despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

strada Zidarului

Din lucruri mici ies istorii mari! De cîte ori n-am tras învățăminte citind plăcuțe vechi de stradă? Orice tăbliță ruginită ori acoperită, în ani, de vopsea peste vopsea, ne zice o poveste.

… ca asta:

Nu mai căutați strada Zidarului; că nu-i mai zice așa de prin anii 30, să știți. Îi zice Preot Chiriac Bidoianu; e popa care-a făcut, după 1900, biserica Sfîntul Silvestru așa cum o știm azi.

Zidarul cela, nu știu cine-o fi fost; știu că zona-ntreagă abundă de străzi ce amintesc de ocupații și meserii. Străzile de-aici au rămas o plăcere de plimbare, deși cartierul a fost tăiat de lărgirea bulevardului Dacia. Și, ca orice plimbare cu pasul, se cade s-o-nsoțim cu una prin amintiri; așa că v-aș zice să-i recitiți copilăria lui Alexandru Dinu.

Parcul IOR la 50 de ani!

scris de Ando

Cum e normal, trecerea anilor aduce oricărui parc, odată cu dezvoltarea şi maturizarea vegetaţiei, un plus de frumuseţe şi de farmec care, la rândul lor, transmit acel sentiment de tihnă, de statornicie la care jinduieşte aproape orice orăşean.

Şi dacă ne uitam la poza asta de ziar, făcuta în octombrie 1965, apoi la cele de aici, ne dăm şi mai bine seama ce înseamnă patina timpului pentru un parc!

Aşadar, după cum sună afişul Casei Artelor-sector 3, parcul IOR împlineşte jumătate de secol, iar duminică va fi în straie de sărbătoare!

Despre I.O.R. – și-n amintirile lui Alexandru Dinu.

2013: lucrurile noastre bune

Se cade ca, acum, la ceas de bilanţ făcut cu paharul plin pus pe faţa de masă cea bună, să privim înapoi cu mîndrie.

Ne bucurăm că-n fiecare dimineaţă, la ora 7 şi 7 minute, vă putem da cîte una din caricaturile lui Matty. Bijuteriile pline de umor au apărut în „România liberă”, în seria „Una pe zi”, timp de aproape două decenii, pînă-n anii ’80.

Dacă ne-aducem aminte, am început anul bine – Ando a primit aproape 50 de fotografii de la Adrian Mureşan: 50 de fotografii pe care nimeni nu le mai publicase niciodată, cu cartierul Izvor şi cu Piaţa Unirii. Le-am publicat în mai multe părţi:

Mai în primăvară, am început povestea cu Alexandru Dinu; toată povestea copilăriei şi tinereţii sale. Am publicat şi romanul scris de el; iată mai jos toate articolele, în ordine cronologică:

Vara ni l-a adus pe C. D. Mocanu. Aici e altceva – el a rămas cu noi şi ne scrie mereu.

Ni s-au alăturat – în scris – Dan şi Freesys. Stăm bine. 2013 a fost un an bogat.

Dar din păcate, dividende nu dăm.

Alexandru Dinu – la final

Atît am avut, atît am publicat. Mierea s-a terminat – dacă v-o fi de folos şi v-o fi mai uşor, am pus toate episoadele laolaltă, ca-ntr-o carte. Puteţi s-o daţi jos, are cam un mega şi e în format pdf.

La fel am făcut şi cu cealaltă carte – cea rămasă neterminată – Baroc tîrziu. Puteţi s-o citiţi aici.

… cam asta e. Vă mulţumesc pentru răbdare şi sper să vă fi plăcut.

Mierea noastra cea de toate zilele (VIII – ultima parte)

scris de Alexandru Dinu

Iulie

Inainte de liceu, tata îmi pusese la “româna” un preparator care avea ferestrele apartamentului deschizindu-se direct în Cismigiu. Primavara, multimea ghioceilor mă coplesea. Ma ducem la lectie mai devreme cu o ora să-i admir, şi dupa acea terminam meditatia, iar îmi pierdeam vremea cascând gura. A propos de ghiocei, anul trecut, chiar de Paste, eram cu Dan, Gelu, şi nevasta-să Gabriela, la Observatorul Astronomic. Organizasera tipii de acolo un fel de cenaclu, şi Dan avea de cântat nişte studii pentru chitara, productie proprie; dacă Isus Cristos ar fi cântat la chitara, ar fi făcut-o ca Dan. Spre final, apare un tip, cu un vraf de poezele, şi începe a citi. Absolut toate erau dedicate iubitei, împreuna cu care admirase ghiocei, careia-i daruise ghiocei, apoi admirasera din nou cât de frumos stateau ei într-un pahar cu apa, comparând pielea celei iubite cu catifeaua petalelor (nobil, nu ca mine, frunze de loboda!), regretând că nu-i poate darui toti ghioceii din lume, exprâmându-şi cât se poate de plastic tristetea că inflorescentele albe au o existenta atât de efemera, facând publica convingerea lui că dragostea lor va dura cu mult mai mult, vesnic chiar, şi promitând frumoasei muze că la primavara viitoare o să-i daruie iaraşi buchetele de ghiocei, ea să fie absolut sigura de treaba asta, să nu se îndoiasca nici macar o clipa, că el când ia o hotarâre… Şi a ţinut-o aşa, cu puţin mai mult decât o ora, timp în care, în disperare de cauza, Gelu s-a apucat să compuna un careu de rebus. Când l-a terminat şi mi l-a dat, victorios, să-l vad, am constatat că avea în grila de patru ori numele sarmanei flori, chestie care l-au uimit şi contrariat şi pe el în final, tema careului fiind “Derivatele din lapte în alimentatia copiilor în vârsta de până la trei ani”. Sincer să fiu, cred că nimeni, niciodata, nu s-a mai gândit să compuna un rebus pe un astfel de subiect, dar în conditiile date îi puteam acorda lui Gelu circumstante atenuante, şi încă unele puternice de tot. Am iesit cam stresati de acolo, noroc însă că, cu gândul la sarbatori, Gelu a scos din portbagaj doua sticle de vin de tara şi ni le-a dat, mie şi lui Dan, de sufletul mortilor.

Ca tot veni vorba de vin de tara, Rodica, nevasta lui Costică, e de loc dîntr-un sat din Baragan, nu departe de Amara. Când era aproape să nasca, eu şi Costică am tras o fuga până acolo să aducem nişte vin, aşa, de un pahar doua, adică o canistra de patruzeci de litri, doua de douazeci, şi una mica de cinci litrii. Gândul unei iesiri în mijlocul naturii, oricare ar fi scopul final, îti umple totdeauna sufletul de bucurie, fie ea şi efemera, a lasarii undeva, în urma, a controlorilor ITB şi mecanicilor de la “Ascensorul”, a sefilor de birou cu digestie dificila, şi a profesorilor care au ajuns la catedra fără să aiba vre-odată saptesprezece ani şi fără să copieze niciodata la teza la “româna”. Şi oricât de tocit ar fi reversul medaliei, adică praf, tântari, muste, mâini nespalate, şi, dupa caz, mirosuri suave de cocina şi cotet de gaini, n-aş putea zice că am stat vre-odată pe gânduri când a fost vorba de urcat în tren.

Din gara de la Slobozia exista doua posibilitati de a te deplasa înspre satele din jur: cu puţin noroc, autostopul, sau caruţostopul, dupa caz, şi bineînteles, romanticele autobuze IRTA. Oamenii folosesc însă tot vechea denumire, şi spun că iau RATA ca o alta notiune pentru autobuz, pentru ei aceasta neînsemnând sigla unei intreprinderi.

Universul ratei este, ca toate universurile de altfel, imposibil de cuprins într-un contur precis. Autobuzul TV, prafuit, ruinat, stors, strivit, sau din contra, dilatat parcă, atunci când vezi cât poate încape în el, este poate simbolul cel mai reprezentativ şi umil în acelasi timp, al ruralului. Înjurata la cel mai înalt nivel de professionalism atunci când este asteptata să te duca unde ai urgenta nevoie, şi nu vine, rata are aparitiile cele mai surprinzatoare cu putinta, orarul oficial fiind o chestie nu numai inutila, ci chiar o injurie adusa imaginatiei şi nobilei nonşalanţe a soferilor. Când, în fine, se arată gâfâind, ea genereaza instantaneu o simfonie întreaga de îndemnuri cu vaste evocari genealogice, ce vin din doua sensuri opuse, odată din maşina către cei ce vor să urce, şi bineânteles din afară, către cei ce vor să coboare. Accesul în autobuz, dupa o matura şi inteligenta opinie, se face doar pe uşa din fata. Obisnuitii casei nu au probleme, se descurca nemaipomenit, pentru că au învatat dintr-o îndelungata şi bogata experienta o multime de trucuri şi de smecherii, dar nişte neinitiati ca mine şi Costică, nu prea au sanse. Cum faceam, cum dregeam, că toată lumea din jurul nostru se urca, iar noi, în afară de ghionturi în coaste, nimic, nici macar nu reuseam să ajungem la scara. În comparatie cu ce se întâmpla acolo, ITB-ul este pentru echipa de juniori, păi în autobuzul “31”, orice ai zice, nu sunt papornite, şi desagi cu gaini, şi damigene, şi saci cu porumb şutit de la colectiva şi dus în târg să mai faca şi omu’ un ban, chestie de înteles de altfel. Şi oricum, la autobuzele ITB ai mai multe usi de care să te folosesti, nemaivorbind faptul că, în disperare de cauza, poţi stai agatat pe scara. Într-un final, când ne-am vazut urcati, am aflat reconfortantul amanunt că soferul a dat o fugă până la un cumnat care are botez, da’ vine repede, în cel mult o jumatate de ora, până mai fumezi o ţigară, mai afli cum s-a făcut porumbu’, trece repede.

Marea gresala pe care a făcut -o Costică în deplasarea asta a fost că a cumparat canistre noi pentru vin. Putea să fi împrumutat macar, să fie şi ele mai zgâriate, murdare, să nu bata la ochi. Asa, când ne-am dat jos la destinatie, am constatat că o canistra de douazeci, rosie, stralucitoare, superba, disparuse. Bine că cel puţin a fost goala, că altfel, zau că faceam o criza de ceva organe interne.

În satul respectiv a fost prima oara în viaţa mea când am vazut oameni beti de pe un an pe altul. Privita mai îndeaproape, situatia era totuşi oarecum normala şi logica. Pe toată vatra satului nu erau decât doua fântâni cu apa dulce, restul erau salcii şi sarate, apa cu neputinta de baut. În schimb, viile o duceau minunat, şi oamenii le îngrijeau cu dragoste şi devotament, că stiau ei de ce. Şi când le era sete, trageau o juma’ de vin, în lipsa de altceva potabil. În conditiile date, se îmbatau odată în copilarie, şi nu se mai trezeau de-a binelea toată viaţa. Oamenii ca oamenii, însă animalele! Toamna la culesul viei, dupa ce se tescuiau strugurii, boasca o mâncau gainile, porcii, şi vacile. Normal că nu puteau mânca tot odată, şi dupa doua-trei zile, când procesul de fermentatie începea să dea o oarecare nota de particularitate resturilor, sarmanele animale se îmbatau, şi laptele avea un gust ciudat. De fapt, sunt convins că ele stiau care-i treaba, că asteptau cu nerabdare frumoasele zile ale culesului, şi că asta era singurul lucru pe care îl regretau atunci când erau sacrificate. Oricum, şi eu şi Costică ne-am straduit să fim la înaltime, şi banuiesc că am avut o comportare meritorie, pentru că toată lumea ne-a primit cu caldura şi simpatie.

Tot gândindu-mă şi mergând aiurea prin Cismigiu, ajung la unul din poduri, şi mă opresc la să mă uit la apa, e o atractie secreta, ceva ancestral, care te face să privesti focul şi apa, nu-i aşa? Fara exceptie. Într-o barca, doi pustani, tot arunca o sfoara în apa, pe care apoi o trag cu mare atentie. Nu înteleg nimic, mă aplec cât pot peste balustrada şi încerc să-mi vin de acasă. Un chiot victorios dezleaga enigma. Tipii pescuiesc monezile aruncate de lume, cu un magnet pe care l-au legat la capatul sforii. Recunosc, mie nu mi-ar fi trecut prin cap chestia asta, zau aşa, şi simt cum coboara asupra mea un sentiment de obida şi de necuprinsa inferioritate cerebrala. Astia, când or să creasca, cu siguranta că or să ajunga inspectori la finante.

Iulie

S-au terminat examenele, mai am încă doua zile de concediu. La seviciu le-am zis că mă duc la munte, doar Vova şi Sorin ştiu că am dat examen. Întrând pe poarta depozitului, primul lucru pe care îmi cad ochii este o bucata de hârtie pe care am lipit-o deasupra florilor ce le-am semanat asta primavara lânga un zid, şi pe care, acum scrie “atentie azorele”. Cineva a adaugat un “a” înaintea zorelelor, chestie care mă indispune în primul moment, dar nu pot să nu apreciez butada şi izbucnesc în râs, mâna respectiva a simtit bine poanta.

“Sorine, cine mi-a rebotezat florile?”

“Gică! Ce-i cu tine pe aici, ti s-a făcut dor de munca? Florile… a, Costel electricianul, păi cine mai are botanica lui? Da’ ia zi, mă , care-i treaba?”

“Nimic, vin din oraş, m-am oprit aşa, aiurea. Bem o bere?”

“Hai că tocmai trebuie să ridic un colet de la posta. Stai aşa să-l luam şi pe Vova.”

“Cum mergem, ai vre-un sofer?”

“Nu, Gică, iesim la “42”, şi nu-i decât un pachet cu piese pentru ceasuri, uite ce scrie aici, 340 grame.”

Apare şi Vova, bineînteles stergându-se pe mâini. Tocmai s-a spalat. Vine către mine zâmbind.

“Hai să traies ti. Ia zi, domnule, ce-ai făcut ?”

“Nu ştiu Vova, nu s-a afisat încă, ce, tu… “

“Bine, dar oricum ai o idee de cum ai scris în teze, poţi să apreciezi.”

Vova, totdeauna cu logica! Printr-un joc al sorti, a făcut trei ani de “istorie” la o facultate dintr-o tara îndepartata geografic, chestie neimportanta, dar şi îndepartata economico-politico-ideologic, chestie atât de importanta încât la întoarcere nu i-au recunoscut cei trei ani, şi deci nu l-au lăsat să continue în Bucuresti, drept care a comunicat comisiei ce i-a analizat cazul că-i trimite de unde-au ieşit, retezând astfel de la radacina orice alternativa de compromis.

Sorin perforeaza o bucata de hârtie taiata pe dimensiunile unui billet ITB, apoi începe să consulte tichetoteca. “Gata, am gasit, uite, am trei”. Adevarul este că pentru deplasari de serviciu primim bilete pentru ITB, dar nu are nici un rost să le folosim aiurea, nu-i aşa? Prevederea este mama întelepciunii, o ştie toată lumea.

Cladirea postei, serioasa şi dreapta, apare contrastând mult cu restul cartierului. Pur şi simplu, parcă ar fi fost aruncata peste umar de cineva care nu s-a prea sinchisit unde o să cada şi cum o să arate. Zona e plina de un pitoresc aparte, sau poate un fel de pitoresc conservat mai ales la “Hotel Rahova”, şi pentru variatiune, “Poarta Alba”, “Insuraţei”, şi alte locuri selecte din categoria respectiva. Ancestrale impulsuri spre arta pura s-au maetrializat puternic într-un dispreţ total în ceea ce priveste locul unde are loc manifestarea respectiva. Cele mai variate decoruri sunt folosite fără nici o preferinta deosebita, şi cu maximum de succes: trotuarul, tramvaiele de pe liniile “19” şi “30”, autobuzele “34” şi “42”, cârciuma “Picioare Goale”, şi subsolul militiei din apropiere. Daca la Rio de Janeiro fiesta tine doar câteva zile, aici, parafrazându-l într-un fel pe Hemingway, este o sarbatoare continua. Creatia populara orala se împleteste ora de ora şi minut cu minut cu o forma particulara a artei cu “tendinta”, rezultatul fiind, pe lânga slagare de genul “mi-am uitat ciorapii în dulap la tine când aseara m-am ascuns de sotul tau nebun” (romanta de suflet biciuit de soarta), şi o gramada de formule publicitare şi de reclama precum “ia Kentu’ parfumat, ia Dunhilu’ aromat, ia tigar’ americana că e buna şi usoara”. Întronata pe cea mai de sus treapta a pretuirei şi stimei, stă însă vechea, arhicunoscuta, şi de neânlocuit “cu sare, baieti, de bostan, de floare, un leu o mâna mare”. Imbatabila!

Manifestatia cea mai plenara o constituie aceea de pastratori, interpreti şi transmitatori de datini (mai mult sau mai puţin) stamosesti, chiar dacă acestea mai sufera în procesul de interpretare unele mici modificari, prescurtari, sau dimpotriva, adaugiri. Înjuraturi, zapada, viscole, nimic nu împiedica pe vajnicii menestrei juniori să ia cu asalt cetatile mobile ale ITB-ului, şi cele fixe ale IAPL-urilor. Mie, cel mai mult îmi place aia cu “da’ tu cine eşti, Stefan. ori Mihai glorios venit din Rai”, mai ales când sunt doi protagonisti şi totul se desfasoara cu aer de sceneta care, pe rând, capata când aspect de comedie, când de tragedie, totul depinzând de cât de raciti sunt respectivii şi de câta abilitate şi promptitudine în reflexe au în a-şi trage nasul la timp.

Chiar în statia de autobuz este o cofetarie de peretii careia, dacă te sprijini, ai impresia că or să cada pe tine. Arata rău a maghernita, cu uşa strâmba, pragul îngropat, şi podeaua de ciment crapata şi lasata sub apasarea anilor. De intrii, trebuie să fi atent la buzunare că altfel ramâi doar cu amintiri. Când ajungi însă să privesti rafturile frigiderelor, îti trec toate supararile. Amandine mustoase şi aromate, savarine fragede şi îmbibate de sirop, ce te obliga cu agresivitate să ingurgitezi câte poţi de multe în timpul cel mai scurt, choix a la crème, eclairuri, sarailii, baclavale, joffre, mascote, negrese, “Foret Noire”, acele forme diafane de ciocolata şi friscă numite “Cismigiu” care nu ştiu de ce naiba îmi evoca o manseta de frac la o receptie la Buckingham, tot felul de tartine de fructe cu creme şi frisca, înghetate, ciocolati de toate sortimentele, şi deasupra tuturor, regele tort cu nevasta, copii, şi toate rudele lor, înşirati într-un colt aparte. De unde naiba şi cum or fi facând rost tipii de toate cele pentru manufacturarea bunatatilor, nu pot să-mi închipui, că în restul orasului, exceptând “Capsa” şi “Athenee”, e seceta cumplita. Am auzit vorbindu-se că seful de unitate a fost de fapt proprietar, anumite poticneli istorice au încercat să-l dezvete de “huzur”, pe urma, pentru că treaba nu mergea prea grozav l-au pus sef de unitate, ca în final, să obtina marea favoare de a fi mandatar, totul petrecându-se între peretii ăştia coscoviti şi uşa aia strâmba, aproape prabuşita.

Cam tot aşa mai ştiu o poveste despre tatal unui cunoscut, sau cum să-l numesc altfel, un prieten cu care nu ies să beau bere, aşa parcă suna mai aproape de realitate. Şi cum spun, taica-sau tocmai îşi luase un doctorat în drept, puţin doar înaintea treminarii razboiului. În acei tumultuoşi ani, însă, de sfârsit al primei jumatati ai secolului douazeci, a avut o oarecare retinere în a-şi etala diploma, şi dupa ce s-a uitat pe geam şi a vazut cam ce se întâmpla prin tara, a chibzuit omul cât a chibzuit şi s-a făcut tâmplar, sau mai exact, a intrat ca “bun la toate” într-un atelier de tâmplarie. Nu era momentul cel mai potrivit să se prezinte ca intelectual, doar dacă n-ar mai fi putut de nerabdare să participe nemijlocit la matrializarea unui mare obiectiv economic, înspre Marea Neagra…

Baiat silitor şi modest, a fost remarcat de şefu’ de atelier care, dupa câtiva ani, l-a propus pentru a merge să-şi completeze cele opt clase primare. Omul nostru a încercat să bâiguie ceva, dar şefu’ de atelier (şi secretar de partid al unitatii) era un on hotarât, ce zicea, aia facea, aşa că l-au trimis la scoala. Acolo, cu chiu cu vai şi cu o jena care de fapt nu-şi avea locul, dar pe care el, om cu bun simt, o resimtea din plin, a reuşit să le spuna profesorilor că el a mai trecut odată prin cele clase, ba chiar că a făcut şi liceul şi are o diploma de Bacalaureat luata cu nota zece peste tot. Tambalau mare ce-a urmat, cum dom’le, un element atât de valoros al clasei muncitoare să stea nefolosit, păi ia să-l trimitem noi la scoala de maistri. Zis şi făcut . Şi ajunge respectivul sarman, maistru tâmplar, adică sus de tot. Desi acum pe o pozitie atât de înalta, continua să fie acelasi muncitor harnic şi modest, care-i uimea continuu pe cei din jur facându-i să declare necontenit, “bă ce-i merge mintea lu’ ăsta”. Mergându-i mintea, i-a mers şi numele, şi la un moment dat a fost propus de conducerea intreprinderii unde lucra, să fie trimis la un fel de facultate, să iasa inginer destoinic şi să devina şi mai om de baza. Aflându-se în aceasta situatie, tovarasul maistru tâmplar, luându-şi inima în dinti, aduse la cunoştinţă conducerii intreprinderii că el, de fapt, a mai făcut o facultate, e drept că nu atât de superioara că Politehnica, ci legile, să nu fie cu suparare, recunoaste cu smerenie că a fost o greseala a lui din tinerete, pe care acum o regreta cumplit, potrivit circumstantelor generate de conditiile social-politice ale vremii el nu a avut posibilitatea să prevada că acum intreprinderea o să aiba nevoie de el ca inginer, regreta din tot sufletul şi îşi face o autocritica severa.

Pusa într-o astfel de situatie şi având în fata respectiva autocritica detaliata şi la obiect, plus un dosar nu prea voluminos că nu avea de ce să fie voluminos, conducerea a făcut o profunda analiza a situatiei tovarasului maistru, şi a hotarât că are dreptate, n-a fost vina lu’ tov. maistru că nu s-a făcut inginer, chiar dacă ar fi putut să aleaga şi el, acolo, altceva decât să se pregateasca pentru apararea un sistem injust şi pus pe jacmaneala. În concluzie, deci şi prin urmare, nu are nici un rost să-l mai trimita la alta facultate, şi că, având în vedere comportamentul lui de până acum şi devotamentul aratat idealurilor clasei muncitoare în lupta ei pentru traducerea în fapta a maretelor sarcini, n-ar vrea tovarasul maistru să primeasca postul de jurit consult? Şi tovarasul jurist îşi lua în serios noua functie, impartial, autoritar fără excese, demonstrându-şi pe deplin educatia atât cea de la scoala, cât şi cea primita în cei sapte ani petrecuti acasă. Când puţin dupa aceea a fost solicitat să mearga la alte scoli, dupa parerea unora, superioare foarte, tovarasul jurist, în sfârsit, şi-a scos diploma de Doctor, şi a expus-o, cu oarece retineri, totuşi , pe biroul mai marilor. Normal, a urmat stupoare, bâlbâieli, explicatii, justificari, dar omul nostru, cu acelaşi simt al bunei cuviinte învatat de la parinti, a scos-o la capat. A urmat un fotoliu de director la un minister. Toate bune şi frumoase, numai că cineva a remarcat brusc că data scrisa pe respectiva diploma de doctor are un dubios iz de trecut nevrednic, chestie inadmisibil de infioratoare din punctul de vedere a anumitor coperte de publicatii, şi tovarasul director a fost trimis profesor într-un sătuc de deal, atmosfera idilica, plaiuri acoperite cu flori, turmele de miei zburdând, flacai şi fete facând seara amor prin gard, şi alte pastoralisme d-astea. Tovarasul professor n-a fost lovit de deceptie, nici nu era cazul, el fiind un om integru şi cu o judecata sanatoasa. Aspectele pozitive ale noi vieti s-au reliefat repede şi evident: nu tu stress, aer curat, activitate fizica moderata, darnicie de culori şi mirosuri “Rai-isime”. Adevarat că scoala era cam în paragina şi că trebuia să predea în afară de istorie, pentru care fusese trimis acolo, şi artimetica, geografie, franceza, româna, sport şi caligrafie, dar asta nu a constituit un impediment. Spre stupefactia generala, în urmatorii ani, copii nu numai că au început să vina regulat şi cu placere la scoala, dar au continuat cu success pe la liceele din orasele de prin jur, şi mulţi dintre ei au trecut cu brio examenele de admitere pe la tot felul de facultati. Numele umilului profesor dintr-un sat de deal a început să fie cunoscut de tot mai multă lume, şi mai ales să fie rostit cu respect şi dragoste. Cei de la judet, auzind şi tot auzind şi ei, bineînteles că au procedat, mai înainte de orice, la verificarea dosarului ala nu prea voluminos că n-avea de ce să fie voluminos, astfel aflând de tovarasul director de minister Doctor în legi într-o perioada tulbure din istoria recenta. Au tot stat ei pe gânduri cât au stat, au cerut relatii la Bucuresti, au întors-o pe toate partile, şi în final, cineva a riscat o semnatura şi a trimis dupa bietul om o “Dacie” neagra cu numar scurt, la care, bietul om, s-a speriat rău, că stia el prea bine de acum ce surpriza poate aduce cu ea o astfel de masina. Riscul asumat de cea persoana suspusa i-a adus însă omului nostru o surpriza buna, că l-au numit iar director, doar că în judetul respectiv. Acum, cât timp a activat el acolo pe post, om harnic şi onest, a mai mers treaba, dar dupa câtiva ani, a iesit la pensie, că între timp tot încercând să-şi completeze la seral opt clase şi predând caligrafie şi tabla înmultirii, îi albise părul.

