Civilizație publică LXII – Zürich (VI)

scris de C. D. Mocanu

prima parte • a doua parte • a treia parte • a patra parte • a cincea parte

Pusesem punct episodului anterior şi mă încerca un sentiment ciudat, de neîmplinire, pentru că nici de această dată nu reuşeam să prezint documentat momentul în care am făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich” chiar acolo unde ilumina şi împodobea cu distincţie, cu rafinament, o zonă pietonală importantă dintr-un oraş moldav încărcat de istorie, de tradiţie şi de parfum. Aveam la dispoziţie doar amintirile mele şi o fotografie alb-negru, de proastă calitate, preluată din monografia întreprinderii locale de reţele electrice intitulată „Uzina de lumină, 1899-1999”. Aproape că mă împăcasem cu gândul. Am scotocit mult timp după  imagini folositoare, dar acestea nu s-au lăsat descoperite.

Nu vizitasem cam de multişor Muzeul Lampilor, unde un grup de pasionaţi, cu un admirabil entuziasm, se ocupă de iluminatul public, aşa că într-o nouă etapă de documentare m-am abătut pe acolo. A fost un moment de inspiraţie magică. Din câteva click-uri am avut înaintea ochilor fotografiile trebuincioase.

Au fost făcute la Iaşi în mai 1988 şi înfăţişează Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarahi, monument istoric, vatră a culturii şi spiritualităţii moldovene, un simbol al oraşului. Fără să-şi fi propus, fotograful a prins în poză vechea mea cunoştinţă acolo unde am întâlnit-o, pe unul dintre stâlpii reţelei de iluminat public care mărginea strada Ştefan cel Mare (azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt), parte din vechea Uliţă Mare.

Până în toamna anului 1983 drumurile nu mă purtaseră niciodată la Iaşi. Am început atunci să descopăr un…

„ …oraş romantic, plin de parcuri şi de flori
Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători
Cu tăcerea de pe uliţi, cu trecutul şi cu luna …
Un oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,
Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari”,

… de care m-am îndrăgostit iremediabil. Această bucurie a fost întregită de o foarte eficientă colaborare profesională şi de prietenia cu care m-au onorat mai vîrstnicii mei colegi de la Intreprinderea de Reţele Electrice Iaşi (I.R.E. Iaşi), una dintre cele mai performante componente ale sistemului de transport şi distribuţie a energiei electrice.

Doi meseriaşi desăvârşiţi, cunoscători de istorie şi iubitori de neam, ajunşi directori după ce au parcurs fără dispensă toată ierarhia profesională – Vlad Vasiliu şi Nicolae Sufleţel – adunaseră în jurul lor „tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent”, un grup de oameni care au sfinţit locul: Cezar Trifan, Margareta Grigoriu, Ioan Ciutea, Grigorel Dimitriu, Octavian Repta, Teodor Ouatu, Coculeana Popa, Mihai Caba, Constantin Ostap, Nicolae Brumă, Viorel Verdeş, Radu Pompaş, Romeo Murariu… Împreună cu ei am pus borne trainice care au marcat devenirea reţelelor electrice din România. Respectând tradiţia locului şi legile nescrise ale ospeţiei am cinstit de fiecare dată osteneala noastră în cele mai pitoreşti locuri ale Iaşului, la Ciric, la Bucium, la Cetăţuie, în Copou sau chiar la Cotnari. Aşa se cuvenea, aşa se întâmpla.

Ajuns la „Uzina de Lumină” într-o dimineaţă friguroasă, după obligatoria întâlnire cu cei doi directori, am fost luat în primire de femeia jandarm, Margareta Grigoriu şefa Biroului Tehnic, „o grădină de om, cu o cultură de specialitate şi generală impresionantă, era temută pentru severitate, dar iubită pentru corectitudine, stăpânirea meseriei şi omenie”. Fără prea multe politeţuri protocolare m-a pus în temă cu stadiul lucrărilor cuprinse în „Planul de promovare a tehnicii noi” şi mai ales cu realizările anterioare pe care eu, de curând promovat într-o nouă dregătorie, nu le cunoşteam. A fost un instructaj straşnic, bine venit şi bine primit! Am analizat, inevitabil şi capitolul „Iluminat public”.

Domeniul făcea obiectul unei preocupări vechi, constante, permanente, începute pe la 1890 şi transmise din generaţie în generaţie, ca o moştenire de preţ. La doar câteva luni de la înfiinţare (1 iulie 1961, H.C.M. 443/1961) Întreprinderea Regională de Electricitate Iaşi a organizat în colaborare cu Institutul Politehnic Iaşi sesiunea ştiinţifică „Modernizarea iluminatului public”. A fost prima dintr-un şir nesfârşit de manifestări tehnico-ştiinţifice pe teme de mare importanţă, găzduite cu generozitate de reţeliştii din oraşul „străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii”.

