despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Barcelona

Cine-a făcut orașul ăsta de azi o fi luat o foaie de matematică și-a-mpărțit străzile; și după aia, în joacă, o mai fi tras vreo două-trei linii dintr-un colț într-altul: și gata. Dar a ieșit; nene, a ieșit bine. Pare monoton – colț de stradă după colț de stradă, cvartale identice, fiecare a treia-a patra stradă ditai bulevardul – dar nu-i deloc monoton. Chiar și fără Sagrada Familia și Gaudí, Barcelona-i o frumusețe.

… cu ce mai poți tu veni în plus, povestind despre orașul ăsta minunat?

Înțelegînd

Poți să-ți faci de-acasă planuri multe fără să greșești, da’ nu-i deloc bine să aglomerezi agenda. Se poate și s-alergi de colo-colo, de la un obiectiv la altul; se poate să-ți aloci un timp anume ca să petreci undeva – dar forfota orașului te dă peste cap. Nu că te-ntîrzie, ci că-ți creează nevoia de-a face cîte-o pauză destul de des – cînd nimerești într-un colț mai tihnit, simți nevoia să-ți regăsești un pic de intimitate. Ne-am zis să n-ajungem ca cei care uită să privească, pierzînd vremea făcînd mii și mii de poze la care n-o să se uite nimeni; păi, cu atîta iureș în care te găsești, nici răgaz de poze n-ai. Da’ te descurci; oho, te descurci – e prea frumos locul ăsta ca să merite vreo supărare.

… și cît amar de lume-i aici! Numărul turiștilor e uriaș, copleșitor; om lîngă om, de la găliganul blonziu înroșit de soare la micul asiatic. Toți zumzăie ca musca prinsă-ntre două geamuri; oameni care acasă-s așezați și merg agale, pe partea lor de trotuar, îs aici buimăciți, împleticiți, speriați, mirați – copleșiți. Ce diferență între Barcelona și turismul rural ce se petrece aici, în Capitala noastră, unde omul are răgaz să meargă agale.

Luînd-o la picior

Ședem pe Diagonal, la cîteva minute de Sagrada; primul lucru fu s-o vedem: accesul fără programare online prealabilă, însă, aproape că nu-i posibil. Am lăsat-o baltă și-am ocolit-o pe dinafară. Uriașă, uriaș și numărul uriaș al turiștilor; și – spre deosebire de alte obiective spectaculoase de vizitat din lumea asta – Sagrada nu-i despărțită de oraș de vreo piață, de vreun loc de adunare; doar un părculeț în față și altu-n spate. Plecăm – Piața Cataloniei cu porumbeii care vin în palma ta să ciugule boabe, Rambla unde omul merge umăr la umăr cu cel’lalt om – și asta-n orice zi normală, nu-n cele turistice. Cartierul cel vechi – întortocheat, cu intrări înguste și piațete surprinzătoare – te face să te rătăcești cu folos. Nu-i de mers pe-aici în weekend, fiindcă-i pur și simplu omor – dar în zilele celelalte apuci să caști gura-n tihnă. Peste drum este, firește, Boqueria – un cotlon plin de bunătăți de unde se cade să-ți umpli burta și sacul cu șunci, salamuri, dulciuri și alte, alte nebuneli făcute pe loc; și mai ales un cotlon unde vei mai reveni. Sigur.

Rambla o ține-n jos, spre țărm, unde șade Columb sus pe-o coloană uriașă, privind spre marea care l-a adus acasă, mare pe care-a deschis un drum spre un loc care nu-i poartă numele…

     

Pare mai ușor de făcut decît îmi ia mie să povestesc, dar dup-atîta mers n-ai altceva în cap decît să te-ntorci să-ți faci siesta.

Călătorul modern, însă, nu pierde prea mult timp tolănit – își face programul; cumpără bilete, face rezervări – site-urile obiectivelor sînt prietenoase și răspunsurile la întrebările trimise pe mail vin pe loc: bun turism se face aici.

Fii-mea ne-ndeamnă să revenim în centru, undeva unde-i și muzeul Picasso: se-nfățișează aici drumul artistului și toate cele care l-au influențat în operă. Copleșitor.

… și-a trecut o zi, vă vine-a crede?

Cîte mai sînt de făcut și de văzut: și unele-s mai odihnitoare. Iată Sant Pau, spitalul imens unde ai ceva răgaz și să te depărtezi de iureș, printre portocali infloriți și flori de iasomie.

Ai nevoie de răgazul ăsta: fiindcă mai sus e parcul Güell

Nebunia lumii venită aici o-ntrece pe cea a arhitectului… Îți faci loc printre ceilalți, căutînd să vezi cît mai multe. Unele-s ținute sub cheie și ți ce cere bilet să le vezi; grozav ce s-au șmecherit băștinașii. Ai plăti, poate, fără supărare să vezi cît mai mult, dar biletul trebuia luat de dinainte; asta e!

   

Năucit de loc, te-ntorci înapoi, jos, în oraș. Doar ca s-o iei iar la picior.

Montjuïc… deal, parc, un loc uriaș: urci aici cu ce vrei tu, autobuz, teleferic, funicular – sau cu bătrînele picioare. Într-o parte, orașul ți se-așterne la picioare; marea clipește veselă-n cealată parte. Sus, și-o cetate, înnegrită de vremi și bătaia vîntului. Scîrbele fasciste l-au împușcat aici pe președintele catalan Companys în timpul Războiului; mereu zidurile de piatră au amintiri urîte, oriunde-ai fi.

 

Treburile interne

… pe-unii îi superi dacă-i socoți întîi spanioli, și-apoi de-abia, catalani – dar uite că țara asta o duce la fel de bine unită sau nu, regat sau nu – oamenii-ș văd de treabă, întîi de orice: și asta-i ceva de luat-aminte! Călător în partea asta de lume, găsești limbi și inscripții diferite; mi-e din ce în ce mai silă cînd noi ne pocim limba și vorba, din lene și cu gîndul că le-o fi mai ușor străinilor să se descurce fără virgulițe, căciulițe și alte semne ciudate…

Coborînd

Orașul e jos, așa că – șerpuind pe coasta dealului – te-ntorci la el. Piața Spaniei, uriașă, vuietul lumii! … și Palatul Național în fața căruia, seara, fîntînile au jocuri de lumini și cîntă muzica: și lume, lume, iarăși lume.

Vine momentul în care îți dai seama că trebuie să te-oprești nițel.

Bobocul nostru – turist deja, cetățean al lumii – ne-a ajutat tare mult: cuminte, a stat să vizităm, să admirăm, să circulăm; în plus, cu el în căruț, am scutit o groază de cozi, ba de bilete, ba de verificări de bagaje – așa că i-am dat și lui o pauză. Fetele au plecat spre alte minunății – portul, acvariul – și el s-a dus la joacă… a fugărit porumbei, a tras șuturi în mingea roș-albastră cuvenită și a molfăit cîte-o bucată dulce de prăjitură.

Ca multe alte orașe pe care le-am văzut, și Barcelona are parcuri cu aleile neasfaltate. Pe jos îi un soi de pietriș fin sau o țărînă bătătorită – deși-i praf, nu-i pic de mizerie. Peste tot, copii, tineri, turiști odihnindu-se; cînd apucă să-și mai tragă sufletul, turiștii redevin prietenoși și oameni, așa că e o plăcere să nu faci nimic pe-aici.

