despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (IX) „La S.T.B. se experimentează automobilul fără benzină”

scris de C. D. Mocanu

Ia uite de ce se ține S.T.B.–ul! A rezolvat toate problemele transportului public bucureștean și a trecut la subtilități tehnice. Derutant titlu! Este găselnița ziaristului M.I. care, în Scânteia, Seria III, Anul XVII, Nr. 1140, Luni 7 iunie 1948 a publicat un articol dedicat primului autobuz S.T.B. (S.T.B. – ul dinaintea transformării în I.T.B.) dotat cu un motor alimentat cu gaz metan. Să-l vedem:

„Noul auto-vehicul are motorul acținat cu gaz metan. Primele încercări au dat rezultate satisfăcătoare. Astăzi autobuzul S.T.B. acționat cu gaz metan va fi încercat pe linia 31.

În urma directivelor Comisiei pentru Redresarea Economică și Stabilizare monetară și Ministerului Minelor și Petrolului, Societatea „Sonametan”, în contact cu conducerea STB, a început experimentarea întrebuințării unui nou combustibil pentru auto-vehicule, în locul benzinei: gazul metan.

Primul autobuz STB cu motor acționat cu gaz metan a trecut cu bine toate probele la care a fost supus.

Autovehiculului a cărui caroserie și construcție generală nu a suferit nicio schimbare i s’a modificat numai motorul, care  poate fi acționat și cu gaz metan și cu benzină, trecându-se printr-o simplă răsucire de buton dela un combustibil la celălalt. Pornirea se face cu benzină, după care se trece la gaz metan.

Motorului vechi i s’a adăugat un regulator pentru reducerea presiunii gazului care vine din patru butelii așezate sub caroserie și fixate pe șasiu și în care gazul este comprimat cu o presiune de 200 atmosfere. În afară de regulatorul pentru reducerea presiunii, s’a mai adăugat și un ventil de amestec cu aer.

Avantajele întrebuințării noului combustibil

Principalele avantaje ale utilizării noului combustibil sunt economia de benzină și prețul. La 100 km. autobuzul consumă 53 mc. gaz metan. Consumul de benzină la 100 km. este 56 litri. Raportul e deci aproape 1 la 1. Costul unui mc. de gaz metan este însă cu circa 50% mai redus decât al unui litru de benzină. Așadar prețul combustibilului necesar parcurgerii a 100 km. cu motor acționat de gaz metan, se reduce la aproximativ jumătate.

Cele patru butelii cu gaz metan ajung pentru 60 – 80 km. Dar acest dezavantaj poate fi micșorat înființându-se – după cum se și proectează – stații de alimentare. Se preconizează deaceea înființarea la București a două asemenea stații, la brașov tot două, iar la Câmpina și ploiești câte o stație, urmând ca și în restul regiunilor bogate în gaz metan, cum ar fi Ardealul să se înființeze altele.

Astăzi autobuzul STB acționat cu gaz metan va fi încercat pe linia 31

Autobuzul acționat cu gaz metan a fost supus până acum unor probe serioase. Cea mai serioasă dintre acestea a fost cea de Vineri, 4 Iunie când autobuzul, încărcat cu o greutate de peste 5000 kgr. , cu numai 3 butelii de gaz în loc de 4, încărcate la numai 150 atmosfere în loc de 200, a parcurs șos. București – Giurgiu aproape în întregime până la km. 56, făcându-se 70 opriri și demarări intenționate, pentru a se imita pornirile și opririle din stații.

Rezultatele tuturor acestor încercări au fost satisfăcătoare. Astăzi, autobuzul STB acționat cu gaz metan va fi încercat pe linia 31.

Tot cu titlu de încercare se vor echipa zilele acestea încă 5 autobuze care vor fi deasemeni verificate în curse pe diferite distanțe.”

Textul a fost transcris fără adaptări, folosind sintaxa, topica, otografia și punctuația originale.

Apariția ciudăţeniilor care circulau pe drumurile României în anii ’80 a fost precedată de eforturile  specialiștilor de la Sonametan și S.T.B. pentru a verifica și aplica o idee care bântuia lumea automobilului încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Care au fost rezultatele testului și de ce soluția a fost aplicată după aproape patruzeci de ani, nu știu. Cu siguranță, pasionații domeniului vor scotoci și vor lămuri chestiunea. Eu nu sunt dintre aceia!

Cu zece ani înaintea S.T.B.–ului, niște italieni din Sardinia construiau și experimentau un autoturism „pus în mișcare cu gaz… de huilă.” Ni-l arată revista Ilustrațiunea română, Anul XI, nr. 01, 1 ianuarie 1939. Este foarte aproape de ceea ce azi nu mai stârnește uimire. Mă roade totuși o curiozitate. Ce marcă era mașinuța?

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VIII) „Ordin circular”

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Joi 2 iunie 1883 (stil vechi), presa bucureşteană sporea cu o nouă publicaţie. Era revista de satiră politică Ciulinul.

Sub deviza „Ridendo castigat (castigantur) mores”, aceasta răspândea în lume „râsete” şi „plânsete” îndemnându-şi cititorii: „Lăsaţi plânsul la pustia şi noi vă promitem a vă da lucruri de râs, ca să puteţi uita plânsetele cu chila ce le găsiţi în toate colţurile ţării.”

Proprietar şi director responsabil era Ioan Athanasiade (1840 – 1896), avocat cunoscut şi ziarist cu „spirit fin şi muşcător”, figură pitorească a oraşului datorită cifozei care îi afecta coloana vertebrală.

Între  11 iulie 1882 şi 6 februarie 1883 a condus „ziarul umoristic” Scaiul, calitate în care a fost eroul unei întâmplări ce nu putea scăpa contemporanilor săi. Ne-o istoriseşte Constantin  Bacalbaşa în  Bucureştii de altă dată 1871 – 1884 (Editura ziarului Universul, Bucureşti, 1927) :

În anul 1882 apare ziarul umoristic Scaiul proprietatea câtorva ziarişti, anume: Nicolae Ghiţescu, D. Rocco, etc. Spre a asigura succesul ziarului, direcţiunea este oferită unui avocat cocoşat numit Ion Athanasiade.

Era o figură foarte cunoscută a Bucureştilor şi trecea drept un om de spirit. Însă Athanasiade a păţit una bună cu directoratul lui.

Într-unul din numerele Scaiului s-a publicat o zeflemea pentru un domn Ghica. Acesta s-a supărat şi a trimis redacţiunei o scrisoare de protestare, cerând o rectificare. Dar în loc de rectificare omul s-a ales cu o altă zeflemea încă şi mai sărată. Atunci d-l Ghica s-a hotărât pe răzbunare.

Peste câteva zile o trupă teatrală juca la grădina Raşca o piesă într-un beneficiu oarecare. Beneficiantul aduse un bilet de intrare lui Ion Athanasiade, cu rugămintea stăruitoare ca să vină negreşit la reprezentaţie. În seara reprezentărei fiind vremea frumoasă, Athanasiade se duse la grădina Raşca din strada Academiei. Locul său era cap de bancă pe dreapta în rândul întâi de scaune.

Athanasiade se aşeză. Dar peste câteva minute apare încă un cocoşat care se aşează pe acelaşi rând, ceva mai departe. Iar peste alte câteva minute un alt cocoşat; şi încă unul şi încă unul, până ce întreg rândul de 10 scaune fu ocupat cu 10 cocoşaţi.

De la al treilea cocoşat publicul din grădină a început să se înveselească apoi senzaţia a crescut cu înmulţirea cocoşaţilor, iar când rândul de scaune fu ocupat, în grădină era un hohot de râs, toţi spectatorii se îndesau ca să vadă tabloul, căci adevăratul spectacol nu era acum sus pe scenă, ci jos în grădină.

Athanasiade a înţeles lovitura, iar după actul întâi părăsi grădina.

Frumoasă şi ingenioasă răzbunare!

În acele timpuri „de moderne gheşeftării şi vechi pehlivănii ale cârmacilor ţării”, Ciulinul la rându-i „nu cruţa nimic spre a da o colecţie de fotografii care să serve de model pentru istoria caraghioasă a dealului Mitropoliei şi bulevardului academician”.

