scris de C. D. Mocanu
Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.
Releul Fotoelectric pentru Comanda Iluminatului – Întâiul (RFCI-1) a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Făcea parte din familia onorabilă (de produse) a Fabricii de Elemente pentru Automatizare (FEA) şi era parte componentă a punctelor de aprindere a iluminatului public fabricate de Automatica pe care Romelectro le utiliza în lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.
Releul, pre numele său de export Dim photo relay RFCI-1, se alimentează la tensiunea de 230 V., 50 Hz., are prag fix de comutare la o iluminare de 40 lx. şi ca element de ieşire un contact normal deschis despre care nu ni se spune nimic. Altfel, construcţia este impresionantă: Carcasă masivă cu grad ridicat de protecţie la praf şi la stropire cu apă (IP54), vopsită cum se cade, presetupă performantă, cablu electric de racord cu izolaţie de cauciu, de tip naval (CNC85Cf), produs la I.C.M.E. (Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante).
Prin 1995, Romelectro a început să gâfâie şi avea în stoc o mulţime de echipamente pentru care perspectiva de a mai fi utilizate se îngustase periculos. A primit o mână de ajutor de la RENEL şi o parte dintre acestea a fost transferată către Filialele de Reţele Electrice.
Atunci a ajuns la mine, printre altele, un punct de aprindere a iluminatului, pentru export, zămislit de Automatica în halele fostei fabrici Ford din Floreasca.
Era grozav! Cutia metalică generoasă, în care se putea lucra lejer, bine etanşată şi protejată împotriva coroziunii, echipament de comutaţie ABB, accesorii de bună calitate… ce mai, treabă bună. Elementul de comandă era releul despre care făcurăm deja vorbire. Din capul locului, pragul fix de comutare şi frigul prelungit de pe la noi mă cam făceau să am îndoieli asupra bunei lui funcţionări.
Spre sfârşitul verii l-am montat, cu caracter experimental, într-un loc potrivit, ca să nu producă deranj prea mare şi la care să ajungem cu uşurinţă. După câteva săptămâni de chinuială am reuşit prin încercări să amplasăm releul fotoelectric şi să-l orientăm astfel încăt să reacţioneze corect în condiţiile specifice de la faţa locului.
Când ne pregăteam să zicem „Hop!” a venit iarna şi odată cu ea beleaua. Releul fotoelectric nu vroia nici de-al dracu să funcţioneze în aerul cam rece din Ilfov. La căldurică se simţea bine, dar acolo nu ne era de folos. Aşa că l-am înlocuit fuguţa cu clasicul ceas de comutare GANZ care deşi fabricat în Ungaria, funcţiona ca unul elveţian.
Poate că pe alte meleaguri, acolo unde râvna şi priceperea specialiştilor români l-au dus, releul RFCI-1 a spulberat întunericul nopţilor fără să zbârcească. Nu ştiu! Pe la noi n-a reuşit, a fost doar o încercare.
Multumesc mult!
Foarte interesant.
“a început să aducă lumină, în principal pe străzile altora şi foarte puţin – spre deloc pe ale noastre, în a doua jumătate a anilor ʼ80.”
precizare necesara, chiar ma intrebam de ce nu am vazut asa ceva pe strazi, dacva s-ar fi folosit pe scara larga in 85-95, imposibil s anu vad si eu macar un exemplar pe stalpi …
” lucrările de electrificare din Irak, Iran, Siria, Libia, Iordania, Yemen.”
foarte posbil ca releu, ce nu agrea frigul de la noi, sa fie util in tari mai calde!
Chiar e un aspect interesant, în electrotehnică există tabele de calibrare ale contactelor pentru relee, solenoizi, etc, în funcție de temperatură/ zonă climatică? Îmi imaginez că era pe vremuri un STAS pentru așa ceva, lamele pentru zone temperate, tropicale.
Nu elementul de ieşire, care era un mic releu electromagnetic, punea probleme ci partea electronică din jurul lui. Aceleia nu-i plăcea în frig.
Am înțeles, mulțumesc pentru răspuns.
“partea electronică din jurul lui. Aceleia nu-i plăcea în frig.”
Asa este!
La IPRS (si celelalte) produceam majoritatea dispozitivelor si circuitelor doar pentru gama comerciala de temperatura, de la zero la +70oC.
Mai putine componente erau pt gama industriala, de la -40 la +85oC, si ne uitam cu invidie sl specificatiile militarea (MIL-833C?), de la -55 la +125oC!!!
Dar nu numai la dispozitive si componente erau probleme: ungurii faceau unitati de floppy disk, ce erau garatate doar de la +5 la 40oC. Asa ca la noi li se scotea senzorul de temperatura, ca sa poata merge cu microcalculatoarele noastre si la zero grade, temperatura intalnita uneori in hala FEPER!
Sau, am avut nevoie de un contor incremental de precizie.
Mecanica Fina facea unul robust, dar era grosolan, avea o rezolutie mica.
Nemtii din DDR aveau unul cu rezolutia de o mie de pulsuri pe rotattie, excelent, dar era fragil, avea doar IP 35, nu functiona decat la temperaturile de interior …