Pachetul luat de Sorin e mare cât o cutie de pantofi, stă bine într-o punga de un leu şi nu ne încurca în nici un fel. Banuim că cei de la depozit nu au neaparata nevoie de continutul lui până a doua zi, şi cum la “Picioare Goale” nu avem curaj să intram din cauza mirosului de hoit stat la soare câteva zile, hotatrâm să mergem acasă la Sorin, că i-a adus nevasta-sa o sticlă Smirnoff, pe care i-a spus să nu o desfaca, să o aiba şi ei la o ocazie mai speciala. Drept care Sorin o să-i explice că ocazia speciala s-a produs, că a câstigat Vova sase lei la “Loz-în-Plic”, sau că, în fine, a câstigat şi “Rapidul” un meci, mă rog, o să gaseasca el ceva, deşi am crunte îndoieli că o să fie pe aproape de notiunea nevesti-şi de “eveniment special”. Acum ea este la Abu Dhabi, lucreaza la TAROM, şi până poinâine când s-o întoarce ea din cursa, Sorin are tot timpul să stea să se gândeasca la o motivatie plauzibila.

Apare şi tramvaiul “30”, acum nefiind ora de vârf vine la intervale ceva mai regulate şi destul de gol, cel puţin de la Sf. Vineri încoace. Sorin repeta jocul cu bilete, alta culoare, alta tichetoteca. Locuri pe scaune sunt berechet şi gasesc pe unul din ele un caiet format studentesc, de matematica, pe care îl deschid.

“… a fi ‘domn’ reprezinta o stare nu atât materiala, cât de spirit, vezi întelepciunea populara, ‘domnu-i domn şi-n sanţ’, materialul nefiind decât consecinta sau decorul spiritualului, iara nu un scop în sine. Situat la polul opus, pentru mârlan nu exista aceasta delimitare, el a acceptat poleiala facându-şi din ea un drapel pe care îl arboreaza cu impertinenta şi ostentatie. Paradoxal poate, a-l acuza pentru aceasta este un non-sens, în primul rând pentru că mârlania exista prin conceptie, nu prin origine sociala sau (ne)formatiune intelectuala, iar apoi, ca întotdeauna, copiatul exclude fondul, şi deci, a acuza pe cineva că nu are acest fond, când din motive mai apropiate sau mai îndepartate de el, dar în genere nu departe de obiectiv (DEX. 1984:614. Adj. 1. Care exista în afară constiintei omenesti şi independent de ea), înseamna a nu lua în consideratie conditiile care au generat situatiunea, şi de care, în final, mârlanul este, poate, mai puţin vinovat decât îl califica acuzatia. Adevarata lui vina (şi arama pe fata) începe cu mult mai târziu, când (şi dacă), oferindui-se posibilitatea (şi numai în acest caz) de a întelege natura procesului social-economic ce i-a garantat accesul la poleiala, refuza cu buna stiinta să se îndeparteze de o paradigma ce ofera solutii echivoce la o problema falsa. Atunci, respectivul mârlan trebuie exterminat, el devenind un pericol social. Exista şi cazul în care mârlania a fost ridicata, etic şi estetic, la rangul de morala nationala, ideologie oficiala, religie de stat, postulat sacru, situatie extrem de grava întrucât în acest caz, mârlanul reprezinta un pericol pentru supravietuirea ethnos-ului, afectându-l istoriceste prin celelalte catgorii: economic, social, dar mai ales cultural (în sens academic, şi antropologic). În acest caz al instaurarii mârlaniei ca standard de existenta hipertrofiata la dimensiuni de epopee nationala, mârlanii întregii tari nu mai sunt supusi unor elemente de coercitie (pentru că acestea nu mai exista) în a cunoaste gustul miezului existentei noastre ca membrii ai societatii; având şi oferind exemplu de sclipici şi peltea oferit cu darnicie de consumatorii de coji, de superficial facil, vor considera că spirala cotidiana cu impresie de prosperitate este arhideajuns şi unica necesara pentru a-i clasifica în fruntea genului Homo şi a vietii societatii respective în general. Odata aceasta rascruce întâmplata, nu mai exista drum de întoarcere pentru societatea respectiva. Este pierduta pe vecie.

Domnilor şi doamnelor, aş vrea să fac aici o precizare, pentru a fi înteleasa mai bine notiunea de ‘mârlan’. Eu nu îi numesc aşa pe cei nevoiaşi, truditori fără speranta în încercarea lor disperata de a supravietui încă o zi. Acestia sunt diamantul genului Homo , şi stau pe aceiasi treapta cu înteleptii lumii, având în comun capacitatea pretuirii valorilor pure, rodite de munca… “

“… mă scuzati, asta-i caietul meu, doamne, bine că l-am gasit, noroc cu taxiul şi soferul, a ignorat toate regulile de conducere… “

Trecerea e brusca, în fata noastra stă o creatura de gen feminin, dauazeci şi doi, şi trei de ani, blonda, păr bogat, lung până peste umeri, ochelari cu rama subtire, verde închis de tot, unghii lungi de un grena adânc, fardata superb, discret, şi care în afară de ornamentele enumerate, are din plin de toate alte cele ornamente arhitecturale pe care tricoul negru, dintr-un material cumva elastic ce se muleaza perfect pe bust, şi pantalonii strâmti de crapa pe coapse şi fund, i le releva din plin. Nu mă mir că soferul de taxi a ignorat toate regulile de circulatie pentru ea. Şi eu aş fi făcut la fel.

Între timp, noi stam şi o privim, şi probabil că din ochi ne radiaza nişte lumini de idiotenie deplina, că o pufneste râsul, şi coboara la prima, facându-ne semn cu mâna.

“… Gică, ce-a fost asta?”

“Cred că un semn divin că trebuie să ajungem mai repede la vodka aia”

Sorin cerceteaza cutia de scrisori să vadă de are ceva, şi o luam la trap pe scari, stă la primul etaj.

Deodata îmi aduc brusc aminte de apartamentul ala unde am nimerit cu Bebe Drula. Acum ştiu ce m-a oprit în fata usii tipului, mi-a picat fisa uitându-mă la cutiile postale în timp ce Sorin o cerceta pe a lui. Pe placuta aia prinsa pe uşa nu era trecut nici un titlu, sau “Fam.”, sau “Fam. Ing.”, “Fam. Dr.”, “Fam. Prof.”. Niciodata nu mi-a fost clar, de exemplu “Fam. Ing.” înseamna familia inginerului, sau familia de ingineri? Sau alta, “Prof. Acad. Dr. Sti. Jur. Dipl. Univ”!. Şi nevasta-să? Cred că respectivul avea o licenta universitara în ceva, aşa mi s-a parut cercetându-i apartamentul, dar a ales să nu-şi etaleze performantele.

“De ce râzi, Gică?”

“… nimic, mă gândeam… de ce nu pui tu pe uşa o placuta pe care să scrie aşa: ‘familia noastra’, fără nici un nume. E şi patriotic, demonstrezi latinitatea limbii Române. Mai nasol este că s-ar putea să te trezesti la uşa cu tot felul de indivizi, care să creadă că acel ‘noastra’ îi priveste şi pe ei… nici n-ai avea vodka pentru toti”

Iulie

Olguta plânge în disperare. Pâna la urma am convins-o să o lase naibii de franceza şi la anul să dea la “româna” principal. Are tren înapoi către Botosani peste trei ore. Eu nu m-am dus încă să mă caut pe lista. Abia le-au pus tipii, şi e îmbulzeala mare. De fapt, în zilele astea, pare că nimic altceva nu mai, sau nu prea mai conteaza, nici macar ce face “Craiova” în Campionatul European. Mai direct sau mai puţin direct, cam trei sferturi din oraş e bagat în aceiasi oala. Candidatii saracii, ei ca ei, dar treaba e cu chibitii de pe margine, adică parintii, frati şi surori, veri, nepoti, unchi, matusi, mai ştiu eu care neamuri, şi pentru întarirea catenelor, vecini, colegi de seviciu care şi ei la rândul lor au copii, şi uite aşa o luam de la capat din Bucurestii Noi în Drumul Taberii, şi din Soseaua Giurgiului în Balta Alba, plus comunele suburbane. Toate hotelurile de mâna a saptea sunt pline cu cei veniti de prin alte locuri şi nu au, că Olguta, un var de-al doilea, expresurile şi autoservirile sunt luate cu asalt, iar în troleibuz este o placere, păi tipii aia de la Etnografie şi Folclor nu au decât să ia autobuzul “31” şi rezolva o gramada de chestii. Fobia perspectivei de a ocupa în viitor un scaun nu în fata volanului unui tractor, ci într-un birou, fie el cât de murdar, mic şi neaerisit, dar care să miroase a cafea, fie ea şi cu nechezol, dar pentru domnu’ economist, cu scrumiere pline, macar cu mucuri de “Carpati”, dar de la domu’ inginer, şi care să-ti ofere posibilitatea ca, de vei mânca destul cacat să devi sef peste toate celelalte mese de scris, scrumiere, gume şi ascutitori, şi apoi, tot pe calea descrisa mai sus, sef chiar peste toate mesele de scris, scaune, creioane, şi gume din întreaga institutie, înnebuneste mintile şi întuneca ratiunile.

La fel însă, este foarte adevarat că pixul nu are spini ca palamida, iar pe holul dintre “Serviciul Personal” şi “Contabilitate” nu cresc “colti-de-baba”. Şi chiar de te vei întoarce în sat socotitor la CAP, una este să ti se zica “domnu’ contabil”, şi alta este să zici “domnu’ conatabil”, şi să-ti scoti basca. La urma urmei, nici nu conteaza ce facultate faci. Chestii ca “îmi place” sau “nu îmi place” să fac cutare lucru, încep să fie cuvinte de prisos în vocabularul limbii române, şi se înlocuiesc din ce în ce mai mult cu “a avea posibilitatea de a ocupa o pozitie cât mai avantajoasa, a primii un salariu cât mai mare”, sau, “a putea face bani oricum, dar cât mai mulţi”. Pai Olguta, saraca, care plâge de nu mai poate nu pentru că vede că s-a departat de ea o diploma, ci pentru că pur şi simplu a picat la un examen, e o sfânta, zau aşa. Stă pe un scaun în bucatarie, aşteptam un taxi şi nu ştiu ce să-i spun, în schimb mă trateaza ea cu o portie din limba lui Kogalniceanu:

“Of, da’ şie ma fac io acu’ un an di zâli?”

Am puterea să-mi opresc râsul, auzindu-i accentul.

“Ce să faci, Olguta, te apuci şi toce ti sintaxa frazei, vezi fa analize din Slavici că e încurcat, şi la anul vii iar. Auzi, de ce nu te duci tu la Iaşi, că e mai aproape, şi traditie are, slava Domnului. Şi mai zic eu că mai bine ar fi să nu te mai gândesti la franceza aia, las-o naibii, mi-e greu să-ti explic… “

Nici nu vreau să încerc să-i explic.

“M-oi duşie la Iesi… “

Flacara brichetei tremura nestatornic, se linisteste apoi şi îşi trimite lumina moale înspre lista afisata pe panou. Care va să zica am intrat al optulea din coada. Am făcut -o şi p-asta, halal să-mi fie! Ceasul e trecut de doua, noaptea e superba, asfaltul strazilor îşi reface fortele într-un somn binefacator pentru bairamul de peste câteva ore cu ITB-ul şi ICRAL-ul. În jurul meu, cinci-sase noctambuli ca şi mine cautându-se şi ei pe liste, o pustoaica plânge de mi se rupe inima, ce naiba să-i zic, o să auda ea destule de la taica-sau, mă duc totuşi spre ea şi-i întind pachetul de “Carpati”.

“Hai, aprinde-ti o ţigară şi linistes te-te, că oricum nu mai poţi schimba nimic, şi e şi pacat de ochii tai”

“……”

“Tu de fapt de ce plângi acum, c-ai picat, sau de frica de ce o să ti se întâmple acasă?”

“……”

O fi ea tacerea de aur, totuşi … Aleg doua cuie şi le aprind, îi întind unul.

“… eu nu fumez… “

A dat Domnul, şi în fine, a vorbit.

“Las’ că începi acum, cancerul este un prieten de nadejde”

Tuseste şi lacrimeaza de doua ori, odată pentru lista de “ne”, şi odată pentru noua îndeletnicire. De-ar fi posibil, zau că i-aş face cadou locul meu de pe lista. Sau poate să mă duc la secretara să-i mai dau un pachet de Pall Mall şi s-o rog s-o înscrie pe ea în locul meu.

O las plângând, n-am ce să-i fac, şi o iau din loc înspre Piata Universitatii, lafaindu-mă cu nesimtire pe trotuarul pustiu, pe care în conditii normale, trebuie să faci slalom. Odata, când eram pustan, veneam cu ai mei, nu ştiu de unde – cred că de la gara, oare? – tot aşa noaptea, eram într-un taxi. Totdeauna când trecem pe lânga turcul de la “Katanga” mă extazia lunima de neon colorat, pe vremea aia neonul aprins noaptea era încă o chestie normala, dar atunci am început să plâng, mi-era mila de el, saracu’ turc stând aşa, singur, lipit de zid. L-au dat jos de mult pe turc, au făcut agentie de turism în loc.

La ferestre, ici-colo, lunini razlete, oameni care s-au sculat devreme, vor să ajunga departe probabil, sau poate că încă nici nu s-au culcat, unii bolnavi poate, o noapte cu ore lungi de veghe pentru o frunte macinata de febra, dar şi pline de speranta, şi, nu mă îndoiesc, întrebari, “nişte zeama de varza nu mai avem noi în frigider?”, pentru alti bolnavi…

Peste doua ore începe iar veselia cotidiana, dorinta de a da la cap macar unui singur controlor ITB îşi va face iar loc în sufletele cetatenilor oricât de onorabili ar fi ei, Corina Chiriac ne va cânta iaraşi “opriti timpul, clipa asta minunata” tocmai când seful de seviciu va fi antrenat într-o remarca calduroasa şi amabila în legatura cu umila persoana a subalternului stagiar încă cu părul lung şi în blugi, şi care mai viseaza, curat şi înalt, aşa cum anul trecut încă pe bancile facultatii, la ce o să faca el şi cum o să faca, şi ce cu ochii în soare or să ramâna cu totii, dar nu-i nimic grav, sfânta rutina, sarcinile de plan, şi dorinta de a primii un salariu cât mai mare, îl vor face om normal, au fost altii şi mai grozavi decât el şi tot s-au domolit, au înteles ce aveau de făcut , şi acum stau pe fotolii confortabile în birouri cu usi capitonate în piele negra, sau visinie ca servieta aia “diplomat” a lui Cornel, da, oraşul se trezeste, o să citim iaraşi ziarul “Sportul” şi o să ne interesam cât e kilogramul de roşii în Piata Unirii, o să ne ducem la concert în strada Nuferilor, unii o să prefacem aurul verighetelor în tinichea – sau poate o să ne calce tramvaiul? Oricum, de vom avea norocul să scapam cu viaţa, ne vom bucura din plin de ea, nu-i aşa, poate chiar vom merge la mare vre-o zece zile, că anul trecut n-am putut, am zugravit, acu’ doi ani tot aşa, a trebuit să umblam pentru mobila aia şi covorul din sufragerie, acu’ trei ani am avut concediu în toamna, da’ a fost bine, că am fost la tara la cumnatu’, la vie, am făcut -o lata, băiat bun cumnatu’, sufletist, pâinea lui Dumnezeu, de câte ori trec pe la el, păi mă lasa să plec fără o canistra de zece kilograme macar, plus o gaina-doua, brânza, trei-patru kile de peste, că are gârla aia chiar în spatele casei, oua, mere, nuci, phiii… păi şti ce nuci are, niste aia înalti cât blocul, batrâni, coroana frumoasa, bogata, fac nucile cât piersica, păi ce, parcă poate să le adune pe toate, le mai lasa şi ciorilor să aiba ce sparge, pe iarna…

Ma razgândesc şi cotesc pe Batistei, să ies înspre Popa Petre şi Biserica Silvestru, dar nu ştiu ce-mi veni, vreau să revad strazile alea pe care goneam cu trotineta. Trec de Mosilor, şi pe la Foisorul de Foc, o întânlesc. Am mai vazut-o şi prin Cismigiu, dându-se în leaganele copiilor, deşi trebuie să aiba cam cincizeci de ani. Vorbeste tare, de una singura, din când în când topaie când pe un picior când pe altul. “Alain Delooo-on, Alain Delooo-on, Honolulu-lu-lu, Honolulu-lu-lu”, îi cunosc repertoriul. Unii trecatori mai tipa la ea şi o fac nebuna, deşi nu vad care ar fi ratiunea comportamentului lor, mie mi se pare invers, că ei sunt nebuni dacă nu pot întelege ce se întâmpla cu femeia asta. O privesc cum se îndeparteaza înspre strada Zece Mese; niciodata nu am simtit mila pentru ea, mai degraba o compasiune fără margini.

Ai mei dorm linistit, mi-e frica să nu-i trezesc, parchetul are locuri unde scârtâie, pe toane, aşa, când îi vine lui. În camara gasesc o sticlă de “Ceres”, îi iau şi un flacon de “Diazepam” maica-mii. Lamele “Rubin” sunt de calitate, otel fin, n-or să-mi faca probleme. Înghit pastilele, apoi continui să trag sanatos din sticlă. Ma aşez în genunchi aplecat peste marginea cazii de la baie, şi apas ascuţişul fin peste încheieturile mâinilor.

SFÂRŞIT

Fargo, ND; Octombrie 1986 – Mai 1987

Los Angeles; CA, Septembrie 1987, Decembrie 1987, Februarie 1988

Mierea noastra cea de toate zilele (VII)

scris de Alexandru Dinu

Iunie

O voce pesteroasa şi hârâita anunta, aproape imposibil de înteles, că trenul dinspre Botosani are peste o ora întârziere, şi mă lasa privind melancolic cum liniile de fier se pierd înspre Stadionul Giulesti. Ce naiba să fac atâta vreme? Poate să mă duc să mă uit iar la locomotivele alea muzeu, lamentabile şi resemnate. Când eram mic, mă aducea tata mereu pe aici “să vad trenul”, era o chestie colosala, mă dobora maretia de fier a cailor putere pufaind între peroane. Acum, însa, mai degraba aş bea o bere decât să mă uit la locomotive. Lume împrejur că la doua intersectii mai încolo când are meci “Rapidul”. Motivul pentru care am ajuns în gara este că verisoara-mi, dintr-un sat de pe lânga Botosani, îi zice Suliţa, i-a venit idea că bine ar fi dacă ar intra ea la filologie, limba franceza, în Bucuresti. Drept care ne-a trimis o scrisorica vernil într-un plic vernil, totul cu floricele alb-arginti în filigran, o pagina scrisa frumos cu litere rotunde, aliniate şi clare, prin care îşi anunta aparitia în Gara de Nord cu trenul ce are acum întârziere. Cel mai amuzant (sau tragic?) în toată povestea asta este că am vazut-o pe respectiva o singura data în viaţa mea, acum mai bine de cincisprezece ani. Habar n-am cum arată, pentru recunoastere initial mi-am făcut o plancarda pe care am scris “Facultatea de Filologie – apelati cu încredere”, dar dupa o matura chibzuinta, am renuntat. Locul asta este unul dens populat şi cine ştie câti or vrea, din cei veniti din provincie sau atii care se perinda pe aici, să intre la “franceza”. Era riscant. În final, i-am raspuns la scrisoare dându-mi semnalmentele într-un mod foarte precis: blugi, tricou, adidasi, păr lung. E imposibil să nu fiu remarcat imediat, nu-i aşa… ? În caz că se întâmpla vre-o drama şi trecem unul pe lânga celalalt fără să dăm parola, are adresa. Când vii dintr-un sat pierdut printre dealuri, de pe lânga Botosani, nimic mai simplu să gasesti uşor şi repede un bloc în Balta Alba. Pai dacă a nimerit el, orbu’, Braila… Totdeauna m-am gândit că de fapt “Orbu” o fi fost numele de familie, şi de meserie profesor de Geografie, deci nici o problema. Totuşi, şi oarecum evident, întrebarea logica ce mi-a rasarit în minte a fost că de ce niciodata, nimeni, nu i-a pomenit şi numele de botez, o lipsa, zic, eu, total condamnabila.

Vreau, nu vreau, acum trebuie să mişc un puţin prin împrejurimi până vine trenul. Noroc că nu i-am luat flori verisoara-mi, că se pleosteau, naibii, de tot. Cel mai cinstit ar fi, înainte de toate, să dau un telefon acasă să nu creadă mama că ni s-a întâmplat ceva pe drum, deşi, mă gândesc că în compania mea nu vad ce chestii deosebite i s-ar putea întâmpla verisoara-mi… ! Ma strecor pe lânga vitrinele cu relicve Geto-Dace şi gasesc un telefon mai puţin aglomerat. Adica nu e coada, ci un singur individ ce tocmai vorbeste. Ma postez destul de aproape de el, să nu care cumva să se bage cineva în fata, aşa că prind frânturi din conversatie: “… da… sigur… nu-ti fa griji… da… sigur… da… am grija… da… sigur… bineînteles… da… da… sigur… ” şi tot aşa pret de cinci minute. Eu credeam că genul asta de conversatie cu o nevasta (evident!) e doar, aşa, un banc scos de Nicu Constantin sau mai ştiu eu cine, dar tipul de la telefon are o mina serioasa de tot, şi se vede cât de colea că nici prin gând nu-i trece a face glume. Alaturi are parcat un carucior încărcat cu doua geamantane, doua genti şi doua sacose, mai are şi el una mica pe umar, şi un termos pe celalalt. Unde naiba s-o fi ducând? Astept cu rabdare să agaţe receptorul în furca şi mă duc glonţ la el: “Hai, dom’le, că trenul de Brasov pleaca peste cinci minute, auzi ce zice tovarasa anuntatoare”. Cred că am o faţa destul de ravasita, pentru că tipul face o miscare de o secunda către carucior, dar îşi revine brusc, “Ce Brasov, dom’le, eu plec în delegatie la Calaraşi”. Pleaca în delegatie! Pentru câte zile, doua, trei, poate patru, şi unde – la Calarasi, şi a luat cu el jumatate de apartament?!

“Aaaa, la Calarasi… păi s-a suspendat trenul de Calarasi, că a fugit mecanicul cu nevasta sefului de gara, amor mare, dom’le, glasul inimii… ” Face nişte ochi mici şi rai, şi se uita la mine ca la un agent patogen aducatori de molimi criminale. Noroc că îmi vine doar cam până la piept, dar mai şti ce zace în el? Aveam eu o prietena, taica-sau era tot aşa, avea cam un metru şi vre-o saizeci de centimetri, slab, era vegetarian individul. Odata, s-au luat nişte smecheri de fica-sa, chiar în capatul blocului. Ea i-a ţinut minte şi cu prima ocazie i-a raportat lui taica-sau. S-a pus omul cu batuta pe ei, şi nu erau decât patru haidamaci, de i-a făcut chiftele. Ulterior am aflat că tipul avea nu ştiu câti “Dan” în Judo, fusese campion national de nu ştiu câte ori, era şi antrenor national! Nu i-am declarat niciodata amor fica-si.

Într-un sfîrsit, reuşesc să vorbesc cu mama, să-i explic care-i situatia şi să o asigur că venim direct acasă, “să nu se raceasca mâncarea, Marian, că o fi fata înfometata de pe drum”. O să-i fac respectivei verişoare un tur de oraş din troleibuz. Pâna una, alta, realizez că mă îndreapta picioarele spre Piaţa Matache, dar de ce oare, nu ştiu. Oricum, mi-e perfect egal, şi, în fond, îmi mai fac şi eu cultura generala citind “mecurialul”, trebuie să fie afisat acolo, la vedere.

Un “ARO” prafuit rău, opreste oftând din greu. O femeie ce pazea o taraba goala se repede şi începe să vorbeasca tare, gesticulând, “hai, mă , la ce v-a trebuit atâta, mocaitilor”. Cei doi barbati ce-au coborât din maşina, probabil tatal şi fiul, sunt asudati bine de tot, nerasi de o săptămână, mirosind ametitor a secretii sudoripale şi sirop de prune, şi se pun imediat pe îndemnuri şi explicatii, “hai, fa, mai taci şi tu dracului din gura aia, facuram pana, na, s-a rupt cureaua de la ventilator”, şi se apucara cu râvna să descarce tot felul de lăzi şi un butoi de plastic. Intru în vorba, curios.

“Auzi, sefule, da’ ce-ai în butoiul ala?”

“Castraveciori acrii, acu-i desfac, un minut să stati”

Parol de am vre-un chef să cumpar ceva, am vorbit şi eu doar să mă afu-n treaba, şi ăştia au luat-o în serios. Pâna să mă dumiresc, fiul a şi desfacut butoiul, şi îmi întinde un castravete mic cât un deget. Pus în fata faptului împlinit, îl iau şi îl gust. Demential de bun, e acru şi crocant, şi îmi pofida caldurii, încă rece, şi cred că au pus şi nişte hrean în butoi, se simte un pic iuteala.