Astfel, revista, care aşa cum ne înştiinţează redactorii ei, „apare după chieful nostru”, publică în numărul 4 din 23 iunie 1883, sub semnătura Dună, articolul Ordin circular, o „fotografie“a profilului moral şi profesional al clasei politice.

„Noi, Ienache, prin scamatoriile noastre şi prin ticăloşia naţională, ajuns astăzi Arhipăstor şi mare guvernator al celor văzute şi nevăzute.

La toate hoşiştele năciunale, prezente şi viitoare, jaf şi chilipir!

Simţind că actualele adunături din camere vor fi huiduite şi cu altele înlocuite;

Ascultând opiniunea comitetului de pehlivani instituit pe lângă mine, căci eu sunt guvern şi guvernul sunt eu;

Am sancţionat şi sancţionăm, am promulgat şi promulgăm ce urmează:

Postul de deputat şi senator nu-l va ocupa nimeni din cei ce nu vor împlini următoarele condiţiuni:

Art. 1  Să fi făcut cel puţin un stagiu de trei ani în rândurile celor mai de frunte masalagii;

Art. 2  Să fi aprins întruna tămâie altarului nostru şi să nu se fi abătut un minut măcar de la dreapta noastră credinţă;

Art. 3  Să fi ţinut discursuri cât de multe şi cât de neânţelese nici de el, nici de cască – gură ce-l ascultă pe la toate răspântiile şi cârciumile;

Art. 4  Cunoştinţe înalte şi carte multă este de rigoare oprit. Din toate câte ceva şi în general nimic;

Art. 5  Supunerea oarbă şi umilinţa către Noi se preferă puţinelor cunoştinţe ce se cer;

Art. 6  A susţine totdeauna neadevăruri şi a slei şi svânta percepţiile şi caseriile;

Art. 7  A nu cruţa nimic când e vorba de a se îmbogăţi;

Art. 8  A şti să ridice masele, a bea şi juca cu ele;

Art. 9  Pentru toate acestea candidatul va depune un concurs în faţa unui juriu examinator;

Art. 10  Juriul examinator se va compune din 13 pehlivani aleşi pe sprânceană, tot unul şi unul;

Art. 11  În Bucureşti concursul se va ţine în odaia cârciumei lui Purcel sau Tănăsescu;

Art. 12  În provincie de asemenea în faţa unui juriu compus nu din 13 ci din 7. Prefectul le va fi prezidentul;

Art. 13  Pe lângă toate acestea li se mai cere:

a) Citirea şi scrierea;

b) Adunarea, din cele patru operaţiuni, numai singura care îi trebuie;

c)  Manipulaţiunea acţiunilor băncii naţionale;

d) A şti pe de rost cele 7 taine ale ortalei care sunt: minciuna, laşitatea, trădarea, infamia, înşelăciunea, furtul şi nesaţiul;

e) A cunoaşte şi psaltichia spre a şti ce ton trebuie să dea discursurilor.

Articol tranzitor: Pe lângă toate acestea candidatul trebuie să probeze prin acte autentice că descinde din părinţi roşii.”

„Ministrul miniştrilor

Şi şeful hoşiştilor,

Ienache

Alegeri locale, parlamentare sau de care or mai fi, într-un tur sau în… zece, pe liste de partid sau uninominal, chiar nu contează atât timp cât „catindaţii” sunt cernuţi prin sita vicioasă, proiectată acum mai bine de o sută treizeci de ani.

Nimic nou… în Dealul Parlamentului!

„Cuvântul e de argint iar tăcerea de aur, zice proverbul. Trebuie să fie adevărat căci sunt mulţi săraci pe pământ!”

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VII) Electorală

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II” a editat în 1935 volumul „Bucureşti” al cărui autor este Mircea Damian (14 martie 1899, Izvoru, Romanaţi – 6 iunie 1948, Bucureşti) pe numele său adevărat Constantin Mătuşa, prozator şi gazetar aflat azi în pleiada scriitorilor uitaţi.

Oltean cu dor de ducă, absolventul unei şcoli de învăţători colindă prin mai multe oraşe pentru ca în toamna anului 1928 să ajungă în Bucureşti, după ce două tentative adolescentine de a vizita oraşul pe cont propriu eşuaseră.

“Ani de zile m’am gândit la Bucureşti, cu necaz: mă refuzase de două ori. Îmi era dor de el, şi-l ocoleam totuşi ca pe-o fiară”, scria în 1934.

Gazetar incomod, „cu vână”, sarcastic, „cu o nestăpânită nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a dărâma falsele statui ale vieţii publice” a rămas „în fond un boem şi un visător” îndrăgostit nebuneşte de Bucureşti, deşi acesta îi dăruise cu generozitate „umiliri, înfrângeri, lacrimi de ciudă şi de neputinţă”.

„De câte ori n’am îngenunchiat la picioarele Bucureştilor, ca la picioarele unei femei; de câte ori n’am ameninţat Oraşul cu pumnii şi cu părăsirea definitivă, aşa cum ameninţi o femeie pe care nu poţi s’o părăseşti, cu care nu poţi trăi şi pe care nu poţi s’o omori. Dar de plecat, n’am plecat niciodată. Am trăit rând pe rând toamnele Bucureştilor şi iernile, şi primăverile şi verile. Mereu.

Şi am crezut mereu în cucerirea definitivă, am crezut în ceasul când mă voi uita peste el, aşa cum se uita el peste fruntea mea chinuită, peste stomacul meu gol, peste sufletul meu trudit…

Iubesc Bucureştii ca pe-o amantă şi ca pe-un copil: cu pasiune, cu violenţă şi cu duioşie. La sânul lui am trăit toate visurile, toate înfrâgerile, toate biruinţele. Mărturisesc fără modestie, plăcerea pe care o simt când îi aud aplauzele şi când îi văd ochii aţintiţi în ochii mei. Atunci mă gândesc cu emoţie la pâinea cu măsline dela poliţie, şi la toate nopţile pe care le-am petrecut flămând şi uitându-mă la cer, în grădinile lui.

Şi-l iubesc mai mult, îl iubesc mai violent, îl iubesc mai duios…

Iată dece m’am hotărât să-i scriu viaţa. Şi cred că va fi o viaţă mai mult veselă, pentrucă în Bucureşti şi suferinţa este câteodată veselă. Acesta e unul din marile lui merite: ştie să fie vesel, şi poate să se entusiasmeze…”

A scris viaţa oraşului într-o carte care „poate fi începută şi dela coadă, şi dela trei sferturi, şi dela început”, cam „anapoda” aşa „cum se umblă în Bucureşti.”

Scormonind ungherele cele mai ascunse nu putea lăsa deoparte un eveniment important dintre multele care răvăşeau cetatea lui Bucur: alegerile. Şi iată mărturia lui Mircea Damian:

„Bine’nţeles că oamenii dela mahala fac politică. Mai mult: au idei politice! Şi sunt foarte entusiasmaţi: îşi lasă treaba şi se duc la vot, şi sunt gata ori de câte ori „omul” lor vrea „să aranjeze o mică manifestaţie”. Se strânge o ceată mare de alegători cât ai bate din palme, ridică pe „şef” în sus şi îl aşează pe umeri şi strigă „Ura!” de nu se mai aude sgomotul tramvaielor …

„Şeful”, care de cele mai multe ori este un consilier comunal oarecare sau un şef de secţie, ţine următorul discurs:

– Fraţilor! Trăiască partidul nostru… Hoţii la puşcărie, băă!…

Iar oamenii:

– Bravo, şefule… Ura!… Ura!…

Când trec prin dreptul clubului partidului advers, răsucesc bastoanele în aer, se uită cu duşmănie într’acolo, şi răcnesc:

– Huo!…

Apoi li se dă câte un pol şi câte o pâine, sau nu li se dă nimic,… şi oamenii se întorc acasă.

„Şeful” s’abate pe la o gazetă unde cunoaşte bine pe un reporter:

– Ştii, câteva rânduri… Şi poza, dacă se poate…

Apoi, dă fuga la mai marii lui:

– Aţi văzut ce manifestaţie? Aţi văzut ce scriu gazetele?… Tot sectorul e cu noi… Au luat parte 5000 de inşi…

Şi oamenii aşteaptă mereu, aşteaptă cu entusiasm să le facă trotuare la poartă, şi să le instaleze lumina electrică… Din când în când, publică la gazetă câte-o rugăminte, care sună aşa: (citez)

„Cetăţenii din Sectorul Galben roagă pe domnul primar să se informeze asupra mizeriei în care se află Strada Sf. Nicolae din cartierul Tei.

