despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

La Cărbuni

La Cărbuni e un loc unde poţi intra să-ţi iei o shaorma (chiar de porc!), ceva făcut pe grătar, un burger, sau un gyros. E un loc bun să te opreşti dacă eşti pe 1 Mai (adicătelea Ion Mihalache) între Filantropia şi Banu-Manta – mai precis la intersecţia cu micuţa stradă Jitia.

La Cărbuni s-a deschis astă-toamnă; înainte era acolo alt fast-food, numit Papa Ştrumf.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Jurnalul realităţii (XIII) De la socialism spre comunism… sau spre capitalism??!!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Crâmpeiele de viaţă surprinse în jurnal NU sunt rodul fanteziei autorului.

Sâmbătă 7 noiembrie 2015

Se sfârşeşte o săptămână cum nu mi-am închipuit niciodată că voi trăi. Evenimentele tragice de la Fabrica de încălţăminte Pionierul (Clubul Colectiv) şi tot ce a urmat m-au agresat fără încetare, m-au copleşit şi nu mi-au permis să-mi adun gândurile. Au depăşit cu mult relele pe care o viaţă burduşită cu de toate mi le-a hărăzit.

Am şters-o la ţară cât s-a putut de repede, cu speranţa că fiind un pic mai departe de Bucureşti, ecoul celor întâmplate se va mai atenua. Amarnică amăgire! Toţi vecinii mei îşi dădeau cu părerea despre coşmarul care chinuie atâtea familii şi aşteptau să afle detalii de la mine. Doar că eu nu am vrut, încă, nici în ruptul capului să comentez suferinţa semenilor mei. O candelă aprinsă, o rugăciune şi un gând bun pentru cei încercaţi mi s-au părut mai potrivite.

Aşa am ajuns să-mi petrec seara pe scăunel, la gura sobei, lângă o cinzeacă cu ţuică adevărată, de căpătat, întărâtată cu felii subţiri de ridiche neagră, din grădina proprie şi cu un teanc de reviste literare şi de cultură care aşteaptă de vreo două săptămâni să fie răsfoite. Periodic, medicul şi poetul HM „mă susţine” cu acest gen de publicaţii care altfel nu prea se găsesc la chioşcurile de ziare. (Nu! Nu-i vorba de Hungry Mole. El nu este fiul meu!)

Şi într-o companie aşa de plăcută mă apuc de citit constatând cu bucurie că o nouă revistă a ieşit în lume. Este vorba de Independenţa Română, Serie nouă, director Florian Laurenţiu Stoica, redactor şef Doru Dinu Glăvan, lansată în ziua de 16 februarie 2015.

Apare sub egida Fundaţiei Literar Istorice „STOIKA” împreună cu Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Romania şi „Învăţând pe alţii, învăţăm şi noi” (Docendo discimus), slujeşte independenţa prin cultură.

Numărul 2, din martie 2015 marcheză împlinirea a optzeci şi doi de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983). Cu această ocazie, revista publică, sub semnătura lui Geo Călugăru, articolul Mereu rebelul „înger blond” în care profesorul Nicolae Mohorea Corni, coleg de facultate cu Nichita, rememorează întâmplări din anii studenţiei avându-l ca protagonist pe rebelul care promitea să devină poet mare. Iată una dintre acestea:

„La un seminar de marxism – leninism pe care îl conducea asistenta Letiţia Papu (sora ilustrului profesor Edgar Papu) către sfârşitul orei, aceasta, ca să-şi facă o idee cât şi cum înţelesesem noi din ceea ce se străduise ea să ne facă să pricepem, a pus o întrebare: „Cum vedeţi voi trecerea de la socialism la comunism?”.

Nichita Stănescu s-a oferit să dea el răspunsul. Cred şi acum că nu-l avea pregătit şi că a fost o izbutită improvizaţie pe moment.

„Trecerea de la socialism la comunism eu mi-o reprezint în felul următor: un tren încărcat cu multă lume pleacă de la Moscova spre Extremul Orient. Drumul trece de-a lungul Siberiei. La un moment dat, s-au terminat cărbunii. Era în plină taiga. Lumea coboară, taie copaci şi locomotova porneşte mai departe. Merge şi merge. Pădurea rămâne în urmă. Suntem în tundră. S-a terminat iarăşi combustibilul. Toată lumea coboară, adună ierburi şi locomotiva porneşte mai departe. Străbate un câmp alb cât vezi cu ochii. S-a terminat iarăşi combustibilul. Un tovarăş propune: ne dezbrăcăm de haine, le folosim drept combustibil şi mergem mai departe. Zis şi făcut. Trenul porneşte şi după un timp de mers, se opreşte în acelaşi câmp alb. Se aude o voce de comandă: coboară toată lumea! Am ajuns!”

Asistenta s-a uitat atentă la Nichita Stănescu. Nu a comentat absolut nimic.”

Am citit şi fără să ridic ochii din pagină, am întins mâna după cinzeacă golind-o imediat, dintr-o bucată, cu năduf, în timp ce mi-am amintit instantaneu expresia folosită adesea de „înţelepţii” Vitanului: „Ce-mi e în cur, ce-mi e drept în cur!” Adică noi luând trenul din Gara Socialismului, în sens opus, spre Gara Capitalismului

n-am păţit la fel? Nu ne-am dat noi şi izmenele pentru a face locomotiva să mai înainteze un pic? N-am pus noi la bătaie şi păduri, şi holde, şi fabrici, şi petrol, şi minerale valoroase, până şi apa de băut, doar să ajungem la destinaţie? Şi cu asta ce-am făcut ? Au luat tot ! Au luat şi pielea de pe noi! Măcar pe asta să ne-o… înapoieze! Cei care ne-au îndemnat şi ne-au încurajat să pornim la drum şi-au sporit în mod miraculos avuţiile. Călăuzele năimite au dat bir cu fugiţii uitând că puterea disperării îi poate ajunge şi-n gaură de şarpe. Ne-am trezit în pustie şi despuiaţi cum suntem, stăm năuciţi să ne bată vântul din toate părţile. Până când?

Neavând un răspuns serios, i-am mulţumit în gând lui Nichita, am umplut cinzeaca şi am trecut la Bucureştiul literar şi artistic, revistă fondată la 1 octombrie 2011 de Coman Şova şi Florentin Popescu.

Casa, dinspre Labirint – februarie 1988

scris de Cristian Malide

De mult mă plîngeam că nu am deloc imagini cu casa văzută dinspre Labirint, mai exact din direcţia numerelor mari 79-81, adică din spate şi lateral, de vizavi – de exemplu de la „Casa de Căsătorii” marcată pe planul din 1984.

Mai toate pozele şi diapozitivele, inclusiv cele publicate, sunt făcute cam dinspre Consiliul Popular, de la intersecţia cu Parfumului, adică dinspre numerele mici ale Labirintului, 75-73.

 

Partea laterală şi din spate a casei rămîneau nevăzute, la fel şi celelalte clădiri de pe partea numerelor cu soţ a Labirintului, cea care a fost afectată de demolare.

Iar imaginile cu curtea din spate, adică de la nr 70A sunt şi ele puţine. Deşi casa din spate era mai recentă de 1889 şi mai puţin arătoasă ca cea din faţă, avea meritul de a fi cu etaj – ba chiar două nivele.

Iată ca am găsit ACUM (am scanat un film din 1988!) câteva imagini alb-negru din februarie 1988, ce completează lipsa.

Curtea din spate şi casa de la nr. 70A:

Se observă fereastra de la podul care la începutul anilor ’60 era considerat locuibil…

Casa din spate în intregime, de jos de la poarta mică, ce nu permitea accesul cu mașina, până sus la antena TV pentru bulgari, cu intrarea în curtea de la 70A şi casa Sacaliş în stânga (curte îngustă, casă tip vagon).

Totodată, imaginile reprezintă şi o bună trezire pentru cei nostalgici (printre care mă numar şi eu), pentru că arată realităţile comunismului din ultimii ani ai regimului:

  • casa arăta jalnic, burlanele sunt rupte şi atârnă, nu au mai fost înlocuite – firesc, din toamnă aşteptam demolarea, cu lucrurile strânse şi împachetate, dar în octombrie ni s-a spus că se amâna la primavară.
  • din acelaşi motiv, trotuarul nu a mai fost curăţat de zăpadă. În vremuri normale, Primăria (Consiliul Popular al sectorului) nu ar fi tolerat așa ceva!
  • dar şi pe carosabil este zăpadă necurăţată! Asta se vede parţial în imagine, şi mai ales INDIRECT: în partea din stânga a casei tencuiala este căzută, se vede o gigantică pată de coroziune, de la apa cu sare aruncată de maşini pe faţadă. Dacă strada era curaţată, stropirea cu soluţie sărată nu ajungea aşa de sus …

 

Să trecem acum la interior, ce este şi el sumbru. Am făcut cîteva foto, cu Kiew-ul echipat cu bliţ, la baie şi bucătărie.

Aici, autoportret în oglinda de la baie:

La baie, Vaillant-ul coexista cu un cazan!