“Da’ unde i-ai ţinut sefule, de-s aşa de reci?”

“Avem beci, gheata luata iarna de pe balta, tinuta în paie. Ei, cât să fie?”

Ma gândesc un pic, ce naiba să fac cu castraveciorii, să o întâmpin cu ei pe vara-mea în gara, cu muraturi în loc de flori? Caz unic…

“păi… eu ştiu, pune un kil, acolo, cât face?”

Scot câteva monezi din buzunar, şi femeia, care a stat cuminte urmarindu-mă, prinde iar glas, “hai, un leu, că esti bun de saftea”, şi întinde mâna alegând moneda din gramada din palma mea întinsa.

Fac pasi, rontaind câte un castravete pentru divertisment, şi mă tot uit prin jur. Un gratar decapotabil sfârâie, şi mirosul mititeilor şi cârnatilor, umplându-mi sufletul de înalte simtiri patriotice, trece prin narile mele ca o extrema dintr-o echipa de rugby prin apararea adversa, darâmând totul în cale. Adevarul este că acreala castraveciorilor mi-a cam stârnit sucurile gastrice. Din nefericire, alte douazeci de persoane carora deasemeni simtamintele de mândrie nationala nu le dau pace (eu cred cu tarie că la Români, pe drapelul national ar trebui să fie puse, ca stema, damigeana şi porcu’) sunt deja la coada, asteptând docil. Din întâmplare, prind privirea unui pustan de vre-o saisprezece ani ce e aproape să cumpere, şi-i fac semn, o bere şi cinci mici. E de acord, pactul de cooperare şi într-ajutorare reciproca a fost semnat, mă trag lânga o masa şi astept. Dupa nici zece minute vine şi el.

“No, uite mă , numa, de juma’ de ora stau la coada. Încet de tot mere treaba.”

“Multumesc tare, da’ tu de unde eşti, că parcă ai un accent, sau gresesc… “

“Dara io mi-s Morosan, locuri faine la noi, frumos tare… “

“Şi, care-i treaba, ce-nvârtesti pe aici, are şi trenul tau întârziere?”

“Da’ care tren, că abia am sosât ieri, am tras aci la ‘Nord’, şi mai avem de stat, că sora-mea da examen la facultate, la medicina.”

Formidabil!

“La medicina? Nu la filologie, la ‘Franceza?”

“Tţî, la medicina-i. Aşa o zâs, că vrea să fie doctor.”

“… păi şi ati batut tot drumul până aici, nu putea să mearga la Cluj? Şi tu cu ce ocazie, să-i ridici moralul?”

“Da’ ea o zâs că-i musai la Bucuresti, şi io n-am mai fost niciodata în capitala, şi n-o mai scapat de mine, neam. Dara tu, pretine, la ce facultate eşti, că arati a student, numa’ nu-mi place că ai părul prea lung, parc-ai fi ăia de la “Ustoc”, cum de te-o primit aşa la scoala?”

O bucata de mititel mi se opreste în gitlej şi refuza cu îndârjire să mai plece de acolo, oricât aş îndemna-o eu cu bere.

“Cum ai zis, de unde să fiu?”

“… păi aia de la ‘Ustoc’, nu-i şti, aia de cântau dân chitare, da’ mie tot mai mult îmi place cum îi zic fratii Petreus.”

M-a treminat, m-a umilit, nici nu ştiu ce naiba să mai zic.

“Dragule, iarta-mi curiozitatea şi întrebarea, dar de unde ai auzit tu de ‘Woodstock’, că asta s-antâmplat mai acum ceva ani, eu eram copil pe vremea aia, iar tu… a props, câti ani ai?”

“Saptis’pe. Da’ ştiu, că ni-o trimis un cumnat din Germania videocasetofon, şi-am vazut la el. Sora-mea toată ziua se uita, numa că zice că acuma-i ‘panc’, nu-i mai ‘hipi’, şi că-i place mai tare ‘Duran-Duran’ ca ‘Tenierzaftar’, numa’.”

Pronunta Duran-Duran oarescum lenes, lungind şi acentuând litera “u”.

“Da’ nu mi-ai spus la ce facultate esti?”

Nici în Piata Matache n-am scapat să mă ia lumea la rost pe chestia facultatii, am uitat să şi mestec mâncarea din gura.

“Pai să vezi, eu de fapt am înclinatii mai mult către arta manuala, activitatile practice sunt cele care-mi canalizeaza toată energia, o parte importanta constituind-o munca în aer liber… “

“Aha, bun, bun de tot, da’ ia spune, de cosât, şti să cosăşti?”

“Sa fac ce… iarta-mă , nu sunt sigur că am prins idea?”

“D-apai să cosasti. Daca ai oi şi vaci, doara trebe să le şi dai să mânce, s-aduni fân pentru iarna. Ma, pretine, tu şti, mă, cum miroare de frumos otava când trece coasa pân ea… “

“Da… dar tot n-am înteles… eu am ceva experienta în directia asta, dar la un mod destul de incipient, când eram copil mă duceam cu vaca la pascut, în satul lui taica-meu… iar de cosit… “

“… păi să-nveti, e musai, că altfel trebuie să platesti oameni să taie, şi gospodar eşti, sau ce? Şi-ţi spun, când eşti sus pe deal şi te uiti numa’, in jos, in sat, se vede ca la film, aşa-i de fain, şi pasarile… “

E ceva care-mi scapa, parcă am fi început să vorbim în limbi diferite, şi doar este binecunoscut faptul că datorita procesului de transhumanta limba Româna a capatat în decursul veacurilor un caracter unitar şi indisolubil, şi la urma-urmei nu am baut decât putina bere, încă nici n-am treminat sticlă. Trebuie să o iau mai pe îndelete, e musai, vorba lui.

“Amice, uite care-i treaba. Hai să o luam de la începutul tarlalei cu cositul, dar cu încetul, că bate soarele şi-mi lucreaza creierul retroactiv. Asa, acum da-i drumul, care oi, care fân?”

“No, păi mai pretine, io vreu numa să spun că te fac om la casa ta. Are fata zestre buna, o jumatate de deal cu iarba grasa, calitatea una, şi livada de pruni şi meri, o suta de oi şi zece vaci. Batrânu-i gospodar cu stare şi casa mare, frumoasa, şi te-oi întelege bine cu el, că nu-i betiv, dar linistit, îşi vede de ale lui. Numa’ tu să fi un barbat, să şti să chibzuiesti şi să-ti mearga bine. Şi fata-i cuminte, nu s-o maritat doara că parintii au tinu-o mai mult pe acasă şi cu grije, altfel îi frumoasa, şi nu ti-o iesi din cuvânt. Ei, ce zâci, vorbesc cu tatâne-su când m-oi întoarce?”

“Despre ce?”

“No dara, cum despre ce, păi nu-ti zâc, să faceti nunta, ei îs oameni de cuvânt, asezati, la ei vorba-i vorba.”

Încerc a trece într-o revista sumara banala mea existenta în aceasta zi de vara. Am plecat de acasă dis-de-dimineata s-o iau de la gara pe verisoara-mea care vrea să intre la “franceza”, şi am treminat prin a cumpara castraveciori murati şi a primi o oferta de însuratoare. Un bilant cât se poate de încurajator, cu o investitie minima. Şi când te gândesti că ceasul nu este decât unsprezece şi jumatate. Daca o ţin tot aşa, până deseara intru în Guinness Book of World Records.

“Mai fecior, uite care-i treaba, eu trebuie să plec. Tu vezi de vorbeste cu tata-socru, şi când oi mai veni tu prin Bucuresti, ne întâlnim tot aici, să stabilim amanuntele. Acum mă cam grabesc, că vine un tren în gara, sau cel puţin aşa sper”

Îi întind mâna şi dăm noroc, are o palma tare şi o forta ce mă impresioneaza, deşi nici eu nu-s de colea, că lăzile… Ne salutam luându-ne la revedere, am capatat simpatie pentru el, îmi place felul lui de a fi. Îi mai stâng odată umarul stîng, de despartire, şi o iau la trap către gara.

N-am timp să mă mai gândesc la nunta, că trenul mult aşteptat a tras deja la peron şi lumea a început să coboare buluc. Ma postez chiar la iesirea dintre linii şi încep să cânt cât pot “Red House”, zgâlţâind o chitara imaginara, scalambaindu-mă în tot felul. Se aduna în jur o gramada de gura casca, inclusiv o patrula de militari, spre norocul celor care sunt pe acolo în permisie fără bilet de voie, şi astfel se pot strecura nebagati în seama.

Dupa câteva minute mă opresc brusc, şi mă întorc către popor:

“Doamnelor şi domnilor, sunt interesat să aflu dacă printre dumneavoastra exista o tânara persoana de sex feminin, ce vine dinspre Botosani, şi doreste să treaca cu succes examenul de admitere al sectie “franceza” din cadrul Facultatii de Filologie.Tin să precizez că nu dau meditatii, nici nu bag pile.”

O-ho, ce feţe au cu toţii, parcă l-ar vede pe Sfântul Pătru în carne şi oase, coborând din cer într-un hârzob. Un glas, prins între semne de întrebari, razbeste printre.

“Marian….?”

“Da, pupa-o-aş, vino încoace, eu sunt, m-ai gasit, n-a fost greu, nu-i aşa? Şi să ştii că împotriva aparentelor, sunt perfect normal, sau aproape.”

Sigur că n-a fost greu să mă gaseasca, doar am părul lung, blugi şi adidasi, semnalmente unice în Bucuresti. Ea e blonda, are ochi albastri, şi un perfect accent moldovenesc pe care mi-e imposibil să-l redau cu acuratete, aşa că cele ce urmeaza vor fi traduse în dialectul vorbit în cartierul Balta Alba. Îi iau geamantanul din mâna, atârnă o tona, probabil cartile. Ea îşi pastreaza o geanta de umar, şi o luam către ieşire.

“Ma belle, am ametit asteptându-te. Nu vrei un castravecior murat… nu? Am citit eu într-o carte că cel mai bun lucru, când e cald afară, este să manânci un catravecior murat. Se pare că prin murare se produce o reactie chimica ce îi înzestreaza cu o substanta ce odată ajunsa în sânge prin procesul de digestie, se combina cu oxigenul dizolvat, şi rezultatul este o binefacatoare senzatie de racoare şi revigorare. Smecheria este că trebuie consumati pe peronul Garii de Nord”

Continui să debitez tâmpenii opintindu-mă cu geamantanul din mâna, în timp ce ea mă priveste având pe fata o jumatate de surâs, şi o privire oarecum mirata. Da, desigur e obosita, a calatorit toată noaptea şi dimineata, dar ce să-i zic, s-o întreb ce mai face, e absurd, nici nu ne cunoastem de fapt. Despre rude, la fel, m-aş balaci în ipocrizie să întreb ce mai face unchiul Costel, până am aflat de venirea ei încoace nici nu le ştiam numele. În schimb, efectueaza ea prima miscare, şi se intereseaza despre starea generala a maica-mi.

“Pai face bine, ai să vezi de fapt, şi tata la fel. Toti suntem bine-merci. Uite, vine un “85”, îl luam până la “Universitate”, sau nu, mai bine până la “Kogalniceanu”, poate prindem locuri în “92”… stai un pic, ia să vedem câţi bani mai am… mai bine luam un taxi, şi dacă nu îmi ajung, oricum iau de acasă.”

Abia acum realizez că fata asta venind prima data în viaţa ei în Bucuresti – ar fi fost cam tragic să nu dau de ea – nu ştiu cum s-ar fi descurcat cu troleibuze şi trasee, deşi ar fi putut, pur şi simplu, să sara într-un taxi. Dar mulţi oameni, aflati în situatii asemanatoare nu apeleaza tocmai la cei care cunosc oraşul cel mai bine, adică soferii de taxi, şi obercaie pe strazi în cautarea unei adrese. Stă lânga mine pe bancheta din spate, mă gândesc că are optsprezece ani şi un viitor luminos înainte, exceptând examenul ce se apropie. Sincer să fiu, auzind-o cum vorbeste, am înduioseli şi îndoieli crunte despre pronuntia ei în limba lui Flaubert, deşi asta este o problema ce se poate rezolva cu munca şi în timp. Nu prea mai e timp, însa…

“Marian, poate ai o zi libera să-mi arati şi mie oraşul… “

“Fi fără grija, o faceam eu şi fără să mă rogi, oricum trebuie să merg cu tine să te înscrii,şi alte aspecte d-astea administrative. Tu, cel puţin şti unde e facultatea?

Nu ştie, sunt tâmpit, bineânteles că nu are de unde să ştie. Ma gândesc ce-ar fi s-o duc la mâine la o bere, pe la vre-o cârciuma selecta, o gradina uitata prin ce margine de cartier, ascunsa de ifosele si izmeneala de la “Cina” sau cele de la sosea? Partea asta ne-turistica a Bucurestiului nu cred că o va cunoaste vre-odată, mulţi care s-au nascut şi trait aici toată viaţa nu o cunosc şi o dispretuiesc, niciodata nu vor simti dulceata unei dupa amieze tîrzii de vara sorbind o bere rece aşezat la o masa din gradina umbroasa a unei cârciumi de mahala.

Iulie

“… mmm, ce frumos miroase, ce faci, ardei umpluti… la fix, dar smântâna avem cumva?

“S-a dus tata să vadă poate găseşte, o să-ti ia şi ardei iute.”

O iau în braţe pe maica-mea, o pup şi mă alint pe lânga ea chit că sunt cu aproape două capete mai înalt.
“Mă, baiatu’ lu’ mama!”

Îmi scot o bere din frigider, dar renunt să îmi aprind o ţigară, ea nu suporta fumul şi mirosul.

“Auzi, tu când ai venit în Bucuresti, tot aşa ca Olguta vorbeai?”

“Cum, ca Olguta?”, se opreste din treaba şi mă priveste mirata.

… păi… aşa… cu accent şi regionalism.”

“Ei, sigur că aveam accent, şi când mă duceam la aprozar şi ceream curechi şi barabule începea vânzatorul să râdă de mine, şi eu nu stiam de ce”

Începe şi ea să râda sanatos, cu pofta, dezvelindu-şi dintii frumoşi şi perfecti, care încă nu ştiu ce înseamna o scula de dentist.

“Şi cu tata cum te întelegeai, că la el în Ialomita… “

“… şi tu, acum, hai lasa-mă-n pace, să fac mâncarea.”

“Mama, stii ceva, Olguta nu intra la ‘franceza’. Pronunta rău de tot, şi nici cu gramatica nu stă stralucit.”

“Las-o în pace, nu descuraja fata. Pica acum, învata, se mai antreneaza cu pronuntia, şi la anul da iar. Abia a treminat liceul, are tot timpul”

“Mai bine s-ar marita… “

“… ce vorbesti, musiu… .!!”

“Nu, mama, ce-ti trece prin cap, fi serioasa. Doar că nu cred că o să între nici la anul, nici la anul celalalt. Daca n-a prins pronuntia până acum, e greu. Se poate remedia, dar nu ştiu dacă o să aiba atâta vointa de munca”

“Da? Şi tu? Tie câta vointa ti-ar trebui să te pui cu burta pe carte? O bataie buna ti-ar trebui tie.”

“Şi înc-o bere rece.”

Mai sunt doua zile până la examen, Olguta se razboieste cu verbul “ietră”. Si eu degeaba îmi bat eu capul încercând să o fac să pronunte altfel decât “jio sui”, că verbul “a sui” în româneste, că nu se lipeste de ea, neam! Cel mai negru capitol este însa concordanta timpurilor. Cu materialul de la “româna”, stă mai binisor.

Eu am renuntat să mai tocesc cartea de matematica. Oricum, mă descurc, exceptând materia din anul doi, trei, şi patru de liceu. Alor mei nu le-am spus, habar n-au că m-am înscris. Când m-am dus să-mi depun dosarul, am traversat să beau o halba pe colt, la “Turist”. Când colo, la o toneta de înghetata, dau de un tip cu care eam în scoala generala. Normal că dupa atâtia ani aveam atâtea de povestit. A închis toneta, şi ne-am asezat la o masa pe terasa. Când mi-am adus aminte de dosar, mai aveam doar vre-un sfert de ora la dispozitie. Nu mai vroia secretara să mi-l primeasca deşi n-avea motive, dar când şi-a ridicat ochii spre mine, a început să zâmbeasca. La început m-a cam lăsat fără grai chestia, ce naiba, chiar aşa de frumos să mă fi făcut eu dintr-o data, de să aduc damele în stare să lesine pentru mine? Mai apoi, mi-a picat fisa. Din buzunarul de la piept al camaşii ieşea de doua degete un pachet de “Pall Mall” super-long, virgin, pe care mi-l daduse Sorin cu câteva zile mai înainte, şi pe care, în seara trecuta, uitasem să i-l dau Adrianei. Acum, ce naiba să fac, l-am scos şi l-am “daruit” respectivei, odată cu dosarul. Ceasul era “şi zece”, dar nu mai conta, eram trecut la capitolul “colaboratori”.

Asta mi-a adus aminte că, odată, pe aceiasi tema, mi s-a întâmplat o chestier cu totul înfioratoare. Eram cu cineva, habar nu mai am cu cine, pe terasa aia unde a fost Teatrul National, şi au făcut acum un fel de gradina de vara cu halbe şi gustari. E un loc frumos acolo, îmi place, stai chiar în mijlocul traficului, lume din toate partile, vezi de toate pentru toti. Insa prin nu ştiu ce fel de întâmplare nu am oprit acolo de prea multe ori. Cred că mi-a intrat în cap idea că berea e apa chioara. În tot cazul, atunci se întâmplase să fiu asezat la o masa. Când facuram plata, normal că îi lasam şi ospatarului câtiva lei. A refuzat! “Baieti”, ne-a zis, “nu, mulţumesc, e-n regula”, ne-a zâmbit amabil şi a făcut stânga-nprejur. A fost prima şi singura data în viaţa mea când mi s-a întâmplat una că asta. Probabil că vazându-mă cam ravasit, de la masa alaturata, o tânara bruna, păr cretuliu, ten masliniu, slabuta, pantofi cu toc moderat, fusta nici lunga nici scurta, nemachiata, unghii medii, culoare decenta, naturala, ne aduse la cunoştinţă că ea este prietena respectivului (tot brunetel, păr uşor ondulat, ten mai închis, barbierit la sânge, călcat, apretat, ceas “Pobeda” de 298 de lei), şi că el este un tip extraordinar de corect şi că niciodata nu a acceptat să ia bacsis.

“Draga, te rog adu-i la cunostinta prietenului tau că noi n-avem nimic de-aface cu Militia Economica, uita-te şi tu cum aratam, păi se poate?”

Am jignit-o. S-a ridicat mânioasa şi ne-a explicat încă odată, dar cu mai multă însufletire şi temperament decât înainte, cât de josnic gândim, şi că suntem nişte porci. Prietenul ei tocmai terminase tura, aparu îmbracat în pantaloni de stofa, cu dunga, camasa alba butonata până la penultimul nasture, mânecile nesuflecate, şi se intereseaza discret în ce consta litigiul, apoi se întoarce către noi.

“Nu, perceptele mele etice mă împiedica să fac aşa ceva. Fiecare munceste pentru banii pe care-i cheltuie, fiecare cinci bani îşi are valoarea să în sudoare şi truda.”

“Omule, nu m-ai înteles, şi în concordanta cu ce tocmai ai afirmat, eu îmi cheltuiesc banii cum vreau, deci de buna voie şi nesilit de nimeni ti-am lăsat paralele, păi la chener, la frizer şi la birjar… “

“Hai să mergem, Cecilia”, mă întrerupe respectivul, apoi întorcându-se cu fata luminata de zâmbet, “buna seara, când mai doriti, mai poftiti pe la noi”

Şi se dusera. Diferenta mare, nu-i aşa, între a oferi ceva, cuiva, de buna voie, şi cineva care se ofera să-ti ia ceva, tot de buna voie… Oricum, m-am vazut înscris la examen.

Dar cel mai examen cu peripetii de care am auzit, l-a avut Dragoş. Am fost colegi de clasa în liceu, şi am picat împreuna la “Bac”, la “Româna”, că ne luasem de piept cu profa cu câteva luni mai înainte, pe chestia lui Jebleanu şi surâsului cu bomba. La examenul de “Bac”, pe biletelul meu era scris “natura şi dragostea în poezia lui Eminescu”. Subiect generos, chit că nu l-am avut niciodata la suflet pe maestrul, aşa că am făcut o analiza cu citate gramezi, din toate cântecele tipilor de la “Mondial”, “Sincron”, “Romanticii”, şi celalalte trupe rock ce compusesera pe versurile respectivului. Citind, profa nu a cazut de pe scaun de bucurie, zicând că am tratat subiectul superficial. Cum naiba “superficial”, când eu scrisesem acolo textele de pe câteva discuri LP, şi un “cinci” amarât tot meritam eu, să fim seriosi. Dar să trecem la examenul de faculte al lui Dragoş, dupa ce veniram din armata. Tot la ASE. Dupa ce termină toate probele, mă întâlnesc cu el întâmplator în statie la “Stejarului”.

“Ce-ai făcut , mă , cum a mers treaba?”

“Ba, Mariane, ştiu şi eu ce să zic, dacă retracteaza ăştia tot ce s-a zis până acum despre subiectele respective, poate intru.”

Atât de convins a fost că a făcut -o de oaie, încât la afisarea rezultatelor a luat lista de la coada, a citit cinci-sase nume, apoi a plecat. Acasa, a făcut o fata smerita, şi a încredintat-o pe maica-să că la anul situatia va fi cu totul alta, întrucât el este hotarât să se faca băiat serios şi de treaba, şi că se pune cu burta pe carte. Pe ea a convins-o, însa mai avea de trecut un hop, al mare, adică şefu’ familiei. Îsi organizeaza el un discurs eroic şi plin de autocritica demolatoare dar şi cu accente sentimentale menite să topeasca orice urma de rezistenta din partea auditoriului, îl repeta până îl învata pe de rost, şi asteapta momentul de declamatie. Când apare taica-sau, nici nu apuca Dragoş să deschida gura, că i-o ia înainte; “Bravo, domnule, felicitari. Uite, sincer să fiu, să sti că nu mă aşteptam la un rezultat atât de bun, drept să-ti zic”. Bineînteles că Dragoş a crezut că e luat la mişto, şi a început, smerit, să bâiguie ceva despre emotii, că aşa este prima data când încerci un lucru nou, că la anul precis o să intre, şi liru-liru crocodilu’, încercând să-şi aduca aminte monologul.

“Cum adică la anul ai să intri precis? Vrei să dai iar examen la anul, nu înteleg”

A fost un moment cu ceata ca-n Scotia. Adica să nu mai încerce la anul să intre la faculte? Pai, până acum l-au tot batut la cap să faca imposibilul şi să se vadă student. “… stai, mă, dac-ai intrat acum, la ce-ti trebuie alt examen?”

“Tata, eu de fapt am picat, nu ştiu de unde îti veni idea… “

“Cum, mă, ai picat?”

“… păi vezi, eu tocmai asta încercam să-ti explic”, şi începu să-şi zica monologul.

Îl asculta taica-sau pret de doua minute şi izbucneste.

“Pe cuvânt, eu nu mai înteleg ce-i cu voi, tinerii ăştia, parcă ati trăi pe alta lume. Ce-o-ti fi având în cap, Dumnezeu stie. Şi nu înteleg ce tot îndrugi tu acolo, că eu acum vin de la facultate, şi te-am gasit pe lista intrat al treilea. Îti doresc din toată inima succes în continuare”.

Dragoş a ramas mai întâi stana de piatra ca Sinxul în virf de munte, apoi, fără să articuleze o litera, a iesit glont pe uşă şi nu s-a oprit decât în fata panourilor de afisare. Asa era, avea dreptate taica-sau, intrase, scria acolo negru pe alb.

Termin cu secretara, şi ieşind din cladirea facultatii, hoataresc să trec pe la Ciprian, care de câtava vreme şi-a aranjat să predea lectii de chitara la casa de cultura unde eu repet cu baietii din trupa, chiar în spatele ASE-ului. Îl gasesc lucrând cu o eleva de paisprezece-cincisprezece ani, care, zic eu, mai bine ar fi luat cursuri de scafadru – sau scafandra? – era totuna. Astept răbdător să termine, apoi ne apindem câte o ţigară să mai stam de vorba.

“Mariane, de fapt eu am cam terminat pe ziua de azi, şi aş lua-o către casă, că mai încolo am încă o ora particulara cu un pustan.”

“… păi, hai că te conduc câtiva pasi, în ce parte o iei?”

“În sus, spre «Stefan cel Mare».”