Ca orice turist bun, revii prin locurile care ți-au plăcut, te lași purtat de pași, îți permiți luxul să te rătăcești – dă-le naibii de hărți Google! – pentru că-ți ies în cale alte și alte frumuseți…

Ajungi iar spre port, spre plaja fierbinte, spre restaurantele unde găsești toată bogăția mării…

 

Sagrada

… nu te lasă sufletul să pleci fără să vezi, pe-ndelete, Sagrada Familia. Dumineca dup-amiaza, cînd mulți turiști au părăsit orașul deja, e-o vreme bună. Lumina caldă a Soarelui intră galbenă, portocalie, roșie, înăuntru. N-ai cuvinte. Șantierul e-nchis azi; nu-i zgomot. Cît o mai fi de muncă? Peste aproape zece ani cic-ar trebui să fie gata; atunci se vor face o sută de ani de cînd cel care-a visat catedrala și i-a-nchinat mai bine de jumătate din viață a murit.

  

Trebuie s-o vezi. Sigur că Barcelona poate fi văzută – și merită cu prisosință să fie văzută – chiar și fără Sagrada, fiindcă-i un loc încîntător; dar… degeaba!… degeaba: trebuie s-o vezi.

Sfîntu’ Gheorghe

… papistași ori pravoslavnici, cu toții-l ținem pe 23 ale lui Aprilie. Da-n Barcelona… ehei, ziua asta-i cu totul și cu totul altfel, fiindcă Sant Jordi al lor îi un soi de Dragobete; fetele primesc un trandafir roșu și băieții o carte. Frumos! Și mai frumos decît datina asta-n sine, e-ntreg orașul, căci peste tot poți cumpăra ba trandafiri, ba carți – și banii se duc la cine știe ce faptă bună. O droaie de adolescenți șed la tarabe peste tot și și n-au deloc fețele obosite și plictisite – chiar și spre sfîrșit de zi au puterea să te-mbie să contribui. Cum să nu-ți placă?

… la naiba: trebuie să pleci

Deși sastisiți de turiști, locuitorii găsesc vreme să se poarte și frumos, și cu zîmbetul pe față cu tine. Pe bulevardele mari e loc pentru toată lumea și cam la fiecare a treia intersecție mai mare dai ba peste un obelisc, ba peste cine știe ce altă statuie-nconjurată de un scuar umbros. Pisici nu vezi pe nicăieri, dar nu m-am prins de ce. Serile-s lungi – și oleacă vîntoase, dată fiind apropierea de mare. Ce senin și ce limpede se vede orașul, de sus! Se vede bine și de jos, fiindc-am mers cu metroul cale de destule stații ca să-nțelegem că atît turistului încărcat, cît și locuitorului cu nevoie-i e ușor să meargă pe-aici. Escalatoare, lifturi și ieșiri indicate bine te-ajută chiar dacă-mpingi un cărucior. Aidoma transportul de deasupra, unde autobuzul trage la cinci centimentri de bordură și nu-i nevoie să faci acrobații ca să urci. La Aeroport se-ajunge lesne și – mai ales – știi cît faci pîn-acolo; de altfel cam orice călătorie-n interiorul orașului e predictibilă, ca timp și cost. E plin de biciclete, sistemul lor de închiriat nu e un moft, ci un sistem autentic de transport public. Transportul – deși impecabil și la-ndemînă – nu-i ieftin: Barcelona-i un oraș puternic, un oraș bogat! Turism, întîlniri de afaceri, congrese, fotbal – toate îl fac, neîndoios, scump. Nici mîncarea nu-i ieftină; nimic nu-i ieftin aici, dar orice face toți banii.

faci Barcelona-ntr-un city break clasic e o barbarie, fraților. Ai nevoie de zile, cîteva zile; și să lași zile și pentru data viitoare!

… și pentru că turismul s-a schimbat. Nu mai merge să te duci undeva și să te lași purtat de stradă, să te-abați pe dup-un colț, unde să descoperi cine știe ce loc drăguț unde să intri. Pen’că s-ar putea ca-n locul ăla să nu poți intra fără să fi avut programare online dinainte. Fără telefon călătorul de azi e-n pom! Așa că – plecînd la drum – trebuie să-ți faci foarte atent planul; la ora 10 mergi acolo, la 11 jumate dincoace; nu mai ai vreme să caști gura, să te preumbli, să te lași atras de cine știe ce frumusețe ce se ghicește doar după colț…

E trist, pe undeva. E sigur, bun-nțeles: știi că nu mai stai la cozi, știi ce și cînd o să vezi; dar nu mai ai șansa aia să te hotărăști pe loc să intri unde-ți place.

Dar așa trăim și-n restul timpului, așa că-i firesc să trăim la fel și-n vacanță: și asta n-o să se schimbe, mă tem.

Barcelona – și ea – e tot mai eficientă. Teribil de turistică, pesemne că n-o mai fi avut de ales altminterea. Uneori, pare că s-a și plictisit să fie așa de vizitată, cu toate că n-o arată pe față – dar celor de-acolo trebuie că nu li-i ușor, cu atîta lume mereu, mereu pe capul lor…

Ziceam, deci, că-i nevoie de cîteva zile bune ca să vezi orașul ăsta. Oricît de multe-ar fi, la plecare o să tragi linia și-o să-ți dai seama c-ai lăsat multe pe dinafară; nu se poate altminterea. Așa că nu cred că-i cineva, pe lumea asta, care să poată da rețeta perfectă pentru o vacanță-n Barcelona – vacanța aici e perfectă oricum.

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov – Valea Doftanei

Garajul Mișu Sontag

Strada s-a numit Sălciilor, apoi Tomas Masaryk, apoi Julius Fucik; azi și-a recăpătat numele primulul președinte cehoslovac…

Cam pe la numărul 11, te-ai opri să vezi o casă cam căzută; și-n spatele ei o hală cu o siluetă inconfundabilă: da, e un garaj.

… de cîte ori am trecut pe-aici fără să caut să deslușesc istoria din spate! E vorba despre garajul Mihail Sontag.

Îl găsim pomenit în cărțile de telefon de la sfîrșitul anilor ’30. Inginerul Mișu Sontag fusese pilot de curse; ba chiar unul tare. A făcut echipă cu Petre Cristea la Raliul Monte Carlo, cu un an înainte ca Petre Cristea să cîștige ediția din 1936.

Ce s-o fi ales de Sontag, n-am aflat. Soarta de mai apoi agarajului e banală. Clădirea din față pare să fi fost și grădiniță.

Civilizație publică – revenire

Începeam, acum aproape opt ani, ceea ce-avea să devie un serial dedicat civilizației publice – despre lucrurile mărunte din oraș. E vremea să revenim, ajutați iar de imaginile surprinse de Șerban Lăcrițeanu de-a lungul anilor ’70. Vom desluși, din colțuri de instantanee stradale, alte detalii și mici înțelesuri.

Iată o poză din 13 Septembrie. V-o vine sau nu a crede, e chiar intersecția cu Panduri/Tudor Vladimirescu.

Cîte s-au schimbat aici! Nu doar că micile dughene au dispărut – dar și tramvaiele. Vedem un 20, linie istorică ce unea Larometul de Șura Mare (mai tîrziu ajungînd și-n capătul șoselei de Oltenița).  La vremea aceea, venea dinspre Izvor, prin cartierul Uranusului – pe unde? vedeți mai jos – și aici făcea dreapta, luînd-o-n direcția Viilor. Bune erau legăturile acelea dintre cartiere care s-au pierdut.

Tramvaiul 20 nu va mai circula niciodată: linia ce duce la Laromet se desființează, lăsînd locul metroului.

Am văzut mai sus și-o poză a pantei dulci ce ducea la Izvor; în zare se văd gardurile șantierului de metrou; zona încă nu murise. Fotograful – zic eu – a prins o imagine splendidă, care te duce cu gîndul la orice alt oraș splendid din lume.

Iată – tot afectată de metrou; de primul metrou – și Piața Unirii.

… șantierele păreau mai suportabile cînd oamenii încă trăiau cu ideea că le vor îmbunătăți viața. De unde să fi știut ei că urma demolarea Halei, a Spitalului Brîncovenesc, că nici un tramvai, troleu ori autobuz nu va mai trece pe-aici?

Lăcrițeanu ne arată blocul cu renumita berărie Turist, afectat de Cutremur.

… vedeți reclama ceea de sus? „inol durol ideal” – așa zicea. La vremea respectivă, s-ar putea să fie fost stinsă deja – raționalizările! – dar a rămas în picioare pîn-acum vreo opt ani, cînd s-a spoit blocul!

Tot un semn luminos se vede și-n poza următoare. Scrie pe el „Economisiți la CEC”. Erau multe dintr-astea: cum ar veni, „de interes public”. Întîlneai și semne uriașe pe care scria „în caz de incendiu sunați la 081…” – că pe-atunci pompierii, miliția și salvarea aveau fiecare telefon separat.

Tramvaiul 5 trecea pe-aici, ducîndu-se înspre Floreasca. La-nceput întorsese la halele Ford – știți, unde-i azi parc și un „Spring Time” – și dup-aceea, fusese prelungit, în jos, pîn-la Aurel Vlaicu. Ca să vedeți prostia și degringolada și de-atunci, 5-ul urma să fie scos curînd de pe Calea Dorobanților, și băgat pe Floreasca. Nici zece ani n-a ținut treaba asta, că… s-a desființat și Floreasca – și 5 merge pe unde merge și azi: pe Barbu Văcărescu. De ce? Pentru ca nebunul să șadă liniștit în moșia sa din Primăverii.

Se mai văd și azi ceva urme ale trecerii tramvaiului; pe străzile ce unesc Radu Beller de Floreasca mai sînt plantați stîlpii metalici groși ai rețelei; iar pe Floreasca, la podul de peste lacuri, ne miră faptul că e – pe stînga – o bandă complet liberă; e vorba de vechea cale de rulare, dezafectată; pe-acolo, tramvaiul mergea separat (precum 16-le prin Tei).

Pozele lui Lăcrițeanu-s pline de detalii auto mici. Uite-un Buceag-cisternă la Podul Constanța; altul, folosit ca depanare de I.T.B. – cu turn pentru reparația rețelelor electrice; iar dintr-o poză încărcată din vechea Regie dibuim un camion de transport butelii (nu mai țineam minte de ce n-avea roți duble pe spate) și altul, folosit pentru transportul pasagerilor (o carosare elegantă):

  

… Lucrările de-ntreținere fac prilejul de-a ne-ntîlni cu prieteni vechi; iată, pe Giulești, silueta clădirii Finanțelor (unde se petrecuse cu un sfert de secol înainte celebrul jaf comunist) – dar și două compactoare greoaie; în imaginea următoare, pe lîngă un „compresor”, vedem și un vechi autobuz transformat în camion (practica era la ordinea zilei, totul se folosea și refolosea pînă la ultimul șurub). Iată – într-o imagine color – și-o Skodă vopsită îngrozitor, ajunsă depanare…

  

Detalii reies din abundență și mai departe. Se vede – pe Nuferilor, c-așa se numea atunci strada Berthelot – tramvaiul care-ntorcea la Catedrală, dar și navetele metalice stivuite-n fața magazinului; le vedeți că-s de două marimi: cele mai înalte erau pentru sticlele de lapte, iar cele scunde pentru borcanele de iaurt (trebuie că era și-o mărime intermediară, pentru sticlele de sana și chefir, care erau la juma’ de litru). În poza cealaltă ne izbește nu doar atmosfera de pe Calea Griviței pierdută dintre Polizu și Matache, dar găsim și-un cîntar public cu monede în fața hotelului…

 

Am ales imaginea următoare pentru viața ei; deși-s multe-n arhiva fotografului care arată chiar mai multă viață, forfotă și aglomerație – de pildă cele de pe la Matache. Aici sîntem la cîțiva pași, la Virgiliu; puzderie de tramvaie, un alt autobuz Skoda simpatic, o Volgă taxi venind de pe Nuferilor; îmi place mult cum se vede-n zare panta lină a străzii Berzei.

… iată că cinematograful Dacia încă purta numele „Marconi” în 1970; un furgon cu tracțiune hipo – nenumărate, pe-atunci; o „săgeată albastră” trăgînd în Gară; un colț de rai înfățișînd Piața Galați din vremea aceea, cu încurcătura de străzi de dinainte de tăierea noului bulevard Dacia; un 20 mînat de-o vatmaniță (erau multe, femeile care conduceau tramvaie) în geamul căruia deslușim cartonul pe care era scris linia, tura și timpii de parcurs (se vede și cum ștergătorul de parbriz era acționat manual, nu?)…

    

Las la urmă pozele favorite. Sunt la 11 Iunie, înfățișînd răspîntia de jos, de la Mitropolie. Ai zice că timpul aproape s-a oprit în loc. Pozele puteau fi făcute cu mulți ani înainte – dac-am face abstracție de taxi și de tramvaie. Refugiul din stația lui 12 era de dinainte de Război – model vechi, apărut în București laolaltă cu cel al tabliilor indicatoare de stații. Semafoarele vopsite-n alb începeau, la vremea pozei, să fie înlocuite cu altele – negre.

 

Se mai vede gardul vechi al bisericii Sfîntul Nicolae Vlădica – mai discret și mai modest; în spate se ghicește benzinăria; iar blocul de pe colțul cu Regina Maria avea și-atunci tencuiala căzută… Vedem că tramvaiele ce veneau de pe 11 Iunie nu făceau decît dreapta – spre Unirii. Mai tîrziu, înainte de desființarea transportului public din Piața ce mare, s-a realizat și virajul cel’lalt.

Încheiem aici plimbarea prin fotografii. Uitați-vă la celelalte, nu doar pentru a găsi un București cochet și romantic, ci și unul aspru, rece, murdar, cu gropi și dărăpănături; cu mașini puține și cu nenumărate droaște cu capota ridicată – nu un oraș vesel, așa cum ar trebui să fie, cică, trecutul.

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Toamnă pe Valea Doftanei

doftana

Toamnă! O zi-două cald, trei-patru zile-ntunecat: vremea frumoasă se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi…

Dar am prins-o!

Săptămîna trecută, într-o fereastră de frumusețe, am tulit-o un pic. M-am iscălit în josul unei foi pe care scria concediu și am urcat pe toată lumea-n mașină. Era dimineață, tîrzior, lumea deja se gospodărise la treburile obișnuite: și noi ieșeam din Oraș, luînd drumul Ploieștiului.

Era cald, bine, și-n zare se vedeau Munții: deja vîrfurile le erau pudrate cu nea proaspătă – însă mai jos, pe-unde-am mers noi, Toamna era încă-n toată puterea și minunăția ei.

La Cîmpina am cotit.

Era frumoasă, Cîmpina, în ziua aia însorită. Partea ei veche, cu case, vile și pălățele, zici că era dintr-un film liniștit. Castelul sărmanei Iulia doar, la fel de trist ca-ntotdeauna: rece, parcă ocolit de razele vesele.

… drumul duce mai departe, pe dealuri…

Și, numaidecît, Valea Doftanei. Rîul susura vioi, limpede, curat. Aerul – cum să zici? – strălucea. Și pădurile… Doamne, pădurile!… aveau cele mai frumoase culori ale lumii. Galben bogat, portocaliu de foc, ruginiu, arămiu – dar și verde, încă verde.

Și bogăția! Căpițe de fîn strînse de oameni harnici, vaci cuminți pe dealuri, livezi bătrîne cu mere încă dulci. Nu poți cuprinde, nici în vorbe, nici în poze, minunăția Toamnei.

Drumul, gol, te-mbie la popas din ce-n ce mai des. Stînci ciudate, drumuri șerpuitoare care se cocoață prin păduri, mesteceni încă foșnitori, frunze căzute pe care pasul se-afundă mai moale decît în cel mai bogat covor persan. Ferigi, ciuperci ițindu-se pe dup-o buturugă, flori mici…

Barajul – beton tăcut și curat – în spatele căruia-i adunată apă, apă, apă. Nu știi unde să te mai oprești, nu știi ce să mai privești, nu știi de ce să te mai umpli.

Sate, oameni la treabă – Țara noastră: gospodării cocoțate pe margini de păduri, răsfirate pe culmi de deal, fînețe, grădini – și bătrîni, mulți bătrîni.

Vine cîte-un zălud care se-ntreabă ce-i de făcut cu Satul nostru; de ce oamenii nu se trag mai spre vetrele localităților; de ce-s așa înapoiați.

Satul e Pămînt; și săteanu-și apără Pămîntul, căci greu l-a dobîndit!

… s-o mai găsi, uitată printre foile unei cărți nedeschise cu anii, poza vreunui flăcău tuns chilug, îmbrăcat într-o uniformă caraghioasă, c-o flintă cu șpangă-n mînă. Acum un veac, din sat, au plecat mai mulți ca el chemați de oameni mari să apere pămîntul Țării. Numele li-s cioplite pe-o piatră plină de mușchi, c-o acvila de bronz deasupra, pusă-n fața Primăriei… Unii s-au întors de la măcel și Țara, drept răsplată, le-a dat o palmă din pămîntul apărat – luat de la grofi, de la chiaburi. Ani mai încolo, Țara a chemat alți flăcăi… Și lor le-a mai dat apoi pămînt, dar, imediat după asta, l-a cerut înapoi, cu pistolul la brîu și cu steagul roșu-n mînă…

… și voi, nebunilor, cățelandri risipiți după stăpîni mai omenoși, șunci mai fragede și haite mai vesele, vreți să-i spuneți omului ăsta să nu-și mai păzească Pămîntul? Într-un timp chinuit, el s-a obișnuit să-l apere și de dușmanul de-afară, dar – mai ales – de cel de dinăuntru…

Mult tîlc zace-n satul nostru – apărat, azi, de-un moșneag știrb cu picioarele tremurătoare și de vreo băbuță gîrbovită! Unde vi-s copiii? Au îmbătrînit și ei, parcă-s mai bătrîni chiar decît voi! Dar unde vi-s nepoții, care mai ieri fugăreau iezi peste pîrleazuri? Un’ să fie, s-au făcut mari și poate-o să se facă și oameni; ultima dată au dat telefon înainte de alegeri, să vă zică să nu votați cu nu știu cine.

Dar drumul te poartă mai departe… Cîte-un cotei vine să te latre că-i tulburi moșia, vreo mîță se sperie de tine. Și iar te izbește frumusețea. Pădurile zici c-au luat foc! Cerul e uriaș și albastru! Lacul e verde și mut; de departe – peste el – se aude vreo talangă: dacă te uiți bine-n zare, vezi și văcuțele.

Și ziua trece. Soarele, ghiduș, se joacă cu tine; cînd conduci, îți bate-n ochi; cînd te-oprești, se-ascunde dup-un nor; da’ las-că-l păcălești tu!

Știi că se-apropie și clipa-n care-ți vei lua rămas-bun de la locurile astea. Te-napoiezi spre Cîmpina, la ceas în care oamenii locului încep și ei să se tragă spre case. Deodată, se lasă frig – îi vezi pe cei mai bătrîni cum încep să-și strîngă și lucruri, și pisici de prin curți; acuș-acuș o să facă cald înăuntru și-or să dea drumul la televizor: lungi-s serile, de-acuma.

Îți faci loc, iar, pe șosea. Cîți nu se grăbesc, de-acum, spre Ploiești! Aerul e mai rece, amurgul tot mai adînc. Oameni se duc acasă pe biciclete. N-au nici costume termice, nici haine de vînt și ploaie; în gecile lor groase, cu șepcile lor grele, dau din pedale. Tu poți s-alegi să te duci cu bicla la muncă, dar ei n-au de ales. Soarele, bun cu ei, încearcă să-i mai încălzească cu cîte-o rază piezișă, lungă cît tot pămîntul.

Și lași Ploieștiul, și știi că-ncepe să se-apropie locurile tale. Crovurile largi, pădurile bătrîne, satele aruncate de-a stînga și de-a dreapta deneului… Oamenii dau drumul la televizor ca să vadă că și cei frumoși au murdărie sub unghii. Miroase a fum; fumul cela de toamnă, rămas de la buruiene arse-n grădini; fumul cela ieșit din coșuri acum, cînd încă nu se ard lemnele puse de-o parte pentru iarnă, ci așchii ce-au mai rămas prin magazii.

Ici-colo, cîte-un grup de babe – nu se-ndură să lase vorbele. Cîte una se sprijină-n coarnele bicicletei: n-o duc picioarele să se mai suie sus pe șa de mult, ci doar folosește fierătania ca pe-un baston cu roți.