Când vin ploile nu mai poate nimeni părăsi casa, iar după ce se scurge apa rămân gropi cu nomol şi broaşte care dau concerte în fiecare seară, în apa verde pe care mai mişună şi ţânţarii. Cetăţenii nu se pot aproviziona cu lemne şi cu zarzavaturi, pentrucă pe această stradă nu intră căruţe.

Acum când au început căldurile, cetăţeanul trebue să stea tot timpul în casă din cauza mirosului urît emanat de acest nomol.”

◊◊◊◊

Au trecut de atunci fix optzeci şi unu de ani. Între timp lumea a evoluat, au fost descoperite leacuri pentru boli considerate incurabile, a apărut televiziunea, au fost inventate dispozitivele semiconductoare şi calculatorul electronic, omul a păşit pe Lună… câte alte minuni! Mahalagii moderni au rămas însă statornici în tradiţia electorală, adaptată, ce-i drept, mijloacelor, metodelor şi nevoilor actuale. În rest, nimic!

Post Scriptum: Un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă! Este complice! – George Orwell

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VI) Un accident aviatic

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

A trecut un an de la accidentul aviatic din Munţii Apuseni.

În timp, tragedia a fost analizată cu înverşunare, aşa cum şade bine unor jurnalişti pricepuţi la toate. Aceia care s-au documentat temeinic (puţini dealtfel) dar şi specialiştii invitaţi uneori să-şi exprime opinia, au fost mai reţinuţi în a se pronunţa pe presupuneri. Detaliile sunt de prisos!

Momentul comemorativ nu a fost ratat, mai ales de către televiziuni care de această dată au insistat, cu îndreptăţire, asupra incapacităţii autorităţilor de a reacţiona coerent, profesionist, responsabil în cazul unor evenimente grave dar şi a aceleia de a stabili cu acurateţe cauze şi răspunderi.

Făcând apel la precedentul din care nu învăţăm niciodată, un invitat amintea, cu date inexacte, de prăbuşirea avionului AN24 care efectua zborul TAROM RO35 Bucureşti – Oradea. Catastrofa s-a produs în ziua de 4 februarie 1970, în apropierea cătunului Frăsinet din Munţii Vlădeasa, la limita judeţului Cluj. La bord se aflau cincisprezece pasageri şi şase membri ai echipajului. A supravieţuit doar orădeanul Ludovic Alexandru Sarkadi. Rănit fiind, s-a deplasat singur şi a fost găsit în cele din urmă de oamenii locului lângă o cabană forestieră.

Primele echipe de salvare au ajuns la faţa locului după trei zile. Medicul din componenţa acestora a relatat că nu au găsit doar cadavre strivite, ci şi trupuri aproape intacte, care prezentau însă semne evidente de moarte prin hipotermie. Sarkadi a declarat în 2001 că după prăbuşire, din cele douăzeci şi una de persoane aflate la bord, opt erau în viaţă.

Să fi fost singurul accident aviatic care nu a schimbat mare lucru în atitudinea autorităţilor şi a reprezentanţilor acestora în faţa unei tragedii? Cu siguranţă nu! Măcar pentru modul în care unul dintre eroii întâmplării relatează aventura supravieţuirii sale, merită să amintim o prăbuşire mai puţin cunoscută.

În ziua de 23 august 1940, la ora 9.30, avionul care asigura zborul Bucureşti – Lipsca (Leipzig) s-a prăbuşit într-o zonă izolată a Muntelui Găina. Printre cele douăzeci de persoane aflate la bord se găsea şi scriitorul Horia Oprescu, „sub-director, şeful Serviciului Ordonanţărilor Municipiului” şi „conducătorul Biroului pentru Organizarea Lunei Bucureştilor“, plecat spre oraşul târgurilor în misiune de documentare „cu gândul de a culege noi învăţăminte din importanta realizare germană pentru a le folosi la viitoarele organizări”.

„Un destin special şi excepţionale însuşiri personale” au făcut ca acesta să supravieţuiască. La un an de la producerea nefericitului eveniment publică în Gazeta municipală – Organ săptămânal de informaţie şi critică edilitară Anul X, Nr. 485 din 24 August 1941 articolul În loc de parastas…, dezvăluind astfel cititorilor experienţa prin care a trecut dar mai ales comportamentul oamenilor simplii, al autorităţilor, al prietenilor şi al presei. Merită citit!

Transcrierea respectă ortografia şi punctuaţia originalului:

„Recitesc în gazetele apărute anul trecut la data asta: „In groaznicul accident de avion petrecut la 23 August 1944, şi-au pierdut viaţa Virgil Kerciu, Horia Oprescu, etc., etc.!…”

Va să zică, zilele astea urma să mi se facă parastasul de un an!
Iată dece, titlul acestor rânduri, nu este chiar aşa de exagerat.
Am dat faţă cu moartea şi – poate – unele din notele ce privesc acest accident, interesează pe câte cineva. Accidentul în sine, oricât de grozav ar fi fost, rămâne adesea doar un fapt divers.
Banal sau deosebit – accidentul stârneşte, o clipă, senzaţie. Apoi zilele trec şi vin alte evenimente…
Ceeace vreau eu să ridic în legătură cu asta, e altceva. Latura de omenesc, acel accent care trece dincolo de noi, fărâma imponderabilă care – suprapusă stropului de lut din care suntem alcătuiţi, – formează eul nostru cel adevărat.

Din cei 20 de inşi ce eram în avion, în clipa plecării, – am mai rămas în viaţă abia câţiva. Şi în ce hal!
Acum, când am viaţa mântuită şi când dela acea grea întâmplare s’a scurs un an, relatarea ce v’o fac ar putea fi o pagină de roman senzaţional.
Un fragment de aventuri palpitante, de împrejurări bombastice, de pericole ca în filmele emoţionante, – din care un destin special şi excepţionale însuşiri personale, m’au salvat. Dar, în locul unor facile îndemânari literare, să dăm pas adevărului. Nimic din toate astea! Sau mai precis, nimic nu ştiu eu din toate astea! Când mi-am revenit în simţiri, trecuseră trei săptămâni de la prăbuşire. Ce s’a petrecut în acest răstimp, cum am reacţionat şi – mai ales – ce s’a petrecut în capul şi inima mea în acest răstimp, – sunt lucruri cu totul necunoscute. O pauză albă am în memorie, în legătură cu întâmplarea de atunci.
Se vede că aşa se moare. Trecerea Dincolo se face lin, pe nesimţite. Ceeace precede momentul suprem, poate fi un lucru dramatic şi sgomotos. Se atinge însă, cred, un maximum, un paroxism, care depăşeşte, limitele posibil de a fi percepute de o fiinţă umană. Deaceea cufundarea în Marele Nimic se face uşor, calm, fără durere, şi fără patos.

