black Sea Railway după planurile arhitectului Alexandru Hristea Orăscu), la Terasa Tomis, mesele pregătite pentru prânz aşteptau un grup de turişti.

Seara, ambianţa era completată de un iluminat nu doar decorativ deoarece clienţii se bucurau deopotrivă de briza mării şi de o mâncărică bună, deci trebuiau să vadă ce bagă în gură.

Soluţia aleasă a fost înţeleaptă şi ingenioasă, un compromis benefic între estetic şi siguranţă.

În zonele litorale, mai ales în apropierea ţărmului, aerul saturat cu umezeală sărată, care produce coroziunea elementelor metalice şi forţa vânturilor fac ravagii. Toate instalaţiile, inclusiv cele electrice, trebuie să respecte reguli specifice menite să limiteze daunele.

Între cele două războaie mondiale, un iluminat ca cel de la terasa Tomis se realiza cu ajutorul corpurilor de iluminat tip glob, cu dispersorul sferic confecţionat din sticlă albă (opal sau opalizată).

Asigurau o bună etanşare a contactelor electrice şi a sursei de lumină (becul cu filament incandescent) iar sistemul de fixare a globului în armătură era solid făcându-le rezistente la urgia venită dinspre mare.

Aveau însă două hibe:

▪ Aspectul banal. Era compensat uneori de stâlpii ceva mai  elaboraţi, împodobiţi cu elemente decorative care lesne îi puteau transforma în „sorcove”.

▪ Capacitatea redusă de evacuare–disipare a căldurii produse de bec. Supraîncălzirea reducea considerabil durata de viaţă a sursei de lumină şi a componentelor care asigurau alimentarea cu energie electrică. Ce nu făcea coroziunea, făcea fierbinţeala şi rezultatul era acelaşi. Din această pricină puterea becului era limitată la valori relativ mici. Pentru obţinerea unui nivel satisfăcător de iluminare se utilizau mai mulţi stâlpi, atunci când se putea – de înâlţimi mai mici, cu mai multe corpuri de iluminat pe acelaşi suport…

După 1948 globurile au avut viaţă lungă şi nu numai în zona litoralului. Iată-le la Borsec în anii ʼ60!

Se pare că proiectantul de la Constanţa ştia meserie, nu era doar copist. A ieşit din rând trecând peste clasicul glob, a ales modelul Zürich pe care l-a considerat potrivit pentru faleza oraşului, a acceptat că nu asigură cea mai bună etanşare şi că vântul îl poate lăsa fără dispersorul tronconic, dar a căutat soluţii astfel încât bilanţul să fie pozitiv.

Fără să încarce prea mult stâlpul cu broderii metalice nefolositoare, a aşezat corpul de iluminat într-un „coş” care zădărnicea efortul furtunilor. Utilizarea curajoasă a becului cu vapori de mercur de înaltă presiune care pe atunci, destul de timid, îşi făcea loc, a îmbunătăţit simţitor caracteristicile luminotehnice ale modelului Zürich. Pentru aceeaşi putere nominală noua sursă de lumină producea un flux luminos de circa patru ori mai mare decât bătrânul bec cu incandescenţă. L-a încurcat însă balastul inductiv. Nu s-a priceput să-l ascundă. Dacă o făcea, lucrarea ar fi fost desăvârşită.

◦◦○◦◦

Când România îşi începea drumul chinuitor spre socialism zestrea tehnico–materială a producţiei cinematografice naţionale era modestă, incapabilă să susţină ambiţiile noului regim politic. În 1949 mai marii vremii au decis construirea unui centru cinematografic modern într-o zonă frumoasă, pitorească, pe malul lacului Buftea.

Conform proiectului complexul cuprindea platouri de filmare, studiou de sunet, laborator pentru prelucrarea peliculei, clădiri pentru filmări combinate, platou exterior dotat cu instalaţiile necesare, o suprafaţă de 16 ha. destinată construirii unor decoruri mari.  Lucrările au început în 1950 şi s-au desfăşurat în mai multe etape până în 1959. Simultan, în vecinătate, au fost construite după proiecte sovietice şi câteva blocuri  identice cu cele de pe bulevardul Muncii din Bucureşti.

Cu dotările moderne de care dispuneau, Studiourile Cinematografice Buftea puteau concura de la egal-la egal cu studiourile europene de mărime medie.

Trecut-au anii şi la Buftea, pe malul lacului, s-a scris istoria cinematografiei româneşti. În prezent nişte Oameni ai locului, pricepuţi şi inimoşi, fac operă culturală şi postează pe contul de facebook Studiourile Buftea fotografii şi scurt-metraje care au însoţit drumul  studiourilor şi al filmelor realizate acolo. O comoară pusă cu generozitate la dispoziţia celor interesaţi. Să vedem doar câteva!

Pe lângă personalităţile din prim plan, apar în fundal două personaje nebăgate în seamă, dar importante pentru istoria iluminatului public bucureştean şi nu numai: „lampa model Zürich”, cea cu dispersor tronconic din sticlă albă şi stâlpul „de fier Mannesmann confecţionat din ţeavă cu soclu de fontă”, aşa cum au ajuns ele pe meleagurile lui Bucur la începutul anilor ʼ30. Nu e nimic surprinzător. Corpurile de iluminat deveniseră cu succes produse româneşti. Deşi importurile erau strict controlate, în multe cazuri chiar interzise, pentru obiectivele speciale se dădeau derogări. Studiourile Cinematografice Buftea erau un obiectiv special. Aducerea stâlpilor Mannesmann a fost facilitată şi de faptul că atunci când se construia „citadela” filmului românesc aceştia se mai fabricau încă la Combinatul metalurgic Cspel din Ungaria, ţară cu care, în interiorul „lagărului socialist”, aveam „relaţii frăţeşti”.

Din toamna anului 1980 interesele profesionale m-au purtat de multe ori la „Studiouri”. Alimentarea acestora cu energie electrică era urmărită constant la nivelul conducerii judeţului Ilfov. O mulţime de lucruri mi-au atras atenţia, însă iluminatul aleilor nu mi-l amintesc. Instalaţiile specifice nu se aflau în gestiunea I.R.E.B. şi nu ne ocupam de exploatarea şi întreţinerea lor. O surpriză plăcută! Mulţumesc Studiourile Buftea!

◦◦○◦◦

Incursiunea istorică se opreşte deocamdată aici fără să se sfârşească. Scotocind cu stăruinţă prin documente şi scrutând prin cele mai ascunse unghere ale Bucureştiului surprizele nu sunt excluse! Să aşteptăm deci, cu nădejde!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici