despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

în chestiuni patrimoniale

Adrian Crăciunescu ne-a dat, cum se zice, o leapșă. Mă apuc să-i răspund (eu primul) pentru că subiectul e important: anume nevoia de-a avea un Cod al Patrimoniului.

Dar ce-i acela Patrimoniu? De ce-ar trebui păstrat? La ce ne folosește să privim înapoi, cînd putem privi doar înainte? Și mai ales.. ce ne iese nouă din asta?

Multă vreme chestiunile de patrimoniu au fost împărțite între noi și ei. Noi voiam șosele largi, clădiri îndrăznețe, sticlă și oțel – ei voiau să tencuiască maghernițele igrasioase. Noi voiam să fie bine, să producem, să facem bani din industrie – ei susțineau că se poate cîștiga și altfel, din exploatarea judicioasă a naturii…

Și tot așa – mereu un noi și mereu un ei, niciodată dîndu-ne seama că sîntem, de fapt, cu toții în aceeași barcă.

Vedeți voi, patrimoniul are și o dimensiune gingașă, volatilă; e la fel ca Statul: anume e… expresia noastră și a ceea ce vrem noi. Nu-i ceva încremenit…

Și din moment ce nu vrem să avem de-a face cu Patrimoniul, de ce-am blama Statul că nu s-a ocupat să-l îngrijească? căci, doar, Statul face ceea ce-l punem noi să facă.

… de-aceea nici Patrimoniul nu se salvează. Patrimoniul ăsta – care nu e doar maghernițe vechi, ruine, castele, dar și meșteșuguri, stări de fapt – nu e interesant; din păcate, ăsta-i adevărul.

Nu; nu e interesant să salvezi Patrimoniul, atîta vreme cît asta e o luptă dintre „ei” și alți „ei”; nouă nu ne iese – repet – nimic din asta.

Știți? Ca să fie atractiv să salvezi Patrimoniul, trebuie să-ți dai seama că-ți iese ceva: și nu-i vorba doar de bani.

Cred că nu-i de ajuns să fii de partea bună a lucrurilor, ci mai trebuie să știe cît mai multă lume chestia asta. În ultimii ani s-a văzut că este o mare disponibilitate a oamenilor de a se alătura feluritor cauze, doar pentru că sînt împachetate frumos și gîdilă cetățeanul din fiecare. Așadar – judecînd simplu cum mi-e felul – îmi dau seama că pentru a salva Patrimoniul trebuie să fie cîți mai mulți oameni la curent cu… Patrimoniul.

Da – cîți mai mulți oameni convinși că există o cale decentă de a merge spre progres păstrînd și lucruri vechi;  dar și cît mai mulți salvatori care să accepte că trebuie să și renunți la alte lucruri ca să poți progresa; cît mai mulți salvatori care să accepte că oamenii nu-s proști și că nu trebuie să fie luați pe sus.

Dacă e vina cuiva, bine-nțeles că vina e celor care nu s-au prins cum să ceară ca acest acest Patrimoniu să fie salvat: pentru că nimic mai mult nu urăște cetățeanul decît pe acela care se pune în fața Progresului!

Da, oameni buni: împrieteniți-vă cu Cetățeanul; el vi-i prieten, de la el veți avea nevoie de simpatie, el va merge alături de voi atunci cînd veți cere socoteală Statului!

Arătați Cetățeanului că merită să păstrați ceva și ce-i iese lui din păstrarea asta: căci Cetățeanul nu vrea neapărat numai bani, ci Cetățeanul vrea binele; convingeți Cetățeanul că e bine pentru țară, pentru oraș, pentru societate să avem grijă de Patrimoniu – și veți vedea că acest Patrimoniu se va păstra.

A unsprezecea teză a principiilor Patrimoniului e asta: nu Statul va face ceva – ci oamenii: Patrimoniul nu trebuie salvat de răutatea Statului, ci de cea a oamenilor.

„Patrimoniu” este, deocamdată, un cuvînt – nici măcar un concept: trebuie să prindă întîi viață ca să ajungă să fie salvat, mai încolo.