Filozofiile nu spun despre asta decât interminabile controverse.
Literatura a compus gesturi şi fraze, căutând efecte senzaţionale şi impresionante pentru marele public…
Adevărul adevărat rămâne însă, dincolo de puterea de pătrundere a fiinţei omeneşti.
O nenorocire te învaţă atâtea lucruri! Şi bune şi rele.
Oameni pe care nu-i credeai prieteni şi cari acum îi simţi alături de nenorocirea ta.
Alţii, dimpotrivă, fac numai ceeace se chiamă „bonne mine à mauvais jeu”….
Este o aluzie la cei cari se preocupau numai de schimbarea erarhică ce s’ar produce în dispariţia mea… Mici dar precise socoteli de mişcare de personal, de eventuale avansări, de posturi vacante…Este o aluzie la cei cari se preocupau numai de schimbarea erarhică ce s’ar produce în dispariţia mea… Mici dar precise socoteli de mişcare de personal, de eventuale avansări, de posturi vacante…

Avionul a căzut într’o regiune complet neumblată a Muntelui Găina. Un singur ţăran, tăia lemne în acea paragină. Numai el a auzit şi văzut aparatul prăbuşindu-se. Era ploaie şi furtună cumplită. Totuşi, s’a dus în satul cel mai apropiat de locul căderii, în comuna Roşculiţa, situată la 15 km. de locul căderii! Prezentâdu-se de îndată primarului din sat, i-a spus ce a văzut. Acesta l-a luat la goană, cu o frază ce are un anumit accent:
– No, pleacă de-aci, tu bolonzeşti! Ce să caute un aeroplan pe-aci?…
Omul nu s’a descurajat însă. A luat din nou drumul în picioare, încă 15 km., şi avenit până la noi. Unul dintre răniţii mai uşor (n’avea decât un picior fracturat!) şi-a venit primul în simţiri. I-a dat acelui ţăran, – care e adevăratul nostru salvator, – paşaportul, i-a arătat calitatea ce-o are şi l-a rugat să dea alarma pentru ajutoare.
Omul nostru a pornit, la deal şi vale, iar 15 km. până la primarul cel sceptic.
Intre timp, toţi cei căzuţi stăteam mereu în ploaia acelei vremi de câine.
Până s’au format echipele de salvare, până ce au ajuns la noi şi ne-au transportat la un post de prim ajutor, era noaptea târziu. Pentru amănunt, precizez că avionul s’a prăbuşit la orele 9,30 dimineaţa!

Am fost internaţi în micul spital din Brad, jud. Hunedoara.
Inventarul rănilor mele era: fractura bazei craniului, fractura genunchiului stâng, muşchiul coapsei stângi rupt, doua degete dela mâna dreaptă rupte, ochiul stâng lovit grav, urechea dreaptă rănită, plus nenumărate alte răni mai uşoare.
Oamenii de la Brad, complet necunoscuţi, au arătat o splendidă ţinută morală. Doftori sau simpli cetăţeni, femei şi bărbaţi – ne-au tratat şi ne-au îngrijit pe toţi ca pe adevăraţi fraţi. Este o pildă de înaltă humanitate, care scuză şi face să se treacă în uitare anumite alte amănunte penibile: bagaje, ceasornice, inele, etc. furate dela nenorociţii de accidentaţi, verighete cari, nevoind să iasă din deget, puneau degetul în pericol de a fi tăiat…

După trei săptămâni dela cădere, starea generală mai îmbunătăţindu-se, am putut să fiu transportat la un sanatoriu din Bucureşti. Aci mi s’au făcut diferite tratamente şi verificări. Cel mai atent examen mi s’a făcut pentru fractura ce suferisem la baza craniului.
Revăd scena. Trei dintre cei mai de seamă profesori-doctori neurologi erau în jurul meu:
– Cum te chiamă?
Eu le spun numele.
– Ce vârstă ai?
Le spun etatea.
Apoi, vreme de un ceas, a trebuit să răspund cam la următoarele întrebări: Care ţi-e naţionalitatea? Ce Capitală are România? Ce anotimp avem acum? Ce an? Ce lună? Câte luni sunt într’un an? E vară, e iarnă? Cât fac 7+14? Dar dacă din 30, scădem 8, cât rămâne? In ce continent e România? Ce e deosebit acum în Europa? Dacă zici că e război, cine se bat? Care-i capitala Angliei? etc.
Vă mărturisesc, aveam impresia unui examen din vremea şcoalei. Am avut chiar explicabile emoţii…

In prima zi după accident, în gazete şi la Radio, am fost trecut printre decedaţi.
Vă mărturisesc însă că, telegramele de condoleanţe pe cari le-a primit mama mea atunci, constituiesc pentru mine un document la care ţin în mod deosebit. La drept vorbind, puţini oameni au ocazia să-şi discute întâmplările şi comentariile de după moarte. Cu tot formalismul ce, în fond, stă la baza unei asemenea corespondenţe, se desvălue totuşi un aspect şi o atitudine a firei omeneşti.
Iată telegrama unui foarte preţios coleg, care – adresându-se mamei mele – se exprimă cam aşa: „Deplâng moartea bunului Dvs. fiu şi vă rog să primiţi sincerele mele condoleanţe”. Şi urmează numele unui coleg.
A doua zi însă, apare în gazete şi la Radio, vestea că dintr’o eroare am fost dat mort şi că – în realitate – sunt numai grav rănit.
Se vede că îndoiala şi necazul prietenului care dăduse telegrama au fost mari!
Cert e că, a doua zi, mama mea primeşte dela acelaşi amic, o altă telegramă, formulată cam aşa: „Revenind asupra telegramei mele de ieri, prin care vă exprimam condoleanţe, vă rog să primiţi urări de grabnică însănătoşire pentru fiul Dvs.”.

Lucrul are importanţă, mai întâi, pentru că reprezintă vibraţia sinceră a unui om care mă onora cu prietenia lui. Apoi, episodul este remarcabil, prin aceea că arată cât de apropiat este tragicul de comic!…”

Găsiţi Gazeta municipală în Biblioteca Digitală a Bucureştilor.

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (V) 1962-Arhitectura Bucureştiului în viziunea C.C. al P.M.R.

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

După o aşteptare îndelungată, am primit la sfârşitul anului trecut copia dosarului de securitate al unui om foarte drag mie – socrul meu. L-am citit de mai multe ori şi am început să cercetez cu îndârjire documente şi lucrări specializate cu dorinţa de a desluşi prin ce mecanisme politice, administrative şi mentale un om a fost anchetat şi aruncat „36 de luni” în colonia de muncă Bicaz-Oneşti, fără să fie judecat, pentru „vina” de a fi salvat viaţa unui semen pe care Securitatea îl lăsa să moară.

Am găsit astfel colecţia de studii „Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în Romania comunistă“, întocmită de cercetătorii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Căutând informaţii legate de subiectul care mă preocupă, mi-a atras imediat atenţia un studiu care (aparent) nu se încadrează în tematica lucrării. Se intitulează “Proiecte de modificare a arhitecturii Bucureştiului în viziunea C.C. al P.M.R. şi Consiliului de Miniştri în 1962” şi a fost realizat de cercetătoarea Monica GRIGORE.

Îl voi reproduce cu speranţa că este util profesioniştilor, dar şi pasionaţilor, care pot afla din surse sigure ce şi cum i se pregătea Bucureştiului în „laboratoarele puterii”.

„Anul 1948 reprezintă o schimbare şi în domeniul arhitecturii. Începând din acest an asupra arhitecţilor români se exercită o presiune tot mai mare, încercându-se “reorientarea” lor. Această acţiune se va desfăşura sub lozinca “Lupta pentru socialism este lupta pentru salvarea arhitecturii!”. Ca şi în celelalte domenii, experienţa sovietică trebuia să servească drept model arhitecţilor români. Astfel, ei trebuiau să se conducă “după interesele de stat, după ideile şi principiile societăţii socialiste”. Introducerea “realismului socialist” în arhitectură a avut un impact puternic atât asupra esteticii oraşelor româneşti, cât şi asupra mentalităţii locuitorilor lor.

Pentru a-şi justifica gesturile, reprezentanţii P.M.R. neagă aproape toate realizările de până atunci din domeniul arhitecturii. Oraşele româneşti sunt prezentate în culori sumbre. Spre exemplu, la o Conferinţă a Institutului de proiectare în construcţii, desfăşurată în zilele de 5-6 august 1949, arhitectul N. Ghica-Budeşti afirma: “Oraşele României dezvoltate din nişte sate aşezate la răscruci sau pe ape nu au nici una din calităţile oraşelor. Cele câteva oraşe de pe malul Dunării, care au avut un plan anterior edificării lor, şi-au aşezat anapoda clădirile pe reţeaua regulată a străzilor. Cumulul de defecte urbanistice îl deţine capitala noastră – Bucureşti. Străzile sunt traversate la nivel de căi ferate, arterele de penetraţie sfârşesc în uliţe înguste, în zona centrală sunt blocuri moderne, iar periferia este numai bordeie, în suburbie parcelări cu sute de kilometrii de străzi fără nici un fel de lucrări edilitare, latrine aşezate la câţiva metri de fântâni, iată moştenirea lăsată de burghezie”. Un proiect de hotărâre privind construcţia şi reconstrucţia socialistă a oraşelor prezentat într-o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în data de 13 nov. 1952, dezvolta şi mai mult ideea şi afirma: “Oraşele şi aşezările de pe cuprinsul ţării noastre au moştenit o situaţie grea de la regimul de exploatare burghezo-moşieresc. Dezvoltându-se anarhic, după interesele înguste ale burgheziei şi moşierimii, oraşele din ţara noastră prezentau un izbitor contrast între cartierele bogate ale claselor dominante şi cartierele sărace în care oamenii muncii trăiau în mizerie, în case dărăpănate, fără apă, canalizare şi lumină”.