Imaginea asta povesteşte regresul anilor ’80: când eram mic, aveam în baie cazan, o moştenire interbelică. Vopsit frumos în alb, cu supapa de siguranţă cu contragreutate în formă de clopot! Vechiul cazan asigura apa caldă strict pentru cadă. În anii ’66, tata a instalat un Vaillant şi a tras apă caldă la baie şi bucătărie. Dispozitivul era alimentat de la o butelie de aragaz, şi avea o flacăra de veghe. Când dădeai drumul la apă, pornea arzătorul principal, şi, cu o întârziere de 20-30 de secunde, aveai apă cât de caldă doreai! Iar timpul de răspuns este mai mare ca la un Instant electric, dar mai mic decât la coloana de la bloc, unde astepţi minute în şir să vina apa caldă…

A funcţionat foarte bine în anii ’70. Dar în anii ’80, lipsurile erau peste tot. Butelia se obținea foarte greu, aşa că o rezervam pentru aragazul din bucătărie, unde era indispensabilă la gătit – nu mai puteai să o foloseşti la luxuri precum apa caldă sau încălzirea primăvara sau toamna!

Aşa că tata a procurat şi montat la baie un cazan, de data asta model 1980, lipsit de eleganţă dar funcţional – era dat cu miniu de plumb, dar nu vopsit ca sa fie frumos.

În prima fază, în focarul cazanului băgam arzătorul alimentat din butelie. Nu făceam focul decât atunci când era strict necesar!

Dar, spre sfârşit, s-a terminat şi cu asta, rarissima butelie era numai pentru gătit. Aşa că am revenit la lemne şi cărbuni pentru a face foc în cazanul de la baie. Apa caldă nu mai era disponibilă permanent, dar acum nici cei de la bloc nu aveau, noi măcar aveam sobe de teracotă în care PUTEAM face focul, în locul caloriferelor reci…

Degradare şi la exterior

Strada

Impresia apăsătoare de pustiu, de abandon, este vizibilă şi pe stradă – începuseră de cîţiva ani demolările, ce urcau dinspre Dâmboviţa, autobuzul 142 nu mai trecea pe acolo. Dacă aş vrea să fac ACUM foto similare la casele de pe Labirint care au supravieţuit, ar fi imposibil sa nu prind în cadru lume şi maşini, parcate pe trotuar sau in trecere …

Însă aici, dintr-o suită de 4-5 imagini cu casa, luate ca de obicei dinspre Primărie, una cuprinde în fine şi toate casele de pe partea numerelor pare, pînă la Azil – se observă astfel „umflătura” străzii Labirint, ce a fost demolată.

Confirmarea se referă la închiderea circulaţiei: în secvenţa de cinci imagini, luate la circa un minut interval, nu apare niciun autoturism, şi nici ITB-ul nu circulă.

Lumea merge pe jos, se observă un camion şi un utilaj de deszăpezire… Mai mult, pietonii merg pe stradă, unde zăpada a fost tasată, pentru ca toate trotuarele sunt pline de zăpadă – în mod normal, fiecare era obligat să cureţe zăpada din faţa casei sale!

Curtea

În spatele magaziei mici, unde cîndva fusese coteţul şi îngrăditura pentru găini, o colecţie etereoclită de recipiente în care stocam pentru iarnă gaz/motorină pentru arzătoarele din sobe

După magazia mare, peste strada Parfumului, intrarea la Primăria de sector. Se observă plăcuţa roşie cu „PCR- Comitetul sectorului trei”

În curte, maşina pusă la iernat – acoperită cu prelată pentru cîteva luni bune:

Strada Labirint, înspre Tabacu (intersecţia cu Calea Traian) pe planul din 1984

Pentru comparaţie, harta Google cu strada acuma:

Se vede foarte bine aici, de la stânga spre dreapta:

  • porţiunea rămasă din Labirint, de la intersecţia cu Romulus în jos, pînă la fostul numărul 32, spre Anton Pann, se numeşte CĂUZAŞI (deşi Căuzaşi era mai departe, spre Dâmboviţa)
  • porţiunea rămasă din Labirint, de la intersecţia cu Romulus, pînă la Parfumului, se numeşte Matei Basarab
  • strada rectificată, de la Primărie (Parfumului) pînă la Traian, se numeşte Matei Basarab

Da, blocul P+4 este pe locul casei mele, iar curtea este pe locul unde a fost curtea mea. Remarcabil ca nu l-au facut la stradă, ci are o curte cu pomişori (în 20 de ani au crescut, dar eu aveam de exemplu un tei de 60 de ani!), flori şi o gradina japoneză. La mine acasă, strada se numeşte acum MATEI BASARAB

  • de la Casa de Căsătorii, în spatele blocurilor P+4 construite după 1990, este porţiunea păstrată din Labirint aproape aşa cum era, casele de la numerele impare, rămase în mare parte intacte: de la Parfumului pînă la Moga şi mai departe pînă la Traian. Aici s-a păstrat şi numele străzii!
  • Situatia persistă şi DUPĂ intersecţia cu Traian, pînă ajung să se intersecteze, sunt acum DOUĂ strazi relativ paralele, actuala Matei Basarab puţin mai sus ceea ce a ramas din fost stradă Labirint.

Comentarii

  • atunci când găsit filmul din 1988, m-am bucurat, aşa cum am spus era o lipsă dramatică de imagini din zona aia, şi cu casa văzuta lateral sau „din spate”, dar şi cu toată „umflătura” străzii Labirint, ce a dispărut
  • la scanare, dezamagire! Negativul este zgâriat şi plin de praf, dar şi casa arăta JALNIC, evident că eu o ţineam minte din momentele bune.
  • dar este un excelent reminder pentru nostalgici, printre care mă număr şi eu, despre cum erau cu adevarăt lucrurile în ’88-’89

Intenţia mea a fost să pozez casa, strada – însă se vede şi circulaţia oprită şi oamenii reveniţi la modalitățile de deplasare la nivel de 1850 (mai târziu, pe vremea lui Cuza sau Eminescu existau măcar birje şi tramcar)

Dupa casa mea urmează curtea de la nr 70A, apoi vecinii Scaliş la 72, cu curte lungă şi îngustă, apoi casa colegei de şcoală generală Lucia Avram la 74, cu o o curte MARE (se vede pe plan, însă şi în imagine este vizibil gardul mai lung), încă o locuinţă la numărul 76, iar următoarea, mai mare, la 78, este deja una din aripile Azilului Calist, a cărui turlă cu cruce este clar vizibilă!

Sezonul rece era propice pentu foto de arhitectură, desigur unele de calitate mai bună, însă – cum se observă şi din diapozitivele mele – vara pomii înfrunziţi prezenţi în mai toate curţile caselor, ar fi mascat clădirile, iar circulaţia sigur era mai intensă, chiar în finalul Iepocii de Aur …

Încă o dată, se pot observa şi Labirint, şi Parfumului, cu zapăda necurăţată şi fără maşini sau autobuze …

Detalii interior

Chiuveta triplă de la bucătărie

Nu se vede prea bine, pentru că nu a fost subiectul propriu-zis al vreunei poze!

În extremitatea stangă era chiuveta de fontă emailată de pe la 1900, iar în dreapta este spălătorul de inox model 1970, cu instalaţia de apă caldă trasă de tata. Aveam astfel la dispoziţie TREI cuve de chiuvetă, ce puteau fi utilizate concurent!

Aragazul de Satu Mare, cu email alb şi negru, prevăzut cu… aripi!

Clasicul aragaz socialist, alimentat din butelia cu regulator, devenită o raritate mult râvnită în anii ’80 şi urcată pe un scăunel, pentru a folosi la maxim combustibilul, era bine proiectat, avea în vedere ergonomia utilizatorului. În anii 1990 am cumpărat un aragaz nou, dar aceala nu mai avea picioare, aripi laterale, şi nici placă compactă la partea superioară, ci doar grilaj. Pe ce sprijini recipientele destinate fierberii? Unde pui oalele ce îşi aşteaptă rîndul, sau ibricul de cafea care a dat deja în clocot? Unde mai stau sub cuptorul în funcţiune pisicile mari amatoare de căldură? Actualul argaz este un Bosch de inox, cu lăţime mare, dar tot cu grilaj cam scheletic, şi fără aripi!

Am rămas cu nostalgia aripilor socialiste…

Arzător + lemne pentru cazan baie

Un simbol clar al crizei anilor ’80: focarul cazanului de baie (un anacronism pe vremea navetelor spaţiale, a lui HC 85, a Glassnost şi Perestroika) putea accepta arzătorul de mare capacitate alimentat din butelia de aragaz, al cărei furtun este vizibil în dreapta, dar se putea folosi şi ca să ardem… lemne, din care un mănunchi se vede în colţul din dreapta jos!

Ne-am întors pe la 1900!

Protecţie antimotan

Aspect anecdotic şi fără legătură cu Iepoca de aur. Cireşul de lângă corpul de clădire din spate a fost învelit în tablă, ca să nu se mai urce motanii străini la pisicile noastre, care peste noapte se retrăgeau în pod să doarmă, şi erau vizitate de motanii ce se căţărau în pom…

  

Comparaţie între iernile din ’68, ’78 şi ’88

… nu iarna în sine era urâtă şi grea, ci vremurile. Iată pentru comparaţii imagini cu iarna veselă (copilăria, iarna 1968 cind ne jucam în igloo-ul sau derdeluşul ridicat în curte):

 

… sau iarna normală, prin 1978, cu zapadă mare şi autobuzul 142 (Ikarus, cu burduf) ce trece în viteză pe stradă:

Copii au crescut şi au plecat, pomii din grădină (vişini şi cireşi) sunt alţii, dar zăpada este în ’78 la fel de abundentă ca în ’68. Pe trotuarul de vizavi, în dreptul casei de la numărul 77, a dispărut stîlpul metalic de iluminat, cu tăbliţa de staţie ITB – în copilărie, staţia era chiar în dreptul casei, dar în 1975 deja fusese mutată la capătul străzii.

