În Bucureștiul de azi nimic nu mai merge.
Și, cu toate astea, unele lucruri se-ntîmplă; și se-ntîmplă atît de pocit și de sucit, că-ți vine să-ți iei cîmpii.
Străzile, șoselele și bulevardele-s niște locuri largi pe unde circulăm cum mai țineam minte de pe vremuri: aici parcă erau două benzi, dincoace era o zebră, colo-șa se făcea o săgeată de mers la stînga – fiindcă, firește, marcajele rutiere lipsesc; iar acolo unde mai sînt le găsim șterse și trase aiurea.
Trotuarele-s rupte, strîmbe, pline de pericole.
Dar uite că se face ceva! Pe 13 Septembrie s-a refăcut marcajul benzii de biciclete de pe trotuar.
Nu contează că e o „bandă” care duce de nicăieri, nicăieri; că nimeni n-o poate practica din cauza gropilor, șleaurilor și a petecelor de asfalt care produc denivelări; nu contează că „banda” asta n-ar fi trebuit pusă aici niciodată.
Contează că undeva, într-un catastif, banda asta există – și ca atare, trebuie să fie „întreținută”.
Ți se face scîrbă: și cînd se face ceva, ceva-ul ăla nu-i de folos.
Benzile astea au menirea sa te faca pe tine, pieton, sa te simti cu musca pe caciula pe trotuar. Intr-o parte e masina parcata, nu ai voie sa i te urci pe capota, dincolo e un no man’s land cu noroi sau alte chestii de ciine prin buruieni, dincoace nu ai loc ca vine alt pieton din fata, asa ca nu iti ramine decit sa intri pe “pista de biciclete” si sa te pomenesti cu flegma biciclistului in ceafa.
Asa iti trebuie daca nu esti in stare decit sa mergi pe jos; esti pe palierul inferior al “evolutiei”, nu ai avut bani nici macar de o bicicleta. Iti meriti soarta!
Se poate să fii și mai jos de atît: să împingi un cărucior, de exemplu!