“Bun, la fix, am să iau şi eu tranvaiul spre ‘Inframicrobiologie’, şi de acolo o masina”

Din vorba în vorba, ajungem la bulevard – sau mai bine zis, potrivit numelui oficial, sosea. Imediat dupa colt, o gradina mica, cu o baraca în care probabil că se servea şi iarna. Ca întotdeauna, mirosul de gratar, e ametitor. “Cipi, ce facem, tu ai ceva parale?”Ne cautam amândoi prin toate buzunarele, şi tot ce reuşim să adunam este de ajuns pentru un cârnat şi o bere, pe care le comandam direct la grataragiu, în picioare, dupa specificul unitatii. Între timp, Cipică strânge de pe mese o gramada de felii de pâine, unele abia începute, altele mai pe jumatate. Rupem cârnatul în doua, şi bem cu rândul, direct din sticlă. Ambele extraordinar de gustoase. La sfârsit, constatam cu surpriza că nu mai avem decât o ţigară, adică Cipi are un pachet de “Carpati” cu o singura ţigară ramasa în el! O facem “posta”, ne despartim, şi sar într-un tramvai. Ma gândesc că poate ar fi bine să stau puţin cu cartea de “Economie” deschisa, totuşi …

Iulie

De atâta populatie ahtiata de deconectare n-ai loc să arunci o moneda de cincisprezece bani. De jur împrejurul lacului malurile sunt acoperite cu pături la metru patrat, pe care stau claie peste gramada casetofoane, sacose cu mâncare, caţei de toate formele şi modelele, mame mai dolofane sau mai puţin, copii de toate vârstele, şi taţi jucând table. Iar peste toate astea pluteste un lalait genial şi suav produs de Ion Dolanescu & Co. Cu chiu cu vai, gasesc cu Neluţu un loc unde să ne întindem, nu prea grozav locul, zic eu, dar el sustinând fără putinta de tagada că ceva mai bun nici că se putea; la câtiva metri se afla o toneta cu Ci-Co, şi toată fauna, mai ales cea acoperita mai mult sau mai puţin cu sutiene şi bikini se perinda pe aici întru adăparea progeniturilor. În fine, bine că îl gasiram şi pe asta. Neluţu se duce să încerce dobarârea recordului olimpic la 100 metrii crowl, are un nume de familie cât se poate de la obiect, îl cheama Boboc… Eu habar n-am să înot, deci stau cuminte şi mă prajesc la soare. Mâine intru în focuri. Nu simt nici un fel de chestie speciala, nici nu mi-e frica, dar nici n-aş putea spune că mi-e perfect egal. Am doar din când în când o tresarire de ambitie, un fel de necesitate de a-mi demonstra că pot. Dar totul se reduce la examenul în sine, restul şi mai încolo, e ceva neclar, nu reuşesc surprind în minte conturul lucrurilor.

Olguta, saraca, e topita, nu manânca, nu doarme, şi când vorbeste îi tremura vocea, mi-e să nu faca naibii o hepatita mecanica, asta i-ar lipsi. Sau poate, în cazul asta, ar trebui să dea la Politehnica… ?

Aseara m-am întânlit cu Adriana şi ne-am plimbat mult, tot pe aici, prin parc. Cam dezolant decorul spre sfârsitul zilei, dupa plecarea pasionatilor de atmosfera recreativa. Iarba strivita care nu mai apuca să-şi revina până a doua zi, ambalaje, sticle goale. Mai trec tiganii cu sacii şi aduna sticlele, dar restul, aşa ramâne până la toamna.

“… of, Marian, abia astept să termin. Mi s-a acrit. La serviciu, în pat, la W.C., peste tot visez numai determinism şi legile dialecticii. Ai mei umbla prin casa în vârful picioarelor să nu faca zgomot, să poata copilul să învete, mă pufneste şi râsul câteodata când îi vad cum calca cu grija şi cum închid usile de parcă ar fi de sticlă. Asculta, sper să nu-mi faci vre-un pocinog… “

“Ce pocinog, draga?”

“Cum ce pocinog? Pai nu-ti dai seama că dacă nu intri iar or să-mi sara în cap?

Aşa că vezi ce scri mâine, acolo, să nu-ti zboare mintea, ca de obicei, cine ştie pe unde.”

“Adica dacă pic eu, e pe nasoale, dar dacă pici tu… “

“Daca intri, le-ai închis gura alor mei şi ce mai conteaza dacă eu am să fiu trecuta deasupra sau sub linie. Nu ti se pare foarte clara treaba asta? Deci, încă odată îti spun, gândeste-te la ce ai de făcut, lasa-i naibii pe Buddy Guy şi pe Trakl pentru dupa examen, ai tot timpul. Altfel o încurcam rău de tot, adio marş nuptial, şi te strâng de gât pe chestia asta. Mi se pare că ai un nume de famile frumos, şi vreau să mi-l vad scris în buletin, pentru că aflati, stimate domnule, că va cam iubesc. Stii ce mi-a spus o vecina care ne-a vazut de câteva ori împreuna? Ca semanam de parcă am fi frate şi sora. Si şti ce mai spunea bunica? Ca cine nu se aseamana…

“… nu se aduna?”

“… nu se casatoresc, trebuie să fie ceva între ei, poate nu evident, dar ceva, care să-i împreune şi ca înfatisare. Şi lasa ironiile ieftine şi nu râde de bunica-mea, tu n-ai cunoscut-o, Dumnezeu s-o ierte, era de o bunatate greu de închipuit.”

“Nu produc nici un fel de ironii tâmpite, doar că mă gândesc că bunica-ta se referea, poate, nu la aspectul fizic, ci la felul de a fi. Gândeste-te şi tu, un melancolic şi o colerica, sau un altruist cu o materialista crunta, un idiot şi un creier.”

“Vai, câta putere de patrundere, ce logica sublima, ce să mai zic… Vezi poate-ti trece până mâine, că vezi tu pe urma logica. Şi pentru că tot le ai pe astea cu gândirea profunda, ia zi-mi care este deosebirea dintre o rosie şi un tramvai?”

“…..?”

“Tramvaiul are dunga rosie, da’ roşia nu are dunga tramvai! Am auzit-o la nişte pustani, acum, când veneam încoace. Mi-a placut la nebunie… Dar tu de ce nu râzi, sau nu te-ai prins?”

“Motanule, e veche, o ştiu de prin scoala generala, sau aşa cred, dar nu am vrut să-ti stric placerea de a o spune, uite, acum am să râd o jumatate de minut, să fie numarul complet.”

N-am mai apucat să încep a râde, că mi-a făcut vânt şi am cazut în apa lacului. La margine, nu prea adânca, abia îmi trece de brâu, dar al naibi de uda. Dupa ce am lăsat -o pe Adriana în fata blocului ei, am aterizat la Dan să mă mai usuc puţin, prea aratam din echipa lui Cousteau pentru a mă duce direct acasă. Mi-a deschis Paul.

“Ce-i, mă , cu tine, în halul asta?”

“N-a venit tramvaiul, şi, în final, am hotarât să o iau de-a dreptul spre voi, fără să mai ocolesc balta. Da’ ceva să-mi revigorez anticorpii împotriva racelii aveti?”

“Sigur că da, messire, uite, Black Tea of China, Green Tea of Ceylon, Russian Black, Five O’Clock, de care vrei?”

Au crezut că or să mă prinda, dar chiar că mi-a sunat bine cuvântul “ceai”.

“Da, mon cher, excelent, fa mai mult că am să beau doua-trei cesti. Uite, din asta verde, formidabil cum miroase”

Dan consuma regulat ceai în cantitati considerabile. Pentru domnia să are o cească japoneza de-adevaratelea, ce e, pur şi simplu, un vis, îmi place chiar şi mie care nu mă dau în vând dupa chestii d-astea orientale. Oi fi eu necioplit şi fără simt estetic, dar asta este, dacă nu-mi plac, ce să fac? Îl aud pe Paul, din bucatarie:

“Mariane, şti că i-a murit căţelul lu’ Bio-Gogu? E terminat, e în stare să-şi rada şi barba, nu-i mai pasa de nimic. Ţuca o tine şi ea numai în plâns. E o drama existentiala acolo.”

Acum doi ani, Gogu a primit cadou un catel, un pui de brac, care s-a făcut o frumusete. Parca nu-mi vine să cred că a murit.

“Cum naiba, ce s-a întâmplat, ultima data când l-am vazut, catelu’ era sanatos tun şi se zbenguia într-una?”

“A mâncat otrava pentru sobolani, cel puţin aşa s-a exprimat medicul. Chestie d-aia rosiatica pe care au împrastiat-o prin jurul blocurilor tipii de la deratizare. Zicea nenea doctorul că au probleme şi cu mulţi copii, intoxicatii şi chiar forme mai grave.”

“Cum, păi sobolanii sunt bine mersi, zburda fără nici un fel de griji, ne salutam zilnic”, Dan e furios, iubea mult catelul lui Gogu.

As cam zâmbi, totuşi . Dan are într-un cilindru mare, de sticlă, doi hamsteri dragalasi foc, pe care îi îngrijeste cu sfintenie. Dar oricum, de la hamster la sobolan e un drum mai lung un pic, cel puţin ăştia din cilindru sunt frumosi şi blânzi, şi nu mă satur jucându-mă cu ei – sau ei cu mine, poate?

S-a nimerit că tuturor din gasca le plac câinii. Este destul de dificil, însa, să ţi unul la bloc. Împotriva tuturor greutatilor, însa, Mircea Popa, la un moment dat, facuse rost de un pui de Boxer, deşi el locuieste pe la etajul opt. Într-o zi eram pe la el să ascultam un disc cu Passport şi să sorbim un pahar de vodka. În timp ce el pregatea catelul să-l duca la doctor, citesc câteva poeme înprastiate pe masa de scris, unele terminate altele evident intr-un stagiu de revizuire. Mircea scrie superb, un fapt recunoscut de mulţi. Cred că cea mai elocventa apreciere a talentului este atunci când, faţa în faţa cu o poductie de arta, indifferent de care, te copleseste certitudinea că tu n-ai să poţi niciodata să oferi ceva nici macar apropiat ca valoare. As a şi eu, citeam şi mă copleşise nimicnicia. Dupa oarece vreme, coborâm, Mircea cu gândul bun de a lua un taxi, să nu care catelul prin tramvai. Opreste o masina, soferul se uita lung, şi ne aduce la cunostinta că el nu ne poate lua.

“Pai, de ce, dom’le?”

“Nu am voie să iau decât câini de vânatoare.”

“Pai, asta ce e?”

“Asta nu-i de vânatoare.”

“Cum, dom’le, nu-i de vânatoare, ia uit-te la el, abia asteapta… “

Catelul are cam doua luni, e blând şi scump, şi se sperie de umbra lăsată pe covor de veioaza, începe să tremure şi face pipi pe el.

“Dom’le, asta nu-i de vânatoare, nu-mi spune dumneata mie, că am dus destui, ştiu io ce-i aia, nu mă înveti dumneata, acum, pe mine.”

“Domnule, ai vazut dumneata un câine să nu fie vânator, nu conteaza de care e, Pekinez, Bichon, Chihuahua, orice câine e vânator… “

Mai aveau puţin şi se încaierau, abia am reuşit să-l calmez pe Mircea, care, în felul lui, avea dreptate.

Ceaiul e bun, nu are decât puţin zahar, îşi pastreaza tot gustul şi aroma. Îmi aleg şi o ţigară din pachetul de pe masa, că al meu… Stau comfortabil în fotoliu, totul e bine şi frumos, doar că nu înteleg de ce nu m-or fi întrebând, totuşi , cum de am aparut la uşa aşa murat? Nu dureaza.

“Auzi, messire, dar tu parcă nu stiai să înoti?”

Aha!

“Mi-a dat Adriana vânt în balta, pe IOR. Nemaipomenita apa, calda, numai buna de balacit, şi nu s-a putut abtine să nu-mi faca o bucurie.”

“Peste ai prins?”

“Da’ ce va intereseaza, că nici unul nu aveti acvariu?”

“Nu… pentru tine ziceam. Sti, pestele contine fosfor, e bun pentru creier, îti lumineaza mintea chiar şi pe întuneric. Nu că n-ai fi tu băiat destept, dar aşa, pentru dezmortire şi avânt creator.”

Ce mai încoace şi-ncolo, sunt în pasa proasta în seara asta. Îmi aleg o chitara dintre cele de prin casa. Chiar lânga grif, are un petec negru, mare cât un pachet de ţigari. Într-o zi, stateam la taclale, Dan ne explica ceva ce se întâmplase la el la institut, şi în timp ce vorbea a făcut un gest cu mâna în care avea un pahar cu vodka, pahar care i-a zburat dintre degete oprindu-se direct în chitara. “În”, adică înauntru, trecând prin lemnul subtire şi fin, precum cutitul prin unt. Mare bucurie mare. Dupa ce a încercat pe la toate atelierele de reparat instrumente din Bucuresti, unde a fost refuzat cu amabilitate pe motivul că nu se mai poate face nimic cu chitara respectiva, i-a venit idea să-l întrebe pe tâmplarul institutului, de poate să o dreaga într-un fel, că de pierdut, oricum nu mai avea ce pierde. Omul ala nu tinuse în viaţa lui o chitara în mâna, nici vre-un alt instrument, habar n-avea de chestii de felul asta, probabil că nici nu auzise vre-odată cuvântul “lutier”. Dar n-a zis nu. S-a pus pe treaba, şi în doua zile i-a prezentat rezultatul. Opera de arta, nici un alt calificativ nu poate descrie cu acuratete ce a făcut respectivul. Cum o fi reusit, naiba să mă ia dacă înteleg, faptul cert este că nu s-a pierdut nimic din calitatile sunetului, este la fel de intens, profound şi dulce. Dan a vopsit petecul în negru, şi totul arată frumos si la locul lui.

Încep să cânt pentru mine doar, “Ma obisnuiesc iute cu o camera noua / Dar cu aceasta nu-i chip / Alunec pe parchetul dat proaspat cu ceara / Şi cad pe patul mototolit”. Nici nu mai ţin minte de cine sunt versurile, le-am gasit perintr-un numar din “Secolul XX”. Le-am pus pe trei acorduri de bossa-nova, şi ce a iesit, mi se pare minunat. “Nu că m-ar fi cuprins îndoiala / Ori c-aş vedea peste tot doar dusmani, nu / Dar nu mă pot obisnui, asta-i buna / Treci pragul, ajuta-mă tu”.

La un moment dat îmi dau seama că Dan şi Paul au ramas nemiscati, ascultându-mă. Totdeauna când cânt piesa asta mă asculta aşa, în liniste. Adevarul este căo cânt din tot sufletul, îmi place cum suna. Dan se ridica, îşi drege glasul, şi cuvânteaza aşa:

“Dragilor, eu am cincizeci de lei şi o propunere. Cine se duce să achizitioneze o sticlă de vodka?”

Pâna la urma, dupa prezentarea unor liste de argumente şi contra-argumente, se duce Paul. Deodata îmi vine un gând razlet, că mâine am examen…

Iulie

De aproape o ora încerc să scot din mine tot ce ştiu în legatura cu litoralul Marii Negre, fizic şi economic, mai puţin Delta. Merge bine, şi ar merge şi mai, dacă nu aş fi avut norocul rarisim să se opreasca lânga mine doua cucoane având sarcina să supravegheze bunul mers al examenului, şi care l-au descoperit recent pe Mircea Eliade. Si discuta, şi se mira, şi se entuziasmeaza, şi vai draga, şi e superb draga, şi e genial draga, şi mie îmi vine să le iau la palme. Nu mai supot, şi mă întorc spre ele.
“Mult stimatele mele doamne, va rog să-mi permiteti să va aduc la cunoştinţă faptul că, atât cât am putut, l-am citit şi eu pe Eliade. Deasemeni, printr-un favor al sorti, am avut prilejul să-mi arunc privirile şi pe oarece critica literara în ceea ce îl priveste pe maestrul, critica, zic eu, de calitate, aşa că, cel puţin acum, când am de scris o teza pentru un examen, nu mă mai intereseaza şi opiniile dumneavoastra. În concluzie, v-aş ruga cu maximum de smerenie şi înfinita speranta să va gasiti un alt loc întru continuarea sublimelor dumneavoastra aprecieri la adresa sus-numitului, şi să mă lasati pe mine, înglodat în prozaismul criminal şi devastator al stiintelor geografice, să-mi vad de treaba”

Uneia a prins a i se zbate un muschi al obrazului stâng, cealalta mă priveste cu ochi mici, fixi – unde naiba am citit eu fraza asta, “în privirea bestiei se citea crima”? Vine şi-mi ia buletinul de identitate de pe banca şi-l rasfoieste, se uita iar la mine şi-l pune la loc. Ma las pe spatarul scaunului, şi nu mă pot abtine să nu o privesc drept în ochi, zânbindu-i obraznic. Amândoi stim prea bine cât de gratuit a fost gestul. Oricum ar lua-o respectiva doamna, tot cu oistea-n gard o da. Totul este cât se poate de clar, iar eu mă simt relaxat şi plin de inspiratie, abia astept să încep iar să scriu, dar savurez momentul cât se poate, continuând să o privesc drept în ochi, şi să zâmbesc, asteptând. Cum anticipasem, ea renunta prima, şi doamnele se îndrepta către tabla. Ma pun iar pe scris, îmi vin frazele în minte de parcă eu aş fi autorul cartii de geografie. Ma doare mâna de cât am scris şi tot nu mă pot opri. Am mai cerut hârtie. Prietena mea iubitoare de Eliade îmi întinde doua pagini, eu ridic patru degete fără să articulez vre-un cuvânt, mă uit iar drept în ochii ei, ea îmi mai întinde doua pagini şi sunt convins că dacă ar avea cum, m-ar bate. Nu m-ar împusca, nu m-ar spînzura, ci m-ar bate, mult şi cu metoda, până ar obosi. Ma pun iar pe lucru, stiloul îmi aluneca între degete din cauza transpiratiei şi regasesc gesturi de prin liceu, când îmi suflam în degete să le usuc. Liceul? doamne, cât de departe mi se pare. Şi totuşi nu sunt decât câtiva ani. Aud o voce care zice că timpul afectat tezei a expirat, să predam lucrarile. Încerc să mă regasesc. Cum, gata, aşa de repede? Şi mai aveam atâtea de spus, înseamna că am făcut o lucrare proasta? Nu ştiu, gata, a trecut, nu mă mai intereseaza, am uitat tot ce aveam în minte despre subiect şi despre geografie. Sa vedem la restul cum va fi.

Iulie

“Ce-i Mariane, cu concursul asta de miss-e, ori cum naiba să le zic?”

“Draga, baietii de pe ‘Studentesc’ au avut idea să organizeze chestia asta prin UTC parcă, să nu dea de bucluc altfel, şi să aiba şi ei activitate de vara, plus că, tot ei zic, o să fie amuzant. Premiul pentru cea mai ‘miss-ă’ înseamna o saptamâna la Costinesti, pe gratis, cu participarea la o finala de ‘miss-e’ ce va fi acolo. Deci, Paul a luat-o pe sus pe Melania şi, vrând-nevrând, fata candideaza la titlu. Pregatiri, chestii, poezele, costume de plaja. E drept că ea nu prea e plina de entuziasm, dar oricum, o saptamâna la mare pe gratis, e ceva, nu? Mergem să facem galerie”

“Şi cum naiba intram, că nu avem legitimatie de student… încă?”

“Ni le dau ei pe ale lor peste gard. Nu semeni tu cu Melania, nici eu cu Paul, dar în semi-întuneric, lume multă, înghesuiala, trecem noi”

Şi am trecut, totul normal, nici un fel de ameteli. Un tip tuns cu freza, şi în ciuda caldurii, la costum bleumarin camasa alba, cravata de lâna rosie, apare pe scena cu un microfon în mâna şi începe să ne povesteasca. Melania e pe undeva prin spatele scenei, prin spatiile de dezbracare-îmbracare,Paul cu noi. Locul este o cladire care are în mijloc o terasa înconjurata de un fel de balcon un forma de “U”. Jos s-au asezat câteva scaune, dar am preferat să privim de sus, se vede mai bine, şi te poţi misca mai uşor, jos e îmbulzeala mare. În comparatie cu tipul în costum care prezinta, cei de prin-prejur n-arată deloc preocupati de abordarea unei tinute în conformitate cu normele emise de unii indivizi aflati în pozitii ce le permit luarea unor astfel de decizii. Din contra, se poarata orice de la pantaloni scurti şi sandale, până la blugi obositi şi tricouri decolorate de atâta spalat. Ma uit in jur şi mă învaluie senzatia că sunt batrin, deşi unii de aici sunt cam de aceiasi vârsta cu mine, unii mai în vârsta, iar mulţi poate cu doar un an-doi ani mai mici. Ce nu pot întelege este faptul că doar acum câtiva ani îmi faceau profesorii scandal că am părul prea lung, iar ăştia de aici şi-l taie cât pot, de buna-voie. Chiar aşa să fi ramas eu în urma?

A început concursul. Candidatele apar gratioase cât poate fiecare, zâmbitoare şi pe tocuri. Mama-doamne ce costume de baie au, dacă ar fi aparut aşa pe plaja, le-ar fi saltat militia înainte să apuce să faca zece paşi. Sau poate că nu, că i-ar fi luat masculii privitori la bataie pe militieni, adică de ce să-i priveze de peisaj? Oricum, mă simt de acord suta la suta cu croielile respective, au fost inspirati designerii… Cu toatele sunt cam douazeci de zâne între 1.50 şi 1.80 metri, colorate divers la păr, rimel, şi bikini. Melania poarta un costum mov şi pare destul de pesimista. Încearca totuşi să-şi întinda colturile buzelor într-un surâs pe care aş putea să-l numesc, incluzându-l pe Paul în schema, prevestitor de sadisme. Individul cu cravata rosie se tot fâţâie printre ele cu microfonul, numidu-le dupa numarul de concurs, şi dându-şi importanta. Pai nu?

Împrejur, agitatie mare, fluieraturi admirative, comentarii mai mult sau mai puţin decente. Urechea îmi prinde o versiune a unei prea cunoscute poezii, “frumoaso, ti-s ochii tot la negri… !” Are un extrem de accentuat simt al realitatii, individul. Între timp gratioasele seminude produc raspunsuri care mai de care mai inspirate la întrebari majore, ca de exemplu, “care este, dupa opinia dumneavoastra, rolul femeii în societatea moderna?”. Toate, inclusiv Melania, omit bucataria. Îi trag un cot lui Paul, soptindu-i că sistemul de deservire tip “Gospodina” ofera o bogata gama de preparate şi semi-preparate din peste, legume, şi poate întâmplator, şi ceva ce seamana cu carnea, la preturi avantajoase, să apeleze cu încredere. Odata, prin liceu, am vrut şi noi să facem un concurs cu întrebari din astea. Tin minte că era o întrebare care suna cam aşa: Ce este romantic într-un razboi atomic? Directoarea, citind programul de desfasurare a concursului, a avut însă oarecare obiectii, şi totul a picat. De altfel, cam tot ce aveam noi de gând să facem în scoala aia, nu ştiu de ce naiba, dar contravenea constant şi flagrant cu opiniile tovarasei directoare, şi a câtorva profesori. La un moment dat înfiintasem un cenaclu, îi zicea “Scara”, şi pe scena din sala de festivitati adunasem toate scarile ce le gasisem pe la mecanic, administrator şi femeile de serviciu. Erau mai mult de zece scari, unele simple, altele articulate, şi noi abia că mai aveam loc să ne strecuram printre ele. Când, însă, am prezentat pentru aprobare programul final, cineva a avut proasta inspiratie să includa cuvântul “show”. A fost un dezastru. Directoarea era şi profesoara de economie politica chit că în afară de titlul manualului nu mai stia o iota despre materie, şi nici nu le avea neam pe astea cu limbile straine, s-a sperit cumplit. Ne-a admonestat sever că în loc să ne vedem de treaba noi ne ţinem de “şouri” d-astea, şi că o să stea de vorba cu parintii să vadă de unde am primit noi influente d-astea nocive. În zadar am încercat cu totii să-i explicam că acest cuvânt nu este decât o traducere libera în engleza pentru “manifestare cultural-artistica”, rezultatul a fost tocmai pe dos, “cum adică în engleza, ce, voi ascultati Europa Libera?”

Jos, sub lumina reflectoarelor, “les meduses” au aparut îmbracate în rochii de seara, cu numerele de concurs prinse în ace de gamalie, probabil împrumutate de la cineva din audienta. Urmeaza proba de dans, tango, vals, şi R&R. Un tip de la coreografie le dantuie la rând. Nu prea a avut ocazia Melania să danseze de când e prietena cu Paul, mai ales că “Gentle Giant”, şi “Colosseum” cânta cu totul altceva.

Pentru calificare se masoara intensitatea aplauzelor pe acul de înregistrare a unui magnetofon. Aplaud cu Adriana şi Paul cât pot, deşi stim că e inutil. Celelalte au venit cu galerii serioase.

A pierdut Melania. Culmea culmilor (adică indignarea lui Paul), ea apare radiind de bucurie, “of, bine că s-a terminat, şi să te puna dracul să mă mai faci să vin pe la chestii d-astea… ” Paul e morcovit. Presimte că a ratat marea şi anul asta. Poate de “23 August”, trei-patru zile, dacă nu l-or pune de garda la intreprindere, şi o avea câteva sute pe care să le poata cheltui pe altceva decât chirie…

(va urma)

Mierea noastra cea de toate zilele (VI)

scris de Alexandru Dinu

Mai

Un nesfîrşit câmp înverzit se întindea de la picioarele lui până undeva departe în zare, mult mai încolo de orizont, peste tot de jur împrejur, un verde sanatos şi plin de seva. Se apleaca şi rupe o frunza catifelata de pe o tulpina, o mototoli puţin între degete, apoi o baga în gura. Pe data buzele şi limba i se unplura de un gust al dracului de amar,phuau, trupul i se cutremura şi pielea i se strinse pe spate şi pe braţe. Scuipa de mai multe ori, dar degeaba. Amareala i se prinse de cerul gurii, şi nu mai voi să plece de acolo, fir-ar ea al naibii, ce să faca acum, cum să scape de senzatia asta nenorocita, aha, uite un pârau, ia să bea putina apa, doamne, şi asta e tot amara, ce se întâmpla…

Ma trezesc cu dintii înclestati şi cu obrajii pungiti, macinati de gustul de matraguna. Statui pret de câteva minute să înteleg de încă visez sau chiar m-am trezit, luai hotarârea că întradevar nu mai dorm, deci poate gasesc ceva la bucatarie împotriva amarelii. Caut prin frigider şi gasesc un borcan de dulceata de caise, ia să vedem, oho, uite, are şi mieji, da’ parcă mama n-a pus mieji când a făcut -o, că n-a mai avut de unde, i-am mâncat eu pe toti. Oricum, e parfumata şi jumatatile de fruct parcă acum au fost luate din pom. Înghit hulpav câteva lingurite şi dusei apoi la buze o sticlă de “Biborteni” lasând să curga în jos pe gât lichidul acidulat până simt că amigdalele sunt sfarâmitate maruntel şi luate la vale de suvoi. Începui să lacrimez din cauza bulelor de gaz, o mica explozie izbucnii înapoi din stomac, mă stersei pe obraji cu podul palmelor, apoi mă asezai ostenit pe un scaun, reînviind încetul cu încetul. Înca un pic nauc, mă uit în jur încercând să-mi aduc aminte ce şi cum.

