despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Iar de bine de la Il Cantuccio/La Pergola

Să tot fie a patra – a cincea oară cînd laud Il Cantuccio, fost La Pergola… de data asta pentru noutăţile din meniu (printre altele, ciorbă de fasole în pîine şi un şniţel imens, imens – de vreo 400 de grame).

Îl mai laud pentru că se descurcă bine fără să facă compromisuri la calitate şi la porţii. E drept că a mai ridicat preţurile pe ici-pe colo, dar am văzut şi că la unele feluri de mîncare porţiile au crescut niţel!

Iar criza, aş zice, i-a scăzut cam cu un sfert clientela…

site, aici

ultima dată acolo: vara 2010

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Il Cantuccio/La Pergola: încă ceva de bine

Restaurantul Il Cantuccio, fost La Pergola e – pur şi simplu – un restaurant bun.

Avea o hibă: toaletele; puţine şi destul de murdare. Am văzut cu bucurie că de curînd le-a renovat – şi nu doar atît: a făcut mai multe cabine (aşa că în loc de una sînt trei). Arată foarte bine, sînt foarte curate şi – să recunoaştem – asta contează foarte mult.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

La Pergola / Il Cantuccio: Un loc simplu

La Pergola si-a facut un nume de-a lungul vremii! Poate si pentru ca era singurul loc decent pe o raza insemnata, si chiar importanta: Filaret-Parcul Carol. Poate si pentru ca e un loc marca Dines (cu toate relelele sale, Dines le are cu mincatul!). Sau poate pur si simplu pentru ca, una-peste-alta, chiar se minca bine!
Un lucru pe care n-o sa-l inteleg este re-brandingul inutil. Inteleg renovarile, reamenajarile, dar de ce sa schimbi si firma, daca nu trebuie sa-ti schimbi si norocul? Il Cantuccio de-acum este acelasi lucru cu La Pergola de-nainte (adica mincare zdravana si rezonabila ca bani, servire bunicica si fara mari pretentii). Ce vreau sa spun de fapt? Se maninca si bine, si variat, si zdravan. Poti sa te opresti in fuga, sau sa te relaxezi. Locul? La Gara Filaret, pe-un colt (e ceva trafic pe-acolo, ce-i drept!).

Ca bani: ok
Curat: e-nregula
Servire: la fel

ultima dată acolo: vara 2019

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Victoria Unirii asupra cetățeanului

Am fost și-am văzut minunea – știți și voi, noua amenajare a bulevardului Unirii, pergola mov – și așa mai departe:

Ce poți zice? Nu arată rău, nu este un monument al kitsch-ului; ba chiar – pe acolo pe unde lucrarea e chiar gata, parcă e chiar frumos:

Te face să te gîndești cît de hidos ar fi putut ieși dacă de trebușoara asta s-ar fi ocupat vreun Piedone. Lucrarea e surprinzător de sobră – cu tot cu movul acela – și îngrijit și bine realizată.

Deci, să zicem că e bine? NU, nu e bine!

Nu e bine – transformarea acestui bulevard înseamnă înjumătățirea spațiului verde.

Spațiul între copaci, iarba întinsă, toate au dispărut: s-a construit o arteră generoasă pentru acces auto, flancată de parcări comode, în spic!

Sînt de acord: trebuie locuri de parcare, trebuie separat fluxul auto de cel pietonal, dar este prea mult spațiu lăsat pentru mașini! PREA MARE. Putea fi făcut la jumate, ce mama-naibii; chiar reușeam să împăcăm și capra, și varza! Prea mult s-a distrus!!! Era mult mai bine înainte!!!

Priviți imaginile de pe segmentul încă neafectat de schimbări. Nu vă lăsați impresionați de faptul că este neîngrijit; a rămas așa pentru că nu merită să cheltuiești bani pe întreținerea unui lucru condamnat. Și aici se parca aiurea, și aici se betonaseră locuri suplimentare pentru mașini, dar iarba, iarba era! Copacii nu erau strînși în beton!

