Grecia, partea a treia.

Vă zisesem la-nceput că Grecia era o necunoscută. Dar pe greci – eheheee! – îi cunoşteam. S-a-ntîmplat să am de-a face cu ceva greci; nu zic mai mult. E greu să zici ceva despre ei; cînd îţi plac, cînd îi deteşti – poate pentru că seamănă cu noi în multe. I-am văzut, deci în multe feluri: ca oameni de afaceri buni, ca şmecheri, ca naţionalişti, ca tipi de gaşcă, ca ticăloşi, ca tipi de treabă… ca pe noi, nu?

Dar un singur fel de grec n-am întîlnit în viaţa mea: un grec puturos.

Unde-o fi oare grecul ăla dispreţuit de neamţ, grecul ăla care nu face nimic, care şade, bea uzo, soarbe cafea şi freacă zarurile?

Am căutat răspunsul. Da: grecul ăla există – dar vedeţi voi, cînd nu face nimic, înseamnă că e-n pauză. Şi un om care îşi ia o pauză şi se pricepe să se bucure de o pauză o face pentru că, înainte de pauza aceea, a muncit din greu.

Da! Am văzut greci muncind şi am văzut greci stînd. Şi grecii se pricep mai bine decît noi şi la muncit, şi la stat. Da! Am văzut greci care fac lucruri pe care noi nu le facem. Am văzut proprietari bogaţi care-şi tundeau singuri iarba, am văzut patroni care serveau în mare fugă toţi clienţii sau trebăluiau prin bucătărie, am văzut şefi care făceau curat – aşa se fac afacerile, românule!

Da – vă tot zic asta: nu e nici o ruşine să iei o pauză şi să te bucuri de ea; dacă meriţi pauza asta. Concediul e o pauză şi el, nu? Unde să te bucuri de o pauză aşa deosebită, decît în ţara care se odihneşte dup-amiaza?

E plictis mare în Grecia după prînz. E cald de-ţi fierb creierii; m-am dus să văd dacă e adevărat, că aşa-s eu: trebuie să verific personal. Am urcat un deal pe-un drum de capre în vipia amiezii; şi m-am convins că e mai cuminte să mă culc.

Cam aşa-i Grecia, săraca. Piatră, ciulini şi măslini. Şi multă istorie – dar pentru asta trebuie să-ţi pui pălăria de paie pe cap, că altfel faci insolaţie.

Dar să nu zic urît de insolaţie, căci insolaţia e de mare ajutor românului. Îi ştiţi pe toţi felcerii rataţi care vorbesc la televizor despre cum să te fereşti de soare, de muşte, de praf – şi de restul oamenilor. I-au înnebunit pe toţi; părintele român a ajuns să creadă că e o crimă să-ţi laşi copilul pe plajă, aşa că – în vacanţă – trebuie să se scoale pe la şapte dimineaţa, să dîrdîie pe nisipul ud şi să nu se poată băga în marea rece; pentru că la ora nouă trebuie să fie neapărat în cameră, unde să stea închis pînă la şase seara.

Aşa că dacă vreţi să evitaţi românii în concediu – e simplu! Dormiţi după pofta inimii, treziţi-vă la nouă, mergeţi la plajă cînd vi se scoală; şi n-o să fie picior de român lîngă voi: slavă Domnului!

Nu ştiu ce sfaturi să vă dau. Vă zic că e o plăcere să iei tavernele la rînd. Vă zic că hipermarketurile sînt mai ieftine decît cele de-acasă. Vă zic că benzina e niţel mai scumpă, că drumurile sînt mai libere, că grecii nu se obosesc cu fleacuri ca semnalizatul, dar că nu se buşesc din cauza asta. Vă zic că îndrăgesc soarele şi aerul. Vă zic că-mi place cum, în căldura cea mai mare, merg cu geamurile lăsate, deşi ar avea aer condiţionat în maşină. Vă zic că m-apucă toate alea cînd mă uit la noi, cum ne refugiem – nu de caniculă, ci de restul lumii! – în maşini cu geamurile blocate şi cu aerul rece la maximum. Lucrurile nu mai au gust dacă nu mai ai cu ce să le guşti.

Am făcut şi-o poză cu o maşină mai veche; doar că maşina era a mea. A mers tare bine, săraca; m-am mirat că nu i-am găsit vreo soră prin Grecia. Străzile din orăşelele lor sînt înfiorător de înguste – grecii folosesc maşinile mici, scuterele şi motocicletele.

Despre greci nu mai ştiu ce să vă zic. Îmi plac şi nu-mi plac, la fel cum simt despre noi; la fel cum simt şi despre bulgari; fiindcă şi bulgarii sînt nişte oameni de la care am avea multe de învăţat. Socotim încăpăţînarea lor semn de prostie, dar încăpăţînarea bulgarului e, în realitate, semn de caracter, de avut-dreptate, de mers înainte.

Cînd am părăsit Grecia, am luat-o pe autostrada lor frumoasă care duce spre Turcia; am intrat în Bulgaria prin Svilengrad – chit că asta e ocoliş mare, dar drumul e uşor. Mi-a fost drag să mă opresc o noapte lîngă Stara Zagora, în staţiunea (staţiune să fi fost?) Starozagorski Mineralni Bani.

După atîtea bunătăţi greceşti, un grătar uriaş cu cartofi fripţi şi cu o bere Kameniţa a fost o minune. A fost o minune şi cum, într-o Bulgarie unde la radio se spunea din zece în zece minute la radio că e mnogo goreşto – adică, pe româneşte, caniculă – puteai să stai între brazi şi să-ţi fie răcoare…

…. of! Fireşte că-acum mi-e dor deja – ăsta o fi şi semnul după care ştii c-a fost o vacanţă ca lumea. Mi-e dor de drum, mi-e dor de marea albastră, de peştii care veneau la mal, de scoicile care se tîrau pe nisip şi de meduze. Mi-e dor de leandrii plini de flori, mi-e dor de pîinea proaspătă şi de paharele cu apă rece “din partea casei” care ţi se puneau în faţă oriunde, mi-e dor de limba pe care n-o s-o pot înţelege niciodată – mi-e dor de Grecia.