Cu câtava vreme inainte am plecat să cumpar pâine. Pe drum m-am întânlit cu Bebe Drula, pe care nu-l mai vazusem din armata, chit că stă la o departare de doar câteva blocuri mai încolo. Bebe m-a luat la el să cinstim un pahar pentru revedere, apoi am mai desfacut o sticlă. Întru-un târziu, treminând tot ce mai avea de baut prin casa, am hotarât să dăm o fuga până la cârciuma la “Minis”, să mai luam ceva. Pe urma totul devine neclar şi cu semne mari de întrebare plutind într-un fel de lichid semi-vâscos şi în care noi amândoi navigam senini şi fără să ne facem probleme de nici un fel.

Deodata ramân cu ochii pironiti pe frigider. Acasa noi avem unul alb şi cu o poza unei masini de “Formula 1” lipita pe uşa . Cel pe care-l vad acum e maroniu, şi în coltul din stânga sus arboreaza o reprezentanta a sexului frumos care îşi daruie cu marinimie privirilor celor interesati, toate cele ce o înscriu în cartea de anatomie sub categoria “femela”. Inventarierea sumara şi rapida a restului de decor se dovedeste a fi destul de puţin revelatoare. Concluzia ce se despreinde, totuşi , este că nu l-am mai vazut niciodata în viaţa mea, asta înseamna ori că încă dorm, chestie varificata că nu, ori că m-am imbecilizat complet şi temeinic. Afara e lumina bine de tot, soare şi frumos, un cer senin albastru fără nori, cum zicea poezia aia de mă chinuiam să o învat la scoala.

Bebe apare şi el târându-se ca un erou dupa ce armata sa suferise o grea înfrângere, “da’ ceva de racorit pe de din interior nu exista pe aici, domnule?”, aşa e el, întotdeauna respecta normele de eticheta, chiar şi în cele mai grele şi disperate momente din viaţa, nu conteaza, bunele maniere trebuie mereu să fie pe primul plan, că d-aia suntem oameni, dacă avem civilizatie, păi hai să o folosim la parametrii cei mai înalti. Chiar şi în armata, i-a îmbolnavit de nervi pe ofiteri şi pe restul, raspunzând la ordine cu “da, domnule plutonier, se rezolva, nu va faceti probleme”, ori, “sigur că da, domnule locotenent, va garantez că voi face tot posibilul pentru satisfacerea deplina a dorintei dumneavoastra”, chestie care l-a costat cam jumatate de stagiu de aparator al celor trei culori petrecut la carcera, frecând podele cu cu ciobul de sticlă şi curatind WC-ri cu lama de ras, până când s-au plictisit aia şi l-au last în plata domnului. Acum contribuie şi el cât îl ţin puterile la golirea sticlei de “Biborteni”, îl las în pace să savureze momentul, n-are nici un rost să-i stric dispozitia cu întrebari naclaite, în fond suntem prieteni, nu-i aşa, am mers împreuna la Scoala Generala Nr. 21, trebuie să-l menajez, ce naiba, prietenul la nevoie să cunoaste.

Termina în extaz lichidul datator de viaţa, se aseza pe celalalt scaun şi mă întreaba candid dacă n-ar fi bine să facem o cafea. Îi explic că habar n-am dacă exista cafea în casa asta, şi apoi nu ştiu dacă o fi de acord stapânul să-i devastam cu nesimtire propietatea. Aha, ceva începe să se contureze în mintea lui, dar ceva-ul asta este extrem de neclar şi desompus, încă nu ştie care-i capatul şi care-i coada, stă cu ochii uşor întredeschisi, fixind o solnita care se pare că i-a devenit brusc şi neasteptat, centrul Universului şi obiect de adoratie absoluta. Când, în sfârsit, sunt pe punctul de a crede că în urmatoarele cinci secunde o să reuseasca să aduca solnita în stare de levitatie, am revelatia de a constata că a făcut marea descoperire a rolului întrebarii ca motor unic al dezvoltarii şi al progresului. Desigur, ca în orice început, demarajul e mai dificil, îl las să-şi expuna framântarile interioare fără nici o încercare de a-i disturba dorinta de cunoastere a realitatilor obiective, trasatura care vine să aureoleze cum nu se poate mai stralucit conditia lui de om, de animal mai mult sau mai puţin superior, înzestrat cu inteligenta, stapân şi dirigiuitor peste toate cele.

“Care va să zica nu recunosti ambianta, n-ai mai trecut prin locurile astea niciodata în viaţa ta.”

“Bebe, raspunsul meu corect ar fi: nu, nici eu”. Se uita la mine uşor intrigat, apoi pricepe.

“Care va să zica nici unul dintre noi n-a mai trecut vre-odată pe aici?”

“… aşa s-ar parea… “

“Care va să zica noi atunci ce cautam aici?”

Îl las în pace să mai bea nişte apa minerala, şi îmi arunc ochii prin casa încercând să mi-l, să mi-o, sau să mi-i închipui pe cei ce locuiesc aici. Mobila relativ putina, comuna, exceptând un birou în sufragerie, care arată absolut superb. Dupa cum îl vad, trebuie că-i destul de vechi, cu încrustatii fine, dar fără să fie prea multe, obosind ochiul. As vrea să scotocesc prin sertare, cheile stau cuminti în încuietori, dar reuşesc să mă abtin. Într-o rama subtire de metal alb, în coltul din dreapta a biroului, fotografia unei fetite de patru- cinci anisori, care încearca să stea calare pe o minge de plaja, mare cât ea. Un coup-papier cu mâner de sidef, o calimara dubla ce pare a fi din argint cu un chenar de filigran peste cristalul mat şi de un verde atât de adânc încât da spre negru. Capacele de pe rezervoarele de cerneala au câte un elefant mic deasupra, fiecare ridicând trompa şi un piciorul din fata. Lânga calimara, un dosar cu coperti din plastic. Ma ard degetele să-l deschid. Doamne, cred că o să mă primesti în Rai, uite ce băiat bun şi cuviincios sunt, nici macar nu ating dosarul. Pe un perete, de sus până jos, rafturi de biblioteca, aparent construite de proprietar. Ici-colo, printre carti, doua-trei vaze mici de tot, cu câte o floare uscata în ele. Pe raftul cel mai de jos, cam cincizeci de miniaturi de sticlă, cea mai mare cât un sâmbure de piersica, toate în stare perfecta – înteleg deci, că fetita din fotografie nu locuieste aici. Ma uit la titluri, nulte carti despre fotografie. Ciudat, în genere cei atinşi de boala asta e imposibil să nu-şi etaleze la vedere macar una-doua opere ce le cred ei să fie mai de soi. În afară de poza de pe birou, nu vad însa nimic altceva. Citesc în continuare titlurile de pe cotoarele cartilor. Multa poezie, albume de arta, dictionare de tot felul, tratate de filologie, critica literara. Apoi doua rafturi dedicate horticulturii. Ma uit în jur, exista o singura planta vie, o iedera prinsa aproape de tavan, şi care a ocolit doi peretii, straduindu-se să-l înceapă şi pe al treilea. Or mai fi altele pe balcon? În continuare, un alt raft dedicat pescuitului amator, aha, simt că-l iubesc pe individul, e un tip de treaba, pescarii şi muzicienii de jazz sunt cele mai evoluate varietati ale speciei ” sapiens “, asta e lege. Iar când un pescar e şi trombonist, sau invers, lucru, de altfel, întânlit frecvent, posteritatea are toate sansele să mai faca rost de încă un nume!

Un hol de doi metri mă duce în dormitor. Lânga pat, pe noptiera, un teanc de “Rebus”. Jos, pe covor, zac o nişte blue-jeans “Lee” şi o pereche de adidaşi albi. O uniforma cu care nu numai că sunt de acord, dar şi foarte draga mie. Un alt perete acoperit de sus până jos cu carti, beletristica pe toate rafturile, autori români şi straini, asezati în ordine alfabetica, mă cuprinde ameteala şi invidia.

Bebe mă stiga din bucatarie, sau mai bine zis mă invita, că până acum nu cread că a făcut vre-odată efortul de a striga pe cineva. Abandonez inspectia şi descopar cu satisfactie că el, între timp, a avut îndeletniciri cu mult mai practice. Partea ce-mi revine din rezultatul acestor îndeletniciri înseamna trei oua-ochiuri cu slanina cât cuprinde, şi un castronel cu rosii, ceapa, castraveti şi ardei gras, puse la gramada cu un pic de ulei şi un strop de otet pe deasupra, alaturi de câteva felii de salam şi brânza. Înting cu pâine în sosul lăsat de salata şi mă gândesc că de fapt nici n-am aflat cum îl cheama pe amicul, iar acum îi mai devastam şi frigiderul, saracu’ om. Îmi aprind o ţigară şi sorb din cafea, încercând încă odată să recapitulez cele întâmplate aseara. Degeaba, dupa ce am plecat spre “Minis”, se rupe filmul. Bebe, constiincios, s-a apucat să spele vasele.

Între timp, ceasul s-a făcut aproape de unsprezece. Trebuia să fiu la munca, e de rău, şi parcă n-am vazut nici un telefon prin casa. Da, aşa e, nu exista. Daca o iau acum din loc, poate apar la depozit tocmai la pauza de masa, şi o fi şefu’ ieşit la un coniac.

Încerc împreuna cu Bebe să lichidez cam tot ce credem noi de cuviinta că ar însemna dezordine în respectiva casa, las un bilet în care povestesc despre continutul frigiderului, cu multumirile şi scuzele de rigoare, şi ne hotarâm să ieşim. Curios, mă uit pe usa apartamentului. Un dreptunghi de metal cromat, în care este gravat un nume. Exista ceva la placuta asta care mă zgândare, dar nu reuşesc să descopar ce anume.

Afara, în fata blocului, ramânem amândoi ca picati din cer. Peisaj comun, dar total necunoscut. O alee marginita pe ambele parti cu pomi frumosi. Apoi alte blocuri, alte alei, alti pomi frumoşi, mereu de parcă ne-am întoarce în acelaşi loc. Din fata apare venind o femeie, purtând doua sacose cât doua navoade.

Ce mi-a placut mie întotdeauna la Bebe a fost că el e un om dintr-o bucata. Daca are să spuna ceva, o face fără nici un fel de retinere şi menajamente, ori de-i rău, ori de-i bine. Uneori, însa, se pripeste, ca acum de exemplu, nu mi-a dat nici o sansa pentru a încerca să preântâmpin prabuşirea psihica a unei biete şi nevinovate cetatene. Întrebarea a picat sigura şi clara: “Saru’ mâna, tanti, va rog spuneti-ne şi noua dacă suntem în Bucuresti, şi dacă da, cam pe unde?”

În fata faptului împlinit nu pot decât să accept totul cu întelepciune şi resemnare, sperând într-un viitor mai luminos şi mai puţin batut de soarta. Pe de alta parte, însa, sarmana creatura din fata noastra arată a avea o evidenta problema, imposibil de rezolvat, în legatura cu timpul prezent, aceasta stare de lucruri manifestindu-se plenar prin brusca tendinta a ochilor respectivei de a se dilata, la început, apoi de a se micsora brusc, sub sprâncene şi cute ale fruntii adunate într-o expresie uşor de înteles din partea noastra, sau cel puţin din partea mea, actiune paralela cu o extrem de reusita lasare a barbiei şi o oarece paralizie atât amembrelor superioare cât şi a celor inferioare, acest din urma aspect fiind concluzionat în atitudinea statuara, dolmenica şi rece, pe care susnumita ne-o prezenta pe parcursul unui minut întreg cât Bebe a asteptat un raspuns, şi încă dupa aceea, când începuram a face pasi, adânc dezamagiti de lipsa acuta de dorinta de cooperare a populatiei. Exceptia a făcut -o îndemnul pe care domana cu sacose ni l-a adresat în aşa fel încât să auda şi locuitorii blocurilor din alte cartiere ale orasului, pe când noi ajunsesem cu doua scari mai încolo, îndemn prin care eram sfatuiti cu insistenta să facem o vizita într-un anumit loc întunecos, dupa unele opinii foarte fierbinte, dupa altele foarte rece, plin la tot pasul de smoala şi de catran.

Înspre capatul aleii, am mai întors capul odată, ea era tot acolo, tot nemiscata, oferind în continuare îndemnuri, privind în urma noastra, şi atunci m-a luat cu un fel de tristete, saraca, dacă în urma socului respctiv o să arda mâncarea, barbate-sau o să-i faca scandal, batai, divorturi, copii ramasi fără dragostea impartiala a ambilor progenitori, şi, mă rog, tot felul de tragedii de genul asta.

Gândurile negre îmi sunt date la o parte de glasul unu baietel de opt-noua ani, care vine vijelios pe patine cu rotile, strigând “pârtie”. Când să treaca pe lânga noi, îl apuc din viteza pe dupa mijloc şi-l ridic în aer oprindu-i avântul pionieresc, intentie care nu l-a încântat excesiv, dar nu vocifereaza, din politete.

“Asculta dragule, nu vrei tu să-i spui lu’ nenea cum să ajunga la troleibuz?”

Sunt inteligent foc, şi am tact de diplomat de cariera.

“Care troleibuz, nene?”

“Pai, asta care trece pe aici.”

“Nu trece nici un troleibuz, nene”.

Ei, alternativa asta n-am prevazut-o, dar nu mă dau batut.

“Cum, mă, nu trece? Pai voi cum ajungeti în Cismigiu?”

“Pai noi nu luam troleibuzul, doar autobuzul “101”, acolo, dupa blocul ala verde e capatul, şi dacă mai mergeti câteva strazi, e şi tramvaiul “12”.

Îmi vine să-l pup pe pustan. Trebuie că am pe undeva prin buzunare nişte chewing-gum, mă scotocesc, gasesc doua lamele şi i le darui, îl mângâi pe cap, şi-i dau startul.

“Bravo, eşti băiat destept, precis o să ajungi inginer, fi atent să nu cazi să te zdrelesti la genunchi”.

Stau pe scaun şi privesc pe geamul tramvaiului. L-am luat pe “12” până la Piata Unirii, poate mai ajung azi la serviciu, ca de obicei cu tramvaiul asta trebuie să-ti iei concediu să fi la timp unde ai treaba. Bebe s-a dus acasă, nu mai avea chef de nimic. E prima data când ajung în partea asta de Bucuresti. De fapt, seamana al dracului de bine cu celelalte cartiere, aceleaşi blocuri, aceiasi pomi, aceleasi cozi. Ce motive ar putea să-l determine pe un rezident în Drumul Taberii să faca excursii de recunoastere în Crângasi? Doar să bea o bere la “Lujerul” nu mi se pare, totuşi , de ajuns. Pâna la urma, toate bune, doar un singur lucru mi se înfatiseaza neclar şi cu posibilitati destul de incerte de rezolvare. Cum Dumnezeu am ajuns în Berceni, când eu plecasem înspre “Minis”, în Balta Alba?

Întrebarea a sapat cute adânci pe fruntea-mi gânditoare de poet, şi probabil mi-a daruit privirea cu melancolie şi reflexe de necuprins arctic, încât nea Fane, vazându-mă , îşi stopeaza brusc intentia de a-mi demonstra cu competenta şi obiectivitate că sunt un magar. Se apropie de mine şi mă întreaba cu compasiune: “Ce-i, mă , vre-o nasulie, ceva?” Apreciez că am cam zece secunde să gasesc o motivatie dramatica pentru azi, ceva grandios, vre-un dezastru plauzibil şi crunt.

“Sefu’, mi s-a întâmplat o întâmplare întâmplatoare absolut zguduitoare azi dimineata, groaznic, mi-am zdruncinat moralul până la cei mai intimi neuroni, mi-e frica să nu se lase cu ceva urmari pentru tot restul vietii… “

“… hai, mă … ce-i?”

“Pai, în zori, m-am suit în “92” să ajung la datorie, şi abia pornim, că pe la “Big”-ul dinspre PTTR, vine, domnule, din spate, o “cifa” de cinci metrii cubi, tocmai încarcata la betoniera de la capatul liniilor de autobuz şi troleu. Noi tocmai intrasem pe banda din stânga să depaşim un “Trabant” stationat regulamentar pe carosabil. Şi intra, domnule, “cifaromul”, cu toată viteza, în troleibuz.”

Cei din jur se opresc din treaba şi toate capetele se întorc spre mine. Silvia îmi prinde privirea, e toată un semn de întrebari, are un fler de l-ar bate la popou şi pe Poirot, îi pica fisa că am luat-o razna. Se linisteste, îi face un semn din ochi damnei Dina, şi îşi sprijina barbia pe dosul palmelor împreunate, cu coatele sprijinite pe birou, aş teptând amuzata continuarea. Încerc să-mi pastrez o mina tragica, de ar da domnul să nu mă pufneasca râsul, că am treminat-o, mă desfiinteaza nea Fane. De la alt birou, Zoe, fiinta sensibila cu suflet de ciocolata, se trage mai aproape, tine pumnii strânsi unu’- ntraltul, adunati la piept.

“… şi?”

“..şi… din nefericire, “cifaromul”, plin fiind, va dati seama că din cauza vitezei plus inertia, plus masa, socul a fost distrugator. Ambele vehicole s-au rasturnat, iar troleibuzul a fost proiectat cam douazeci de metri mai încolo. Alte doua autoturisme “Dacia 1310” au fost aproape strivite. Bena “cifei” s-a spart şi betonul s-a revarsat acoperind o biata batrâna care fusese surprinsa chiar pe bordura, pregatindu-se să traverseze strada în mod neregulamentar, într-un loc nemarcat cu “zebra”. Miraculos, soferul respectiv a scapat neatins, dar cel al troleibuzului şi unsprezece din cei optisprezece pasageri au fost transportati la spital în stare de inconstienta, cu grave leziuni fizice, şi mai mult ca sigur, şi psihice. Deasemeni, soferii celor doua “Dacii.”

Mama Anica stă cu palma mâinii drepte acoperindu-şi gura, ascultându-mă îngrozita. Aproape că are lacrimi în ochi. Restul lumii, înclusiv şefu’, au cam înlemnit. Sunt bun, ar fi trebuit să scriu scenarii de filme de groaza.

“Pai, bă, şi tu?”

Bineinteles, Sorin, se putea altfel, trebuia să se bage.

“Şi eu… ce?”

“… nici o zgârietura, vânataie… nimic… oase rupte… ceva acolo… moloz pe blugi… “

Sta lânga Vova, în spatele biroului lui nea Fane. De cealalta parte a biroului, înspre mine, Clara cu madam Ionescu. Daca am mâna buna, prin cei treizeci de centimetri care ramân între ele, aş putea trimite un pachet cu saci de ambalat ce-l am chiar lânga mine, pe un scaun. Îl apuc de sfoara legata crucis-curmezis şi execut o semi-rotatie a bratului din spate spre înainte, trimitând proiectilul cu speranta că la o adică kilogramele lui madam Ionescu or să-i dea totuşi putinta de a reactiona la vreme. Din pacate, instinctul de conservare al lui Sorin se manifesta la fel de prompt, lasând cale libera ghiulelei către un inofensiv ceas cu cuc, “made în USSR”, ce spânzura pe peretele din spate. S-a cam deteriorat pe ici pe colo umilul agregat, şi anume în partile esentiale, transformându-se în contactul cu mozaicul de pe jos, în tot felul de tandari şi ale parti imposibil de nominalizat. În stupoarea generala, Sorin se apleaca, culege o rotita zimtata, şi o transforma într-un foarte amuzant, reconfortant, şi recreativ de urmarit titirez, pe biroul sefului.

“Pariem, Mariane, pe doua beri, că-l învârt mai mult?”

Duminica

Ceasul zbârnâie în draci pe marginea recamierului, umplându-mi sufletul de optimism. E ora trei dinspre ziua, sau noapte-spre-dimineata, sau cum i-o fi spunând. Ma demontez bucatica cu bucatica, mă transport în baie, şi acolo încerc să mă pun la loc într-un tot unitar, conferindu-mi conditii optime de functionare cu speranta că zgomotul dusului nu i-a trezit pe ai mei.

Ieri, pe când stateam cu Neluţu facând declaratii de amor unei sticle de vin, apare şi nevasta-să, Maria, de la serviciu.

“Auziti, mă , să va zic o chestie de azi de la munca, de n-o să mă credeti!”

“… au scos chiftelele de peste de la cantina intreprinderii!”

“Ce chif… Hai, mă , fiti seriosi, cum o să le scoata? Ce să bage în locul lor, sanuri pane? Hai, fiti atenti aici. Pe la vre-o zece şi jumatate, tocmai îmi facusem o cafea şi stateam cu Sandica, cea la care am fost la botez, Nelule, tu o stii, şi cum zic, mai o vorba mai o ţigară, apar doi tigani cu cinci saci de broaste. Stiti cât au luat pe ele? O mie jum’ate! Când i-am vazut mi-a venit să mă crucesc. Mariane, ştii, noi cumparam broastele şi le trimitem în vestul Europei, să-i desfete pe tipii de la Monte Carlo, dac’ ar stii ei… în fine, dupa ce termină respectivii tranzactia, stau de vorba cu ei. Baietii, lautari de meserie, se lasasera de nunti, se mai duceau doar aşa, câteodata, şi ştiţi de ce? Cica era prea multă munca, şi prea puţini bani. Auziti voi, prea puţini bani, că-mi venea să sar la ei şi să-i strâng de gât. Mai tii minte Nelule, la nunta lu’ verisoara-mea, i-au cerut opt sute de fiecae plus taxiul, mama lor! Iar ăştia, se apucasera de prins broaste, că nu fac aproape nimic, şi şti câti bani scot, cam sase mii pe saptamina, dacă se ţin de treaba! Iarna stau la gura sobei şi fac puradei. I-am întrebat cum naiba le prind. Sa vedeti la ce i-a dus mintea. Au luat un butoi din ala de tabla, pe care îl baga în apa cu nişte pietre în el, să nu pluteasca, să ramâna cam de o palma deasupra apei. De margine leaga un beculet de lanterna, cu baterie. Toata actiunea se desfasoara noaptea. Atrase de lumina vin tot felul de insecte, tântari, fluturi, şi alte d-astea. Broastele se arunca dupa ele, şi cad în butoi. Înapoi nu mai pot sari, e prea mare distanta. Pun tipii câteva butoaie în fiecare noapte. Dimineata nu aleg decât exemplarele cele mai mari, că altfel nu le cumpara ăştia de la cooperative.”

De câteva zile, Maria lucreaza la un fel de cooperativa de stat ce se ocupa cu achizitionarea de produse agro-alimentare de la producatori particulari, printre altele, iata, şi broaste, melci, şi alte creaturi ce nu fac topul cotidian al bucatariei traditionale Românesti.

Iau paharul de vin şi sorb un pic, dar parcă nu mai are nici un gust. Neluţu arată şi el de parcă tocmai ar fi coborât din autobuzul “111”. Se uita către mine, gânditor.
“Mariane, eu mâine am SRL… ”

“Eu nu, dar se aranjeaza. Poate-i duc şi lui şefu’ câteva broaste, aşa, de pofta… “

“Da’ de unde naiba facem rost de butoi? Altceva ce-am putea folosi, poate o oala mare… “

Nici nu apuca să termine, că Maria îi ia vorba din gura.

“Da, uite, imediat, nu-ti dadeam eu oalele să mi le împuti… “

“Stai, draga, că n-am zis nimic, mă gândeam. Şi la urma-urmei, dupa doua recolte d-astea, îti cumpar un camion de oale, nu?”

“Neluţule, oricum o oala e prea mica”, apreciez eu situatia, “da şti ce, hai să încercam cu unditele. Punem o ata rosie în ac, aşa prindeam eu când eram copil, la Snagov, mă ducea tata şi prindeam broaste amândoi, terorizând-o pe mama, care începuse să ia o sticlă cu spirt în sacosa, şi mă stergea pe mâini tot timpul… “

În disperare de cauza, şi până ne-om completa recuzita, n-avem de ales, o să folosim unditele, stabilim că a doua zi dimineata înainte de ora patru să fiu la el.

Peste un sfert de ceas trebuie să-i sun la uşa . Am hotarât să mergem la “Sticlarie”. Asta-i un ochi de apa într-o groapa înspre Pantelimon, nu prea departe, de la “Masini-Unelte” treci calea ferata, şi pe stânga, în spatele fabricii de sticlă, se casca dintr-o data o gaura plina de pomi. Am fost o singura oara acolo, acum foarte mulţi ani, că peste nu are decât firca şi caras mai mic decât pachetul de ţigari.

