despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Din zbor – Limba română (VI)

scris de C. D. Mocanu

 Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.”

Coana Joițica, ajunsă într-o dregătorie importantă, altfel damă bine, se afla într-un conflict public cu Cetățeanul (mai tot timpul) Turmentat.

Cum Joițichii îi place să se dea în stambă (nu în „stampe” așa cum este convins un „fabulos” comentator sportiv de la Radio România), se lasă ispitită și într-o bună zi apare la o televiziune pentru a ne împărtăși din experiența dumisale în a-și apăra onoarea încă „nereperată”. Sâcâită și stânjenită de întâmplările prin care trecea, Coana Joițica a declarat: „Nu mă simt confortabilă!”.

La auzul grozăviei, din reflex, reacția mea nu putea fi decât un comentariu licențios. Și a fost! Numai pentru urechile celor din familie aflați prin preajmă, oricum obișnuiți cu observațiile picante ale unuia crescut pe maidanele mahalalei natale.

Cu siguranță, Coana Joițica se gândea la starea lipsită de confort pe care încontrările cu Cetățeanul (mai tot timpul) Turmentat i-o produceau.

Doar că un limbaj sărăcuț și necunoașterea înțelesului cuvintelor au pus-o într-o situație penibilă.

În 1928, revista Albina îi îndemna pe români să citească și explicând foloasele acestui bun obicei, reproducea spusele unui preot învățat:

„Când mă rog, vorbesc eu cu Dumnezeu; când citesc, vorbeşte Dumnezeu cu mine.”

Joițica noastră, altfel damă bine, nu prea l-a încurajat pe Dumnezeu să-i vorbească. Se vede și e păcat!

cronică de afiș prost

… are și publicitatea asta stradală chichirezu’ ei, iar cenușăreasa acestei publicități hulite și agresive – amărîtul cela de afiș – are și ‘mnealui o știință-n spate. Hîrtia asta colorată țipător poate ajunge, rareori, să fie o mică operă de artă; însă în restul timpului tot ce-i poți cere e să fie un vehicul decent pentru transmiterea mesajului dorit.

De-aceea, poate, cele mai bune afișe stradale-s cele pentru șușanele – acele concerte de manele și muzici populare combinate cu numere vesele: titluri mari, culori stridente, poze care se văd… succes garantat.

Cînd însă afișul e pus să fie pus și plătit din bani publici, nu mai contează nici eficiența sa și nici mesajul; e doar un prilej pentru graficieni frustrați să se joace cu culori, alăturări grafice ciudate, litere ilizibile.

Ca-n afișul ăsta pe care-l arătăm noi aici!

Întîi de toate, nu-nțelegi ce scrie. Litere ușchite, neobișnuite trecătorului de pe stradă – și prea subțiri…

Nu reiese limpede unde anume este acest Cinema în aer liber. Scrie mare „OCC” – dar acest „OCC” n-a intrat în conștiința publică drept acronim cunoscut. Scrie mic „Opera Comică pentru Copii”, deci ar putea să se desfășoare acolo (afli pe net că așa și e) – însă nu vedem nicăieri… adresa.

La un așa afiș, și evenimentu-i pe măsură. Această Operă Comică pentru Copii organizează un cinematograf în aer liber unde tocmai copiii n-au voie să meargă, filmele fiind pentru cei de peste 14 ani.

Alte afișe bucureștene și vorbe despre ele? aici • aici • aici • aici • aici • aici • aiciaiciaici

Matty: una pe zi

despre lucrurile drăguțe

… călătorindu-ne pe alte meleaguri, adesea ne-a lovit multitudinea de lucruri drăguțe și simpatice gratis care se petrec pe-acolo: chestii mărunte și vesele pe stradă, cîntece prin parcuri, întîlniri, tururi…

Culmea e că străinii care ne vizitează orașul nostru sînt uimiți de… de aceleași lucuri care se-ntîmplă la noi!

Doar că noi – fraieri și morocănoși – nu le vedem! Sau… nu le-nțelegem!

Da, dom’le: în București se petrec grămezi de lucruri drăguțe, vesele și folositoare…

… doar că noi le vedem altfel!

Mergem în centru la fel de fel de evenimente culturale autentice și de succes… dar le zicem cu dispreț „pomeni de-ale primăriei”…

În parcuri găsim spectacole de teatru, ateliere și cluburi pentru copii – dar ce ghinion! – unele-s sponsorizate și organizate de vreo fundație de-a unui „penal”…

Vă pute? Faceți voi chestii drăguțe „curate”… numai faceți!

Între timp, orașul ăsta vrea să fie drăguț și vesel: na!

Case căzute 171 – Str. Mihai Eminescu 143

Pe Eminescu, un pic înainte de intersecția cu Viitorului – acolo unde era stația autobuzului 135 pe vremea cînd mai mergea, totuși, pe strada asta deloc neimportantă – se găsea Centrul de radiologie al sectorului 2: frumoasă vilă. O ghicim prin bălării; detaliile, doar la iarnă…

mai multe despre Case căzute

Matty: una pe zi

la colțul cercului

Pe strada Alexandru Constantinescu – fostă și Cîmpina – e o intersecție frumoasă, largă, elegantă cu strada Nicolae Drossu…

Scuarurile centrale ale străzilor astea – deși cam prea împănate de vegetație prost aleasă – amplifică senzația de zonă liniștită, boierească…

Pînă cînd…

… vezi rondulețul ăsta pus în mijlocul străzii și te-apucă toate pandaliile.

Ai un rond – rotund – și-un stîlp; cum de nu te chinuie ideea că stîlpul ăsta nenorocit nu e pus în centru?

… ci cîș, aiurea, într-un colț?

Am spus bine într-un colț – fiindcă doar un cap pătrat a făcut mizeria asta urbană.

Case căzute 170 – Str. Principatele Unite 39 și 41

… două proprietăți amărîte, flancînd intrarea în strada Olimpului:

 

mai multe despre Case căzute

Matty: una pe zi

7 mașini vechi LXXXIV

de Ando și HM

Episodul 84 – cu o oareșce temă, acea a mașinilor mai mari. Dintre toate hardughiile văzute, am ales întîi pe cele care se pretează cel mai bine la… la vacanță – autorulotele. Iată un Chevrolet Windcruiser de la mijlocul anilor ’80:

Bine: asta-i deja… autobuz! Ce diferență între rulotele americane și cele europene:

Paul Ioan Pârlea a pozat-o pe asta, construită pe baza unui Fiat Ducato. Dar cea de mai jos – tot Fiat – e o buburuză! Se trage din micuța dubiță de succes 238 (care-a fost produsă din anii ’60 pînă-n anii ’80)

Să vedem și-o japoneză:

E un Mitsubishi L-300.

Ce-ar mai fi de văzut? Un „school bus” american – Loadstar 1700

… dar și un autobuz – cam greu să-l numim autocar – Rocar 111 RDT:

… un camion Renault GBH – moștenirea Berliet, desigur! – pozat de AdiP și două camionete Isuzu Elf/NPR și GMC Forward (același lucru)… Japonezii s-au apucat de camionetele astea pe la sfîrșitul anilor ’50, cele pe care le vedem sînt din seria a patra și mai mult ca sigur îs turcești. Mitsubishi-ul Canter face și el parte dintr-o dinastie de tradiție; e cam a șasea generație, cică…

   

… și – la fel, tot cam dracu’ ăla – un Iveco Massif și două Santana Anibal.

 

E clar că seamănă cu Land Roverul, pentru că Santana – firma spaniolă – l-a și produs în felul ei; mai apoi modelul s-a mai sclivisit (dacă se poate zice asta) și vîndut ca Iveco. După aia fabrica s-a închis.

… încheiem c-o Toyota RAV4; de la-nceputul seriei, cînd era încă o mașinuță – de-abia-ncepuse lumea anilor ’90 să aprecieze 4×4-urile mititele; pe măsură ce vremea a trecut, modelul – aflat azi la a treia generație – a devenit mai mare și mai luxos.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.