(Tot Cristian Malide, despre fosta intersecţie Labirint cu Mircea Vodă – aici, pe Unknown Bucharest)

Calea Moşilor: de la bulevardul Republicii la Obor

scris de Alexandru Dinu

“La Otopeni am sărit într-un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la cel mai înalt bloc de pe Calea Moşilor, apoi am adormit, că în avion şi pe aeropoartele de tranzit nu am putut să închid un ochi şi îmi vuia creierul, efectiv nu îmi amintesc cum am trecut prin vamă, formalităţi pentru viză – nimic. Când m-a trezit şoferul eram absolut cheaună, nici nu ştiu cât i-am plătit, cred că vreo douăzeci de dolari, cât am prins în pumn. M-am dat jos, era cam două noaptea şi ningea de rupea pământul, zăpada era până la genunchi, iar eu eram în nişte cizmuliţe scurte, mai mult ghete, de fandoseală, le luasem că erau extraordinar de comode, dar în nici un caz făcute pentru iernile din România – mă gândeam că din avion sar în taxi şi apoi direct în casă, la ce-mi trebuiau bocanci de ski? Reuşesc să deschid mai bine ochii, şi cât de cât să privesc împrejur, moment în care am crezut că de fapt încă dorm şi visez. În jurul meu blocuri, blocuri, care mai de care, habar n-aveam unde mă aflăm, şi l-am înjurat pe şofer de cred că sughiţă şi acum. În jur pustiu, fac câţiva păşi trăgând după mine prin zăpada valiza şi geanta, fără nici o idee unde mă duc. Noroc că am traversat strada unde am reuşit să disting câteva blocuri vechi, mă dumiresc că eram un pic mai încolo de intersecţia cu Republicii. Omul mă lăsase unde credea el că este cel mai înalt bloc de pe Moşilor. Am luat-o per pedes înspre Traian blestemându-mi zilele, nu a trecut nici o maşină, am venit târându-mă prin zăpada parcă eram într-un lagăr din Siberia”.

Relatarea de mai sus, nu neapărat mot-a-mot dar aproape, mi-a rămas totuşi clară în minte, aparţine unei foste colege de clasă şi uneori de bancă în liceu, pe numele ei Măriuca, ce prin 1979 plecase din ţară, şi atunci venea în Bucureşti de la Sidney, Australia, pentru prima oară, în ianuarie 1985. Ea locuia în blocul de la intersecţia Căii Moşilor şi Traian – în fotografie, ascuns de afiş:

Bănuiesc că afişul uriaş de pe faţadă a fost pus pentru protejarea construcţiei – prin anii 1970 fusese declarată monument de arhitectură. Iată blocul totuşi şi fără afiş, singură poză în care l-am găsit dezbrăcat.

În acei ani balcoanele erau deschise – clădirea fiind monument de arhitectură orice modificare era interzisă. Măriuca ocupă primul etaj, şi în balconul din dreapta am petrecut cu încă 3-4 prieteni multe nopţi jucând whist şi bridge, mâncând carofi prăjiţi şi bând “vin de regiune superior”, 6 lei, şi mai apoi 9 lei sticla de un litru. Staţia autobuzului 40 se află chiar sub balcon – ce mângâiere sufletească pentru locatari, mai ales cei de la parter, de la geamul cărora erau cam 2 metri până în bordura trotuarului!

Împotriva oricăror voci emiţând idei – iertat să fiu, dar spun adevărul – preconcepute ori rău voitoare, Calea Moşilor trebuia demolată. Alternativa era o lucrare de restaurare imensă, necesitând nişte investiţii astronomice, care cel puţin pe tronsonul dintre Bd. Republicii şi Obor nu-şi aveau rostul. Ce a meritat să fie salvat s-a salvat, restul caselor, cu excepţia a vreo 25-30 mai de doamne-ajută, erau în majoritate nişte magherniţe, unele vechi de peste 100 de ani, într-un stadiu de dărăpanare extrem de avansat.

Cam acesta era aspectul general al străzii:

Pavajul de piatră cubică devenise imposibil de întreţinut, permanent degradat de vibraţiile tramvaielor şi camioanelor. Oricât de mult am iubit vechea stradă ce mi-a conturat copilăria, trebuie să accept realitatea. Mai ales după cutremurul din 1977, această arteră principală a capitalei legând Oborul de Piaţa Sf. Gheorge – vechiul Pod al Târgului din Afară, cam de aceiaşi vârstă că şi oraşul – trebuia refăcută în întregime. În plus strada era extrem de îngustă, între şinele de tramvai şi marginea trotuarului rămânând pe alocuri un spaţiu poate de un metru făcând circulaţia extrem de dificilă. Iarna mai ales, din cauza îngustimii străzii nu era destul spaţiu pentru îndepărtarea zăpezii, făcând viaţa pietonilor aproape imposibilă. Că măsură antiderapantă oamenii aruncau cenuşă pe trotuarul din faţă casei. Totuşi, artera fiind importantă, se făceau eforturi pentru a o degaja, în contrast cu străduţele adiacente – ca Venerei, unde mai întotdeauna treaba era lăsată pe seamă locatarilor. La mine în intrarea Topliceni, oamenii lopătau zăpada în centrul rotondului ridicând un munte de zăpada ce devenea astfel un derdeluş formidabil. Marea majoritate a caselor din zonă foloseau pentru încălzire sobe cu lemne şi cărbuni, unele case mai răsărite erau înzestrate cu arzător pe motorină. Pe timpul verii coşarul nu mai prididea curăţând. Toată iarna plutea în aer acel vag miros de horn, specific, foarte plăcut şi liniştitor, ce îţi dădea o senzaţie de pace, mulţumire, aşezare – probabil întipărită în conştiinţă noastră din vremuri imemoriabile, când, că şi mirosul de pâine coaptă, a devenit treptat sinonim cu conceptul de adăpost, de familie, de siguranţă.

Rotondul devenise deasemeni un punct de atracţie pentru puştani după ce tata îmi cumpărase de la talcioc o maşinuţă de Formula 1, absolut colosală. Galbenă (cred că era Ferrari), cam de 25 cm, jucăria era o replică fidelă a unui anumit model real – acum aş vrea să ştiu care. Totul era demontabil, de la cauciucuri până la motorul cu arc şi cheie, făcută masiv, foarte grea, totul din metal cu excepţia cauciucurilor. Viteza era incredibilă, şi pentru că direcţia era reală, volanul se putea fixa în orice poziţie, tata o punea să meargă într-un cerc mare ocolind rotondul. Cred că de fapt nu era jucărie ci o piesă de colecţie emisă de Ferrari ce acum ar fi valorat o sumă considerabilă. Dar năvalnică mea dorinţă de cunoaştere şi aprofundare a cuceririlor tehnicii şi-a spus cuvântul, în câteva luni, după multiple reparaţii, maşina pur şi simplu nu a mai putut fi asamblată într-o singură bucată.

Ca şi pe multe din străzile din imediată ei vecinătate, pe calea Moşilor nu erau pomi. Din curţi însă, coroanele bogate ale pomilor se aplecau către stradă oferind adăpost în zilele fierbinţi ale verii. Nu am înţeles niciodată cum şi ce s-a întâmplat în evoluţia acestei străzi de a declanşat o astfel de situaţie. Am remarcat totuşi o situaţie similară pe multe străzi cu adevărat vechi ale oraşului. Dacă priviţi cu atenţie imaginea din dreapta din fotografia de mai jos și eliminaţi tramvaiul, veţi remarca o asemănare izbitoare cu oraşele westului American de pe la finele anilor 1800 şi începutul Sec. XX. Cred că este ideea izvorâtă din aceea a vechiului burg medieval cum se mai găsesc încă şi în România, unde centrul oraşului însemna şi centrul de afaceri – eu însă tot nu înţeleg ce-i împiedică pe oameni să planteze şi câţiva copaci:

Nu am reuşit să localizez porţiunea din prima imagine, dar cred că a fost luată în apropiere şi dinspre Obor. Se vede un vagon de tramvai cum eu încă am prins pe linia lui 1.

Pe la începutul deceniului şase al secolului trecut (Doamne cum sună, parcă aş cita din cartea de istorie, când or fi trecut anii!) Calea Moşilor încă emana un aer de boemă bucureşteană, dar nu aerul Crailor de Curte Veche, ci unul propiu, bine definit, inconfundabil. Atunci, prin 1960-61, mă entuziasma forfota străzii, micii negustori şi meseriaşi ambulanţi ori deţinând prăvălii mici şi înghesuite, şi mai ales anumite locuri ce purtau firme anunţând tot felul de bunătăţi gastronomice.

Începând dinspre Republicii, trebuie să amintesc neapărat micul atelier de reparat radiouri şi alte aparate casnice de băgat în priză, deţinut de domnul Agop, un armean bonom, prieten cu tata. Deşi situat propiu zis pe bulevard, era doar la câţiva paşi de intersecţia cu Moşilor, lângă o mezelărie şi o mică piaţă. Domnul Agop depunea eforturi considerabile şi susţinute pentru a readuce în stare de folosinţă radioul pe care eu îl reparăm cu regularitate, folosind instrumente fine precum cleştele şi ciocanul. Din fericire aveam un Mende trainic, lucrătură nemţească de prin 1939-40, care a rezistat cu brio nu numai avântului meu tehnic (care de altfel a ajuns la un final brusc prin clasa a şasea, când fiind declarat unul dintre câştigatorii concursului “Minitehnicus”, prezentarea TV mi-a fost uzurpată de un coleg dintr-a VIII-a ce nu avea nimic de-a face cu concursul respectiv, dar era ceva prin secretariatul UTC al şcolii! Bănuiesc că după 1989, respectivul s-a descurcat de minune, avea stofă! Deşi prezent în emisiune nu eu mi-am prezentat lucrarea, un iaht clasă “Finn”, ci el; fotografia mi-a apărut pe coperta revistei “Cutezătorii”, dar gustul amar a rămas), dar şi mai târziu în postură de amplificator pentru chitară şi de receptor al postului de radio Europa Liberă, unde de altfel nu eram interesat decât de “Metronomul” lui Cornel Chiriac şi “Top 20” prezentat de Radu Teodoru.

Chiar pe colţul întretăierii cu Bd. Republicii există o patiserie formidabilă. Tata avea o pasiune specială pentru pateuri cu brânză şi în general pentru tot ce însemna feuilletage, şi de câte ori îl însoţeam prin oraş, era obligatoriu să ne oprim la o patiserie, foame sau nu. Eu mă delectam cu un pateu şi un suc, erau acele sticle mici şi burbonate de “Citro” ce costau 80 de bani, lichidul avea o culoare intens oranj, foarte acidulat şi formidabil de gustos, că nu te săturai bând. De obicei tata se trata cu o bere “Caramel”, pe care eu abia mult mai târziu, când aproape că dispăruse de pe piaţă, am învăţat să o apreciez.

În montajul de mai sus cuprinzând intersecţia Republicii cu Moşilor am încercat să localizez câteva clădiri care ar putea crea confuzie datorită faptului că “3” , care seamănă oarecum cu “2” a fost demolată. Patiseria se află chiar pe colţ la parterul clădirii “2”. Între clădirile “1” şi “2” este strada Latină. Pe locul clădirii noi din stânga lui “1” exista o mică piaţă.

În prelungirea clădirii de pe colţul “2” se află cinematograful “Mioriţa”. Nu pot preciza, dar cred că este cel mai titrat cinematograf din Bucureşti după “Patria” şi “Cinemateca”, fiind amintit în cărţi, filme şi poezii. Acolo, pe când încă nu eram la şcoală, am văzut primul film neînsoţit de părinţi: “Joe Limonadă” – comentariile sunt de prisos. Tot aici am văzut însă şi “Moby Dick”, pe care peste ani aveam să o redescopăr în paginile cărţii, “Paşi spre Lună”, şi mai ales “Nanook” (titlul întreg “Nanook of the North”), un film care la acea vîrsta fragedă mi s-a întipărit detaliat în minte, cum aveam să descopăr cu uimire mulţi ani mai târziu, când mi-a fost prezentat că subiect de studiu la o universitate din SUA.

În continuare, pe aceiaşi parte a străzii, se află un mic magazin de cafea-dulciuri. Doar trecând prin faţa uşii – vara larg deschisă – te ameţea mirosul de cafea râşnită proaspăt. Spre Crăciun, acesta se împletea cu aroma portocalelor şi madarinelor, a batoanelor de vanilie şi altor fineţuri dispărute cu desăvârşire din rafturi în deceniile următoare. Asocierea mirosului de portocale cu sărbătoarea Crăciunului (eu de felul meu fiind de altfel un păcătos perfect, prin caracter şi prin profesiune) mi-a rămas întipărită în creier toată viaţa, din acea vreme când mama mă trimitea să mă joc cu Tania sau Liliana (care, deşi născută cu doar 3-4 ani înaintea mea îşi asumase cu toată seriozitatea rolul de soră mai mare, fiindu-mi prima profesoară de franceză şi cărându-mă cu ea prin tot oraşul, din Parcul Libertăţii până în Herăstrău şi Ştrandul Tineretului), pentru a putea împodobi bradul nestingherită, chemându-mă apoi acasă şi arătându-mi-l, povestind cum a venit Moş Crăciun (niciodată în viaţă ei nu l-a numit Gerilă) şi cum s-a scuturat de zăpada pe preşul de la uşă, unde într-adevăr se vedeau câteva urme. Până în ziua de azi, încerc senzaţii cu totul diferite de cojesc o portocală în iunie, sau dacă o cojesc iarna, în preajma Crăciunului, şi parcă şi gustul este altfel, cum parcă şi mirosul de pâine prăjită, o altă pasiune a lui taică-miu, nu mai este la fel că pe vremuri, acum când folosesc toaster-ul.

În acea dugheană mignon de cafea-dulciuri, sau uneori prin apropiere, am avut, pe la sfârşitul anilor 1970 şi începutul deceniului opt, ocazia să-l întâlnesc – sau mai bine zis să-l văd, pentru că domnia să nu avea de unde să mă cunoască – pe regretatul Vlad Muşatescu, ce locuia prin apropiere sau chiar pe Calea Moşilor, dacă ţin bine minte. Odată, era zi însorită de vară, a ieşit din magazin, şi după ce s-a introdus în “Bombiţă” (Fiatul 600 cu siguranţă cel mai celebru din câte s-au fabricat), a demarat contrar aşteptărilor şi practicilor uzuale, în marche-arriere, e drept doar pe vreun metru şi jumătate, dar deajuns să confere unor tomberoane goale ce stăteau impasibile şi pacifiste identitatea de popice decimate de bilă lansată de mână măiastră a unui as. În perfectă concordanţă cu cele relatate în scrierile dăruite nouă, nici măcar nu s-a dat jos să inspecteze bara din spate – ma întreb cam cum arata în realitate Trabantul tantei Raliţa.

De altfel, întreaga stradă era înţesată de zeci de asemenea mici dughene, găseai tot ce vroiai de la măcelarii, la nasturi şi ateliere de vulcanizare. Multe erau încă propritate privată, şi aşa au rămas încă mulţi ani. Acum mă întreb cum reuşeau proprietarii respectivi să o scoată la capăt cu banii, în condiţiile în care clientelă pentru unele produse precum corsete şi centuri medicale era totuşi desul de limitată, şi nici nu cumpără omul un corset în fiecare zi. Alte dughene, precum cele de dactilografie sau reparaţii încălţăminte bănuiesc că aduceau venituri mai consistente şi regulate. Pentru mine însă, şi toţi cei de vârstă mea, fascinante erau vitrinele rudimentare şi interioarele misterioase şi indescifrabile.

Mama îmi povestea că vroiam cu tot dinadinsul să mă fac când cizmar, când gunoier. Interiorul unui atelier de cizmărie cred că echivala cu urmărirea unui film ştiinţifico-fantastic, cu toate acele unelte ciudate şi neînţelese şi mirosul specific de piele şi vax de ghete. Tot pe vremea aceea începuseră să apăra maşini de gunoi cu compresie interioară, înlocuind camioanele semi-acoperite. Împreună cu ceilalţi puştani de pe stradă cred că nu am scăpat nici un prilej de a urmări cu maximum de admiraţie şi invidie colectarea gunoiului de către acei indivizi privilegiaţi de soartă ce se puteau plimba în fiecare zi cu maşină respectivă – devenise definiţia noastră pentru high-life.

Mai în jos de de Mioriţa, pe partea opusă, era biserica Olari. Ştiu că mutarea şi salvarea bisericii s-a datorat domnului inginer Eugen Iordăchescu, ce a avut un număr de proiecte similare. Din păcate nu am reuşit să găsesc o fotografie veche de ansamblu a zonei respective – în general Calea Moşilor veche este destul de puţin fotografiată în comparativ cu alte zone bucureştene.

Uitându-mă la imaginea aeriană de mai sus şi încercând să-mi adun amintirile, cu siguranţă intrarea bisericii era într-un unghi mai drept către Calea Moşilor, înspre Corbeni? Dacă îmi aduc bine aminte, în faţă era o mică zonă liberă, care servea cred aceloraşi scopuri că şi cea din faţa bisericii Silvestru. Îmi amintesc că acolo era parcat în permanenţă un Wartburg. Cred că pe partea opusă străzii, într-un spaţiu liber între case se amenajase un mic parc. Era o zonă dincolo de Calea Moşilor în care nu prea mă avânturam, deşi în părculeţul respectiv îmi făcusem prieteni. Adevărul este că nu sunt sigur de locaţia părculeţului, poate că era în dreptul străzii Popa Petre. Dacă cineva dintre vizitatorii sitului are informaţii, poate poate preciza.

Din Str. Olari se putea lesne ieşi spre parcul Izvorul Rece, fost Pake Protopopescu. Totdeauna acel mic cerc de verdeaţă înconjurând (fosta şi frumoasa) fântână arteziană mi s-a părut extraordinar de frumos. Uneori petrecem cu mama acolo un ceas sau două, mai târziu, prin timpul liceului şi după, mă opream pe vreo bancă venind din oraş. Poate greşesc, dar nu cred să existe ceva similar în Bucureşti. Înlocuirea fântânii cu statuia lui Bălcescu, o urâţenie demnă de Cartea Recordurilor, e dureroasă. Demn de amintit este restaurantul Izvorul Rece de alături unde pe vremuri se mânca o iahnie de fasole cum nici în armată n-am apucat, la un preţ derizoriu. Restaurantul avea şi o grădină mică, între ziduri, aşa încât soarele nu prea răzbătea, locul fiind o oază de răcoare chiar şi în cele mai calde zile de vară.