E cu mult trecut de prânz. Din tot ce-am prins am selectat zece bucati pe care le-am considerat noi că vor trece examenul sportiv la comisia olimpica. Arborând un calm vecin cu nesimtirea, Neluţu s-a blindat în fata protestelor Mariei şi a făcut un sac dântr-un cearceaf de “olanda”. Acum, sacul zace priponit de mal, pe trei sferturi în apa, iar din interior se urca spre cer un cor de blesteme ce-i cât pe ce să mă duca în pragul depresiei, din cauza de mustrari de constiinta. Partea mai întunecata a problemei este că în ritmul asta ne-ar trebui cam doua concedii până să umplem sacul. Şi de vre-o ora, nici urma de broaste pe balta.

“Neluţule, tu crezi c-or fi trecut tipii aia pe aici înaintea noastra?”

“Fi serios, aia-s profesionisti, nu se baga la locuri d-astea, au locurile lor, fii sigur… “

Afirmatia mă jigneste. Noi tot la nivel profesional activam, că altfel nu am fi fost la post de cu zori. Totuşi, am oarece urme de îndoiala.

“Bai, suntem tâmpiti. Pai tu şti ce trebuia să facem înainte de toate?”

Nu, Neluţu nu s tie, stă şi se zgâieste la mine, neântelegând ce-mi mai trece prin cap.

“Bine, mă , de un paregzamplu, înainte de a te apuca să scri o carte, nu trebuie să aduni mai întâi material, să cauti, să investighezi..”

“Zi, mă , lasa… “

“Monşerul meu drag, dupa cum bine sti, în urma activitatilor de desecare, modernizare, redare a agriculturii a terenurilor arabile, suprafata baltilor şi a lacurilor care nu reprezentau obiective importante pentru piscicultura a fost redusa simtitor de drastic. Pe de alta parte, cu cât o apa e mai lasata în plata Domnului, cu atât e mai napadita de vegetatie şi de broaste, care au trebuit să se refugieze din baltile secate. Logic, nu? Acum să-mi spui, unde gasim noi cele mai virgine şi mai salbatece balti – poţi să-mi zici, nu, nu poţi. Şi şti de ce? Ca nu esti de meserie. Tu esti electrician. Pe tine apele te intereseaza doar, poate, din punct de vedere al potentialului energetic, deşi mă îndoiesc… Dar pe cine pot ele captiva prin existenta lor pura, existenta ce atrage dupa sine o complexa colcaitura de vietuitoare aşa cum le-a făcut pe ele mama natura, cu cicluri de viaţa nealterate de mâna stapânului absolut, atotputernicul omu’?”

Neluţu s-a asezat pe o buturuga şi şi-a aprins o ţigară. Ma asculta calm, cu ochii închisi, dând din cap aprobator.

“Ei, pe cine?”

“Simplu, monserule, pe un biolog. Şi pe care biologu’ stim noi, că doar e unic pe planeta asta?”

“Pe… Bio-Gogu!”

“Ei, vezi? Uite ce propun eu. Momentan, le dăm naibii de broaste, că mie mi-e foame şi aş bea şi o bere. Şi, într-o zi, saptamâna asta, mergem la Gogu şi stam serios de vorba cu el, ne luam notite, chestii, documentare stiintifica.”

“Stai puţin nu e bine, că el le are pe astea cu zburatoarele… “

“… da, exact, păi cocostârcii ce sunt, nu sunt zburatoare? Şi cocostârcii ce manânca? Broaste! Unde-s cocostârci, sunt şi broaste, şi reciproca. El ne spune unde sunt cocostârcii, noi deducem unde sunt broastele. Logica de fier şi de otel”.

Ma simt zdrobit de acuratetea deductiva de care sunt capabil. Îmi aprind satisfacut o “Carpata” şi mă întind pe iarba saraca din umbra unui tei cam jumulit. Trebuie să savurez momentul, am fost grandios.

Îl las pe Neluţu să duca acasă unditele, iar eu mă duc să o aştept pe Adriana la “rulota”. Ne vedem odată pe saptamâna. Ea s-a pus bine pe treaba, în fiecare zi stă şi învata puternic pentru examen, şi mă bate la cap prin telefon să fac la fel. Adevarul este că m-am apucat serios. La “economie” n-am nevoie să învat, ştiu materia, şi oricum, pentru motive pe care nu le înteleg şi nici nu încerc, îmi vine foarte us or să elaborez asupra unui subiect. La geografie, la fel, nu prea e nevoie să tocesc, că e uşor, am să mă uit prin carte atunci, înaite de examen. Mai greu e cu matematica, mă scoate din sarite. În plus, ca un făcut , nu ştiu cum naiba se întâmpla că de câte ori mă aşez şi eu la birou plin de avânt şi mă apuc de rezolvat tot felul de functii şi de ecuatii care mai de care mai complicate, sunt disturbat, cu regularitate, din preocuparile mele intelectuale, de o multitudine de nimicuri cotidiene, care prin împrejurari potrivnice, se transforma în evenimente majore, necesitând grabnica mea interventie, imediata şi de neânlocuit. Asa că, deocamdata, la “artimetica” mă aflu încă la capitolul unu din cartea de clasa a noua. Pe viitor, însa, trebuie neaparat să iau masuri drastice, că nu mai tine. Este necesar ca, potrivit unui întelept îndemn la moda prin ziare, să fac totul pentru o noua calitate -cred că aşa suna?

Pâna apare Adriana, neavând ce face, mă uit la patru-cinci pustani ce se joaca alaturi, pe spatiul verde din jurul blocului. Şi-au făcut un cort, care aduce mult a satra, dintr-un pres luat de acasă, şi au îngramadit împrejur tot felul de comori: cutii goale de conserve de mazare fina, un pantof făcut praf, un cadru de bicicleta “Ucraina”, îndoit şi ruginit. Unul dintre ei şi-a făcut un fel de turban dintr-un fular. S-or fi jucând de-a beduinii? Putin mai încolo, câtiva locatari grijulii şi binevoitori au manufacturat o masa cu doua banci de-o parte şi de alta, toate cu picioarele adânc îngropate să nu le ia vântul, sau hotii, poate. În jurul mesei stau câteva mame şi bunici discutând despre scumpetea vietii, imoralitate, şi viermi intestinali. Subiectele încep să mă pasioneze. Aflu cum nenorocitu’ ala de Iliuta de la etajul cinci iar a batut-o pe nevasta-să, şi că matracuca aia blonda de la scara doi iar a ţinut-o într-o petrecere ieri noapte în compania a tot felul de indivizi dubiosi calificati drept ordinari, bagabonti, şi, nu-mi vine să cred urechilor, “studenti d-aia”! Punctul culminant al acestei informatii consta în faptul că, nici mai mult nici mai puţin, dimineata, respectivii au plecat cu taxiurli’, chestie incalificabila. Deasemeni, aflu cu stupoare că dezmatatii aia doi de s-au mutat saptamâna trecuta în locul lui madam Firescu, fac plaja pe bloc, şi că Stanoaia a auzit că “fufa” chiar şi-a scos sutienul, ducându-l în ispita pe ala micu’ al lui Sandache, pe Ginel, care a început să stea la pânda ascuns dupa casa liftului, să o vadă.

Tocmai când începuse să-mi placa mai tare, apare Adriana.

“Iarta-mă , Marian, am avut o discutie cu mama, d-aia am întârziat.”

Ma uit în ochii ei şi mă ia aşa, cu un frig pe sira spinarii. A plâns rău, sunt înrositi de parcă n-a dormit doua nopti la rând.

“Nu-i nimic, Motane, a fost instructiva asteptarea. Am început să descopar lumea de dincolo de zidurile blocului astuia. Şi, oricum, dacă vine repede un “40”, ajungem în timp la un film.”

“Marian, şti ce? Hai să nu mergem la film, hai să gasim o banca şi să stam puţin. Ai o ţigară?”

“Carpati fără’, de Tirgu-Jiu, cele mai bune din lume, dacă nu se scutura în pachet şi mai ai ce fuma din ele.”

“Bine, o să-mi dai una.”

Înteleg că e de rău. Daca accepta Motanul asta să fumeze “Carpati”, e de rău. De obicei abia mă suporta pe mine când mă delectez cu ele, nu mai spun că mi-a trasat sarcina să rumeg chewing-gum până îmi anchilozeaza maxilarele.

Dupa ce facem prospectiuni prin jumatate din parcul IOR, gasim, în fine, o banca libera, care să fie şi curata. În tot timpul asta n-a zis o litera, a mers încolacita de mijlocul meu, şi m-a pupat de vre-o suta de ori. Având în vedere că lucrurile se reliefeaza nu tocmai în roz, am last-o în pace, şi n-am mai întrebat-o nimic. În schimb, i-am dat un raport cât se poate de detaliat despre concluziile şi propunerile de masuri adoptate de rezidentii blocul vecin cu al ei.

“Marian, hai să fumam”

Îi arat cu mândrie că ţigarile din pachetul ce-l am, nu numai că nu s-au scuturat de jumatate din tutun, dar păr acum să fie iesite din procesul de fabricatie. E şi normal, de câte cotoare au în ele, parcă ar fi nişte betisoare de piatra. Probabil că tipii de la fabrica, înraiti de criticile consumatorilor, acum au trecut la presiuni psihice. Aleg doua, le aprind, şi o aştept să înceapă a-mi zice ce are pe suflet.

“Marian, tu n-ai de gând odată să te lasi de pierdut timpul fără nici un rost, şi să te apuci de ceva serios?”

A început direct, fără nici un fel de introducere.

“Da, deci asta era care va să zica, eterna povestea cu băiatul rău care rapeste inima unei prea bune şi sfioase fete, cuminte şi harnica cum nimeni alta pe pamânt. De asta ti-au făcut scandal acasă? Adriana, tu chiar eşti convinsa că o să seman mai mult cu Fat-Frumos dacă am să întepenesc în spatele unui birou nenorocit, înclinându-mă până la pamânt când trece contabilul sef, sau nu mai ştiu care mare şi tare de la minister? Oricum, şti foarte bine că m-am apucat să mă mai uit prin cartile alea, şi că am să fac tot posibilul să iau examenul, deşi, drept să-ti sapun, tare nu-mi doresc.”

“Nu-ti doresti? Şi tu ai idee ce-mi zic ai mei, ce circ am în casa tot timpul, tu ştii că de când suntem împreuna nu-i zi de la Dumnezeu să nu am cu ei scandal pe seama ta, că tu eşti un pierde-vara, că ce o să facem noi, din ce o să traim, că sunt inconstienta, că din atitia baieti buni pe care ei au binevoit să mi-i prezinte n-am fost în stare să aleg, dar că am ales un neispravit că tine, că cin’ se-aseamana, se-aduna, etc, etc. … Marian, nu mai pot, zau, îmi vine să-mi iau lumea în cap, nu mai pot.”

Plânge, iar.

Drept e că rubrica de stiri interne m-a cam luat pe nepusa masa. Pâna acum nu mi-a spus nimic din toate astea. De multe ori când ne întânleam venea ea cam întunecata, credeam că e obosita. De altfel, mai încet sau mai repede, ochii i se se umpleau iar de stralucire. Acum ce naiba să fac? Sa-i explic că mă doare drept în cot de ce cred parintii ei despre mine, că eu cred că parintii mei m-au crescut bine şi cu folos, că nu sunt nici lenes, nici nepasator, nici derbedeu, doar că nu înteleg de ce trebuie mai înâii să accept să mă aplec în fata altora pentru putea a fi catagalogat drept “om serios”, şi că eu vreu să mă însor cu ea, nu cu maica-să, drept care aceasta din urma îşi poate tine opiniile pentru ea însasi? E drept că şi ai mei m-au cam luat la rost pe chestia nefacutului nimic, dar din cu totul alt punct de vedere. În familie, din nefericire, nu numai că sunt unicul copil, dar sunt cel mai mic dintre veri, nepoti, şi restul poporului. Nu ştiu de ce şi cum, dar absolut toată lumea “asteapta ceva” de la mine. Pentru mulţi ani, şi chiar şi acum, sunt sigur, că în discutiile dintre matuşi, unchi, neamuri adiacente (pe care eu nici nu le cunosc prea bine), mi se urmares te fiecare pas, sunt analizat în consilii mai mult sau mai puţin complete, mi se cântaresc sanse, mi se prezice viitorul. Atâta doar că, odată, la singura nunta la care am participat in viaţa mea, şi care s-a întâmplat să fie in familie, le-am explicat că eu sunt un element cum nu se poate mai negativ, recalcitrant şi turbulent, iar ei să-şi vadă de treburile lor şi de copii lor cuminti şi destepti, şi să mă lase pe mine în pace aşa pacatos cum mă aflu. Sunt sigur, totuşi , că ei îi trag înainte cu discutiile, şi eu am încetat orice fel de contact cu “familia”, exceptând doi-trei veri, singurii normali şi care nu s-au luat niciodata de mine, şi pe care îi iubesc chiar foarte mult. Acum, revenind la Motan, m-aş duce acasă la parintii ei să le explic pe îndelete că mi se fâlfâie de parerile lor, dar ea este copilul lor, şi ştiu, că din punctul lor de vedere, o iubesc ca pe nimic altceva pe lumea asta, şi că-i doresc numai binele.

“Adriana, de ce nu te mariti tu cu mine, vreu să zic imediat? Hai să mergem mâine să ne programam la ‘Sfat.”

“Da, foarte bine, şi poţi să-mi spui unde o să stam, pe ce o să dormim, din ce o să mâncam? Te-ascult!”

“… o camera, undeva, gasim noi, până una alta. Mobila avem destula, că-mi aduc eu chitarile şi magnetofonul, plus cartile ambilor. Iar cei 1400 de lei ai mei, plus 1800 ai tai, ne ajung la fix pentru cartofi prajiti şi o sticlă de vin. Pai bosimanii aia din Africa, n-au nici macar atât. Şi mulţi, mulţi altii, au început-o cu mult mai rău.

“dumnezeule mare, pe lume oi fi traind tu? Nu, Marian, aşa nu se poate, deşi trebuie să recunosc că suna boem şi frumos, şi că pentru tîmpeniile pe care reusesti să le debitezi cu atâta sinceritate, te iubesc. Dar eu vreau să-mi cresc copii într-o casa de oameni, şi trebuie să vrei şi tu la fel, nu exista alta cale, noi am crescut în felul asta, aşa or să creasca şi copii nostri.”

Da, Adriana, şi eu te iubesc şi aş vrea să-ti pot oferi o casa mare, cu multe camere şi ferestre uriase către cer, cu covoare groase, moi, cu maşina de spalat şi pahare de cristal, ştiu că asta-ti doresti, să ai casa ta de care tu să ai grija, să-ti cresti copii în liniste şi siguranta, şi aş vrea să te pot tine departe de grija zilei de mâine, să te ştiu fericita, ce-aş putea să-mi doresc altceva? Dar asta înseamna că trebuie să-l pup în cur pe contabilul ala sef da care am vorbit adineaori, şi totuşi , am de ales?

“Adriana, mai este ceva vreme până la examen. Am să încerc să-i fericesc pe ai tai cu un ginere socotitor de înalta calificare. Nu mai elaborez, ştiu că asta nu conteaza pentru tine, şi că mă iubesti oricum, că altfel n-ai fi acum, aici lânga mine, şi nu ti-aş fi destainuit pasiunea mea subita pentru cursul de ‘organizarea productiei’. Şi să nu mai vorbin despre asta, hai mai bine pe la Dan, poate o fi acasă, zdranganim un pic la chitari, o invitam şi pe duduia Wiborova, că simt că am nevoie. Şi pe drum îti povestesc despre nebanuitele emotii pe care ti le ofera prinsul broastelor, emotii pe care le-am încercat plenar azi dimineata împreuna cu Neluţu, pret de vre-o sapte-opt ore, în mijlocul unei naturi încântatoare, pe groapa la “Sticlarie”.

Vara

“… se va afla volumul corpului de rotatie dat de graficul functiei… “

Telefonul zornaie ca un sistem de alarma la o banca tocmai praduita.

“Saut, Gică, ce faceai?” Aha, e Sorin, numai el îmi zice “Gică”, încă tot n-am înteles de ce.

“Salve, tocmai mă initiam în tainele stiintelor exacte”.

Sorin manânca matematica pe pâine. A intrat al patrulea la Politehnica, la transporturi feroviare, a teminat un an cu brio, în al doilea a ramas repetent, apoi a rams iar. A decis, pe urma, că pasiunea vietii lui este, de fapt, Facultatea de Comert din ASE. A luat zece la matematica, zece la fizica, patru la “economie”, şi a intrat fluierând. Din nou anul întâi cu brio, a ramas repetent în anul doi, şi cu mari pile a reusit să nu fie dat afară şi să mai ramâna repetent odată, a înterupt apoi un an din cauza de “boala”, şi acum face tot posibilul să ramâna iar repetent. Visul lui cel mai mare şi nemarturisit este să poata naibii odată să treaca în anul trei. Între timp, nevasta-să a terminat facultea, şi-a luat şi “statul”, e OK. În alta ordine de idei, mai recent, şi-a luat şi el bicicleta, că i-a placut cum arată a mea. Tot semi-cursiera d-aia ruseasca. Şi astfel am început să descoperim împreuna natura de prin jurul Bucurestilor. D-aia m-a sunat şi acum.

“Gică, te fac un tur la Baneasa?”

“Sorine, trebuie să aflu volumul unui corp de rotatie… “

“… păi e uşor, Gică, integrezi şi gata, las’ că ti-arat eu când ne întoarcem. Ne întâlnim la “Big” cam în douazeci de minute, e bine?”

Bine, pe naiba. Întii că de obicei ne întoarcem seara foarte târziu, pe întuneric, şi al doilea, că singurele integrale pe care am încercat să le fac în viaţa mea au fost doua, la o teza în liceu, pe care de fapt le-am copiat de la o colega.

“Sorine… “

“… hai, Gică, tragem o bere la “Privighetori.”

În fond, are dreptate Sorin, ne mai oxigenam sângle, avem nevoie de miscare, activitatea intelectuala şi cea fizica trebuie împletite întro armonie deplina. Avem doar un exemplu celebru în acest sens, pe care istoria l-a încrustat definitiv şi cu litere de aur în altarul nemuririi în anumite regiuni ale Globului Terestru.

“Bine, Sorine, în douazeci de minute.”

La Baneasa, lume mai multă decât la un cuplaj cu “Rapidu”, lume care, în principal, se împarte în doua categorii. Unii au venit aici “să vadă animalele”, iar altii să bea bere. În final, prima categorie se alatura celei de a doua într-o perfecta şi indisolubila solidaritate. Astfel, padurea a ramas padure numai de la doi metrii în sus. De la nivelul solului până la aceasta cota, se pot deosebi alte câteva diviziuni, dupa cum urmeaza.

Mai întâi, un extrem de variat şi greu de definit covor de sticle goale, în parte sparte, ziare, pachete goale de ţigari, capace de bere, dopuri de pluta şi de plastic, oase de gaina şi altele oase provenite de la diverse pasari şi animale domestice sacrificate cu destinatia “pachet”, pantofi desperechiati, anvelope uzate “Victoria” şi “Danubiana”, camere de bicicleta, curele rupte de ventilator auto, vata, bandaje, câte un preş sau o patura putreda ajunsa zdrente mai mult sau mai puţin, furculite şi linguri ruginite, farfurii sparte, mine de pix goale, ciorapi, câte o cravata (acest articol se mai gaseste şi agatat de crengi), sticlute de oja pentru unghii şi de decolorant pentru sters unghiile, tuburi de ruj, cutii de rimel şi pudra, bineînteles goale, plus tot felul de WC-uri amenajate la repezeala prin tot locul, folosite o singura data şi apoi abandonate. Încercând cu Sorin să strabatem prin tufisuri şi lăstariş fără să ne dăm jos de pe biciclete, am avut surpriza să dăm peste o vioara sparta rău de tot. Locul fiind totuşi destul de incomod şi oarecum mai departe de drum, ne-a fost imposibil să reconstituim întâmplarea prin care acest delicat obiect a ajuns acolo. Întâi am presupus că cineva venise să cânte acompaniat de glasul pasarilor şi alintul frunzelor mângâiate de vânt. Pe urma, Sorin a propus varianta potrivit careia o fi fost un chef monstru cu lautari, aia s-au îmbatat şi i-au luat la bataie pe menestrei, că poate n-au interpretat “Mama mea e florareasa” exact dupa dorinta selectului auditoriu. Oricum, misterul a rams intact.

Dar să revenim. Dupa garnisirea completa a “nivelului zero”, începe o asidua munca de pavoazare a trunchiurilor de copaci cu inscriptii de amor, panseuri, şi anunturi de aniversare, precum şi comemorari de date şi persoane vrute celebre. Astfel, ineditul ne apare sub forma de scrijelituri cu diverse caractere grafologice, ce ne spun că “aici au fost Nae şi Lica, 20-5-80”, şi dedesubt, “Vasilico, Mitriţă te iubeste”, ori, “viaţa e grea, Sandu, 14-7-81”. Nu lipsesc îndemnurile, mai ales cele sportive, “Hai Steaua, 16-14-82, Colonelu”. Locul este minunat de vrei să întocmesti un pomelnic de nume şi porecle mai puţin uzitate. Am descoperit “Tramvai”, “Tir”, “Bâzcă”, “Ciomecu”, “Câine-Mort, şi, un frumos “Corelatu”. Am tot stat şi ne-am gândit, corelat, bine, dar la ce, cu cine? De ce nu ne-a zis, că ne-a last aşa, cu creierul macinat de întrebari acide.

În fine, dupa ce treci şi de etapa asta, urmeaza o altitudine dominata îndeobste de articole vestimentare şi de camping. Prin crengi şi crengute atârna inocente basti, palarii, termosuri sparte, fără a lipsi genti de umar, unele într-o stare remarcabil de buna, plase şi sacose, câte un aparat de fotografiat făcut zob, câteva sutiene, şi alte articole de lenjerie intima, de toate culorile şi modelele. Vizitatori mai miloşi înfig ici-colo, pentru pasari, bucati de pâine ramase de pe la chiolhane. Oricum, însa, acestea se desfata îndeajuns cu resturile aruncate pur şi simplu pe pamânt.

Mirosul predominant în aceasta oaza verde pentru recreatia populatiei capitalei, este cel de gratar, şi bineînteles, de bere. Banuiesc că pomii din apropierea gratarelor şi-au schimbat de mult procesele biologice, fotosinteza fiind înlocuita cu vre-o reactie pe baza de fum de cârnati proaspeti, iar pasarile ciripesc slagarele la moda din repertoriul artistilor Ion Dolanescu, Romica Puceanu, Margareta Pâslaru, şi ceilalti din gastile respective. Una peste alta, toată atmosfera asta mirositoare plus pedalatul, ne-a făcut vid în stomac, deci, ne asociem tumultului vizitatorilor de baza de recreatie şi agement, şi dupa aproape jumatate de ora de stat la coada, ne-am vazut în posesia a doi cârnati, sase mici, şi patru sticle de bere, care au început cu noi o minunata munca de lamurire, încercând să ne demonstreze că, deşi un anume “Bică” întrebase la 14-7-79, “unde e fericirea mea?”, individul nu cautase unde ar fi trebuit să caute.

Cârnatii şi mici au fost într-adevar excelenti, berea ne spala gâtlejul, şi lui Sorin îi vin idei.

“Auzi, Gică, dupa ce terminam berea, mai facem un tur şi pe urma o luam spre ‘Pustnicul’. Ce zici?”

“Cum, ‘Pustnicul’?… de aici?! Cred că avem toate sansele să ajungem mâine, e departe rău.”

“Nu-i, Gică, te duc eu, o luam cam pe lânga Soseaua de Centura, în doua ore suntem acolo lejer, pe cuvânt. Gândeste-te puţin, e un arc de cerc, şi noi mergem pe coarda. Ai să vezi.”

Pâna la urma, are dreptate, că tot am pornit-o la hoinareala. Iar drumul de la Baneasa înapoi în Balta Alba taind Bucurestiul nu-i prea atragator.

Trecem de Zoo şi cotim la stânga pe un drum mai puţin umblat. Din loc în loc, pe margini, maşini parcate, înauntru cu perechi care se pupa. Trecem încet de tot, aplecându-ne şi uitându-ne lung la ei, facând mişto. Indivizii respectivi ne-ar cam trimite la esafod, dar potrivit circumstantelor, nu zice nici unul, nimic.

“Sorine, tu ai impresia că ăştia chiar sunt cu nevestele?”

El merge o jumatate de roata înaintea mea, întoarce capul râzând.

“Da, dar nu cu ale lor.”

Ma pufneste şi pe mine râsul de era să dau într-un bolovan mare din dreapta asfaltului. Ne aprindem câte o ţigară, Sorin are un pachet de “Kent” de la nevasta-să, pentru mine sunt un pic cam tari şi ramân la “Carpati”. Mergem fără mâini, abia pedalând. Nu e foarte cald, şi din când în când vine câte o pala de vânt mica, aproape că n-o simti.

Din spate, pe asfaltul drumului, rasuna un tropot de cal. Ne depaseste. Jockeyesa – aşa se zice oare? – are un costum de calarie strâns de tot pe trup, şi-i ghicesc coapsele frumoase şi tari, şi la fel, sânii ce stau să-i rupa vesta. În alte dati, am mai întânlit noi pe aici calareti de la “Steaua”, probabil facând antrenamente prin apropiere pe undeva, dar tanti parcă nu apare să fie de la club. Sorin îmi face semn.