Bucureștiul se-apropie cu lumini de faruri milioane…

Și, de după norii lungi ai înserării, Soarele mai clipește înc-o dată, ca și cum e și el bucuros c-a făcut treabă bună azi, încălzind niște oameni care n-au avut ce altceva mai bun de făcut decît să se plimbe prin frumusețea Toamnei.

valea-doftanei-56 valea-doftanei-55 valea-doftanei-54 valea-doftanei-53 valea-doftanei-52 valea-doftanei-51 valea-doftanei-50 valea-doftanei-49 valea-doftanei-48 valea-doftanei-47 valea-doftanei-46 valea-doftanei-45 valea-doftanei-44 valea-doftanei-43 valea-doftanei-63 valea-doftanei-42 valea-doftanei-41 valea-doftanei-40 valea-doftanei-39 valea-doftanei-38 valea-doftanei-37 valea-doftanei-36 valea-doftanei-35 valea-doftanei-34 valea-doftanei-33 valea-doftanei-32 valea-doftanei-31 valea-doftanei-30 valea-doftanei-29 valea-doftanei-28 valea-doftanei-27 valea-doftanei-26 valea-doftanei-25 ? valea-doftanei-1 valea-doftanei-23 valea-doftanei-22 valea-doftanei-21 valea-doftanei-20 valea-doftanei-19 valea-doftanei-18 valea-doftanei-17 valea-doftanei-16 valea-doftanei-15 valea-doftanei-14 ? ? valea-doftanei-10 valea-doftanei-9 valea-doftanei-8 valea-doftanei-6 valea-doftanei-5 valea-doftanei-4 valea-doftanei-3 valea-doftanei-2 valea-doftanei-62 valea-doftanei-61 valea-doftanei-60 valea-doftanei-59 valea-doftanei-58

alte călătorii: Milano – Paris – Londra – Istanbul – Napoli – Grecia – Budapesta – Balcic – IașiBrașovSibiuNeamț – Rîșnov

Case căzute 90 – adaos

… un alt mic răgaz să mai studiem prin terfeloage una-alta despre case deja arătate…

În episodul 6 am văzut cum arată azi fosta fabrică „Cehoslovaca”. Cu ajutorul lui C. D. Mocanu găsim mai multe despre istoria ei industrială…

26-36-dare de seama_CEHOSLOVACA cehoslovaca berzei-100-9

Din episodul 15 ne-aducem aminte de-o casă-prăvălie dichisită, de pe strada Pictor Ștefan Dimitrescu; de pe vremea cînd strada s-a numit Barbu Păltineanu însă, mai aflăm ceva-n plus.

pictor-stefan-dumitrescu-47-2 Barbu Paltineanu

Ando ne-a adus în atenție, în episodul 25, decăderea fostului restaurant (și magazin cu autoservire înainte de Revoluție) de la Triumf. Dacă destinul interbelic al clădirii încă nu-i așa sigur – după cum reiese din cărțile de telefon – mai apoi e clar:

 visoiu  visoiu2_triumf

mai multe despre Case căzute

Jurnalul realităţii (XVIII) – Ştrandul Tei (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Duminică 6 august 1967

Vară fierbinte! Şi dacă la vipia soarelui se mai adaugă şi fierbinţeala unor evenimente care ne hotărnicesc viaţa, atunci să te ţii! Le simt vara asta din plin, pe propria-mi piele.

Din toamnă voi părăsi Şcoala generală nr. 84 – Târcă Vitan şi îmi voi continua învăţătura la Şcoala generală nr. 95 –  Foişor. De două luni tata se luptă să obţină aprobarea transferului căci doar voinţa transferatului şi a familiei lui nu justifică o astfel de decizie. Zilele trecute am primit, în sfârşit, prin poştă mult trudita şi dorita hârtie oficială care dă dezlegare conducerilor celor două şcoli să purceadă la întocmirea cuvenitelor formalităţi.

Arşiţa soarelui este mai uşor de îmblânzit. Ultima parte a lunii iulie am petrecut-o în tabără la Novaci, sub Parâng, acolo unde Gilortul scapă din strânsoarea munţilor. Revenit acasă, recurg la metode verificate, practicate de toţi copiii Vitanului. Albia sau butoiul umplute cu apă şi aşezate cu meşteşug în calea soarelui nu lipsesc din nicio curte. Mai nou, hârjoneala sub ploaia împrăştiată de furtunul pus la cişmea a devenit vedeta zilelor în care zăduful pustieşte strada.

Toate astea sunt utilizate cu voluptate doar atunci când nu suntem „pe ştrand”. Aproape zilnic o liotă de băieţi şi fete se urcă în autobuzul 35 de la staţia Niţă Elinescu, străbate oraşul, coboară la I.P.A., traversează cu bacul Lacul Floreasca şi se instalează pe nisipul Ştrandului Floreasca 2, în dreptul salciei de lângă ţarcul/bazinul pentru adulţi, unde zăboveşte până târziu, aproape de închidere.

◊◊◊◊

1

În iulie 1942  Willy Pragher vizitează ştrandul şi ne lasă peste timp imagini preţioase. Fotografia este făcută dinspre colonade, pavilionul cu terasă care adăpostea restaurantul şi vestiarele. Pe malul opus se vede clădirea cu cerdac în care mai târziu va funcţiona restaurantul aparţinând Ştrandului M.A.I.

2

Plaja era împărţită în două sectoare. Unul cu iarbă şi unul cu nisip. Aveau să dăinuiască până hăt, în anii ʼ60 – ʼ70. Sus, pe celălalt mal apare clădirea fabricii Ford.

Douăzeci şi cinci de ani mai tărziu, în 1967, situaţia nu se schimbase fundamental. Pe malurile Lacului Floreasca funcţionau însă mai multe ştranduri. „Nota privind situaţia ştrandurilor de pe malurile lacurilor asanate ale Rîului Colentina”, întocmită de Sfatul Popular al Oraşului Bucureşti la data de 9 august 1967, semnată de Ion Cosma, preşedinte al Comitetului Executiv, adresată tovarăşului Petre Blajovici – vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri [Arhivele Naţionale-Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. nr. 3136, dosar nr. 30/1967], precizează că:

 „Pe lîngă ştrandurile publice, pe malul lacurilor Băneasa, Floreasca şi Tei, mai funcţionează o serie de ştranduri şi baze sportive cu circuit închis. Aceste unităţi, care ocupă o suprafaţă totală de teren de 42 ha. faţă de aproximativ 23 ha. teren ocupat în prezent de ştrandurile publice, nu sînt folosite la capacitatea lor maximă, ceiace face ca mulţi cetăţeni să nu beneficieze de odihna dorită pe malurile lacurilor.”

Intreprinderea Canal Apă Bucureşti – I.C.A.B., prin Gospodăria Ştranduri şi Ambarcaţiuni, administra ştandurile Floreasca 1 şi Floreasca 2. În plus, malurile lacului găzduiau alte trei ştranduri cu „circuit închis”:

  • Al Uniunii generale a Sindicatelor din R.S.R.
  • Al Ministerului Afacerilor Interne – M.A.I.
  • Al Gospodăriei de Partid de pe lângă Comitetului Central al Partidului Comunist Român

Toate acestea ocupau o suprafaţă de 8,2 ha., din care 1050 m² de plajă. Aveau în dotare şapte terenuri de tenis, de baschet, de volei şi de fotbal, clădiri pentru administraţie (inclusiv restaurante!), pentru vestiare sau pentru adăpostirea ambarcaţiunilor, dane şi debarcadere, bărci şi hidrobiciclete. Ne uitam cu jind la ştrandurile interzise şi uneori, înşelând vigilenţa pândarilor, reuşeam să ne strecurăm înăuntru.