Mai mult, burghezia română “aservită capitalului străin, dispreţuind valoroasa tradiţie artistică a poporului nostru şi adoptând servil moda caselor cutii din Apusul capitalist, a propagat formalismul şi cosmopolitismul, manifestări străine şi neînţelese de popor, ale ideologiei burgheze”.

Pe baza acestor constatări, liderii comunişti hotărăsc să modifice arhitectura oraşelor. Astfel, noua arhitectură trebuia “să urmeze exemplul arhitecturii sovietice, arhitectura socialismului şi a epocii de construire a comunismului, care s-a născut şi dezvoltat în lupta neîmpăcată împotriva cosmopolitismului şi formalismului culturii burgheze decadente, urmând indicaţiile geniale ale lui Lenin şi ale tovarăşului Stalin”. Arhitecţii aveau acum sarcina să proiecteze “clădiri, construcţii mari şi ansambluri de clădiri (…) menite să satisfacă nevoile sociale şi de trai mereu crescânde ale oamenilor muncii”. În acelaşi timp creaţiile lor trebuiau să fie “opere de artă, în care să se reflecte conştiinţa societăţii noi, socialiste”.

La baza creaţiei arhitecturale trebuia să stea realismul socialist, care avea să reflecte noua realitate din R.P.R. şi să ajute la formarea omului nou, iar ideea centrală trebuia să fie “realizarea principiului stalinist al grijii faţă de om, creându-se centre populate şi oraşe socialiste”.

În aceeaşi şedinţă a Biroului Politic din 13 noiembrie 1952 este prezentat şi un proiect de „reconstrucţie socialistă” a oraşului Bucureşti, “dezvoltat – ca toate oraşele capitaliste – haotic, după bunul plac şi interesele burgheziei şi moşierimii exploatatoare…”.

„Micul Paris” ne apare în acest document ca fiind un biet orăşel aflat la începuturile dezvoltării sale. Astfel, “o reţea de străzi înguste şi întortocheate, ulicioare şi fundături, inaccesibile mijloacelor de transport actuale, au împărţit oraşul intr-o puzderie de cvartale mici, în care întreprinderi industriale, chiar vătămătoare, căi ferate, au fost aşezate la întâmplare (…). În special în perioada dintre cele două războaie mondiale, în Capitală s-au construit blocuri de speculă, care nu respectau înălţimile şi alinierile străzilor, cu o arhitectură cubistă şi formalistă, străină de arta poporului nostru, manifestare a cosmopolitismului burgheziei vândute intereselor imperialismului (…). Dâmboviţa, râul iubit şi cântat de poporul nostru, a fost transformat într-un canal de scurgere a murdăriilor oraşului şi îngropat sub un planşeu de beton armat, în partea centrala a oraşului, lipsind astfel oraşul de unul din principalele sale elemente de frumuseţe naturală”.

Nici lucrările realizate între 1944 şi 1947 nu se bucură de mai mult succes deoarece “construind burghezia a subminat eforturile poporului muncitor de refacere economică”.

Scopul declarat al liderilor comunişti era transformarea Bucureştiului “într-un oraş frumos, demn de epoca eroică de construire a socialismului şi comunismului”. Pentru a realiza acest lucru era necesară elaborarea unui plan general de sistematizare şi construcţie socialistă a oraşului Bucureşti. Planul urma să fie întocmit pe o perioadă de 15-20 de ani şi trebuia “să oglindească avântul şi înflorirea continuă a economiei şi culturii naţionale…”. Bineînţeles, planul avea să folosească “experienţa şi ştiinţa sovietică din construcţia şi reconstrucţia oraşelor”. Astfel, se făceau următoarele propuneri:

a) construirea de-a lungul Dâmboviţei, la intrările principale în oraş şi în pieţe a unor ansambluri de clădiri monumentale “care să exprime – pe baza principiului realismului socialist – bogatul conţinut de idei al epocii noastre de făurire a socialismului, în forme de înaltă valoare artistică, folosindu-se cele mai bune exemple ale arhitecturii clasice sovietice şi naţionale…”.

b) crearea unui lac de acumulare la Ciurel, asanarea totală a lacurilor din nord-estul Capitalei şi transformarea râului Dâmboviţa într-un râu navigabil legat de canalul Bucureşti-Dunăre. De asemenea, se prevede construirea unui port fluvial pe Dâmboviţa, situat la intrarea în oraş a canalului Bucureşti-Dunăre. Dâmboviţa urma să aibă cheiuri largi de piatră şi o gară fluvială pentru pasageri şi mărfuri.

c) construirea de noi cartiere de locuinţe. Densitatea populaţiei în aceste cartiere urma să fie de 300 de locuitori pe hectar. În principiu, înălţimea clădirilor urma să fie de 6 etaje, dar numărul acestora putea să crească pe magistrale şi pe străzile principale până la 8-10 etaje, iar în cartierele mărginaşe puteau să scadă până la 4 etaje. Era promovat astfel un nou tip de locuire, “colhozul urban”, specific societăţii socialiste. Ca urmare în 1953 era prezentată astfel situaţia: “căsuţele mărunte de altă dată înghesuite între gardurile unei parcele minime în care viaţa aproape că se sufoca şi în care domnea mizeria sunt înlocuite de blocuri mari, cu apartamente înzestrate cu tot confortul necesar unui nivel ridicat de viaţă”.

Nu erau neglijate nici spaţiile verzi. Urmau să fie construite noi parcuri, cele vechi să fie reamenajate, să se înfiinţeze o grădină zoologică, iar în jurul Capitalei să se creeze o centură de păduri şi parcuri. Zona preorăşenească urma să fie transformată în bază agricolă.

d) modernizarea mijloacelor de transport. Accentul era pus pe construirea unui metrou în Bucureşti. Metroul urma să fie “cel mai confortabil, rapid şi ieftin mijloc de transport al oraşului Bucureşti, trebuia să contribuie la o mai bună deservire a oamenilor muncii şi la înfrumuseţarea Capitalei R.P.R.”. Construcţia metroului constituia încă o dovadă a tăriei şi forţei creatoare a regimului de democraţie populară – capabil să înfăptuiască lucrări care nici nu puteau fi concepute în vremea regimului burghezo-moşieresc”. Arhitectura metroului urma să fie inspirată din cea a “minunatelor metrouri din U.R.S.S.”.

Titularul construcţiei era Ministerul Transporturilor, iar pentru coordonarea şi conducerea lucrărilor de proiectare şi construcţie a metroului se înfiinţa Direcţia Generală a Metroului Bucureşti (D.G. Metrou – Bucureşti).

Pentru realizarea acestor proiecte se înfiinţau mai multe funcţii şi instituţii:
Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii. Funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri şi urma să efectueze controlul şi conducerea de stat asupra activităţii diferitelor organizaţii şi instituţii în domeniul arhitecturii, proiectării de oraşe şi executării de construcţii. Comitetul conducea direct organizaţiile, instituţiile şi organele locale din acest domeniu.

Arhitecţii şefi ai oraşelor. Funcţionau pe lângă Sfaturile Populare Regionale şi Orăşeneşti şi urmau să fie conducătorii secţiilor de arhitecturăşi sistematizare. Aceştia erau numiţi de Consiliul de Miniştri la propunerea Comitetului de Stat pentru Arhitecturăşi Construcţii.

Secţiile de Arhitectură şi Sistematizare pe lângă Sfaturile Populare şi Orăşeneşti şi Direcţia de Arhitectură şi Sistematizare pe lângă Sfatul Popular al Capitalei. Acestea erau conduse de arhitecţii şefi ai oraşelor.