“E barbat’su barosan, Gică”.

Ma înfig în pedale şi mă iau dupa ea, o ajung şi mă potrivesc cam la doi metri în stânga ei. Merg aşa, paralel, şi o privesc. E într-adevar frumoasa, le are la degetul mic pe toate cele de pe platourile de filmare din tara şi de peste hotare. Întoarce ochii o secunda, apoi da pinteni calului, însa paracopitatul probabil că mă simpatizeaza, pentru că o tine într-un trap marunt, fără să se grabeasca. Ma potrivesc iarasi în dreptul ei şi încep să cânt, gesticulând larg: “Peste munti şi peste deal, trece mândra cu un cal, tropa, tropa, tropa, trooop, când la trap când la galooop”. Ea începe să râda sanatos, fără să se stapâneasca, uitându-se la mine cu fata întoarsa pe jumatate. Face gropite în obraji, de sub sapca îi iese un păr negru de zici că-i obtinut în laborator, lung până aproape de umeri, într-o coada… “de cal”. Îi zâmbesc, cred că are aproape de treizeci şi cinci de ani şi nimic în plus sau în minus de ce-ar trebui să aiba o femeie frumoasa, micii au fost proaspeti deci eu sunt perfect sanatos, nu am halucinatii. Ridic o mâna de pe ghidon şi-i zic “pa” facându-i semn. Îsi înclina uşor capul, subtiindu-şi buzele intr-un zâmbet vag. Un fel de “e-n regula, la revedere”. Întorc bicicleta în mijlocul drumului şi revin lânga Sorin, care tot timpul asta a stat cam la cincisprezece metri în spate.

“Ce-a zis, Gică?”

“… nimic, ce să zica?”

“Pacat.”

“… !?!”

“Eram doar curios, dacă avea şi vocea tot aşa cum arată de sus până jos, o trimetea pe Aretha Frankin la echipa de juniori. Ce facem, o luam din loc spre Pustnicul?”

“Ihâ.”

“Fi atent, până la urma m-am gândit s-o ţinem pe lânga calea ferata, şi pe urma cotim pe undeva, gasim noi un loc.”

“Cum naiba pe lânga calea ferata, te-ai dilit, o luam pe câmp, pe aratura?”

“Nu, de ce pe câmp, trebuie să fie o poteca, sigur trebuie să fie.”

Am lăsat în urma s oseaua. În fata ni se întinde o potecuta anemica, sinele de tren, plus lanurile de porumb. O urma de îndoiala cu privire la capacitatea de discernamânt a lui Sorin şi exactitatea traseului ales, mi se strcoara treptat în suflet, şi propun să oprim la un canton ce se vede cam la un kilometru în fata, cu speranta să o atenuez, macar. Ajungem. Cantonul este de fapt o casa tip CFR, de caramida roşie, stilul de dinainte de razboi. Curte, gradina, rosii, ardei gras, salcâmi, pruni, şi gaini. Dintr-o parte miroase greu a cocina. Nevasta ceferistului (sau cred că ea este) apare carând dupa ea o scara de lemn lunga de opt metri, murdara rău de gainat, şi cam strâmba. Noi suntem opriti şi proptiti de gard, fără să ne mai dăm jos. Sorin prinde glas.

“Saru’ mâna, tanti, ne spuneti şi noua, drumul asta duce la Pustnicul?”

Femeia ramâne proptind scara cu un capat în pamânt, şi mijind ochii.

“… ei?”

“E departe Pustnicul dacă -o ţinem tot aşa?”

“Pusticul? Aoleu, maica, da ce va venira de-o luarati peste câmp? Pai, ajungeti, ştiu io cât să fie, vre-o douazeci de kilometri. Da’ vedeti că sapă ăia la irigatii, trebuie să mergeti pe traverse. Da’ va grabiti tare? Ca dacă iesirati doar la plimbare, poate mă ajutati să iau nişte saci din podul ala, că mă cam doare reumatismul şi io mă urc greu”

N-apuc să articulez nici o litera, că Sorin sare de pe bicicleta plin de voie buna.

“Da, tanti, cum să nu”, şi se întoarce, cu ochii plini de lumina, către mine, “hai, Gică, nu vezi câti pruni are în curte?”

Copac vrajit asta, prunul, păi ramura aia pe care i-a adus-o în cioc porumbelul lui Tata Noe nu era de maslin, de prun era, ascultati-mă ce zic. Ne cataram într-o hruba plina de praf şi de gainat de porumbel. În jur, nici un sac. “

“Unde sunt, mamaie, că e cam gol aici?”

“Mai uitati-va lânga peretele din stânga, sunt împaturiti, puşi acolo gramada”

Aaaa… saci goi, care va să zica, eu mă gândeam la nişte monstrii de o suta de kilograme, plini cu boabe.

Entuziasmul îmi dispare brusc, încercând să iau în braţe un vraf, praful s-a adunat în ei de multă, foarta multă vreme, şi ne învaluie într-un nor atât de dens, că în semiobscuritatea podului, abia mai vad gaura de lumina a “uşii”. Totuşi, reusim să înhatam câti putem ridica.

“Sorine, ca să fi sigur că-i intri în gratii, când ne dăm jos să-i reciti ‘resedinţa me de veră e la ţeră’, sau macar să-i cânti o strofa, doua, din ‘glasul rotilor de tren’, că altfel nu vezi tu tuica.”

Jos, ne asteapta ovatiile.

“Aoleu, maica, să traiti şi să va dea Dumnezeu sanatate, că eu cu reumatismul asta… “

În continuare, Sorin încearca să fie subtil.

“Da’ ce praf acolo sus, mă ustura, aşa, pe gât… parcă m-a luat cu o usturime… “

“Pai de ce nu scoti, maica, o galeata de apa rece, că aşa ceva nici nu aveti voi la Bucuresti, la bloc. A pus al batrân nişte pietris pe fundul putului, de vine apa ca lacrima.”

Incep a fluiera o melodie nedeslusita pentru a-mi tine gura ocupata şi a nu-i zice vre-o doua lui Sorin. De voie, de nevoie, scoatem şi apa. Putul e din ala, sistem “american”, îngust, cu galeata lunga, tubulara. Respectiva apare cu o caldare goala, şi cu doua cani de tabla, cu smaltul sarit pe alocuri.

“… aşa, că tot se terminase şi trebuia să scot alta. Sa traiti, şi s-aveti parte numai de bucurii, poate îmi duceti caldarea în bucatarie?”

Are dreptate, e buna apa, e rece şi gustoasa, şi limpede fără urma de gunoaie, că dacă a pus “al batrân” pietris…

Pedalam cu îndaratnicie prin tot felul de balarii, gambele ne sângereaza de la maracini înalti ce ne-au zgâriat fără retinere.

“Uite, Gică, cotim pe drumul ala pe marginea padurii de colo, şi iesim chiar pe marginea baltii”. Cândva, probabil că s-a comis o tentativa de a se pava drumul asta cu piatra de râu. Pe ici, pe colo, se mai vede câte una, dar tractoare şi camioane au last urme adânci care au adunat apa de la ultima ploaie şi acum sunt adevarate cratere de noroi. Soarele nu prea trece prin frunzisul pomilor, şi pamântul e reavan sub umbra.

Glasul Mariei Ciobanu strabate printre pomi, anuntându-ne că ne apropiem de civilizatie… Uite şi o “Dacie” parcata sub pomi, la racoare, să nu se coaca vopseaua de soare. Ne apropiem încercând să evitam cât putem gropile cu noroi din drum, şi deodata, de lânga maşina, o tanti de vre-o dauazeci şi cinci de ani, şocata de aparitia noastra silentioasa şi neasteptata, încearca cu disperare să-şi acopere sânii goi cu ceva, dar momentan la îndemâna nu-i sunt decât palmele, are pe ea doar slipul de la costumul de baie, fuge repede cu intentia de a se ascunde într-un cort mic şi de un rosu intens întins lânga masina, şi calca pe ceva care-i produce un discomfort vizibil şi greu de stapânit. Emana o vocaliza duioasa, şi arată nemaipomenit aşa cum a desfacut braţele ca nişte aripi, încercând să-şi gaseasca echilibrul, noi trecem arborînd o atitudine demna de casa regala a Albionului, bunul simt ne opreste, totuşi , să întoarcem capul. Saraca, s-o fi accidentat rău în talpa?

Am iesit tocmai în coada lacului, drumul trece peste un fel de dig-pod micut, şi duce spre sat. E salbaticie şi frumos aici, exceptând masinile pescarilor, bagate în toate cotloanele în cautarea unui loc cât mai “bun” – în afară de umbra care e berechet, oare ce- ar mai putea cuprinde acest calificativ, aici? Şi totuşi , un loc “bun” reprezinta o obsesie generala, dar, respectiv, lasând la plecare pete de ulei şi detergenti de la spalatul caroseriilor, care se pare că a devenit un ritual de câte ori se iese cu masina la iarba verde şi exista şi apa prin-prejur. Dar ce nu se iarta unui pescar? Ce înseamna dou-trei pete de detergent, dupa ce a înfruntat zâmbete malitioase, priviri ironice şi comentarii sarcastice, pândari ai baltilor, sefi de seviciu încapatânându-se să nu le dea zi libera, neveste, ploi, arsita, zapezi, urcusuri pe munti în cautarea râurilor de sticlă cu pastravi şi lostrite, noroiul baltilor de ses, tântari, muste, lipitori hulpave, păi între un pescar şi un general victorios în toate bataliile posibile, eu dau toti banii pe primul. Şi la urma-urmei, să fim cinstiti, câti dintre ei vin pe balta cu “Dacia”? Chiar dacă au masina, mulţi iau autobuzul, soiul asta de oameni sunt nişte romantici. Poezia sculatului la ora doua dinsrpre ziua, pelerinajul prin tramvaiele de noapte, trenurile de naveta, autobuzele IRTA, înghesuiala, înjuraturile, îmbrâncelile, ignoranta totala a celorlalti calatori încarcati cu papornite, damingene şi canistre, gaini, cosuri, păi nu este adevarat că viaţa de Spartan era un joc de copil nevinovat pe lânga toate acestea? Şi, în final, vin doi neispraviti, că eu şi Sorin, se aşează chibitând în spatele tau, şi te întreaba cu nonsalanta: “Ce face, sefule, a picat ceva, muşcă?” Întrebare care a adunat in ea toată ignoranta de pe lume, parcă asta conteaza, asta e important, dacă “muşcă”? Iata ce înseamna să n-ai habar despre aceasta arta între arte! Prinsul unui peste, în mintea prozaica a chibitilor, se reduce doar la scoaterea lui din apa. Dar alegerea locului dupa toate criteriile de spacialitate? Dar momitul de cu seara, pentru triumful de a doua zi? Dar alegerea unditelor, a gutei, a acelor, a momelii prinsa în ac dupa reguli precise, în functie de carui fel de peste te adresezi, de ce-i oferi pentru a-l entuziasma? Daca dai “pe fund”, sau “între ape”, hei, toate acestea nu conteaza? Lumea se încapatâneaza să reduca totul doar la câteva cuvinte, “ce-ai prins”. Plus că unii, ca ăştia doi de exemplu, mai au şi nesimtirea să fumeze “Kent”, când orice începator s tie că în circumstantele respective nu se fumeaza decât “Carpati”, “Marasesti”, şi “Nationale”.

Individul întoarce privirea spre noi, ne priveste câteva secunde, nu zice o vorba, apoi se apleaca şi trage din apa o trestie din trei segmente. Asta-i pentru maruntis, că maiare şi doua lansete extra-super, care trebuie că au costat ceva parale. Câtiva pasi mai încolo, un norocos mulineaza de zor, furându-ne privirile. Scoate un caras marisor, spre nestavilita bucurie a nevesti-si, care a crescut brusc de pe patura pe care facea plaja încercând să prinda soarele strecurându-se timid printre frunze.

“Vaaaai… .Mişulicaaa, vaaaai, ce frumos e, draga… .aaaa, mi-e mila, saracul de el, uite cum staluceste şi se zbate… Misule, arunca-l înapoi, că-i pacat de el, te rog eu mult, nici nu-i prea mare, hai da-i drumul… “

Misu, însa, e plin de triumful eroului tocmai suit pe piedestal.

“Hai, draga, lasa galeria, că nu suntem la meci, şi da casetofonul ala mai încet, că sperii pesti şi ne înjura lumea.”

Cu un calm imperturbabil, cel de lânga noi prives te scena, mormaie “… amatori… “, şi schimba momeala din acul trestiei. Sorin îmi face semn cu cotul şi râde sub mustata.

O luam uşor pe cararea paralela cu malul lacului să iesim către debarcader. Imagini vechi izbucnesc din cotloane încâlcite ale memoiei. Zile senine, râsete. Eram prin clasa a doua, în tabara de aici. Odata, tot jucându-ne, ne-am întâlnit cu nişte tipi cu un aparat de filmat. E o fântâna puţin mai sus, pe deal, şi ei ne-au spus că vor să ne filmeze cum bem apa din ciutura. Am bagat în mine, cred că vre-o doi litri, tot facând repetitii iar ei tot “tragâng duble”. Mai apoi, într-o seara, mama m-a vazut la televizor pret de câteva secunde, într-o “pauza”, cum se dadeau pe vremea respectiva între emisiuni. Glasul lui Sorin mă readuce pe pamânt.

“Gică, tu nu eşti cam obsit? Hai să bem o bere, aici, la gradina, poate şi mâncam ceva că pedalele m-au stors de energie, şi de la micii aia au trecut câteva ore, ce zici?”

Lume destul de putina la restaurant, doar o masa mai mare unde se serbeaza ceva, cred, şi alte tre-patru ocupate de perechi mai mult sau mai puţin conjugale. Au venit aici că sunt în sedinta, deplasari de seviciu, şi altle… că oameni suntem, nu-i aşa? Ei, iubitori ai frumosului in toate formele lui de manifestare, ele iubitoare ale istoriei: Dacia 1100, 1300, 1310, nume şi cifre semnificative în dezvoltarea poporului Român, atât pe plan economic şi social, cât mai ales demografic. Un chelner se înfiinteaza lânga noi, întrebându-ne cu bunavointa ce dorim. Bere, la început. De mâncare, “numai cu portie de peste, e în specificul unitatii”. Peste oceanic! Plus că n-am mai auzit niciodata o chestie ca asta! Parlamentam în zadar. Ma umple regretul că Vova nu-i şi el prezent, să jucam piesa cu “tov. capitan”. Pâna la urma, de voie de nevoie, acceptam să platim o ciorba de heringi, sau casalot, naiba ştie, pe care însa să nu ne-o aduca. În afară de asta, mai vrem nişte fudulii, şi eternii mititei, cu cartofi prajiti.

O tigancusa de doisprezece-treisprezece ani apare printre mese oferind flori. Nu prea are clientela. Poarta un cos micut, plin cu nuferi. Vede că n-avem cui oferi petalele albe, dar meseria o face să se opreasca şi la noi. Aleg un boboc mare ce abia prinde să se deschida, şi îl pun într-un pahar. “Ce faci, Gică, cu el, îl iei acasă? Cum îl duci pe bicicleta?” Nu m-am gândit la asta, l-am luat pur şi simplu. E frumos, îmi pare rău că nu a fost lăsat să-şi îndeplineasca menirea, şi nici nu-l pot duce Adrianei, până acasă s-ar face fleasca.

Bicicletele le-am lăsat înspre parcarea de masini, legate de un gard de drugi de lemn. Totuşi, chestia este destul de relativa. Acum vre-un an, nişte prieteni au făcut la fel, erau cinci, şi-au legat rotile din fata una de alta. Când să plece, n-au mai gasit decât respectivele roti. Restul de biciclete disparusera fără urma. Tipii care le-au luat, baieti destepti, au desfacut frumos suruburile de la furca din fata, şi salut!

Platim, şi mai dăm o raita prin împrejurimi. Printre pomi, câteva case ascunse dupa garduri mari, acoperite de iedera. Printr-o poarta de fier forjat se vede un Mercedes. Şi ce dacă , tot bicicletele sunt mai bune, îti pastreaza conditia fizica, şi te mai poţi opri şi la o bere, chestie recunoscuta şi aplaudata de toată lumea, în speta eu şi Sorin.

La iesire din padure, spre sosea, pe o margine, o piramida imensa de sticle goale, asezate impecabil, culcate una peste alta, doua carute cu coviltir, şi fauna adiacenta. Un tip mustacios şi ursos stă culcat pe burta şi citeste ceva, cu aviditate. Sunt impresionat. “Ia ui-te, Sorine, fi atent cum poate să schimbe pe un om, puterea slovei scrise… “

“… Gică, o fi Codul Penal… “

(va urma)

 

Mierea noastra cea de toate zilele (V)

scris de Alexandru Dinu

Februarie

Depozitul asta de unde trebuie să luam marfa, de fapt n-a fost făcut să fie depozit. Este un fel de prelungire a parterului unui bloc, de care este legat printr-un hol mare, mai mult lung, formând astfel un “H” ciuntit rău. Stau încă de dimineata cu Sorin, şi asteptam să vina camionul, să-l încarcam. Intre timp, de plictiseala, ne-am apucat să jucam fotbal “pe suflate”, cu o moneda de douazeci şi cinci de bani, pe pervazul lat, de imitatie de marmora, a unui geam. E frumos şi cald afară, sfirsitul asta de iarna ne cam rasfata, însa zapada s-a amestecat cu noroiul, şi rezultatul, o fles caiala urâta, neagra-maronie, umple oraşul. Asa că preferam holul.

Locatarii blocului au plantat în spatiul dinte laturile “H”-ului un stejar. La adapost, ferit de crivat iarna şi de arşita vara, s-a făcut maricel, să aiba cam opt-zece ani, cu corana rotunda, superba. Anul trecut, pe când venisem tot aşa să luam nişte lăzi, tocmai începeau să se îngalbeneasca ghindele. Mai aveam un coechipier pe vremea aia, Ninel, acum s-a dus la o s coala de locotenenti de pompieri, pare-se că-i o leaca cam zburdalnic din puctul alora de vedere. Din joaca, Killerul ia câteva ghinde şi începe să le scoata din ghioc. Animat de o genua curiozitate stiintifica şi impulsionat până la extaz de dorinta de a patrunde tainele naturii, Ninel încearca să dobândeasca noi cunostinte în materie:

“Da’ ce faci Cornelu cu ele?”

“Cum ce fac, le manânc”.

“Pai, ce, mă , sunt bune de mâncat?”

“Care, astea? Vai de mine, da’ ce, tu n-ai ştiut? Şi vreau să-i duc şi lu’ ‘unguroaica’ (asta-i un fel de prietena de-a lui) vre-o trei-patru kile, să facadulceata. E nemaipomenita.”

“Hai, mă, tu vorbesti serios?”

“Bine, mă, Ninele, chiar aşa mă crezi, ce naiba, ia şi tu câteva şi gusta, şi mai adu’ şi mie.”

Se întinde Ninel cât poate şi alege cam doi pumni din cele ce i se părură mai mari, şi apare scuipând şi încercând să scape de amareala din gura. Sorin, serios, întra şi el în joc.

“Ce-i, nu-ti plac?”

“Ce naiba, bă, sunt amare ca dracu’, astea nu-s bune de mâncat.”

“Pai, ia arată, de care-ai luat, a…tu nu vezi, mă, că sunt necoapte, sunt verzi de tot. Alege şi tu d-alea mai pârguite…ui-te, pe craca aia mai batuta de soare…mama, ce mişto sunt alea d-acolo, nici crude, nici prea coapte, exact cum sunt mai bune…”

Ce-o fi avut în minte Ninel în ziua aia, nu pot să-mi închipui, şi nici nu încerc. Atâta doar că s-a catarat cu chiu cu vai în pom, şi a reuşit să ajunga la craca cu pricina ghidat de noi, care parcă asistam la filmarile pentru “Tarzan, omu’ jungli”. Sarmanul băiat se întindea şi se rasucea în toate felurile, sfatuit de noi cu bunavointa prieteneasca şi competenta de connesseuri, bucuroşi că-l putem ajuta, dupa umilele noastre posibilitati, să patrunda triumfal pe portile cunoasterii.

“Uite alea d-acolo, da…ce naiba faci, mă , un’ te uiti, craca aia din stânga, aşa, mai jos puţin…ia vezi…”
“…sunt amare, bă, nu-s bune…”

“Cum naiba, bai Ninele, tu es ti sigur c-ai luat din alea din care ti-am aratat, ia vezi…”

… şi tot aşa, până a iesit la balcon un tip ce locuia la eajul unu, şi ne-a informat că el lucreaza de noapte şi că ar vrea să doarma la ora respectiva. Cât o mai fi trait Ninel cu impresia că ghindele sunt bune de dulceata, nu ştiu, că mai apoi am evitat cu totii să deschidem discutia pe subiectul respectiv. Mult mai târziu, când eram iesiti la “Comedia” pentru o bere scurta, Cornel a zis aşa, într-o doara, uitându-se lung pe geam: “mama, ce-ar fi mers nişte ghinde la berea asta…”, noi, cum am putut, ne-am înabuşit un zâmbet, iar Ninel s-a făcut putintel cam rosu în obrajori. Dar asta a fost tot.

Primavara

Cerul l-a umplut primavara de mirosuri salbatece şi blânde. Din pamânt, iarba îcearcă din greu să strabata printre frunzele pe jumatate putrede. Ma bucur strivind amestecul asta de ce-a fost şi ce-o să fie (sadism scuzabil, efemer, pe toti ne bântuie astenia acum, că iarna a trecut) îmi privesc urmele lasate, pasul se prinde în pamântul reavan şi ramâne acolo, parcă abia asteapta să scape de mine. Apa lacului e stravezie şi proaspata, zapezile şi ploile au spalat-o de jegul lăsat peste vara de înotatorii vajnici. Algele unduioase – blestemul pescarilor, i-au tâlharit cât au putut de ace şi guta – împlinesc linistea darnica a “gropii”. E un nume ciudat, “Flax”, mereu m-am întrebat de unde o fi venit, dacă aşa l-a chemat pe vre-un individ, sau dacă e doar o porecla. Oficial, “zona de agrement” se chiama Parcul IOR, dar vechiul nume este încă folosit, mai ales pentru portiunea mai puţin amenajata de dincolo de pod. O broasca testoasa se îndrepta spre nu ştiu unde, este o aparitie stranie aici, aproape că frizeaza incredibilul – cum de-o fi supravietuit printre casetofoane şi sticle de bere, peste puţin va începe din nou dementa, vai de capul ei… O necajesc şi eu întorcând-o mereu din drum, ea accepta totul cu întelepciune, mai devreme sau mai târziu tot o să scape de nebun, încearca să gaseasca o directie optima, în fine o las în pace şi ea plonjeaza bâlbâdâcind în balta. O urmaresc cum se duce spre adânc şi se ascunde printre ierburi, trebuie că are ea vre-o afacere, ceva, pe acolo, ştie ea ce ştie.

Într-o seara

S-a întâmplat astfel: Lăcrămioara, nevasta lui Dan R., e stewardessa. Venind de la Cluj, cineva a rugat-o să ia un pachet pentru un prieten din Bucuresti, spunându-i că înauntru e o rata. Lacramioara a acceptat, era o chestie simpla care nu lasa să se întrevada nici un fel deneplaceri. Faza s-a petrecut repede şi curând dupa plecarea respectivului, a descoperit căe vorba de o rata vie, amanunt ce nu intrase în calculele Lacramioarei. Dupa o vreme, respectiva pasare a reusit, naiba ştie cum, să iasa din cutia ei de carton, şi a început să zboare prinavion, dovedind o vitalitate şi o buna dispozitie greu de banuit. Insuccesul deplin al colectivului de stewrdesse în încercarea de a prinde rata a rezultat în solidarizarea în masa a calatorilor, determinându-i să intervina activ întu solutionarea problemei, era doar o chestiune de într-ajutorare cetateneasca, nu puteau să stea aşa, cu mâinile în sân şi să priveasca nepasatori la stradaniile semenilor lor. Într-un final, aproape de cerul Brasovului, jocul de v-ati-ascunselea lua sfârsit, şi raţa fu din nou întrodusa în cutia ei, care în prealabil a fost trecuta printr-un minutios proces de ranforsare şi verificare.

Adevarata situatie critica s-a ivit însa mult mai târziu, când, ajunsa acasă, dupa ce şi-a tocit cam un centimetru din degetul aratator pe discul telefonului, Lacramioara a anuntat entuziasmata că respectivul destinatar nu e acasă, ca atare trebuiau să se îngrijeasca cumva de sarmana pasare ce începuse, dupa atâtea ore de stat în cutie, să-şi cam dea duhul. Întrucât dupa alte câteva ore de încercat la telefon, datele problemei ramasesera identice, a fost necesara convocarea consiliului de familie şi prieteni pentru a gasi un raspuns la întrebarea, “ce facem cu raţa?”. Propunerea mea onesta de a o contacta pe Margareta Pâslaru, care potrivit repertoriului etalat într-un film de mare succes, se pare că avea cunostinte temeinice în domeniu, a fost respinsa cu oarece lehamite, chiar vehementa, pot spune, de către ceilalti, o atitudine ce mi-a asternut o usoara umbra de mâhnire în suflet, sentiment pe care mi l-am exteriorizat prompt, dar fără succes. În disperare de cauza, a fost contactat prietenul nostru Gogu, ornitolog cu îndelungate stadii de lucru în Delta, şi care ne-a promis solemn că se va înfiinta la fata locului cât mai repede cu putinta.