Adunaseră multe iniţiative şi rezultate lăudabile, dar se făleau cu reţeaua de iluminat care îmbogăţea strada Ştefan cel Mare, artera centrală a Iaşului, lucrare de referinţă pe care apoi au folosit-o şi alţii ca model.

Trudeau la ea de prin 1974-1975. Îşi asumaseră o temă dificilă. Şi-au luat colaboratori de nădejde: Politehnica, Facultatea de arte plastice, istorici, institute de specialitate. Nu puteau utiliza decât materialele şi tehnologiile disponibile în ţară. Importurile, indiferent de unde, nu erau permise. Oricât de ingenios şi descurcăreţ ar fi fost Bădia (directorul Vasiliu) şi era, pe asta nu o putea rezolva. Aşa că aveau să facă bici din… ce găseau prin curte.

Consiliul înţelepţilor a întocmit şi a trecut prin toate fazele de avizare o specificaţie tehnică ambiţioasă, aparent foarte restrictivă prin care a exclus din capul locului alimentarea aeriană şi stâlpii din beton, primitivi, butucănoşi, străini de spiritul urbei. Documentul acorda importanţă egală căii de circulaţie rutieră şi spaţiului pietonal stabilind iluminarea lor seprată, dar cu folosirea unui singur suport, adică a unui singur stâlp, pentru corpurile de iluminat specifice celor două zone. Soluţia tehnică nu era nouă. O folosea în perioada interbelică Societatea de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti. Pentru vremurile pe care le trăiam atunci era doar îndrăzneaţă. În plus, deşi dedicaţi instalaţiilor de iluminat public cu alimentare subterană, stâlpii trebuiau să aibă capacitatea de a susţine reţelele aeriene (reţelele de contact) specifice transportului electric urban (tramvai, troleibuz).

Toţi cei implicaţi iubeau cu patimă oraşul, îi respectau istoria şi doreau să-l ilumineze, nu să-l sluţească. Păstrau, ocroteau şi puneau în valoare semnele trecutului. Aşa se face că de-a lungul aleilor din parcul „Casei cu ferestre luminate” – Casa Vasile Pogor „obscuri, nanţi şi gârbovi stau stâlpii de fontă” construiţi de „Şcoala de Arte şi Meserii Iaşi” în 1899 care echipaţi cu „lămpi” moderne îşi duc rostul mai departe peste ani sau că în faţa Universităţii erau încă la datorie „stâlpii ornamentali echipaţi cu candelabre electrice” aşezaţi acolo la 1897.

Nici stâlpii metalici din ţeavă aflaţi în producţia curentă, cuprinşi în proiectele tip (cu secţiune constantă-Ø104 tip „Sala congreselor” sau tronsonat model Mannesmann), nu se ridicau la nivelul exigenţelor pe care le stabiliseră pentru Iaşi. Umpleau oraşele ţării şi cu aspectul lor banal nu le puneau în valoare personalitatea.

S-au documentat, s-au inspirat, au adaptat, au îmbunătăţit, au cerut ajutor (tehnic, logistic, financiar) şi l-au primit. N-a fost uşor, dar au crezut în ceea ce făceau, şi-au pledat cauza ca nişte adevăraţi profesionişti, n-au cedat şi vorba mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, „s-a izbândit”. Printre altele, au omologat şi au dat în fabricaţie un stâlp metalic, multifuncţional, pe placul lor, demn de oraşul „… blând de-odinioară, melancolic şi tăcut,/Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut”.

Era construit din două ţevi jumelate, cu secţiune constantă şi acoperea toată gama de înălţimi utilizate în mod curent: 8, 10, 12 şi 14m., dar putea fi ajustat la orice altă dimensiune. Dispunea de facilităţi bine disimulate, la bază şi la vârf, pentru racordarea circuitelor electrice şi a accesoriilor. Se adapta cu uşurinţă la orice tip de consolă (braţ). Avea posibilitatea adăugării unui suport pentru „lampa (lămpile)” utilizată(te) la iluminarea trotuarului sau pentru alte scopuri. Ţinea fără probleme reţeaua de contact şi/sau o reţea electrică aeriană.

Calculul luminotehnic minuţios şi alegerea celor mai potrivite componente făceau ca sistemul să asigure cu uşurinţă o iluminare uniformă, la valori ceva mai mari decât normele tehnice în vigoare.

Aprinderea era comandată cu celulă fotoelectrică, dar se putea face şi de la dispecerul local, prin telecomandă, sau de la faţa locului.

În 1978 lucrarea aştepta doar momentul potrivit pentru a fi introdusă în planul de investiţii. Acesta s-a ivit repede cu ocazia unor lucrări complexe de reabilitare a străzii Ştefan cel Mare. Visul celor de la „Uzina de Lumină” a devenit astfel o minunată realitate.