Mai în jos urma intersecţia cu strada Popa Petre. Locul era intens circulat pietonal datorită prezenţei câtorva magazinaşe. Fotografia de mai jos este făcută privind către Republicii, la doar câţiva metri de intersecţia ce se afla la dreapta. De la poartă metalică din colţul drept, înaintea blocului ce a supravieţuit mai urma o clădire cu două etaje cred, nu îmi aduc aminte precis. Ce îmi amintesc însă este că acolo stătea o colegă de grădiniţă, undeva la etajul unu? Mi-au rams în minte cornurile de 40 de bani, extraordinar de gustoase, pe care maica-să le tăia longitudinal şi le ungea cu unt şi miere şi pe care ni le oferea împreună cu o ceaşca de cacao cu lapte, dar mai ales feliile imense tăiate dintr-o pâine rotundă, pe care punea cu dărnicie un strat gros de magiun de prune în care erau o mulţime de mieji din sâmburi sparţi, ai căror vag gust amărui se împletea cu dulceaţa magiunului. În satul lui taică-miu, mătuşă-mea îmi ungea magiunul pe o scovergă caldă, şi punea deasupra mieji de nucă, de nu mă mai săturam mâncând.

În planul îndepărtat al fotografiei se vede o clădire mai înaltă, un bloc de apartamente ce, după stil, cred a fusese construit în perioada interbelică. Clădirea era solidă şi cred că avea apartamente frumoase, dar după felul cum era amplasată nu a putut fi salvată. În dreapta ei se vede un spaţiu gol între câţiva plopi, şi gol a fost de când îmi pot aminti şi până la demolare. O vreme a fost doar teren viran, apoi s-a încercat amenajarea unui parc, s-au adus câteva bănci, dar pentru oarece motive tot mai mult a teren viran arăta. Imediat după, până la prima casă, dacă nu greşesc, a fiinţat nu pentru multă vreme atunci pe la începutul anilor 1960 un depozit sau cam aşa ceva, de cartonaje, punct de maximă importanţă pentru mai toţi băieţii de vârsta mea. Rula pe atunci un film ce făcuse furori în Bucureşti, “Elena din Troia”, versiunea Hollywood din 1956 a lui Homer. Aşteptând la o coadă absolut imensă, într-o seară am apucat să întru cu ai mei la grădina unui cinematrograf de pe bulevard, pe partea stânga cum cobori spre Cişmigiu – nu îmi amintesc cum îi zicea. După câteva zile, un alt puştan de pe Venerei, culmea, pe care-l chema Ene (pariez împotrivă oricărui lingvist că este variantă nord-Dunăreană a lui Enea/Aeneas, sau poate chiar sursa, Troia fiind un aşezământ trac) apare purtând pe faţă o mască de carton replicând tăietură căştilor purtate de războinicii din film. Bineînţeles că ne-a făcut praf pe toţi de parcă ne lovise criză existenţială. Am încercat cu toţii se ne încropim măşti la fel, dar degeaba, a lui era dintr-un carton perfect adecvat scopului respectiv. După o vreme, cedând presiunii colectivului, ne-a destăinuit sursa de materie primă. A urmat o invazie mai ceva că în Homer, cei de acolo se amuzau copios punându-se la mintea noastră şi cerându-ne cu insistenţă să vadă produsele finite. Cred că ar fi ieşit cu un ninus important în gestiune dacă moda măştilor Homerice nu ar fi trecut tot la fel de repede precum a izbucnit.

Intersecţia cu Popa Petre:

Cu mulţi ani înainte în locul atelierului “Foto” era unul de remaiat ciorapi de damă. Cifra “1” din fotografii arată acelaşi perete al clădirii respective.

La parterul clădirii din imaginea din dreapta jos, în dreptul dubiţei albe, erau câteva magazine, o alimentară mică, un centru de pâine, şi nu mai ştiu ce. Odată mama mi-a dat un leu şi m-a trimis să-i cumpăr de acolo (un kilogram de) sare, iar eu m-am întors acasă cu o punguliţă în care era cam două linguri de zahăr. Mare diferenţă! În anii aceia în care salariile erau cam de 700-800 de lei, sau chiar mai mici, leul era mare şi feroce, şi mai totul se putea cumpăra vărsat sau la bucată. Tata, care pe atunci fuma foarte puţin, mă trimetea să-i cumpăr de doi lei un snop de 5 ţigări Snagov, zahărul, sărea, făină, mălaiul se cumpărau vărsat, la gramaj, uleiul direct din butoi turnat în sticla mai mare sau mai mică adusă de acasă. Tunsul la frizeria lui nea Zisu, pe colţ la intersecţia cu Venerei, costă un leu plus 25 de bani bacşiş, bomboane îmi cumpărăm cu o monedă de 50 de bani având gravat pe avers un fierar şi o nicovală. Bomboanele erau de multe ori puse într-un cornet dintr-un petec de ziar, vara începeau să să topească până apucăm să le ronţăi, se lipeau între ele şi de hârtie aşa încât bomboana era introdusă în gură împreună cu o bucăţica de “Scînteia” (atât de mult era iubită publicaţia!) – dar ce bune erau!

Calea Moşilor înspre Obor, intersecţia cu Venerei, se vede strada în colţul din stânga jos:

Cam un dreptul stâlpului stăteau tanti Miţi şi tanti Bebe, bătrânele matusalemice ce vindeau borş, iar camionul cu capotă ridicată este în dreptul colţului cu Oltarului, la Odobeşti.

Principalul este că produse se găseau din belşug şi nu erau cartelate. Măcelăria de lângă nea Zisu, unde o însoţeam de multe ori pe mama, era plină, jumătăţi de vaci şi porci atârnau în cârlige şi măcelarul îţi tăia direct din halcă de unde ţi se părea ţie că arată carnea mai bine, apoi o porţiona pe nişte butuci uriaşi mânuind o secure mică, ciudată, ce semăna cu cea din poza cu Preda Buzescu din cartea de citire. La mezelărie găseai tot ce doreai, o şuncă de Praga fibroasă şi cu margine de grăsime şi uneori şoric, muşchi ţigănesc, parizerul era extraordinar de bun, şi Kaizerul care îmi plăcea la nebunie, gros cam de o palmă, cu straturi alternânde de grăsime şi carne. Culmea, când soia a început să fie adăugată în salam toată lumea îl înjura necontenit pe Ceauşescu, iar acum se delectează la maximum cu mezelurile cumpărate de la supermarket, ce conţin mai multă soia decât carne, nemaivorbind de alte aditive.

În piaţa Rosetti, în colţul dinspre “Ciufulici” (erau nişte colivii cu păsări în vitrine, tata mereu îi zicea “vitrina cu păsărici” şi-l pufnea râsul, au trecut mulţi ani până mi-a picat fisa) era o alimentară unde există o tejghea mare şi înaltă, în semicerc, în care erau îngropate câteva cazane unde fierbeau crenwurşti. De multe ori opream acolo cu ai mei, crenwurştii se seveau în nişte tigăiţe mici, metalice, ce avea pe margine o cupă în care se punea muştarul sau hreanul, după alegere. Pe celalat colţ, la “Peştera”, se serveau raci, o grămadă piramidală ridicată pe un platou, la Compescaria (mai târziu Deltă Dunării), la restaurantul de la “balcon” mă ducea tata să mâncăm o bucată de mourn sau nisetru, la bufetul patinoarului “23 August” pe atunci neacoperit se serveau tartine cu batog sau icre de Manciuria – adică se găsea de toate, chiar şi “delicatese”, produse de care generaţiile următoare nici măcar nu au auzit. Coşmarul cartelei şi a cumpărării pe puncte, aşa cum de multe ori mi-a povestit mama (în 1985 când am plecat din ţara încă mai avea o cratiţă cumpărată astfel) se terminase de oarece vreme, România începuse să prospere şi să-şi deschidă ferestrele către vest. Aici, în SUA, am găsit reviste “National Geografic” şi “Life” din acei ani, în care România era prezentată numai la superlativul absolut. Uneori mă gândesc că dacă Dej ar fi trăit încă zece ani, sau dacă Maurer l-ar fi urmat la şefia ţării, poate altul ar fi fost destinul României decât reîntoarcerea la cartele şi mizerie.

La parterul blocului de vis-a-vis, există o tutungerie, unde odată tata a câştigat la Pronosport – din păcate nu premiul cel mare, ci unul mic de tot. Ne-am dus să-l ridicăm de undeva de pe Calea Victoriei, chiar lângă magazinul Fortuna. Nu au fost bani ci câteva obiecte, pe care văzându-le tata a izbucnit în râs. Eu ţin minte un creion lat şi roşu, de tâmplar, şi un “Iliuţă-Pronosport”. Nu am găsit o imagine cu respectivul, că l-aş fi prezentat aici. Cert este că pe mine respectivul Iliuţă m-a entuziasmat cumplit, era şi normal, mai apoi a devenit o prezenţa “de-a casei”, şi când am plecat din România încă îl mai aveam.

A două mare intersecţie înspre Obor era cu strada Traian. Câţiva paşi mai înainte, pe partea stângă, era un teren, mai mult loc viran, cam cât o jumătate de teren de fotbal. Acolo, pradă unei neînţelegeri ce a durat până ce am mai crescut şi m-am apucat de pescuit, mă opream privind la câţiva indivizi performând cea mai ciudată chestie pe care o văzusem până atunci. În cuvintele de acum, făceau antrenament pentru o competiţie sportivă ce ulterior a dispărut: lansarea la punct fix cu mulinetă. De eram cu mama, mă grăbea, dar când se întâmpla să fiu singur, pierdeam câte o oră privind spectacolul acela ciudat. Ştiam eu ce-i aia undiţa şi lansetă, dar ce-i apucase pe respectivii să pescuiască pe acel loc de pământ bătătorit, nu puteam înţelege. De fapt, acolo era o sucursală a asociaţiei de pescari şi vânători sportivi, era şi o vitrină cu câteva păsări împăiate, iar pe cealaltă parte a străzii trebuie să fi fost birourile, într-o casă joasă, doar parter, unde tot aşa, erau câteva păsări împaiate. Ţin minte ca era şi un depozit de (imi explicase mama) amoniac, uşa era permanent deschisă, puteam vedea nişte damingene foarte mari până la jumatate în coşuri de răchita. Mirosul era extraordinar de greu, îmi ţineam respiraţia şi o luam la fugă pe cei câţiva metri, era cumplit.