Acest inutil și costisitor bulevard ceaușist a fost construit cu dispreț față de om; asta nu înseamnă ca azi, un sfert de secol mai tîrziu, trebuie să facem la fel!

Spațiul alocat pietonilor este, de fapt, mic. Și este otova, totul: vechea împărțire asigura alei separate, cu fluxuri și viteze de deplasare separate, cu loc decent și pentru plimbat căruciorul, și pentru alergat cu bicla!

Și mă mai tem de ceva: că și acest pietonal amărît va fi acaparat de terase, de fel de fel de extinderi ale magazinelor! Este prea mare tentația, și am toate motivele să mă tem!

La doi pași, cum cotești pe bulevardul Decebal, dai peste un trotuar larg, generos, din care a rămas un sfert, pentru oameni!

Tot Decebalul, pînă după crucea cu strada Dristorului, e doar un bar, e doar o terasă! Și oamenii trebuie să se furișeze pe aici, ca pisicile pe lîngă tomberoane!

Oare nu aceeași enitate administrativă – Primăria Sectorului 3 -, care a acceptat extinderea acestor terase în detrimentul pietonului, reface azi bulevardul Unirii? De asta mă tem.

Mă tem și nu înțeleg. Cît de mare este cîștigul în taxe, impozite, locuri de muncă, pentru a justifica acapararea spațiului public în defavoarea CETĂȚEANULUI?

Vă spun un secret: minuscul. Aceste afaceri ar funcționa bine-mersi și dacă nu ar fi lăsate să ocupe domeniul public. Dovadă că în 2000, atunci cînd primarul general Băsescu a demolat sute de astfel de construcții, nu a murit nici un afacerist de foame!

În București – iată – cetățeanul a fost mereu înfrînt; și de socialism, și de capitalism.

Dineş – cine ştie.

… dacă nu am vorbit pînă azi de rotiseriile Dineş, iertare: am uitat. Sînt vreo trei: una la Foişor, alta la Şincai, şi-ncă una la Coşbuc; la şcoala de fete încă n-au făcut.

Pui prăjit, şaorme, sandvişuri, chiar şi dulciuri – n-ai cum să dai greş cu Dineş.

… Dineş se pricepe la mîncare. Pe lîngă rotiserii şi restaurantul din parcul Carol, tot el are şi Il Cantuccio.

Il Cantuccio (căruia mă încăpăţînez să-i zic în continuare La Pergola, ca acum vreo şapte ani) este restaurantul meu simplu preferat. E şi-aproape de mine – sus la Filaret; e şi liniştit; ştiu mîncarea, ştiu oamenii; niciodată nu m-a dezamăgit. Il Cantuccio are un fel simplu şi deschis de-a primii clienţii; n-are cum să nu-mi placă. E şi un loc unde poţi merge-n familie; fetele de-acolo ştiu să se poarte cu copiii foarte natural şi să nu-mi spuneţi că asta nu contează.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

din zbor

o mare bucurie am avut cînd am găsit terasa Livada cu vişini la fel de plăcută şi liniştită; servirea bună, un pic de muzică live – o-ncîntare să uiţi de zgomotul Bucureştiului!

o recomandare din meniul terasei (că-i vară!) La Pergola / Il Cantuccio: pagina cu pizza specială… bun-bun!

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

din zbor: de revelion

Hai c-ar trebui să mă-ntorc la treabă; dar înainte ca să-mi dau seama despre ce aş putea vorbi în 2011, lăsaţi-mă să-ncep cu o laudă – şi-ar fi frumos s-o ţinem aşa tot anul.

Îmi place să şi fac ceea zic; aşa că, atunci cînd vă povestesc despre vreo cofetărie, vreo patiserie sau vreun restaurant – chiar merg şi mănînc acolo. Să tot fi pomenit de vreo şase ori de-a lungul timpului despre La Pergola (căci aşa-i spun şi-acum restaurantului Il Cantuccio, de la Filaret) – aşa că a fost o alegere firească pentru revelion; şi să ştiţi că totul a ieşit foarte bine.