Inestimabila arhivă fotografică păstrată de AGERPRES conţine imagini ale ştrandului Floreasca 2 aşa cum îl ştiu eu din anii  ʼ60.

3 4

◊◊◊◊

Ritualul nu se practică duminica. Nu merită să înfruntăm aglomeraţia. Aşa cum nu merită să batem drumul până la Ştrandul Tei. Din mahalaua noastră se ajunge greu acolo. Doar nea Marin Frizerul se mai perpeleşte pe nisipul din Tei. Omul este chiar frizer, lucrează în binecunoscutul cartier bucureştean şi la sfârşit de săptămână, după program, mai ales duminica, aşteaptă răcoarea serii pe plaja ştrandului.

◊◊◊◊

5

Prin 1964–1965 am fost şi eu de două–trei ori la ştrandul Tei. Mai bine zis am fost dus acolo. Unul dintre fraţii mamei, mezelar intrat în neamul lui Manivelă, lucra la „Telefoane” pe o autospecială TV5 (varianta cu tracţiune integrală a modelului TV4). În dreapta faţă, pe un suport care înlocuia bara de protecţie era montată o pompă, acţionată de motorul maşinii, pentru  evacuarea  apei din diversele instalaţii telefonice subterane. În partea din spate, în interior, pe laterale, existau două bănci din lemn, pentru personal.

Duminica unchiul meu umplea maşina cu neamuri, prieteni, vecini… şi îi ducea pe toţi, cu arme şi bagaje la ştrandul Tei, într-un colţ mai retras, sub copaci. Rareori lipsea Nicu Chiriac şi acordeonul lui. Se punea de distracţia dracului dar şi de o „mâncătorie” pe măsură. Erau doar copiii Abatorului şi grătarul făcea parte din dotarea TV-ului!

La ştrand se putea ajunge pe două căi. Peste lac, cu bacul sau pe cale rutieră, pe lâgă lac până la stăvilarul dinspre Toboc unde se găsea cealaltă intrare. În plus, exista şi un trenuleţ care pleca de la capătul tramvaiului 17. Clădirea „gării” a supravieţuit până azi.  

6 7

Şinele pe care rula interesantul şi foarte utilul mijloc de transport însoţeau malul lacului până la stăvilar. De aici trenuleţul făcea cale întoarsă. Împreună cu ceilalţi puşti din pitorescul grup venit din Vitan am beneficiat şi eu de serviciile acestuia.

8

La data de 7 iulie 1968, lângă gara trenuleţului sezonier, „în incinta parcului 8 Mai din Bd. Lacul Tei, cap. tramvai 17 şi troleibuz 88” s-a deschis restaurantul „Parcul Brotăcei”, aşa cum ne informează anunţul publicat de Romania Liberă din 7.7.1968. În curând locul va deveni foarte cunoscut şi căutat de bucureşteni. Mulţi dintre cei care peste zi păcăleau arşiţa soarelui la ştrand se opreau seara la Brotăcei!

Pe lângă ştrandul administrat de I.C.A.B., documentul amintit inventariază pe malurile Lacului Tei alte şapte „zone” de agrement cu circuit închis, astfel:

  • Ştrandul I.T.B.
  • Ştrandul Comandamentului Pompierilor (Poligon P.C.I.)
  • Complexul cultural sportiv universitar
  • Ştrandul M.F.A. (U.M.02425)
  • Clubul sportiv Sirena
  • Ştrandul Ministerului Minelor
  • Ştrandul Institutului de Cercetări Forestiere

9

Ocupau suprafaţa de 23,1 ha. din care 2350 m² de plajă, başca dotările specifice: clădiri (administraţie, vestiare, restaurante…), terenuri sportive, bărci, şalupe, dane, pontoane, bazine, cu nemiluita….

În finalul Notei adresate tovarăşului Petre Blajovici, tovarăşul Ion Cosma propunea:

  • „Preluarea de către Sfatul Popular al oraşului Bucureşti a tuturor ştrandurilor şi bazelor sportive amplasate pe malul lacurilor Băneasa, Floreasca şi Tei şi punerea lor la dispoziţia publicului vizitator.
  • Desfăşurarea activităţilor sportive numai în zilele de lucru, iar în zilele de duminică şi sărbători legale să fie suspendate pentru a nu stînjeni pe vizitatori şi pentru a nu provoca accidente pe lac.”

Iată şi argumentele pe care le invoca în susţinerea înţeleptelor propuneri:

  • „Crearea unor condiţii mai bune de agrement şi odihnă pentru populaţia oraşului şi pentru a se putea face faţă cererilor din ce în ce mai mari ale amatorilor de ştrand.
  • Prin preluarea acestor ştranduri s-ar crea o unificare în administrare, reducându-se numărul de administratori şi alt personal care se ocupă în prezent de acestea.
  • Prin amenajările suplimentare care se vor face (vestiare, cabine, plaje, bazine de înot, etc.) capacitatea ştrandurilor publice va creşte cu 50.000 locuri peste cele 20.000 locuri folosite în prezent în ştrandurile cu circuit închis şi la bazele sportive.”

Tulburătoare naivitatea/prostia activistului Ion Cosma! Până în decembrie 1989, când sistemul care l-a zămislit a dispărut, fanteziile dumisale au stat ascunse în arhivele unei istorii hazlii (sau dramatice??!!).

N.B.– Citatele respectă întocmai ortografia, punctuaţia şi topica documentului original!

◊◊◊◊

Nea Marin este bărbat bine. Seamănă cu Clark Gable. Părul, totdeauna scurtat la meserie, este pieptănat pe spate şi „omenit” din belşug cu ulei de nucă. Poartă o mustaţă subţite care-i conturează gura. Atrage atenţia prin eleganţa hainelor cu care se îmbracă. Locuieşte, împreună cu socrii, exact vizavi de noi – Vitan 164. Este căsătorit cu tanti Gica, fata lui nea Lixandru Gâjâituʼ. Casnică, mai purie ca el şi cam naşparlie, este din cale afară de geloasă. Din această pricină, cu oarecare periodicitate, asistăm la „spectacole” conjugale finalizate, fără abatere, cu alungarea curvarului. Depravatul pleacă fără să crâcnească dar revine seara când este primit cu avertismente şi cu jurăminte convingătoare cum că s-ar întâmpla pentru ultima oară.

Curtea noastră – Vitan 201 –  amplasată ceva mai sus şi în rampă domoală, asigură o  vizibilitate perfectă.

Tata a plănuit cu nea Pascu, bunul lui prieten, vânător mai vechi care locuieşte la Bujavercă, pe Cimbrului, ca şi duminica asta să „plimbe puşca” prin Lunca Dâmboviţei. În curând se deschide sezonul la prepeliţe şi la turturele. Pasionaţi ai acestei vânători dificile, vor să scoată cânii la încălzire şi să verifice terenurile cultivate cu lucernă şi cu floarea soarelui. Îi însoţesc aşa cum am făcut-o totdeauna. Doar că, din pricina căldurii, vom pleca mai devreme. La ora 5.00, fluieratul lui nea Pascu ne vestește că e timpul să-i dăm tălpi. Câinele nostru (Ica, brac german, monocolor – maro)  aleargă bucuros între poartă şi uşa casei îndemnându-ne să ne grăbim. Suntem pregătiţi, plecăm imediat. Tosca (brac german, pătat, alb – maro) latră veselă când ne vede stârnind câinii vecinilor. Ajunşi la Moară, traversăm podul şi apucăm la stânga pe malul drept al gârlei, acolo unde sunt grădinile de legume şi loturile cu floarea soarelui. După al treilea iaz traversăm Dâmboviţa pe o podişcă. Ne întoarcem pe malul stâng, prin lucerna cultivată sub liniile electrice de înaltă tensiune.