Am găsit această veche fotografie a zonei Foişorului:

Sunt foarte sigur că 1 este Biserica Silvestru, 2 este Odobeştiul, iar 3 simigeria de la intersecţia cu Traian. Casele 4, 5, 6, 7 încă mai există, bănuiesc că şi altele dacă cineva are răbdare să caute cu atenţie:

Strada Traian venea dinspre Foișor. De la mine de pe Venerei se ajungea numaidecât la Turnul Pompierilor, mergând în continuare pe strada “Zece Mese” (cred că vine de la o fostă cârciumă ce era înzestrată cu atât de multe mese), deci foarte aproape. Până la Traian era ceva de mers – dar iarăşi de la intersecţie până la Foişor ajungi numaidecât. E un fel de triunghi. Străzile din jurul Foişorului şi piaţa, mi s-au părut întotdeauna foarte frumoase. Unele încărcate de sus până jos de iederă, erau absolut superbe. Am vizitat muzeul o singură dată împreună cu părinţii, bănuiesc că abia se deschisese, nu cred că eram încă la şcoală. Am urcat până sus şi am privit Bucureştiul. Ţin minte că era o zi de vară, zi limpede, se vedea până foarte departe deşi Foişorul nu apare a fi prea înalt. Liniştea locului a fost drastic alterată de înfiinţarea în piaţa Foişorului a unui capăt de autobuz, nu mai știu care; Karosele cu motoare Diesel, formidabile mașini de altfel, trecute prin multe şi care au făcut faţă cu brio tuturor vicisitudinilor sorţii, scoteau nori de fum negru, mirosul de eşapament devenea insuportabil, asfaltul se dregrada mai ales vara când făcea valuri, mai repede decât se efectuau reparaţiile. Bănuiesc că pentru locatarii din casele pieţei a fost un coşmar greu de descris.

Am găsit pe internet o imagine veche, cred eu, a intersecţiei Moşilor – Traian. Mai precis a casei diagonal opusă blocului în care stătea Mariuca:

Intersecţia Calea Moşilor cu Traian. În imaginea mărită se vede în dreapta colţul simigeriei cu copertină:

Priviţi cu atenţie, poate măriţi fotografia pentru o mai bună observare a detaliilor. Coşul de pe acoperiş şi cele două aerisiri de pod sunt identice şi amplasate identic, la fel şi spaţiul gol după cea de-a treia fereastră pe latură din dreaptă. Clădirea a fost lărgită, la etaj s-a făcut acea fereastră dublă în arc de cerc (nu ştiu arhitectură, nu am vocabularul de specialitate al acestei arte), grilajul balconului a fost refăcut, dar e aceeaşi clădire! Mai mult, se vede o turlă de biserică ce nu poate fi decât Silvestru. În line dreaptă de la această clădire până la biserică sunt cam 200 de metri. Mai mult, colţul dintre Moşilor şi Traian din imaginea din stânga în partea dreaptă, clădirea cu copertine, s-a prezervat perfect până la demolarea străzii. Dacă îmi aduc bine aminte, chiar şi mecanismele de fier pe care se întindeau copertinele respective încă existau, nefuncţionale, scheletice şi mâncate de rugină.

Colţul cu copertine era formidabil – de fapt toată intersecţia era formidabilă! Acolo există o simigerie/patiserie, care mai târziu a fost reprofilată doar pe patiserie. Simigerie în toată regulă unde cumpărai seminţe de dovleac prăjite, alune de tot felul, migdale, seminţe de pin, dovleac copt, mieji de nucă. Cred că la acea vreme era încă proprietate privată. Se găseau şi pateuri şi plăcintă cu brânză sau carne. Şi încă ceva: mieji de nucă înşiraţi pe o aţă, care cred că erau cumva lăsaţi o vreme (sau poate fierţi) într-un amestec de miere în care se punea şi vanilie, nu ştiu, miroseau parcă a vanilie un pic, şi aveau pe ei un fel de glazură uşor translucentă/albicioasă, dar sigur nu era zahăr. Extraordinar de buni! Nu cred că am trecut vreodată pe acolo cu mama fără să o trag după mine înăuntru. Era imposibil să mi se opună, şi nu aş fi cedat pentru nimic în lume.

Pe colţul opus, lipită de blocul Măriuchii, era o cofetărie. Atracţia simigeriei era însă atât de uriaşă, încât nu am intrat în cofetăria respectivă de prea multe ori. Avea totuşi ceva special. Din stradă, adică chiar din colţul clădirii, trecând pragul, coborai o treaptă sau două, podeaua era sub nivelul străzii – bănuiesc că de vechime. Am o foarte vagă amintire, dar cred că era şi o băcănie, ce ulterior o fi fost desfiinţată. În acea băcănie cred că eram odată cu mama, cumpăra ulei vărsat, venise cu sticlă de acasă. Lângă butoiul de tablă erau şi saci cu făină, orez, mălai, mi-a rămas în minte imaginea cupelor (există de fapt o denumire pentru aceste cupe) ca un cilindru cu mâner, şi cu capătul tăiat în unghi, înfipte în conţinutul fiecărui sac. Tocmai apăruseră în comerţ sticlele de ulei de un litru, acelea cu etichetă pictată direct pe sticlă. Am în minte o frântură de conversaţie a mamei cu o altă femeie, în care se plângea de faptul că uleiul de la sticlă era extrem de subţire, şi că e bun doar de salată, de gătit în nici un caz. Noi aveam în permanenţă acasă un bidonaş cu ulei de măsline, acum mă gândesc că avea vreo trei litri, dar nu pentru salată sau alte aplicaţii cusinale, ci doar pentru tata, care în fiecare dimineaţă bea pe stomacul gol câteva înghiţituri, nemâncând apoi nimic cam o oră. Avusese un început de ulcer ce înflorise pe vremea cînd a fost trimis la muncă forţată, uleiul de măsline era singură recomandare medicală, şi a făcut minuni. După o vreme tata nu a mai avut niciodată, nici un fel de problemă cu stomacul. Recomand cu căldură acest tratament tuturor ce vor să-l urmeze.

Şi iată-ne în faţa cinematografului “Moşilor”, templu al culturii, care templu, din nefericire, se pare că nu a fost imortalizat în nici o fotografie. Adevăratul centru de popularizare a culturii în rândul maselor se voia casa de cultură de peste drum, unde în anul întâi de liceu am învăţat primele două acorduri de chitară, după aceea am luat-o de capul meu. Profesorul era un tip ce se recomnda avocat, şi care era un mare admirator al muzicii indiene. Nu prea se potrivea cu Led Zeppelin şi Peter Green.

Casa de cultură de vis-a-vis de cinema Moşilor:

Adevărata activitatea însă era la cinematograf, nemaivorbind de faptul că acolo am intanlit pentru prima oară în viaţă tractorul “Universal 650”, roşu, superb cu vopseaua strălucind, parcat la bordură chiar în faţă intrării. Trebuie să fi fost deja la şcoală pentru că am citit numele modelului. În care ţara din lume mai vine tractoristul la film, călăre pe tractor, în mijlocul oraşului, şi parchează nonşalant, cu faţă luminată de un zâmbet că “a la baiatu’ din filmu’ ăla”!

Cred că fotografia arată partea de stradă opusă cinematografului Moşilor, câţiva paşi după colţul cu cofetăria. Mă poate corecta cineva?

Dar filmele… Comoara din Lacul de Argint, Winnetou, Scaramouche, Cartouche, Cavalerul Pardaillan, Căpitanul Fracasse, Misterele Parisului – ei, ce ziceţi? Păi n-avea dreptate tractoristul să lase naibii totul şi să tragă o fugă cu tractotul? Mama mă ducea şi la altele precum Codin şi Comoara din Vadul Vechi, care pe mine şi pe tractorist nu ne entuziasmau deloc, eu voiam să-l văd pe Pierre Brice cum îi lichidează pe bandiţi şi pe Gerard Barray cum se bate în duel cu cinci adversari deodată. Toata liota de copii ne adunam în primele trei rânduri, claie peste grămadă, şi preţ de o oră şi jumătate întreagă lume se reducea la pătratul de pânză din faţă noastră, de la care nu ne puteam luă ochii. Efectul filmelor de capă şi spadă şi-a făcut imediat efectul în felul cum ne organizăm joaca. Dacă nu aveai sabie, erai un nimeni, o nulitate ce trăia degeaba pe pământ. Drept care am început a “împrumuta” beţele de hartă (pe vremea aia şi mai apoi, elevii aveau la şcoală teme care le cereau să deseneze hărţi – drept care ştiau că America este un continent iară nu o ţara) pe care Liliana le ţinea într-o boxă în pod, beţe subţiri, lungi şi drepte, care doar puţin cioplite cu cuţitul de bucătărie semănau perfect cu săbiile din filme. Un capac găurit de la un borcan de compot, gaura prin care trecem apoi băţul, închipuia gardă, şi aveam la dispoziţie o sabie super. Din păcate părinţii şi vecinii tăbărau pe noi în permanenţă şi ne confiscau operele de îndemânare artizanală, crezând că am fi putut, în joacă, să ne scoatem ochii sau să ne producem alte leziuni grave. Aşa că operaţia de “împrumut” al unui alt băţ de hartă se repeta, până când m-a prins Liliana. Finalul a fost brusc, neaşteptat, şi mai degrabă neplăcut.