Institutul pentru Proiectarea Oraşelor şi Construcţiilor Publice de Locuit (I.S.P.R.O.R.). Acesta urma să centralizeze şi să efectueze toată proiectarea de sistematizări, construcţii şi reconstrucţii a oraşelor.

Institutul de Arhitectură. Înlocuieşte Facultatea de Arhitectură a Institutului de Construcţii din Bucureşti, care în trecut “era accesibilă numai elementelor provenite din clasele avute din burghezia moşierească sau negustorească… profesorii erau de asemenea recrutaţi din burghezia moşierească sau afaceristă… învăţământul era abstract şi rupt de realitate”.

Uniunea Arhitecţilor din R.P.R. Avea scopul de “a grupa arhitecţii din R.P.R. şi a-i atrage în opera de construire a socialismului, pentru a-i ajuta la ridicarea nivelului lor ideologic, a măiestriei lor artistice şi cunoştinţelor tehnice”.

Institutul Ştiinţific de Arhitectură. Funcţiona pe lângă Academia R.P.R. Aceste planuri expuse în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. făceau parte din propaganda dusă de partid în domeniul arhitecturii. De altfel, această propagandă începută în 1948, care avea ca scop îndoctrinarea arhitecţilor români cu principiile “realismului socialist”, începuse să se materializeze încă din 1950, când a fost publicat decretul nr. 92 din 1950 privind naţionalizarea caselor. Erau naţionalizate “imobilele clădite care aparţineau foştilor industriaşi, foşti moşieri, foşti bancheri, foşti mari comercianţi şi celelalte elemente ale marii burghezii”. Erau scutite de prevederile acestui decret “imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor”.

Casele naţionalizate erau trecute în proprietatea statului “ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel”. Astfel, foştii proprietari ai caselor naţionalizate deveneau din momentul aplicării decretului, chiriaşii statului.

Decretul nr. 92/1950 a fost completat la începutul anului 1952 cu decretul nr. 78/1952 privitor la normarea, repartizarea şi folosirea suprafeţei locative şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. Ca urmare oamenii trebuiau să înveţe să împartă, după modelul sovietic, bucătăriile, grupurile sanitare şi holurile.

De altfel, ideea construirii unor cartiere muncitoreşti, formate din blocuri, era ceva mai veche. În 1947 este proiectat primul cartier muncitoresc în Hunedoara, iar în 1948 acest proiect începe să se materializeze.

Proiectele privitoare la construirea şi reconstruirea socialistă a oraşelor nu au fost puse în aplicare decât parţial. Astfel, s-a renunţat la construirea metroului şi a Canalului Bucureşti – Dunăre. Explicaţia o găsim în stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 iulie 1953. Şedinţa avea ca subiect încetarea activităţii Canalului Dunăre – Marea Neagră. Varianta oficială oferită de liderii comunişti drept răspuns la întrebarea “de ce se închide canalul?”, a fost dorinţa partidului de a ridica nivelul de trai al clasei muncitoare. Era recunoscut faptul că sistemul cartelelor a fost menţinut o perioada prea lungă de timp şi că autorităţile nu reuşeau tot timpul să le onoreze. Ca urmare, motivul adevărat al închiderii şantierului şi renunţarea la celelalte mari proiecte se lăsă întrevăzut în cursul discuţiilor. Autorităţile române se temeau că muncitorii nemulţumiţi de situaţia grea a economiei să nu se lase influenţaţi de proaspetele evenimente din Germania, unde muncitorii care lucrau la construcţia arterei Stalinallee din Berlin, indignaţi de nivelul de trai scăzut şi de mărirea normelor de lucru, dăduseră semnalul de începere a revoltei. În concluzie ei hotărau că toate fondurile financiare, materiale şi forţa de muncă să fie transferate în agricultură şi în industria bunurilor de consum.

Documentele prezentate în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 13 noiembrie 1952 sunt importante pentru faptul că reprezintă o dovadă că proiectele gigantice atribuite epocii Ceauşescu nu aparţin de fapt acesteia, ci “epocii Dej”. Doar condiţiile economice nefavorabile din acea perioada şi prudenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au împiedicat punerea lor în aplicare încă din acel moment.”

Textul este o copie a lucrării publicate în volumul amintit şi respectă întocmai ortografia şi topica originalului.

Studiul are meritul de a aduce în circuitul public documente puţin cunoscute şi la care accesul nu este tocmai liber. Păcătuieşte însă prin naivitatea unor interpretări, dovedind o cunoaştere mai puţin profundă a perioadei analizate.

Unele dintre „proiectele gigantice” amintite nu aparţin nici „epocii Ceauşescu”, nici „epocii Dej”. Sunt mult mai vechi, s-a mai scris despre ele şi pot constitui oricând un subiect interesant.

“Dorinţa partidului de a ridica nivelul de trai al clasei muncitoare” invocată chiar şi ca variantă oficială pentru sistarea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră nu poate fi susţinută. A fost declarată ca atare de Partidul Comunist, fără răgaz, de la înfiinţare până la dispariţie, ca expresie a „grijii faţă de om” şi a rămas neabătut doar o dorinţă. Cât despre teama autorităţilor române ca „muncitorii nemulţumiţi de situaţia grea a economiei să nu se lase influenţaţi de proaspetele evenimente din Germania, unde muncitorii care lucrau la construcţia arterei Stalinallee din Berlin, indignaţi de nivelul de trai scăzut şi de mărirea normelor de lucru, dăduseră semnalul de începere a revoltei”, cred că era ultimul motiv de nelinişte al Securităţii.

Şi nu pot încheia fără a „pune în pagină” o întrebare care mă urmăreşte ca un coşmar. Cum ar fi arătat Bucureştiul dacă „asanarea totală a lacurilor din nord – estul Capitalei” ar fi fost înfăptuită?

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (IV) – „Motoare Diesel acţionate cu gaz metan!”

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Peisajul bucureştean al anilor ’80 a fost tulburat de o apariţie stranie: autobuze ITB (dar şi alte autovehicule utilitare) echipate cu rezervoare masive montate, de regulă, pe acoperiş. Motoarele Diesel ale acestora erau alimentate cu gaz lichefiat stocat în ciudatele recipiente.
Pentru aducere aminte iată, în 1985, un astfel de autobuz surprins în zona Piaţa Unirii.

Şi variaţiuni pe aceeaşi temă:

  

Molima s-a răspândit rapid şi iată la ce s-a ajuns: 

  

Credeam atunci şi nu ne înşelam prea tare, că această „realizare tehnică” riscantă era impusă de criza energetică (şi nu doar de ea) prin care trecea Romania.

Azi, autoturismele alimentate cu GPL dar care corespund unor standarde de calitate şi siguranţă foarte riguroase nu mai surprind pe nimeni.

Am avut însă surpriza să constat că preocupări pentru alimentarea motoarelor Diesel cu gaz au existat în România încă din a doua jumătate a anilor ’40.

În acest sens, ziarul Scânteia, Seria III – Anul XVI -Nr. 808, Duminică 27 Aprilie 1947 prezintă într-o corespondenţă realizările unui colectiv de la uzinele Astra – Braşov:

„În ziua de 17 Aprilie, la uzinele „Astra” din Braşov s’a experimentat un tip cu totul nou de motor Diesel, a cărui caracteristică principală este că foloseşte gazul metan drept combustibil. Proba a reuşit pe deplin! Motorul funcţionează perfect, spre marea satisfacţie a muncitorilor şi tehnicienilor uzinei.

Căci ei – tehnicienii şi muncitorii uzinelor „Astra” au realizat această admirabilă inovaţie.

Ideia aparţine tov. inginer Mircea Bornemisa, un tânăr element în fabrică şi în câmpul muncii. Ajutat de tov. constructor Abraham Tiberiu, a făcut calculele şi schiţele modificărilor ce trebuiesc aduse motorului Diesel. Echipa condusă de tov. Koronţi a executat cu mare exactitate piesele motorului. Secţia 430 condusă de tov. Manteli a instalat conducta de gaz metan.

Primele probe făcute au arătat că maşina trebue să mai sufere modificări şi unele îmbunătăţiri.
Cu tenacitate, muncitorii au dus munca până la capăt. Ultima probă a arătat că maşina – un motor Diesel acţionat de gaz metan – era în perfectă stare de funcţiune.