◊◊◊◊

Din loc în loc (cam din kilometru în kilometru), pe ambele maluri ale Dâmboviţei, până aproape de Budeşti, erau amenajate iazuri artificiale care asigurau apa necesară grădinilor de legume, de zarzavaturi sau de flori. Digurile din pământ care le delimitau aveau înălţimea de circa 3 m. şi închideau aproximativ 1.000 m² de luciu de apă. Fiecare iaz era dotat cu o pompă acţionată cu motor termic şi cu o stavilă plană care se manevra cu ajutorul unui şurub fără sfârşit.

Apa pompată din Dâmboviţa stătea câteva zile în iaz pentru a se decanta suspensiile şi pentru a se încălzi în mod natural, de la soare. Prin deschiderea stavilei, apa era condusă pe canale simple, săpate în pământ către toate parcelele. De aici, un sistem ingenios de brazde, straturi şi biloane care se deschideau sau se închideau cu pământ, utilizând o sapă, distribuia apa la plante. Totul prin cădere liberă! Toamna, iazurile se goleau şi se curăţa nămolul depus peste vară. Era utilizat ca îngrăşământ!

Simplu şi eficient! Aşa îşi irigau grădinile bulgarii din Dudeşti–Cioplea, din Popeşti–Leordeni, din Căţelu, din Manolache, din Glina, din Bălăceanca, din Tânganu…  Nu stăteau cu mâinile încrucişate uitându-se pe cer şi aşteptând mila Domnului!

◊◊◊◊

Timpul trece repede, căldura începe să se facă simţită. Câinii au alergat în voie. Au ridicat câteva stoluri de turturele dar şi ceva prepeliţe, semn că este rost de vânătoare aşezată. Pentru a ne feri de arşiţă întindem pasul. Pe la 10.30 – 11.00 suntem deja acasă.

Soarele dogoreşte ca un furnal. Nea Pascu face la noi  un popas de ajustare. Dau apă proaspătă la câini şi mă aşez şi eu lângă masa umbrită de frunzişul bogat al unui cais bătrân. Tata scote din căminul apometrului un pepene boşar, d-ăla lunguieţ, dungat, cu miezul portocaliu şi dulce, adus de la Valea Dragului de Tudor, băiatul lui moş Vasile pădurarul, care a trecut ieri când se crăpa de ziuă cu căruţa plină spre Piaţa Vitan. Ne răcorim şi nea Pascu se îndeamnă la drum. Nu mai are mult, în zece – cinşpe minute ajunge acasă. Tosca se lasă rugată. Simte că soarele aflat în crucea cerului nu-i este prieten!

Din cauza căldurii „împingem” masa de prânz spre seară. Stropesc din belşug toată curtea dar nu prea se simte. Ai mei se refugiază într-o cameră mai răcoroasă iar eu rămân în curte. Îmi potrivesc şezlongul acolo unde este umbra mai deasă şi mă apuc de citit. Aşa cum era de aşteptat, în scurt timp cartea mi-a căzut din mână. Am adormit buştean!  Somn adânc, de om obosit care a cărat pietre de moară!

(Va urma!)

Case căzute 72 – Str. Bărbătescu Vechi 7

Bărbătescu Vechi e o străduță ce leagă Calea Rahovei de actuala stradă Năsăud – fostă șoseaua Măgurele și mai apoi Sălaj.

Din ea… mai nimic; partea ei dreaptă e dispărută; trebuia să se ridice un Circul-foamei, dar s-a nimerit să apară un mall sărac azi.

… pe partea cealaltă avem o biserică nenorocoasă, care de dinainte de Război cată să se transforme-ntr-alta, mai mare; și… clădirea asta.

am pozat-o și acum cinci ani – și acum: săraca, e la fel de părăsită.

Pe o firmă spălăcită, deasupra ușii, scrie Institutul de intreţinere şi reparaţii a aparaturii medicale. Dar, înainte de asta, a fost o școală – masiva clădire chiar are aerul unei astfel de instituții.

Acum un secol, planul cadastral asta ne arată; iar cărțile telefonice ne-o confirmă, în anii ’50 și ’60.

De ce s-o fi schimbat funcția clădirii? – nu știu. În anii ’80 planul deja ne arată noua ei destinație…

… destinație finală, ca să zic așa; după 2000 clădirea a intrat în uitare.

mai multe despre Case căzute

Spitalu’ 9

… puține locuri au intrat într-o așa legendă ca Spitalu’ 9. Sînt, în realitate, două spitale aici; de psihiatrie – Obregia – și cel de urgență Bagdasar-Arseni.

Cine nu-i folosește, la o adică, numele, cînd vrea să zică ceva despre cineva dus cu capul?

Ceea ce-i foarte, foarte ciudat, e altceva: anume, că spitalul – vorba aia – de nebuni” a purtat numele de 9” o scurtă perioadă de timp.

Dar s-o luăm de pe la-nceputuri. Spitalul apare undeva la-nceputul anilor ’20 din secolul trecut. Se numea Spitalul central de boli mintale și nervoase” și beneficia, aici – la capătul Mandravelei – de liniște multă. Autobuzul 38 ducea aici de la Unirea – sau cum îi zicea pieței pe-atunci…

Spitalul a devenit 9” la sfîrșitul anilor 40, cînd, după model sovietic, lucrurile trebuiau să fie ordonate. Farmacia 1, farmacia 2; fabrica 1, fabrica 2; centrul de pîine 1, centrul de pîine 2; și la fel și toate spitalele bucureștene, după cum se vede și mai jos:

Dar asta n-a ținut atît de mult; în anii ’50 deja spitalului i se spunea Gheorghe Marinescu”; complet zis, spitalul unificat de adulți. Unificat? poate pentru că era împreună cu spitalul 10.

O hartă din ’63 ne atestă noul nume; la fel și cărțile de telefon și ghidurile vremii.

Doar o hartă zevzeacă a traseelor transportului în comun, de prin ’66, mai pomenește de Spitalul „9”. Am pus mai multe hărți, doar ca să vedeți cum urma să se-ndesească, de la an la an, zona…

Asta e! Chiar dacă Spitalul 9” s-a numit așa puțin timp… numele a rămas bine de tot ancorat în conștiința orașului.

Plimbare pe Braziliei

(articol actualizat)

Strada Braziliei începe din Iancu de Hunedoara, șosea care s-a numit și Ilie Pintilie, și Bonaparte.

Să privim, înainte de toate, un pic mai mult la hărțile vechi – urmărind evoluția locului.

… prima hartă-i de la 1900; a doua înfățișează planul cadastral din ‘911; a treia și-a patra din anii ’20 – și ultima cu zece ani mai tîrziu; aceștia-s și anii în care zona căpătase și forma ei finală.