De cealaltă parte a străzii parcă mai erau o papetărie/mercerie, un magazin de cupoane (adică bucăţi de stofă sau alte materiale textile rămase din balotul original, iară nu bucăţi de hârtie cu care poţi deduce o sumă din preţul unui produs), o cârciumă pe partea cinematografului, o librărie, cu alte cuvinte, intersecţia era un centru comercial.

Unul dintre sporturile preferate ale tatei era boxul. Mai sus, spre Obor, pe partea stângă, se afla un loc viran, năpădit de pomi. Cred că era al clubului “Voinţa” sau aparţinea de acest club. Acolo, vara, în aer liber, se instala un ring de box. Audienţa stătea în picioare, în jurul ringului. Tata m-a dus de câteva ori, dar eu preferam să cotrobăi prin cotloanele curţii respective, printre pomi şi tufişuri. Nu mi-a plăcut niciodată boxul, nu am înţeles ce-i nobil în sportul ăsta.

Nu pot să nu mă opresc asupra retaurantului “Petrila”. Parcă reţin, dar nu mai ştiu ce şi cum, că pe atunci o ciorbă de burtă costa acolo 80 de bani!

Restaurantul (de fapt o bombă în toata regula) Petrila:

Din fotografia respectivă lipseşte din păcate lucrul cel mai important, sau mai bine ar trebui să folosesc pluralul, că erau doi – leandrii plantaţi în hârdaie mari de fiecare parte a intrarii. Unul alb iar celălat de un roz mai închis un pic decât fundiţele pentru noii născuţi de gen feminin, stăteau acolo atât timp cât vremea bună permitea. Aşa cum se vede şi în fotografie, acolo, înspre Obor, strada parcă începea să se mai lărgească un pic. Fotografia este luată dinspre Obor, şi chiar dacă pe partea dreaptă se văd nişte clădiri mai zdravene, pe partea opusă şirul magherniţelor se continua aşa cum se vede mai jos:

Mulţimea şi varietatea prăvăliilor înspre intersecţia cu Ştefan cel Mare era indescriptibilă. Între ele, îmi aduc aminte de o tocilărie (iarăşi!) unde se ascuţeau lame de ras şi brice. Totdeauna m-am gândit la dugheana respectivă pe timpul armatei la Buzău, unde aveam un plutonier major care în fiecare zi aduna în spălător lamele de ras aruncate de soldaţi. Surprinzându-l tocmai când îşi făcea plinul, mi-a explicat că le dădea la ascuţit pentru refolosinţă. M-am abţinut să-i dau adresa de pe Moşilor, şi rău îmi pare!

Intersecţia cu Ştefan cel Mare. În planul îndepărtat se vede Hala Obor. Nu înţeleg de ce fotograful nu a facut poza înainte sau după trecrea microbuzului.

Calea Moşilor dinspre Obor, cam de unde era toneta de îngheţată. Pe stânga, magazinul pentru copii cu sania în vitrină.

Forfota la intersecţia cu Ştefan cel Mare era permanentă şi uriaşă. Cu greu reuşeam să mă desprind de mână mamei, dar când reuşeam, a mea era lumea. S-a întâmplat de câteva ori să mă rătăcesc de ea, dar asta era definiţia ei, pentru că eu mă simţeam că peştele în apă. În fotografia cu dubiţa se vede un magazin Foto-Sport-Muzică în a cărui vitrină era expusă şi o chitară electrică iar înăuntru era o poză mare cu Elvis. Totuşi, la vârstă mea eram nult mai interesat de magazinul de alături, cel chiar de pe colţ, de jucării. Într-o vitrină trona o sanie mare, cu schelet de metal vopsit verde şi scândurile roşii, pe care oricât am încercat să o conving pe mama, nu mi-a cumpărat-o. A mea era toată din lemn, cu şine de metal aplicate pe tălpici. Nu că nu şi-ar fi făcut perfect treaba, dar nu era vopsită în verde şi roşu! Erau acolo tot felul de jocuri, “Piticot”, “Nu te supără frate”, “Marocco”, unele de segmente din plastic ce se îmbinau în construcţii stranii potrivit imaginaţiei fiecăruia, nici nu le mai ştiu – cam cu asta se distrau copii pe atunci, şi nu era de loc rău. Pe cealaltă parte a intersecţiei, parcă era un magazin destul de mare (sau aşa mi se părea mie) de stofe? Am intrat de câteva ori acolo, dar nu îmi amintesc precis – era un magazin plictisitor! Oricum, interesant nu era magazinul, ci ceea ce se află în faţa lui, pe trotuar: o gheretă de îngheţată. Acolo se vindea îngheţată de vanilie pe băţ, cred că 25 de bani bucata? Îngheţata arăta că un cilindru, foarte aromată, şi foarte îngheţată, în comparaţie cu cea aproape fleşcăită cum se nimerea să cumpăr ceva ani mai târziu, de-mi venea să o arunc în cap vânzătorului. Când muşcai, în secţiune dinspre băţ, care era tot rotund în diametru şi foarte subţire, că un pai de grâu, se formau nişte raze, un fel de steluţă – aşa era de îngheţată compoziţia respectivă.

Intersecţia era locul unde aveau loc tot felul de evenimente majore. De 1 Mai, mă ducea mama să văd “defilarea”, adică formaţiunile de muncitori ce se adunau în coloane, trecând hotărâţi şi entuziasmaţi la culme, cu fruntea sus şi privirea aţintită în viitorul de aur, exprimându-şi adeziunea deplină la toate cele, îndreptându-se către şosea, spre Piaţa Victoriei. Foarte mulţi mai luau câte o pauză şi ni se alăturau nouă, privitorilor, în jurul meselor cu crenwurşti şi multă bere, pentru refacerea avântului revoluţionar. Adunam cât de multe steguleţe de hârtie puteam, pe care mai apoi le schimbam cu ceilalţi copii pe capace de bere, bile colorate, şi alte bogăţii inestimabile. Un eveniment cu totul aparte a fost sosirea şi expunerea balenei “Goliath”. Cum ieşeai de pe Moşilor, în stânga, găsiseră respectivii o încăpere lungă şi destul de îngustă, poate că o fi fost o magazie (lângă o cârciumă de-i zicea “Hanul Obor”, care cred că fusese chiar han, pentru că într-o escapadă de recunoaştere evadând într-o zi de lângă mama îi descoperisem de fapt curtea din spate unde erau lăsate căruţele şi caii muşteriilor veniţi la Obor cu produse) unde au expus cetaceul. Era iarnă şi foarte fig, am ajuns acolo cu ai mei seara, ţin minte că era întuneric afară. Eram deja îngheţat bocnă, şi a trebuit să aşteptăm afară la o coadă cum nici în anii următori nu se forma la măcelarii. Într-un final am intrat, primul lucru de care îmi amintesc a fost un borcan mare de sticlă în care era un ochi al balenei. Oamenii mergeau foarte încet înconjurând balena, era că şi cum ar fi înconjurat un catafalc aducând un ultim omagiu decedatului, dar cei de acolo erau curioşi şi zgomotoşi, “lume, lume vino şi te miră” – şi veneau oameni din tot Bucureştiul. Poate pentru că-mi îngheţaseră picioarele şi mi se făcuse foame, impresia făcută de biata balenă asupra mea a fost extrem de limitată. În drum spre casă, ne-am oprit la Odobeşti, acolo ne-am întâlnit cu o familie prietenă, discuţia s-a învârtit bineînţeles în jurul balenei, iar eu m-am dus şi m-am proţăpit în faţă orchestrei ce cântă un şlagăr la modă, “Pepita de Majorca”.

De cealaltă parte a Şoselei Ştefan cel Mare începea Împărăţia Oborului. Cel pe care mi-l amintesc eu avea trei secţiuni majore. Partea dinspre Hală era piaţă de verzituri. Apoi, înspre Şoseaua Colentinei, urma o secţiune ce aparţinea în majoritate olarilor. Ceramică de tot felul, dar mai ales un spectacol pentru care trebuie să mulţumesc cerului pentru şansa pe care am avut-o de a-l vedea. Acolo, într-o lărgire a locului, jucau Căluşarii adevăraţi, nu de la brigada artistică a casei de cultură. Ţărani veniţi din pământurile Olteniei, care jucau la fel acasă, la horă în sat. Odată a fost o trupă ce avea cu ei şi un puştan ceva mai mare decât mine, costumat în toată regula, cu ciomag şi clopoţei înfăşuraţi pe gambe – cât l-am invidiat! Îl ridicau pe umeri, juca şi el la fel că ceilalţi. Costume adevărate, făcute de casă, albul care nu mai era alb ca pe scenă sau la televizor, unii cu zorzoane mai jerpelite, cu opinci târşuite şi roase. Aveau lăutarii lor, de fapt asta este mult spus, uneori era doar o vioară. Jucau, se odihneau, jucau iar, şi tot aşa ziua întreagă. Lumea le arunca bani. De fiecare dată stăteam şi mă uitam pierzând noţiunea timpului, mama mă lasă în pace.