*

Importanţa acestei inovaţii este evidentă. Prin utilizarea gazului metan în locul păcurei se realizează o economie extrem de importantă. În afară de aceasta, inovaţia mai prezintă marele avantaj că asigură continua funcţionare a motoarelor, lucru care nu se poate spune şi cu privire la cele care merg cu păcură.”

TUREL ŞTEFAN

Coresp.

Am transcris textul folosind ortografia şi punctuaţia originale.

Aşa cum transpare din text, “tehnicienii şi muncitorii uzinelor Astra” nu-şi propuneau să monteze motorul pe un automobil. La cunoştinţe tehnice, corespondentul ziarului era cam „subţire”. Se schimbaseră vremurile, se schimbase şi garda ziariştilor. Cred că diferenţa dintre motorină şi păcură era un mister de nepătruns!

Probabil, soluţia tehnică pentru utilizarea gazului metan la alimentarea motoarelor Diesel s-a născut pe alte meleaguri. Efortul de a o descifra şi de a o pune în practică este însă lăudabil.

Peste ani, alţi „ingenioşi” au preluat ştafeta şi au dat viaţă ciudăţeniilor care circulau pe drumurile României. Spre uşurarea multora (a mea cu siguranţă) viaţa acelor „minuni” nu a fost prea lungă!

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (III) – Bogăţiele minerale ale primăriei

scris de C. D. Mocanu

Historia est lux veritatis

Istoria este lumina adevărului, spuneau romanii. În ultima vreme am din ce în ce mai des senzaţia că rudele lor prin alianţă, românii, nu numai că nesocotesc istoria şi înţelepciunea ei, dar fac eforturi susţinute pentru a fi uitată cu totul.

Încercând să „marchez” această păguboasă tendinţă, dictonul latin devine de azi înainte mottoul tuturor însemnărilor şi articolelor mele.

Dar să revenim la chestiune!

Articolul „Oraşul celor şase oraşe” pune în discuţie un alt paradox dâmboviţean. Bucureştiul este format din şase oraşe, conduse fiecare „de un boier, de un vătaf” şi peste ei un alt boier, un alt vătaf!

Subiectul, dealtfel foarte interesant, merită un efort mai mare pentru a identifica toate influenţele asupra vieţii noastre şi eventual, pentru a propune o soluţie mai eficientă de organizare şi funcţionare a oraşului, numai în folosul locuitorilor lui.

Până atunci, răspunsul la întrebarea: De ce? Cui foloseşte? ar putea netezi calea desluşirilor.

În numărul 29 bis de „DUMINECĂ 18 DECEMBRE 1883″, CIULINUL, revistă umoristică săptămânală având ca „PROPRIETAR ŞI DIRECTOR RESPONSABIL” pe Ioan ATHANASIADE, publică tableta „Bogăţiele minerale ale Primăriei Capitalei” şi prezintă cititorilor „virtuţile vindecătoare” ale „izvorului de sănătate” care este Primăria.

Am transcris-o folosind ortografia şi punctuaţia originale:

„Comisiunea Camereĭ, însărcinată cu analisarea acestuĭ renumit isvor de însdrĕvenire a ortaleĭ, a constatat că pe lăngă o cantitate prodigiósă de aur, argint şi hărtiĭ monede fórte volatile, el conţine încă:
Chivernisină, în mare cuantitate.
Buzunarină, cam în aceiaşĭ proporţie.
Procopsealină, în exces.
Bioxid de pungăşeală, fórte avid de contribuabilĭ.
Acid chilipiric, în stare de concentraţiune.
Dosarină, o substanţă fórte volatilă.
Şi alte multe şi mĕrunte substanţe vegetale, din familia Tertipurineelor, încă nedefinite.”

Iată cum nevoia de „însdrăvenire” a unei ortale (adică: grup, adunare, clasă, ceată, tagmă, bandă, grupare, cărdăşie) poate genera 6+1 primării!

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (II)… asupra misiunii gazetarilor

scris de C. D. Mocanu

Îndată după… ce a fost în ’89, în numele libertăţii de expresie şi al altor multe drepturi şi libertăţi, au apărut, ca ciupercile după ploaie, gazetarii. Puzderie! Cu sau fără studii de specialitate, cu sau fără talent, cu sau fără cunoaşterea la un nivel acceptabil a limbii române, cu sau fără o minimă experienţă de viaţă, cu sau fără… Dar cu o imensă, nestăvilită dorinţă de… devenire.

După principiul „mulţi chemaţi – puţini aleşi” am crezut că timpul şi discernământul nepervertit al consumatorilor de presă vor cerne şi vor alege valorile. Parţial s-a întâmplat întocmai. Supravieţuieşte însă şi face prozeliţi o mână de „meseriaşi” care cu siguranţa prostului „regulează” diverse faţete ale vieţii noastre.

Dacă aceştia s-ar rezuma la condiţia lor de „intelectuali” cu opinii neclintite, radicale şi neumbrite de îndoieli, i-aş trata cu indiferenţă şi compasiune deoarece potrivit este să nu discuţi părerile prostului pentru a nu te trezi cu tot prostul în discuţie. Nu de alta, dar acesta având numai certitudini nu este apt pentru dialog. Însă perseverenţa şi agresivitatea cu care bat câmpii şi ne „binecuvântează” cu „înţelepciunea” lor mă determină să întreb: Ce cauză servesc ei, ce misiune îşi asumă aceştia?

Problema nu este nouă. Încercând să răspundă, I. L. Caragiale a publicat în Calendarul Claponului, „almanah hazliu şi popular pe anul dela Mahomet 1295 dela Christos 1878″, articolul „O aruncătură de ochi asupra misiunii gazetarilor”

L-am transcris folosind ortografia şi punctuaţia originale. Citiţi-l cu răbdare, chiar de două ori!

In o ţară ca a noastră, intrată de curĕnd in sistema constituţională, gazeta este păinea cotidiană, hrana neapărată a opinieĭ publice. Gazetarul este decĭ brutarul inteliginţelor.

Această nobilă misiune el nu şĭ-a luat-o pentru că n’afost cumvà vrednic de alta maĭ bună;… nu pentru mizerabilul căştig de 2, 3, 5 orĭ maĭ multe sute de leĭ pe lună, el şĭ-a luat spinoasa carieră;… nu pentru ca gazeta luĭ să facă dèver seara la cafenele, el scrie noutăţĭ căte ‘n lună şi ‘n soare;… nu pentru trebşoarele luĭ, nu pentru simţiminte egoistice, el luptă spre luminarea poporuluĭ şi spre revendicarea suveranităţiĭ luĭ, uzurpată de Stan, ori Bran, orĭ de cine-ştie care tiran;… nu pentru meschinul interes personal, el s’a făcut apărătorul aprig al drepturilor şi libertăţilor publice;… nu pentru ambiţiĭ nedemne de un suflet desinteresat, el ĕşĭ dă porecla de sentinelă neadormită a principielor eterne inscrise solemn in pactul fundamental;… in sfărşit şi maĭ presus de toate, nu in necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric, sus şi tare, de nenumĕrate orĭ pe zi in gazeta luĭ, asupra cutăror saŭ cutăror cestiuni politice, sociale, agronomice, comerciale, literare, etc. etc…

Nu ! nu ! Doamne fereşte !

El a luat nobila misiune, spinoasa carieră de brutar al opiniei publice, numaĭ şi numaĭ din pricină că un dor nesecabil pentru binele Naţieĭ, al Patrieĭ, al Poporuluĭ, al Omeniriĭ, şcl. l-a impins pe arena publicităţiĭ. Afară de asta el ştie toate fără să fi ‘nvĕţat nimic, şi are ferma convingere că pentru Romanĭa, pe cătă vreme va fi rĕŭ, nu va fi bine.

Cu aşa brutarĭ de treabă, bagă orĭcine de seamă căt de bine trebue să fie ingrijit stomahul opinieĭ publice la noĭ.
*
Acestea dară ar fi de ajuns, ca să explice isbănda pe care a căştigàt-o Claponul, chiar de la apariţia luĭ pe arena publicităţiĭ, – fără să ne maĭ găndim şi la aceea, că această foiţă, avĕnd in vedere numĕrul indestulător de brutăriĭ pentru hrana zilnică a opinieĭ publice, a crezut de cuviinţă de la inceput să se apuce de franzelărie subţire, de unde ‘şĭ dă osteneala să scoaţă căt se poate maĭ bune Gogoşĭ.