Cunoscînd locul, vă puteţi închipui deja porţiile mari şi mîncarea reuşită; dar chiar îmi aduc aminte cu mare plăcere, în mod deosebit, de friptura de vită cu ananas şi smochine pusă-n farfurie lîngă ciupercile umplute cu un sos de mărar.

Adaug servirea bună, prietenoasă, bunele-intenţii: şi Il Cantuccio s-a ales cu a şaptea laudă.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

2010 – ce am mîncat noi bun

Nu-s prea multe de zis. În 2010 n-am dat peste foarte multe lucruri; cîteva, totuşi, mi-au rămas în minte:

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Un an

simply bucharest, aşa cum îl ştiţi, face un an.

Înainte de asta, arăta aşa; şi mai înainte, a fost un site pe tripod, cares-a pierdut de mult.

Ne-am ales cu ceva, după un an? Să ştiţi că da. Ne-am plimbat prin oraş, am văzut locuri mai puţin ştiute – străzi în trepte, ganguri, străzi ciudate, străzi înfundate, străzi strămutate, ne-am uitat după chestii vechi – că or fi ele ţîşnitori sau capace de canal, am mîncat lucruri simple da’ bune – covrigi, pateuri şi prăjituri, ne-am indignat la vederea nesimţirii publice; dar, înainte de toate, ne-am cunoscut niţel mai bine.

După un an de zile vreau să mă gîndesc la cîteva lucruri – genul de lucruri cele mai-mai – care s-au petrecut pe-aici:

  • Cea mai bună idee pe care-am văzut-o: NORC: ce instrument util de navigat prin oraş la nivelul străzii!
  • Cel mai tare articol pe un blog de Bucureşti: 1964 sau un american la Bucureşti de Alex Gâlmeanu: un adevărat succes de casă pentru povestea fotografiilor făcute de vizitatorul american la noi în oraş!
  • Cel mai bun dintre noi: Raiden – neobositul Raiden; de la care aştept de fiecare dată cu nerăbdare următorul articol!
  • Cele mai bune prăjituri: la cofetăria Constance; pentru că niciodată locul nu m-a dezamăgit.
  • Cele mai bune pateuri-şi-aşa-mai-departe: la Nicoleta.
  • Cea mai bună mîncare: la restaurantul Il Cantuccio (adică La Pergola, că şi acum aşa-l ştim!). Locul unde totul e simplu şi bun; şi asta, în realitate, e tare greu de făcut!
  • Cel mai nenorocit lucru care s-a întîmplat în Bucureşti: construirea gardului de la Mitropolie.
  • Cel mai bun lucru care s-a întîmplat în Bucureşti: încă nu ştiu – dar poate se va-ntîmpla, odată şi-odată.

Mulţumesc. Tuturor.

Celor care aţi comentat. Celor care aţi citit. Celor care aţi dat vorba mai departe. Celor care v-a fost de folos, cîtuşi de puţin. Celor care aţi luat simply bucharest în serios – da’ nu prea mult, ci atît cît trebuie…

Şi celor care scrieţi despre Bucureşti: Alex Gâlmeanu, Radu Oltean, Lucian Vasile, Radu şi Ştefan, Brebe85, Armyuser, Vlahul, Raiden, Bogdan

Ratatouille

Poţi să lauzi ceva de cîte ori este nevoie. Am găsit un ratatouille bun de tot într-un loc unde, în primul rînd, se manîncă: Il Cantuccio (sau după cum îl ştie mai toată lumea, La Pergola; cel de la Gara Filaret!).

Nu-i mare şmecherie să faci, cică, un ratatouille – trebuie dovlecei, vinete, roşii, ardei, usturoi, ceva condimente… Ai putea zice că-i din aceeaşi familie cu ghiveciul; dar la ce restaurant – în afară de cele turceşti – găseşti, de poftă, un ghiveci?

Ratatouille e pitit în meniul de la Il Cantuccio în secţiunea de Garnituri.