A treia secţiune era chiar spre Colentinei, şi a dispărut odata cu modernizarea străzii. Acolo erau un fel de barăci joase şi lungi, unde profesau tot felul de meseriaşi: tinichigii, împletitori de coşuri şi rogojini, lăcătuşi, ciurari. Dacă vremea era bună, mulţi lucrau în faţă atelierului, unde de altfel erau expuse şi mărfurile. Chiar înspre stradă era – bineînţeles – o patiserie, cu mese înalte, rotunde, fără scaune, şi blatul de marmoră cu multe vinişoare maronii. Pateurile, formidabile.

Hala mi se părea imensă. Ajungeam înăuntru mai ales iarna însoţindu-l pe tata, principala cumpărătura fiind fructe sau brânză. Erau mere Jonathan, frumos aranjate în trunchiuri de piramidă, la nişte preţuri exorbitante: 10-12 lei kilogramul. Nu ştiu câţi dintre copii de azi au avut vreodată ocazia să muşte dintr-un măr Jonathan. Acum vreo patru ani eram în piaţă la Crângaşi, tot aşa, mă uităm după fructe. Pe multe tarabe erau mormane de mere, toate etichetate cu numele celebrului soi. Ei bine, nu aduceau nici pe departe cu aceste mere parfumate şi dulci, am şi avut o discuţie contradictorie cu câţiva ţărani (?) – sunt convins că ştiau prea bine că înşelau lumea, dar asta-i comerţul liber în România, unde legi stricte privid “deceiving advertising” nu există, neam.

Doar o notă scurtă, de la Obor înainte pe Colentinei, imediat după podul peste râu în dreapta, era “Zahanaua Colentina” – excelentă cârciumă, îngropată în verdeaţă, unde am ajuns de cateva ori dus de tata, să ne delectam cu maţe de miel, măduvioare, momiţe, creier, fudulii, şi toate celelalte organe făcute la meserie pe grătar, de nu cred ca mai exista un loc asemanator în Bucureşti, şi nici acum nu se află.

Tot la Obor se mai făcea Târgul Moşilor – adică pentru puştani ca mine, hoţi de buzunare, şi jucatorii de “uite popa, nu e popa”, raiul pe pământ. Despre el, poate într-un episod viitor.

articolul foloseşte fotografii de Dan Vartanian şi imagini aeriene şi stradale Google. De asemenea, au fost luate imagini de pe site-urile Idei Urbane şi Oraşul lui Bucur.

La Tortilla, pe Ion Mihalache

La Tortilla e un fast-food mexican care s-a deschis pe 1 Mai (adică Ion Mihalache), în locul fostului La Cărbuni, fost şi Papa Ştrumf. La Tortilla a avut deschis şi undeva pe lîngă Piaţa Unirii – nu ştiu unde.

Încă nu mi-a fost chiar atît de foame încît să-mi iau ceva de-acolo, dar n-arăta rău.

Sper să meargă bine; La Tortilla se găseşte pe colţ, acolo unde strada Jitia dă în 1 Mai, în apropiere de intersecţia cu Dr. Felix/Banu-Manta.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

concediu de vară la fast-food

Mîinile harnice sînt îndreptăţite să se odihnească oleacă.

La Cărbuni o să aibă închis toată luna lui August.

La Cristi – doar săptămîna viitoare.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

momentul cînd se duce pe rîpă o afacere

… e atunci cînd clientul ia prima plasă.

  • E atunci cînd o patiserie Fornetti rămîne fără pateuri cu telemea la o oră de vîrf: mai treci data viitoare pe-acolo?
  • E atunci cînd o covrigărie bună se mocăie şi coada e prea mare: nu-ţi mai faci drum şi mîine pe la ei, pentru că nici mîine n-ai timp de pierdut.
  • E atunci cînd o măcelărie rămîne fără carne de mici sîmbătă dimineaţa…
  • E atunci cînd o brutărie nu mai are pîine proaspătă seara…
  • E atunci cînd hotărăşti să ţii închis restaurantul duminica…

… e atunci cînd îţi încalci, deci, partea ta de înţelegere: aceea de a oferi serviciile pentru care te căutau clienţii.

Aşadar, să vedem cine se duce-n jos:

  • dacă ţineţi minte, am pomenit în vreo două rînduri de Teriyaki, fast-food-ul japonez din Mall-ul Rahova. Îşi lăsase-n jos standardul de calitate, şi mai nou e închis. Chiar dacă mai vrea să deschidă, mai poţi avea-ncredere-n el?
  • ‘cu prilejul inventarului la şniţele, cantina s-a închis definitiv’ – chestia asta aţi citit-o la Ilf şi Petrov. Cu prilejul vacanţei de vară, La Cărbuni – bag-sama – a rămas în vacanţă definitiv.
mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Lucruri care nu mai sînt ce-au fost

De-a lungul vremii am recomandat fel de fel de lucruri bune – ştiţi. Dar lucrurile se schimbă – şi e corect să le înfăţişăm aşa cum sînt ele acum. Aşadar…

  • la Raisa, cozonacii au fost slabi de tot de Paşte. Odinioară le-am lăudat eclereurile, dar sînt – acum – destul de banale. Patiseria lor e uneori bună, alteori nu…
  • nici cozonacul de la Claus nu mai e ce-a fost
  • nu v-aş îndemna să cumpăraţi prăjituri de la Georgi; iar găluştele lor cu prune sînt mici rău în ultima vreme
  • sandwich-urile de la Toscana sînt cu adevărat dezamăgitoare
  • La Cărbuni vinde nejustificat de scump de la o vreme-ncoace
  • pizza de la Cor’tile e… ceva-acolo aruncat pe-un blat care seamănă cu lipia de shaorma
  • Shaorma de la Piaţa 1 Mai e la fel de proastă, indiferent de shaormeria de la care-o iei
  • Teriyaki – fast-food-ul japonez – e slab rău
  • că tot face Mc Donald’s 15 ani de cînd a venit în România: cine-a mîncat Big Mac pe-atunci, nu-l mai recunoaşte în cel de-acum
  • … şi cît de bun era un sandwich de la Gregory’s, odinioară!

Cît despre recomandările cele bunerămîne cum am stabilit

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Din zbor

A’naibii-ntîi aprilie, anu’ ăsta! Am luat o păcăleală clasa-ntîi de la R.A.T.B. – şoferii şi vatmanii au intrat peste noapte-n grevă.

Are Bucureştiul nevoie de-un branding de oraş? O-ntrebare şi un articol de citit pe Hotnews aici.

[…] Bucurestii au nevoie de o strategie de branding onesta, care sa scuture de praf calitatile certe ale orasului si sa accepte senin defectele lui, cele multe care exista.

Avem trafic haotic? Facem un spot in care tratam cu umor si ingaduinta rush hour-ul bucurestean. Avem servicii proaste? Mai facem un spot haios in care ne prezentam asa cum suntem, adica plini de potential, dar de cele mai multe ori nemotivati […] Asa ar putea incepe repozitionarea Bucurestiului ca destinatie de nisa. Pentru ca suntem o destinatie de nisa. […]

Problema ramane totusi una de fond: branding-ul trebuie dublat de actiuni concrete la nivel de primarii, ministere, autoritati. Lectia neinvatata a infrastructurii ne impiedica sa trecem clasa. La fel si neasumarea istoriei recente, o alta problema la nivelul intregii societati romanesti, de altfel.

Ignorarea candida si complice a unor drame precum demolarea cartierului Uranus, de exemplu, si lipsa oricarei initiative de a marca memoria traumatica a zonei in cauza nu fac decat sa amane la nesfarsit impacarea cu istoria recenta, cu noi insine si cu propria noastra imagine despre noi insine. Adica impacarea cu propria noastra identitate.

… şi terminăm, fireşte cu foalele – La Cărbuni a scumpit zdravăn mîncarea: de exemplu shaorma mare, de la 110 la 140.000 de lei vechi… e mult!

miroase a iarnă.

mirosul toamnei e, într-adevăr, fantastic: așa cum se compune și se des-compune din sumedenia de fire și firișoare, fiecare cu izul său!

Și cît de puțin îl mai simțim – doar frunzele ce putrezesc ne mai aduc stîrnesc amintirea că sîntem înconjurați de atîtea pe care nu le mai știm să le vedem.

Cum altfel?

Cum să mai miroasă a toamnă, de pildă, cînd nu mai dăm foc la frunze și la buruienele uscate?

Cum să se mai simtă fumul serii ce te făcea să simți că oamenii s-au întors cu toții acasă, cînd în sobe nu mai ard lemne și cărbuni, ci gaze?

Cum să-ți mai sară inima-n piept, trecînd pe lîngă o fabrică unde se face pîine ori ciocolată ori mezeluri, cînd toate fabricile de azi au zeci de instalații care scot afară aer primenit, fără nici urmă de miros?

În lumea asta a noastră – tot mai curată, mai ecologică, mai sigură – cînd dăm peste vreun lucru cu gust, cu miros, cu viață în el, parcă ne trăznește; ne cheamă la el, ne ademenește, ne păcălește.

Ne schimbăm; schimbarea nu-i rea – schimbarea e progres – doar că uneori omul mai rămîne cîte-un pas în urmă, adulmecînd vreo urmă a trecutului.

Găsii prin arhiva foto a agenției noastre de presă două imagini de iarnă bucureștene, luate acum mai bine de 60 de ani: Doamne, ce țipă frigul, ceața lăptoasă și udeala de pe jos! Doamne, cît de la fel ni-i orașul, prin vremuri!

Doamne, urîtă-i iarna atunci cînd și orașu-i urît.