Am ascultat-o pe Margareta Grigoriu prezentând chestiunile iluminatului fără să o întrerup. Nu prea eram în subiect, mai aveam de învăţat, în plus mă furase pasiunea cu care o făcea şi mai ales „dulşele grai moldovinesc” folosit cu mare meşteşug. Ceva mi-a atras totuşi atenţia: „Corpul tronconic de iluminat model Zürich”. Nu ştiam nimic despre el. Când a terminat am rugat-o să-mi dea câteva detalii.

Aşa am aflat, printre altele, că Iaşul l-a adoptat în anii ʼ40 pentru a adăuga un plus de rafinament frumoaselor lui grădini. Era încă folosit pe lângă Mitropolie, la Teatrul Naţional şi la Palatul Culturii. Nu făcuseră altceva decât să-l scoată la drumul mare.

De la sediul I.R.E. Iaşi, până în Ştefan cel Mare era o aruncătura de băţ, aşa că moldoveanca aprigă de la „Tehnic” m-a invitat la o scurtă plimbare. Câţiva paşi pe Uzinei, stânga la deal pe Săulescu, pe lângă librăria Junimea şi gata.

Perspectiva străzii, netulburată de sârme atârnând ca frânghiile de rufe sau de traversări dezordonate, a fost primul lucru pe care l-am observat. Arăta foarte bine.

Ansamblul instalaţiei de iluminat public oferea o altă imagine. Ieşea din tiparele ştiute şi văzute de mine. Atunci şi acolo cea care îmi era călăuză mi-a făcut cunoştinţă cu „lampa model Zürich”.

Seara, fosta Uliţă Mare era scăldată în lumină. Pentru câteva clipe m-a purtat gândul spre alte meleaguri, acolo unde aceea era normalitatea şi nu excepţia.

Experienţa căpătată a fost extinsă fără ezitare şi la alte artere importante ale oraşului, chiar dacă cei implicaţi (director, inginer şef, director extindere reţele) au dat explicaţii pentru nesocotirea proiectelor tip şi pentru depăşirea costurilor normate. Strada Anastasie Panu, cea pe care se aflau Casa Dosoftei, Magazinul universal Moldova, dar şi Comitetul judeţean Iaşi al P.C.R., s-a numărat printre acestea.

Atât s-a putut atunci. Totdeauna e loc de mai mult şi de mai bine. Îndrăzneala prietenilor mei a fost, fără îndoială, un pas înainte.

Ce a mai rămas

Au rămas stâlpii metalici jumelaţi. Foarte puţini au fost dezafectaţi. În schimb au dobândit şi ei trăsăturile unei societăţi năuce, aflate în căutarea rosturilor ei. Cu adaptările fireşti determinate de evoluţia tehnicii şi tehnologiei sunt folosiţi în continuare pentru iluminatul public. Li s-au montat console pentru susţinerea semafoarelor, a camerelor de luat vederi, a indicatoarelor rutiere şi/sau a panourilor publicitare.

S-au adăugat cutii şi cutiuţe pentru racordarea a tot felul de circuite suplimentare. Firăraia atârnată pe ei cu o frenezie duşmănoasă a transformat zona centrală a oraşului într-o ogradă de mahala din care lipsesc doar izmenele puse la uscat pe frânghiile întinse între pălimari. Stâlpul metalic jumelat, multifuncţional, născocit la Iaşi, împlineşte îndată cincizeci de ani. Mai poate sta falnic la datorie încă pe atât ca dovadă vizibilă a lucrului bine făcut. Iată câteva exemple:

Într-o situaţie specială se află/s-a aflat iluminatul străzii Ştefan cel Mare, devenită Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici cavalerii luminii s-au încurcat. Mânaţi doar de grija pentru binele oraşului (cum altfel!) au decis să înlocuiască bătrânii jumelaţi cu mai tinerii stâlpi ornamentali fabricaţi din materiale compozite. Frumoşi, zvelţi, dar fără snagă.

S-au apucat să-i pună în pământ chiar lângă cei vechi, dar au constatat că frumoşii anemici nu vor putea duce urzeala circuitele electrice de toate neamurile apărute, ca semn al progresului, într-o democratică devălmăşie. Şi atunci i-au condamnat pe toţi, vechi şi noi, la o păguboasă convieţuire. Fotografia, culeasă din presa locală, este un pic mai veche. Trag nădejdea că între timp aberaţia a fost înlăturată.

Acum, după ce am dus la bun sfârşit o parte din datoria de suflet pe care o am faţă de „dulcele Târg al Ieşilor” şi de oamenii lui, zic şi eu ca Topârceanu, un ilustru ieşean adoptat:

„Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!
Te salut cu toată stima, te salut şi… n-am cuvinte.”

Post Scriptum

Aşa cum bănuiam, concubinajul de pe Ştefan cel Mare a fost  unul de conjunctură şi nişte minţi luminate i-au pus capăt. O fotografie mai recentă stă chezăşie. Aferim! Arată bine!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici