despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

7 mașini vechi CXXIII

de Ando, Bobocul și HM

Începem episodul 123 cu o raritate – o Honda Civic (seria a patra) Shuttle; adică ce se-ntîmplă cînd o mașină de serie japoneză primește o variantă de familie care nu prea are de-a face cu exemplarul din care se trage – precum seria Verso a Toyotelor.

Mai departe… pînă la urmă, e aceeași mașină: Golf, cînd e mică; și Jetta cînd i se adaugă un fund.

 

De la seria a treia a Golfului încolo, a apărut și o variantă combi; berlina însă s-a vîndut ca Vento (o știm ca mașină de poliție ani buni după Revoluție împreună cu Renaultul Chamade). Golfului din generația a patra i-a corespuns Bora; întîlnim însă și Golf și Bora la același combi. VW urma să termine cu brambureala Vento-Bora și să revină la Jetta dup-aceea.

 

O mașină care-a-nsemnat mult pentru noi: Dacia Logan. Elegantă ca un cosciug? Sigur. Dar comodă pentru o familie, îndestulătoare pentru nevoile ei și – una peste alta – fiabilă. Ce să mai zici de combi? Bagi șapte măgădăi în MCV și le rămîne loc și pentru lada cu bere.

A fost precedată de modelul Solenza – prima Dacie făcută bine și după care multă lume a oftat cînd a fost oprită din fabricație.

Mergem să vedem două Fiaturi: adică, firește, Fiețeluri, fiindcă marca asta nu prea face altceva decît mașini mici și micuțe.

Nu știu pe nimeni care să zică că-și dorește un Fiat; cu toate astea Fiaturile se vînd de minune-n toată lumea. Avem în episodul de azi un model Uno – o mașină care a fost simplă și reușită – și un Seicento – un strașnic urmaș al Polski Fiatului și construit tot în Polonia.

De altfel, Fiat a fost o mașină care a fost înșurubată cu succes în Europa comunistă, mai ales prin modelele 124 și 125 care au fost fabricate în Uniunea Sovietică, respectiv Iugoslavia și Polonia.

Mai vedem și ceva dintr-un Ford Capri mai nou plus un Scorpio Sierra care – deși decăzut – încă mai impune respect.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Matty

cum merg lucrurile

Măi stimați concetățeni, băi flăcăi și fete, bre moși și babe!

Lucrurile merg – niciodată așa de bine ca acum.

După cum știe fitecine, locurile de joacă și părculețele îs închise de ceva vreme: ca să nu se răspîndească spurcatul de virus între copii, părinți și bunici.

Bun așa!

Ca atare toți copiii, părinții și bunicii ăștia se strîng pe stradă atuncea cînd trebuie să iasă la joacă, plimbare și stat împreună.

Asta e!

Dar, cu toate că locurile de joacă stau închise, mai în fiecare zi vine cineva să dea cu mătura prin ele (deși nu are cine să le murdărească) și să golească coșurile de gunoi (deși nu are cine să le umple).

În tot acest timp însă, coșurile de gunoi de pe stradă dau pe dinafară de mizerie… și nu le golește nimeni.

Și nici pe stradă – acolo unde s-au mutat acuma oamenii care n-au altundeva să iasă – nu dă cu mătura nimeni.

Așa merg lucrurile – nu se poate altfel, să știți.

Nu: nu se poate.

Matty

Din fugă: treabă lămurită!

scris de Ando

Firavul semn de întrebare cu care terminam articolul de aici nu-şi mai are rostul. Realitatea de pe teren este fără replică.

Din vechea clădire de pe Maria Rosetti nr. 4, mai sunt în picioare doar doi pereţi, şi ăştia ţinuţi cu proptele şi eclise, iar în spatele vremelnicei „cochilii”, se cască groapa pentru fundaţia viitorului bloc.

Matty

Întoarcere în Bucureștii studenției

scris de Vlad Slavici

Episodul 1

Mulți dintre cei plecați peste hotare visează să se întoarca într-o zi, definitiv, acasă. Fie că atunci când au acumulat suficienți bani, fie pentru că le este greu să se adapteze, fie din dor, fie de nevoie.

Numai că această revenire nu implică doar o deplasare spațială, ci, ca un veritabil exercițiu în teoria relativității, și una temporală. Viața de acasă nu mai e aceeași care a fost lăsată în urmă la plecare. După cum ilustrează superbul film Acasă la Tata (regia Andrei Cohn, scenariul Mimi Brănescu), locurile sunt încă acolo, unii dintre prieteni sunt încă acolo, uneori și familia e încă acolo. Dar, vorba unui celebre melodii Vama Veche, “au trecut ani și viața s-a schimbat”, și pentru ei, și pentru tine. O întoarcere în același loc nu înseamnă și o întoarcere la aceeași viață.

De 14 ani locuiesc în SUA, la Boston. Asta înseamnă că peste o treime din viață mi-am petrecut-o în afara țării natale (m-am născut în 1982). Am plecat din România în august 2006. Tocmai absolvisem Facultatea de Automatică și Calculatoare la sfârșitul lui iunie, iar o lună și jumătate mai târziu pășeam prima dată pe pământ american, pentru studii post-universitare. Primii doi ani după plecare au fost cei mai confuzi: deși încercam sa mă acomodez, gândul îmi zbura deseori la familia lăsată în urmă, la prietenii și la viața studențească din București, cu multele ei plăceri. Rarele vacanțe în țară erau așteptate cu entuziasm, cu multă planificare ca sa bifez cât mai multe experiențe pe care mi le aminteam din facultate. Deseori mă întrebam dacă merită să rămân în SUA, dat fiind că mă simțeam mai bine la București. Dar mi-am continuat studiile, fiindcă n-am vrut ca, mai târziu, să-mi pară rău că mi-am ratat șansa de a trăi într-un loc perceput a fi mai civilizat.

Deseori în acea perioadă făceam exerciții imaginare care constau în scenarii ale întoarcerii mele la București. Am decis să urmăresc îndeaproape evoluția capitalei la nivel social, cultural și politic, așa ca inclusesem, parțial, și aspectul temporal într-o posibilă întoarcere. Pe plan social și cultural îmi plăcea cum evolua Bucureștiul. Erau multe exemple de mici întreprinzători în capitală în domeniul restaurantelor, teraselor și cluburilor, iar numărul de opțiuni incluse în oferta culturală era în creștere. Dezvoltarea vertiginoasă a clasei de mijloc (reprezentată parțial de așa-zisa categorie a corporatiștilor) în capitală putea să susțină, în general, fără probleme aceste localuri, precum și teatrele, sălile de concerte, berăriile, ceainăriile sau cafenelele. În acest sens, Bucureștiul o ducea foarte bine comparativ cu multe orașe de provincie (cu câteva excepții în Ardeal), unde multe localuri nu reușeau să prindă rădăcini. În plan urbanistic câteva ONG-uri deja începuseră să se opună rechinilor imobiliari. Pe multe planuri Bucureștiul înflorea an de an.

Revenind la perioada studenției mele (2001-2006), voi încerca în episoadele următoare un exercițiu al întoarcerii în timp, al rememorării acelor ani din perspectiva mea de acum. O să povestesc despre:

  • serile de joi și de sâmbătă din clubul Fire, cu mixul bucureștean unic de melodii rock si pop din anii 60/70/80/90 și cu băutura ieftină (gin-tonic și bere la echivalentul în lei a vreo 50 de eurocenți).
  • plimbările hai-hui pe străzile Bucureștiului, atât prin centru (11 Iunie, Dealul Mitropoliei, Parcul Carol, Parcul Tineretului; Centrul Vechi, Cișmigiu, Magheru, Grădina Icoanei, Bd. Dacia), dar și prin alte cartiere (Sebastian-Rahova, Militari, Drumul Taberei, Regie sau Piața Sudului, Vitan-Bârzești ori ștrandul Străulești).
  • serile din cluburile de rock (Le Noir și The Jack).
  • ieșirile la terase și grădini de vară (La Mama, Becker Brau, Piranha, La Motoare, Argentin, precum și fenomenul de scurtă durată numit La Ruine).
  • concertele din Piața Revoluției, Piața Universității sau de la Sala Palatului. Dintre acestea aș aminti un concert Phoenix și Vama Veche care a avut loc între niște cămine studențești din Grozăvești, loc găsit de cele două trupe cu câteva ore înainte, după ce căzuseră planurile de organizare în altă parte
  • cumpărăturile făcute la Carrefour Orhideea, care se deschisese când eram în anul 3 de facultate.
  • shaormele și ștrudelele cumpărate de la o sumedenie de shaormerii și patiserii cu vânzare la geam din Grozăvești și Regie, dar și de pe Magheru.
  • serile și nopțile calde de vară din București, care te-ndeamnă la visare.
  • cititul revistei B-24-FUN, o radiografie săptămânală a vieții de noapte bucureștene.
  • ieșirea la o bere și un ping-pong cu colegii de facultate la localul Chez Gabi de vis-a-vis de facultate, după examen.

Acum, la 14 ani mai târziu, încă mi-e dor de București, de familie și de prietenii de acolo. Încă îmi doresc să pot veni în concediu la București mai des. Încă vreau să mă întâlnesc cu prietenii seara la o terasă sau o grădină de vară. Dar știu și că timpul a trecut, și că o întoarcere definitivă la București ar avea cu totul alți parametri decât viața din studenție. Acea viață, orice ar fi, nu se mai întoarce. Se mai pot atinge crâmpeie din ea, dar numai din când în când.

Orașul lui Bucur s-a schimbat. Totuși, aceasta schimbare nu este una rece, una care îmi înstrăinează urbea. Am urmărit, deși de departe, totuși îndeaproape, schimbările bune și rele prin care a trecut Bucureștiul. Am citit despre istoria lui de pe site-uri ale iubitorilor orașului, inclusiv Simply Bucharest. Simt, oarecum, că am evoluat împreună. Am călătorit prin spațiu-timp și eu, și el, împreună, deși de la distanță. Deci nu e chiar ca în paradoxul gemenilor. Încă mai există speranță.

Până la episodul 2, vă las trei poze făcute în iunie 2006, cu două luni înainte să plec în SUA:

o vedere către campusul Universității Politehnica București, cu rectoratul în plan îndepărtat:

unul dintre corpurile Facultății de Automatică și Calculatoare:

Universitatea București văzută dinspre Teatrul Național:

Va urma!

Matty

urcat la loc în copac

Să vezi cum fuge găina cînd îi dai drumul din coteț!

O ia-n stînga, o ia-n dreapta; dar – deși buimacă de lumina Soarelui – numai înapoi nu se duce.

Cam așa fu și bucureșteanul după liberare.

… în prima zi a ieșit din casă mai cu bucile strînse.

Era ciudat Bucureștiul – cu oameni răriți și simțindu-se aiurea după ce și-au dat seama că n-au ce face în oraș.

Ne știm bine: nu ne stă-n fire să ieșim din casă doar ca să nu stăm în casă; nu-nțelegem că și plimbarea fără scop și recompensă are uneori rostul ei.

Dar dup-o zi deja bucureșteanul – ca o jăvruță obraznică ce-a scăpat fără una pe spinare după ce-a ros primul papuc – și-a mai venit în fire.

… după ce s-a ferchezuit – ca să se simtă bine-n pielea lui și să nu se facă de rușine – l-am văzut ieșind, ducîndu-se, plimbîndu-se, fîțîindu-se și, mai ales, l-am văzut căutînd iar apropierea… sau nemaicăutînd măcar să fugă de celălalt.

Ceva din găină, însă, i-a rămas: căutătura ciudată, strîmbă, încercînd să recunoască pe cineva îndărătul măștii de pe față.

Matty