Nimic nou sub soarele Bucurescilor (XI) – Mitocanul (actualizare)

Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti

Articol semnat de arhitectul George Matei Cantacuzino (23 mai 1899, Viena – 1 noiembrie 1960, Iaşi),  publicat în revista Simetria II, 1940 şi preluat de Gazeta municipală, Anul IX, nr. 450, 8 decembrie 1940.

„Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de atrăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s-a născut supărat şi contra. Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească întrʼo ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă, dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi, dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost însă întrʼo largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura Capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic în contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales la Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. În progresivă disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărui nevastă este adesea o estetă) se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.”

scris de C. D. Mocanu

Arhitectul, pictorul, scriitorul G.M. Cantacuzino s-a înşelat. Mitocanul şi mitocănia fac un cuplu peren având o uimitoare capacitate de adaptare. Nu „este menit pieirii” şi vremurile veşnic schimbătoare nu „lucrează pe nesimţite, dar metodic în contra lui”. Fiecare epocă are mitocanii pe care îi zămisleşte şi/sau îi tolerează.

Să ne uităm în jur! Într-o Românie buimacă, de la vlădică până la opincă, mitocănia se simte bine şi prosperă iar mitocanul de azi e la fel de grosolan, de agresiv, ca cel de acum optzeci de ani.

Educaţia şi instruirea ar putea potoli sporul îngrijorător al mitocanilor, dar dacă nu-i…

Addenda corrige

Acest articol este varianta pusă de acord cu realitatea a celui postat la data de 2 august 2021 şi care conţinea câteva erori. Doamna arhitectă Liliana Chiaburu le-a sesizat. Cu amabilitate şi prietenie mi-a pus la dispoziţie informaţiile corecte despre autorul textului reprodus de mine după „Gazeta municipală” şi despre revista în care acesta a fost iniţial publicat.

Acelaşi text a fost preluat şi de domnia sa din „Simetria” în articolul Mitocanul ca factor al civilizaţiei româneşti – G.M. Cantacuzino (în revista Simetria II, 1940) postat la data de 16 iulie 2021 pe blogul Atelierul de arhitectură, precedat în mod fericit de  Povestea cuvântului „mitocan”.

Drept pentru care, mulţumindu-i cu frăţească recunoştinţă, am făcut aici şi acum cuvenitele precizări.