De ce e Centrul şi vechi şi istoric

Am mers pe urmele lui Raiden prin Centrul Vechi. Să-l contrazic – n-am cum; să mă fac că nu văd ce-a văzut el – nu pot; şi să-l supăr – nu-mi vine.

Da, aşa e Centrul Vechi. Dar… nu poate fi altfel.

Să vă zic de ce. Nu ştiu cînd am pus prima dată piciorul acolo. Să fi fost sfîşitul anilor 70, cam aşa. Să-mi fi plăcut – nu cred.

Dar ştiu cît de tare m-a prins, cît de mult m-a fascinat. N-avea cum altfel.

Era pe-atunci la fel de aglomerat. Prăvăliile vechi încă mai aveau clienţi moşteniţi de pe alte vremuri; la fiecare colţ se punea de-o afacere; fiecare vînzător de suc şi fiecare patiser ştiai că umblă să te fure; în consignaţii – sau prin faţa lor – îţi puteai găsi casetofonul şterpelit din casă. Erai îmbiat să-ţi tragi blugi polonezi originali pe tine la repezeală. Ţi se băgau sub nas ceasuri electronice cu şapte melodii, gumă, săpunuri, ciocolată sîrbească. Şmecherii care te momeau cu alba-neagra se iveau în urma gaborilor. În magazinele mari trebuia să-ţi faci relaţii ca să-ţi fie pusă deoparte vreo pereche ca lumea de adidaşi.

Ce furnicăraie, ce bişniţăreală, ce mizerie era şi pe-atunci! N-o să uit asta cît oi trăi.

Spiritul locului e acelaşi şi acum – după treizeci de ani de la primul meu pas prin centrul vechi nu s-a schimbat nimic.

Babele care cerşesc sînt aduse la post dimineaţa cu jeepul. La terase ţi se vinde scump şi prost. Cîte zeci de copilandri muncesc la negru pe-aici, nici nu vreau să mă gîndesc. Dar zona are ceva, un magnet ascuns în vreo pivniţă de-a lui Papură Vodă: pen’că – îţi place sau nu – te atrage, îţi face pervers cu ochiul, îţi promite că n-o să ieşi în pierdere dacă te bagi pe Lipscani.

Da – asta voiam să zic. Cred că de-asta-i şi spunem centrului istoric – pentru că vechile obiceiuri s-au păstrat aşa de bine.