Acum o sută de ani reperele locului păreau a fi Moara Stancovici și așa-numita Fabrică de frînghii. Almanachul Argus, de la mijlocul anilor ’20 zice de „Țesătoria mecanică și frîngherie fostă Drăghiceanu”, dar și-n ghidul, și-n cartea de telefon de peste zece ani tot de acel Drăghiceanu se vorbea.

Fabrica era menționată – ani mai tîrziu, după Naționalizare – în cartea de telefon din ’58.

„Industria de țesături technica textilă” se chema și adresa era, de-acum, pe Finlanda, la 11 bis. Fabrica, însă, a intrat în memoria recentă a locului sub numele de „Suveica”; de ce? – nu știu. A dispărut – anii 2000 au adus, în loc, un complex imobiliar numit „Washington Residence”.

Later edit – iată și un plan, scos din „Trei ani de activitate gospodărească” – dare de seamă pe perioada 1934-37 a primarului Sectorului 1 Galben, Ioan Săbăreanu:

Primăria ține zona, în nomenclatorul ei, sub numele de „Parcelarea țesătoria mecanică”.

Revenind la strada Braziliei, vedem că are două părți – două zone distincte; două parcelări, cum s-ar zice. Prima-i „Parcelarea Edilitatea” și se-oprește înainte de intersecția cu strada Washington – pînă-n micile scuaruri gemene de fiecare parte-a străzii; a doua se cheamă „Parcelarea Societății pentru Locuințe Eftine” și ține-nspre străzile Bruxelles și Lisabona; aceasta e cea despre care ne-a scris Laura.

Ambele-s contemporane, în apariția lor interbelică.

E-o diferență mare între ele; „Edilitatea” are casele mai înghesuite, stradale și cu curticele minuscule – e de-ajuns să te bagi pe strada Stockholm ca să vezi asta. Cea pentru „Locuințe Eftine” este… mai puțin ieftină; aici s-a construit mai larg, iar scuarurile gemene par o risipă autentică. Să amintim și părculețul umbros din capul străzii…

Intrînd azi pe-aici, nici nu-ți mai sare-n ochi faptul că acest mic cartier a fost construit unitar, cu case ce-arătau aidoma în stil; intervențiile recente au stricat – și rareori salvat – vechile imobile.

Dar, dacă tot am vorbit despre strada Braziliei, să facem bine și s-o vedem – mai ales că avem și amintirile Laurei!

Mergem, la-nceput, în „Parcelarea Edilitatea”, aici unde casele șed intime, în buza străzii-nguste. Au detalii frumoase la balcoane, balustrade și intrări – motive românești pe care le-ntîlnim și la alte construcții colective ale vremii.

Ajungem și-n „Parcelarea Societății pentru Locuințe Eftine”; aici – se vede – casele-s mai distincte și mai răsfirate; dar cu greu dai peste două care să mai semene – renovările au fost drastice. Detaliile autentice-s păstrate doar pe alocuri. Mai dai și peste garduri vechi

… acesta este episodul XXVI din seria „Plimbări în Bucureşti”; lista episoadelor – aici

luînd urma Lirei

pregătit cu Ando și C. D. Mocanu

(articol actualizat)

E tare complicat să deslușim istoria cinematografului „Lira” din 13 Septembrie numărul 196 (tronsonul din complex cu cinematograful poartă numărul 196, restul clădirii 194)… Da, nu am găsit nici un cinema menționat aici în ghidurile interbelice… Cum i s-o fi zis înainte „Lirei” – dac-o fi avut alt nume?

… în 1951 deja i se spune „Olga Bancic” (sărmana comunistă omorîtă de naziști), dar cinematografele de imediat de după Război aveau alte și alte nume – pe care să-l alegi, în lipsa adreselor care să te-ajute? Iar cinematografele din 1946 și ’47 sînt… nenumărate.

Într-o „Scînteie” din ’49 aflăm menționat, totuși, un cinema „Lira”:

Însă nu este… același „Lira”! Pentru că aflăm dintr-un program de filme apărut în 1951 despre… „Olga Bancic”, fost „Noni”! Iar în lista de sus scrie și de „Lira”, și de „Noni”!

Lista abonaților telefonici pe anii 1950-53 ne ajută un pic: găsim, încă o dată, și „Lira”, și „Noni” – e clar. Desigur, anuarul respectiv fusese editat la sfîrșitul anilor ’40; nu avea cum să țină pasul cu schimbările de nume ce se plănuiau; dovadă că deja în ’51, erau alte nume…

Belea curată! Coborîm din nou în timp și ne dumirim că despre „Noni” se pomenea și-n ’45

Deci, e sigur că după „Olga Bancic” s-a numit „Lira”. Asta, din 1963; la-nceputul acelui ani era „Olga”:

… iar spre sfîrșit „Lira”:

Și că înainte  de 1951 a fost „Noni”. Dar… care din cinematografele de la a doua jumătate a anilor ’40 era „Lira”? Întrebarea pare că primește răspuns…

„România Liberă” ne ajută: „Tudor Vladimirescu”, fost „Lyra”! Cinematograful respectiv se găsea pe vechea cale a Dudeștilor, la numărul 97 – vedem în cartea de telefoane din ’58

Credeați că-i… gata? Nicidecum! Dăm, totuși, peste un cinematograf „Lyra” în Ghidul bucureștean al anului 1935; numai că se afla pe Calea Văcărești, la numărul 44 – în cartier cu cel de mai sus, carevasăzică!

… dar în Cartea de telefoane de doi ani mai tîrziu se vede că la numărul 44, pe Văcărești, se afla, de-acum, „Gloria”!

Încurcat! Dar reiese că „Tudor Vladimirescu”, fost „Lyra”… fusese, înainte de schimbările din 1950, „Lucifer”! Iar mai tîrziu se va chema „Vitan”.

Nu te poți opri să te gîndești cum se schimbaseră lucrurile. De la cinematografe cu nume vesele, atrăgătoare, oamenii se duceau în săli botezate după comuniști, ilegaliști, luptători. Odinioară aveam American, Barcelona, Dory, Eldorado, Florida, Franklin, Lucifer, Nero, Trianon, Tivoli – iar acum… I. C. Frimu, Elena Pavel, Gheorghe Doja, Donca Simo, Ilie Pintilie, Alex Popov, Vasile Roaită și Alex Sahia.

Ne pregătim să încheiem – n-am reușit să aflăm cînd s-a construit acel „Lira” din 13 Septembrie; nici dacă o fi funcționat și sub alt nume. Am ridicat un pic, însă, cortina peste lumea necunoscută a cinematografelor bucureștene; dac-o mai fi și altcineva care s-aibă atîta răbdare încît să reușească să pună fiecare bucățică de istorie acolo unde-i e locul, ne scoatem pălăria…

Dar să nu uităm nici că din ziare și ghiduri postbelice, mai reiese și că de „Lira” – cel din 13 Septembrie! – ținea și o grădină; nu m-am prins unde era: nu trebuia neapărat să fie în apropiere.

LATER EDIT: grădina pare-ar fi fost pe terasa clădirii, special construită pentru proiectarea de filme.