Hotărât lucru! Caragiale nu este contemporan cu noi. Nu! Categoric, nu! Noi am rămas contemporani cu el!

Nimic nou sub soarele Bucurescilor

scris de C. D. Mocanu

Citeam deunăzi, într-o stare nedefinită, de plictiseală-oboseală cauzată de o tentativă nereuşită de a consulta la Biblioteca Naţională nişte publicaţii, citeam zic „Bucureştii la mijlocul secolului XIX. Impresiile germanului W. Derblich“. Lucrarea a fost scrisă de George Potra în 1941 şi este traducerea însemnărilor despre Bucureşti pe care scriitorul german W. Derblich le-a inclus în cartea sa „Land und Leute der Moldau und Walachei” (Ţara şi poporul Moldovei şi Valahiei) tipărită în 1859 la Praga.

Pentru Derblich, „Hilariopolis, oraşul bucuriilor – Bucureşti” a prezentat un interes special şi i-a dedicat in lucrarea sa trei capitole.

Cele citite nu-mi stârneau interesul. Erau, în general, lucruri ştiute. Şi am ajuns astfel la capitolul „Bucureşti oraşul-sat, Dâmboviţa, clima, starea sanitară, mlaştinile, grădina Cişmigiu” Am avut brusc sentimentul că cele prezentate de autor îmi sunt foarte familiare.

Transcriu fragmentul care m-a înviorat, respectând ortografia originală şi vi-l ofer spre a fi citit.

Faceţi-o cu răbdare, chiar de două ori! Stilul uşor arhaic este încântător iar conţinutul este plin de… surprize.

„… în cele mai călduroase zile temperatura arareori se ridică peste 36 grade R. Şi coboară în Februarie abia sub 12 grade R. Numărul zilelor frumoase întrece pe cel al zilelor ploioase şi întunecoase. Totuşi nu ne putem plânge de lipsa zilelor cu ploaie. Astfel, şi în această privinţă, contrastele bucureştene se arată foarte brusce. Nu arareori plouă zile întregi, ba chiar şi luni dearândul, mai ales atunci când e mai puţină nevoie de ploaie. Atunci se formează, din lipsă de canale, şi dacă sunt, de starea mai puţin bună a acestora – mocirle cu totul pitoreşti pe străzile principale. Gârla incapabilă să cuprindă întreg puhoiul meteorologic, se scapă de o parte a conţinutului ei, care unită cu băltoaca orăşenească (lacul din grădina Cişmigiu) formează acele mistere de pavaj, istorice, moi şi întunecate, în care nu intră nici trăsurile cele mai îndrăsneţe, fără oarecare primejdie. Însă, adesea, acest tablou dispare tot atât de iute, pe cât de grabnic s’a ivit. Apare soarele cu văpaia sa meridională sau crivăţul cu impetuozitatea sa boreală şi valurile se retrag şi volatilizează misterele şi acele pitoreşti, sau mai bine zis nenerocite, privelişti de băltoace de pe străzi. Pavajul se usucă şi totul revine în făgaşul gloduros sdruncinător, iar băltoaca, pe care mai înainte o călcam cu picioarele, acum o respirăm ca praf în plămâni. Praf! Cuvânt de o silabă! Tot aşa de uşor şi iute de pronunţat ca şi cuvântul glod! Cât de semnificative, de puternice şi de colosale sunteţi voi amândouă în Bucureşti!

Guvernarea voastră în oraşul de reşedinţă şi capitală umple de groază pe câte un suflet străin şi îl îmboldeşte la expresiuni dojenitoare. Dar, aşa e soarta oricărui lucru cu adevărat mare, să fie hulit; pentru acest motiv mângâeţi-vă. Aceşti străini critici manifestă prin blamul lor numai dovezile triste ale ignoranţei lor, privitoare la stările orăşeneşti şi rurale. Aceşti străini păstrează puţin din binele Munteniei. Aceşti nemulţumiţi pretind – horibile dictu – detronarea noroiului de pe străzi şi exilarea lui în canalele subterane, boltite. Ba, au cutezanţa să ordone un pavaj bun. Ei voesc un pavaj din pietre tari, compacte, cioplite regulat şi îmbinate precis şi în bună ordine. Ei voesc ca pietrile pavajului să nu fie aruncate pe stradă spre necazul pietonilor şi spre paguba vehiculelor, ci să fie aranjate pe o temelie durabilă şi uniformă, dispuse după regulele artei. Ei consideră ca potrivit cu timpul, să fie un sistem bun de canale de scurgere şi, sunt de părere, că Românii au avut încă de mult ocazia să pună în aplicare sistemul de canale şi de cloace clădite de înaintaşii lor, sub Tarquini, sub Agripa, etc. Da, dorinţele lor se încumetă chiar până la îndepărtarea cuvenită a întregului noroiu şi gunoiu de pe străzi. Însă aceşti instigatori uită că după o astfel de pavare bună n’ar mai avea loc, desele reparaţii şi în legătură cu acestea unele profituri frumoase. Aceşti critici blestemă şi vântul şi praful din Bucureşti şi scapă din vedere că, dacă vântul nu ar mătura gratuit murdăria de pe străzi, oraşul ar trebui să cheltuiască pentru curăţenia acestora, precisa sumă de 6000 ducaţi.

Un fapt incontestabil este însă, că pavajul bucureştean aparţine celor mai scumpe pavaje din Europa, că cele mai multe metode şi sisteme de pavaj se încearcă, se încep, dar nu se execută aci, că acestea înghit cea mai mare parte a veniturilor orăşeneşti şi cu toate acestea nicăieri nu există un un pavaj atât de mizerabil ca în acest oraş al bucuriilor. Cu mulţi ani înainte de aceasta un inginer raţional a prezentat un plan de a înzestra oraşul cu pavajul cel mai trainic şi cu canale potrivite; – căruţele ţăranilor trebuiau să ajungă la locurile principale prin anumite străzi şi era în prospect să se organizeze un corp stabil de reparatori de străzi, etc.

Pentru a face faţă primelor cheltuieli considerabile, trebuia ca fiecare proprietar de pământ şi de case să plătească un anumit impozit. Boierii refuzară, cum se spune, să achite aceste impozite. Şi, fiindcă cei mai mulţi proprietari ai terenurilor din Bucureşti sunt boieri, nu s’a putut încasa impozitul necesar şi nu s’a putut înfăptui această lucrare folositoare. Boerul nu are nevoie de străzi bune, fiincă el nu merge niciodată pe jos şi cel ce se prezintă la dânsul fără trăsură este dispreţuit. Că trăsurile se ruinează mai iute decât ar trebui, de aceasta puţin îi pasă boierului, deoarece moda pretinde imperios schimbarea cât mai deasă a rădvanelor. La fiecare astfel de schimb se pierde foarte mult. Cât priveşte aserţiunea, că din cauza pavajului rău e împiedicată nu numai circulaţia pietonilor şi a vehiculelor, ci, – sunt turburate mult şi condiţiile higienice, astfel de chestii i se par boerului foarte curioase.”

Recunoaşteţi „tabloul” desenat în 1859 de scriitorul german W. Derblich?

C. D. Mocanu – Nițică istorie

Nimic nou sub soarele Bucurescilor

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (II)… asupra misiunii gazetarilor

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (III) – Bogăţiele minerale ale primăriei

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (IV) – „Motoare Diesel acţionate cu gaz metan!”

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (V) 1962-Arhitectura Bucureştiului în viziunea C.C. al P.M.R.

Nimic nou sub soarele Bucurescilor (VI) Un accident aviatic

Când şi cum m-am prinsCând şi cum m-am prins (II)Când şi cum m-am prins (III)Când şi cum m-am prins (IV)

Ştrandul Tei (I) – Ştrandul Tei (II)

Februarie 1954 la Grozăveşti

Un depozit de băuturi

Niţică istorie – două abdicări

Niţică istorie – două ordine

Niţică istorie – două proclamaţii

Niţică istorie – Să începem de la Cuza

Niţică istorie… hazlie – Romulus Zăroni