În asteptatrea susnumitului, stau cu Dan R. în baie, domiciliul ad-hoc al ratei, îi admiram culorile penelor, superbe de altfel, şi ne întrebam ce naiba să-i mai facem să-i intram în favoruri. I-am oferit de mâcare tot ce ne-a trecut prin minte, inclusiv ciocolata şi ardei umpluti, ea a refuzat cu îndaratnicie să guste macar, a baut doar putina apa. Din când în când, în semn de protest, scate câte un “mac” gros, de parcă ar cânta la trombon.

Din cinci în cinci minute Lacramioara ne striga din sufragerie întrebându-ne dacă “bruta” e în toate facultatile ei fizice şi dacă are un comportament normal, parcă noi stim ce-i aia “normal”. Având în vedere că biata pasare este aproape înfasurata în sfoara pentru a preântâmpina alte izbucniri de temperament de genul celor din avion, da, putem zice că se comporta “normal”.

Dupa o ora, apare şi Gogu, ce locuieste de fapt la numai câteva blocuri mai încolo, şi care are pe el doar un halat de baie de-al nevestisi, “jlapi”, un turban făcut dintr-un prosop de baie, dar cu ceasul la mâna – la ce naiba i-o fi trebuit ceas? Ne gaseste holbându-ne spre cada de baie, îi aratam rata, şi îl cuprinde un entuziasm brusc, de sus până jos: “păi asta-i un ratoi de un an!”. Exact ce vroiam noi să stim. Acum, că totul s-a rezolvat la modul cel mai fericit cu putinta, putem în fine, să ne relaxam, să ne aprindem o ţigară, şi să bem un pahar de bere! Dan R. stă pe capacul WC-ului, cu fata luminata de revelatia momentului, “extraordinar, Gogule, stai aşa să-i spun şi maica-mi, mamaaaa…auzi ce zice Gogu, că chestia asta e un ratoi de un an, nu-i aşa că e formidabil?”

Gogu însa nu are timp de mistoul nostru, cauta pasarea la picioare să vadă dacă nu are inel de înregistrare, nu gases te nimic, o mângâie şi-i desface larg o aripa minunându-se de culori. Apoi ne ia la rost.

“Are gusa goala, voi sunteti criminali, nu i-ati dat nimic de mâncare…”

“Nu, Gogule, în afară de tot ce-am gasit în frigider, nu i-am dat nimic altceva. De fapt, ar mai fi nişte varza murata pe balcon, dar am banuit că n-o să să dea în vânt dupa ea, aşa că am renuntat, dacă am greşit te rog să ne ierti, n-o să mai facem, îti dau cunvântul meu de onoare, uite, o vom pastra toată pentru o viitoare ocazie. Tu zii acum ce naiba facem cu rata, că nu dăm de beneficiar, şi ni-e să nu moara, naibii.”

Faptul că acum ne-am familiarizat cu genul şi specia carora le apartine zburatoarea nu ni se pare un adaos prea consistent în solutionarea problemei, dar ascultam în continuare, cu rabdare şi oarece admiratie, o prelegere despre conditiile naturale în care aceasta vietuitoare îşi desfasoara ciclul vietii, ne îmbogatim discutia cu termeni ca habitat, ecosistem, bionisa, şi timid, îmi exprim parerea că pestisorii din acvariu şi stuful ornamental din sufragerie ar putea suplini într-o oarece masura ce-i lipseste ratei să se simta bine. Dan R. se bate cu palma peste frunte aducându-şi aminte că mai are nişte cutii de sardele, o grea dilema vine să întunece aceasta luminoasa explozie a spiritului, îl întreaba pe Bio-Gogu ce crede el că-i place ratei mai mult la peste, usturoi sau lamîie, bruta se dezlantuie macaind, cineva din vecini bate în calorifer că tocmai se termină telejurnalul de noapte şi probabil că respectivul vrea să se bage în pat, demascam fără crutare, într-o luare ad-hoc de atititudine, înclinatiile mic-burgheze către revizionism, lene şi huzur a unora dintre semenii nostri, rata ne aproba macaind în continuare, cu veselie. Cu parere de rău, anunt oficial că este timpul să plec acasă, Dan R. mă priveste crunt, mă simt cuprins de rusine şi cainta.

A doua zi am aflat că spre miezul noptii s-au limpezit apele, respectivul destinatar fiind gasit, în fine, la telefon, şi venind într-un taxi să-şi ia cadoul, sau datorie, sau ce-o fi fost.

Primavara

Printre câmpuri, drumul se strecoara cu serpuiri lungi, line, adâncindu-se sau urcând, din când în când, dintr-o vale mica, abia simtita. În rastimpuri, de-a drepata sau de-a stânga, în departare, apar solitari, ori câte doi-trei laolalta, pomi, spargând monotonia întinderii de tarâna. Sunt duzi mari, batrâni, puşi de oameni să aiba loc de adapost împotriva arsitei, vara, pe timpul ragazului de prânz. Din sat până la râu sunt cam doisprezece-treisprezece kilometri despartiti la jumatete cale de o fântâna cu roata.

Buduroaiele, de vechime şi umezeala, s-au acoperit cu muschi gros şi moale. Verdele hraparet a cuprins şi galeata de lemn, şi o senzatie ciudata, apropape halucinanta, te cuprinde când bei, de esti obisnuit s-o faci numai din pahar de sticlă. Putul este foarte adânc, lumina nu prea ajunge până jos, şi apa se vede doar ca o umbra neagra, un cerc mic cât podul palmei, undeva în fundul pamântului, trimitindu-şi mesaje reverberate când picaturi cad din galeata urcând.

Dintr-o data câmpul se rupe în fata, în dreapata drumului o cruce mare cât un stat de om, încrustata cu litere chirilice cioplite în piatra, anunta parcă sfârsitul ţarinei. De aici încolo drumul se numeste “şughiţă”, şi coboara îngust, taind înspre râu malul înalt cât Intercontinentalul. Pe alocuri nisipul amestecat cu praf e adânc de doua palme, panta e mare şi încâlcita. Decorul se desprinde dintr-o alta lume, râpe înversunate, coltoase, încearca să te opreasca, să te alunge. Tot atât de brusc cum a început, şughiţa se largeste pe negândite, şi o ţara noua şi calma îti apare privirilor. Din gura râpei până în apa Ialomitei sunt cam trei sute de metri, dar în multe locuri râul taie de fapt direct în malul înalt şi vertical. Aici, în largire, este locul pe care a fost aşezat satul în vhechime.

De trei generatii, din cauza inundatiilor de fiecare primavara, oamenii s-au mutat spre miazazi. Au ramas temelia bisericii şi câteva cruci în cimitir.

O mica gradina de legume ascunsa dupa un colt de mal, şi un mic lac artificial, cam cât doua terenuri de fotbal, înconjurat de o multime de maslini salbateci şi cucerit definitiv de stuf şi papura, sunt noile amenajari. Din toamna până-n primavara, însa, nu calca nimeni pe aici. Râul face un cot mare, de fapt pe mulţi kilometri cursul e nehotarât, sinuos. Peretele abrupt al râpei l-a oprit şi întors din drum. Apa a acceptat, dar a ros din mal încet şi sigur, formând un fel de streasina imensa ce probabil că se va surpa cândva.

Nu avem corturi, ne-am pus sacii de dormit direct pe iarba abia rasarita. Din când în când, un fel de pudra lichida coboara spre noi din norii sprijiniti parcă pe culmile râpei, nu de ajuns de uda să treaca prin materialul hanoracelor. Ne-a chinuit însa mult până să aprindem focul, lemnul îmbibat de umezeala s-a lăsat cu greu praduit de flacari. Nu e frig de loc, şi miroase a salbaticie. Îmi place tare mult aici, în copilarie plecam de acasă, din sat, şi haladuiam în nestire printre maluri, uneori dormind peste noapte la câte o stâna încropita doar pentru vara.

Stau bagat până la nas în sacul de dormit şi mă gândesc la nimic. Citiva ulii se rotesc deasupra noastra – ne-or fi crezând tocmai nimeriti pentru micul dejun? Ceasul e trecut puţin de ora sapte. Dan a ieşit din scutece şi s-a apucat să faca ceai. Pâna să fiarba apa, s-a dezbracat şi s-a dus să se spele în Ialomita. Ne-am luat cu noi tot felul de unelte de pescuit cu gândul să mâncam ce prindem – totuşi , într-o exploxie de inspiratie, am hotatrât că bagajul să includa şi cutii de conserve, plus.
Ma extrag abia-abia din sac, nu că mi-ar fi lene, dar mă simteam bine acolo, înauntru, adunat în mine şi cu linistea asta de început de lume venind din pamânt şi din cer. Aerul curat îmi patrunde în fiecare coltisor al trupului, odată cu o vaga senzatie care treptat, se transforma, vazându-l pe Dan, în certitudinea zdrobitoare că a mă spala până la brâu, considerând circumstantele, înseamna să mă expun de bunavoie gripei, pneumoniei, meningitei, şi altor tot felul de maladii groaznice. Putina apa pe fata e deajuns, mă simt refresisat până peste poate, e timpul să pun nişte oua în tigaie, că mă cam ia cu ameteli la stomac. Neluţu apare venind întins dinspre deal. I-am spus ieri că trebuie să fie câteva stâne împrastiate în marginea araturilor şi s-a dus să le caute, poate gaseste ceva, nişte brânza sau alte produse d-astea. Dupa ce s-a preumblat vre-o ora printre câmpuri, a gasit o fine o târla, dar nu era nimeni acolo, vreau să zic oameni, doar oile închise într-un saivan, şi cinci-sase catelusi dragalasi şi binevoitori, ce l-au primit cu caldura şi o dorinta nestavilita de a-l face să înteleaga macar câteva din elementele de baza a idilicei vietii pastorale. Neluţu a încercat să faca vocalize cu formule de genul “cutu, cutu, cine e un catel frumos şi destept?”, dar probabil că respectivi aparatori de stâna erau obisnuiti să asculte de cu totul alt fel de îndemnuri, mult mai directe şi cu referinte mai vaste şi mai variate, cu puternice accente vernaculare, aşa că în fine, a trebuit să se retraga discret.

Ouale sunt nemaipomenit de bune, mai tragem şi un gât de vodka, aşa, de dimineata, pentru revigorare şi apetit.

Pe malul Ialomitei gasim un trunchi de copac lung de vre-o cinci metri, adus de ape. De taiat nu-l putem taia cu briceagul, ne chinuim deci să-l târâm întreg înspre foc. E greu al naibii, jumatate mai stă încă în apa, apucam de ce putem şi tragem de ne ies ochii din cap. Nu mai are coaja pe el, lemnul a ramas neted şi lucios, trebuie că să fie doi-trei ani de când zace acolo fără să-l ia nimeni în seama. Lemnul e încă bun, îmi pare să fie salcâm, nu l-a putrezit nici un pic apa, dar tare mi-e teama că muncim aiurea, n-o să se aprinda. Ori poate dacă turnam pe el o cisterna-doua de benzina. Cu chiu cu vai reusim să-l aducem la tabara, şi proptim capatul mai “uscat” peste foc. Dupa câteva minute începe să fâsâie şi să pocneasca, apa iese din el fierbind. Stam şi ne uitam asteptând minunea, ne-am aprins câte o ţigară, dupa un efort sustinut cel mai bun lucru e o ţigară şi un gât de alcool curat şi tare, în speta, vodka.

“Bai tovarasi, ştiţi ceva, haideti, pupa-v-aş, să mergem să mai cautam chestii flamabile, că asta nu prea cred că are de gând să ia foc”.

Are dreptate Dan. Ne împrastiem care-ncotro. Ma îndrept cu hotarâre înspre “încolo”, si deodata îmi apare în fata, aproape ascunsa într-o adâncitura mica chiar pe buza malului, un fel de baraca amarâta a statiei de pompare pentru gradina de legume. Cum de nu m-am gândit? Constructia e un cub de caramida, cam de doi metri pe doi, cu un sopron mic, în fata. La uşa , un lacat cât toate zilele. Fac un tur de recunoastere împrejurul aratarii – gata, am gasit. Pe un perete, într-o rama de lemn vopsit în rosu acum mulţi ani, un “Puct PCI”. Adica o cazma şi un târnocop, cuprinse de rugina. Iau târnacopul pe umar şi mă întorc fluierând către tabara. Ceilalti nu se vad, umbla prin coclauri. Trag cum pot trunchiul mai la o parte, şi încep să-l sparg. Îl simt necrezut de tare, nici n-ai zice c-a zacut atâta vreme mâncat de ploi şi de zapezi. Dau cât pot, devine evident faptul că afară se face din ce în ce mai cald…

Dupa o jumatate de ora de munca silnica, reuşesc totuşi să desfac câteva bucati bune.

Ma oresc să-mi s terg transpiratia – trunchiul asta era bun de grinda la casa. Ma apuc iar de treaba, şi într-un final reuşesc să termin de spart jumatatea ce nu statuse în apa râului. Parca nu mai am mâini, nu îmi mai simt degetele, şi doar sunt deprins de la depozit cu munca bruta, dar trunchiul asta m-a dat gata. Se vad şi Dan cu Neluţu întorcîndu-se, târând ceva dupa ei. Au gasit un butoi paradit. Au făcut doagele gramada, le-au legat pachet, şi le-au târsâit aşa pret de vre-un kilometru şi mai bine. Ma întreb cun naiba o fi ajuns butoiul prin salbaticia asta, dar nu conteaza, avem lemne pentru restul sejurului.

As bea un ceai, îi întreb şi pe ceilalti, şi mă apuc să-l pun la fiert.

“Auzi, messire, ştii că pe lacul, sau balta asta, e o barca?”

“…ca-n poezeaua aia a lu’ Eminesco…”

Remarca lui Neluţu, dar mai ales tonul, ne face să pufnim în râs, şi mă înec rău cu fumul de la ţigară. Îmi dau lacrimile, dar nu ma pot opri.

“De fapt seamana mai mult a lotca şi e aproape putreda, dar cred că pluteste. E trasa pe mal, rasturnata cu fundu-n sus, ce zici, o încercam?”

“Stiu barca asta, Danule, o ţin minte, eram de vre-o opt-noua ani când fugeam de acasă de la unchi-meu şi venam aici. Mai aveam doi prieteni, doi baieti din sat, ne-am plimbat de câteva ori în ea. Cred că e mult mai batrâna că noi”

Ceaiul e bun şi aromat, acum că nu mă mai agit îmi dau seama că afară nu sunt o suta de grade Celsius aşa cum mi se paruse când spargeam trunchiul de salcâm, nici frig nu e, dar, totuşi , trebuie să-mi trag pe mine hanoracul, lichidul din cana de tinichea îmi da o stare de mulţumire şi comfort.

Ne opintim să întoarcem barca în pozitia normala şi s-o tragem la apa. E destul de mare, aparent îngusta pentru cât e de lunga. Smoala e crapata şi pe alocuri se desfac bucati, nu e nici o primejdie însa, sunt multe straturi adunate an de an. Inauntru gasim doua vâsle mari şi foarte grele. Sunt taiate fiecare dintr-un singur lemn, abia latite la un capat, nici nu te gândesti că pot împinge apa. Pe mal, mâl mult şi adânc. Dan, prevazator, are cu el o pereche de cizme de cauciuc, eu şi Neluţu bocanci înalti până la jumatatea tibiei – marca “Peterson”, facuti la Constanta! – mă doare sufletul când îi simt intrând până peste glezna în clisa moale, o să am de lucru să-i curat – barca însa deodata prinde apa sub ea şi începe să pluteasca.

Foarte incommode vâslele, trag eu la una şi Dan la cealalta. Dam un ocol baltii să vedem ce şi cum. Asa cum spusei, nu-i prea mare, şi are conturul malurilor destul de neregulat, în functie de stuful ce a crescut frumos şi bogat, şi care acum începe să înverzeasca din nou. Mai ales într-o parte, a acoperit mult din luciul apei şi din malul noroios, cred că e un mic izvor acolo venind pe sub pamânt, ori poate s-o fi infiltrat apa din râu. Ne proptim cu botul barcii între tulpini, şi ne apucam să alegem de undite. Gasim câteva, o frumusete, lungi şi drepte şi nu prea groase. Le încercam mladuindu-le în aer, îmi place să simt în palme netezimea tulpinilor uscate, eu şi Dan luam câte doua, Neluţu îşi alege trei. Vâslim tare şi cu forta înapoi, abia astept să le am gata de actiune. Deodata, Neluţu ne seveste o întrebare de baraj:

“Auziti, noi întâi mâncam ce-am adus, sau asteptam să ne înfruptam din ce prindem?”

Zisa cu tâlc. Dupa dezbateri furtunoase cadem de acord să desfacem nişte conserve de fasole cu costita, că oricum o să stam destul de mult pe balta şi o să ni se faca iar foame pentru cât peste om prinde. Frigem şi nişte slanina şi o trântim peste fasole. Adevarul este că mi-e foame, manânc cât cuprinde, şi mă apuca o dorinta nespusa de a mă baga un pic în sacul de dormit.

Eu cu Dan coborâm pe malul opus al baltii, unde e pamântul un pic mai ridicat, hai să-l numesc un semi-promontoriu, că altfel nu am idee cum. E un loc bun, e şi apa ceva mai adânca, poate avem noroc. Neluţu îşi mâna barca şi se propteste în buza stufului.

Nu adie nici un pic de vânt. Şi e atâta liniste incâ mi-aud rasuflarea. Îmi potrivesc plutele, vre-un metru şi jumatate de apa, şi încep să aştept minunea. Dan e la câtiva pasi de mine, gata, a intrat şi el în joc, stă atent şi priveste bucatelele de vârf de cocean de parcă ar pazi o comoara. Dupa un sfert de ora se plictiseste şi ne anunta că întrucât a uitat să ia sticlă de vodka, trage o fuga până la tabara.

“Vezi şi de focul ala, Dane, că de se stinge, nu-l mai aprindem noi nici la pastele cailor, cu lemnele alea ude”.

Am început să-l întelegem pe omu’ primitiv, avea le ce se gândi, saracul. Pluta intra cu totul sub apa, mă reped şi trag de bat. Primul pacalit e un caras stralucitor, puţin mai mare decât palma. De altfel, nici nu cred că sunt mai mari aici. Îl strig pe Neluţu şi îi arat pestele. Îmi face semn cu mâna, şi îşi vede de ale lui.

Primavara

Tot e în drum, întorcându-mă din oraş, trec pe la agentia de turism unde lucreaza Bebelu, că orice om prevazator, în afară faptului că “are-n casa un tractor” dupa cum zise Dan, trebuie să-şi aranzeje din timp şi biletele pentru la mare. Ma dau jos din treleibuz şi, de undeva dintr-un fund de gând ascuns într-un cotlon de creier, îmi vin în minte ani de liceu, în statia asta am asteptat zi de zi pe “92”. Ridic instinctiv privirea să vad dacă printre crengile pomilor se mai afla încă acel ceva nelamurit, misterios şi dubios ce putea fi o bucata oarecare de material textil, sau la fel de bine, am convenit cu Pepe, o blana de pisica, care a rezistat, ajunsa acolo printre ramuri naiba ştie cum, atâtia ani de zile, de mai sunt încă zdrente balanganindu-se, de nici nu-mi vine să cred, mi se pare formidabil, lumea din statie se uita la mine şi apoi ridica privirile cautând cu interes ceva demn de privit, ei nu gasesc nimic interesant, câte unul se mai uita odată încercând să se convinga că nu a gresit.

Bebelu mă întâlmpina voios: “Hai dom’le, credeam că nu mai vi să vezi ce naiba-i cu lumina asta, am dat telefon de cinci ori la IDEB, dom’le, chiar aşa, ne lasati să ne chinuim, păi noi suntem ocupati, dom’le, avem treaba, ia uite, avem de servit populatia, asteapta oamenii…”.

Sunt naucit, mă uit la el cu ochii cât cepele, mi-a pierit graiul şi nu înteleg o iota din ce se întâmpla. “…tabloul de sigurante e în spatele usii aleia, pe hol, în dreapta”.

Ma ia de mâna şi mă baga pe o uşa , n-am reusit să zic nici o litera, în urma îl aud comentând cu lumea din agentie “…dom’le, sunt extraordinari ăştia, abia se misca, zau, şi noi nu ne mai vedem capul de treburi”.

Holul e mic, are cam trei metri şi lat cât ţi-ai ţine coatele deparatate de trup, abia are loc un om matur, exista un bec fluorescent ce lumineaza din tavan, şi în spatiul asta limitat îmi da o senzatie ciudata, mă face să mă cred un pic nebun, parcă aş trai o pagina din Kafka, în stânga o uşa ce abia se tine, ducând spre un WC pentru toate sexele, la fel strâmt că nici n-ai loc să-ti dai pantalonii jos, uite şi tabloul de sigurante, de fapt ghicesc, este o usita metalica în perete, altceva ce ar putea fi? O deschid, şi dintr-o data totul se clarifica, încâlcita enigma în care fusesem azvârlit fără mila şi remuscari îşi elibereaza
secretele tinute cu atâta strasnicie în fundul asta de pamânt; o sticlă de vodka Krepkayastă asezata înauntru ca un idol în altarul sau, împreuna cu doua pahare mici de un “det”, să nu-i fie urât aşa singura. Ma apuc de treba şi “repar” repede doua-trei “sigurante” dupa care mă întorc bine dispus în agentie, la întorcere drumul neparându-mi nici pe departe atât de sinistru.

“E în regula, gata, s-a aranjat, totul functioneaza la parametrii normali”.

“Aaaa…da? Stai puţin să termin cu doamna şi vin şi eu să vad…”

… şi Bebelu continua să-i explice celei din fata ghiseului că încă nu are nimic disponibil la Mamaia, dar că să-i lase numarul de telefon şi o să sune el imediat ce primeste ceva. Ma uit mai bine la doamna, are cam treizeci de ani, arată excelent, dar sunt convins că Bebel stând pe scaun de partea cealalta a tejghelei ce are o margine înalta pe care clientii se pot sprijini cu coatele, nu realizeaza că respectiva trebuie să fie pe puţin cu zece centimetri mai înalta decât el, şi estimarea mea este destul de conservativa. Încerc prin gesturi să-l fac să înteleaga care-i situatia, dar nu-i pica fisa şi mă las pagubas.

Pâna una-alta, casc gura la pliante şi tot felul de afise şi fotografii. Geamul de la strada, mare cât tot peretele, aduce viaţa trotuarului aproape, nu te plictisesti niciodata stând pur şi simplu şi privind trecatorii. Vis-à-vis e un camin de fete de la nu ştiu care liceu. Seara, mai ales iarna că se aprind devreme luminile în camere, Bebelu are un spectacol bunicel. Îmi aduc iarasi aminte de ani de liceu, ne mutasera temporar, parcă prin anul doi, într-o cladire chiar aici in spatele “Nufarului” de dupa colt. Gardul din spatele curtii scolii dadea direct în Calea Mosilor, era greu să ne prinda profesorii pe la ore, mai ales în trimestrul trei, printre motive fiind şi acela că la “Izvorul Rece” berea era întotdeauna proaspata, şi mi-aduc aminte că faceau şi o fasole cu ciolan absolut înebunitoare. Cu gândul la fasole a început să-mi ploua în gura de pofta, vodka a contribuit şi ea din plin la senzatia de foame ce simt cum începe să-mi gaureasca stomacul.

“Ce-i, bă, ce-ai ramaşaşa ca bou’?”

Bebelu mă scoate din contemplatie în modul lui subtil diplomatic ce-i caracterizeaza intens conversatiile cu prietenii. Ne retragem discret spre poarta raiului, ciocnim şi ne uram noroc, alcoolul tare coboara mai întii în stomac şi apoi se împrastie cu impartialitate spre toate ungherele trupului.

“Monşer Bebel, ia asculta, tie nu ti-e foame, aşa, macar un pic?”, încerc eu marea cu degetul.

“Ba da, dar nu mai am nici o letcaie, am dat toti banii pe vodka.”

“Lasa, hai că am eu nişte parale, hai să bagam ceva în noi că sunt lihnit, dacă nu-mi pui mâncare pe masa în urmatoarele cincsprezece minute, devin canibal şi mă dau la clientela ONT-ului.”

Pe uşa agentiei apare un mic dreptunghi de carton ce zice că: “Sunt la centrala, telefon 14.83.10.”

“Auzi, mă , şi dacă da cineva telefon dupa tine?”

“Nu da nimeni, fi linistit, nu merge nici un telefon public de prin apropiere.”

“Pai, şi dacă le-au reparat?”

“Pai dacă le-au reparat, nu mai vad baietii de la depanare bilete la mare, te-ai prins?”

Nu cred! Nu pot să cred, aşa ceva e de domeniul fantasticului, Vladimir Colin, nu se poate întâmpla în lumea noastra cea de toate zilele. Ma opresc şi-l privesc pe Liviu şi nu ştiu ce să zic, şi probabil am pe faţă o expresie corodata şi ruginita, că Bebel mă ia uşor de brat şi mă anunta cu blândete să-mi ţin cumpatul că imediat dupa colt e o pensiune.

“Nu, Liviule, nu de foame…”, dar nici nu ştiu de fapt cum să-i explic.

Pensiunea respectiva e un Lacto-Bar. Ne rotim ochii prin jur: mamaliga cu o brânza flescaita, oua ochiuri şi alte d-astea. Cam puţin. Renuntam, şi intram pe colt, la “Miorita”. Miroase a ciorba de burta, semn bun. Un chelner tinerel de tot, cred că abia a terminat liceul, apare şi ne întreaba grabit ce vrem. Bineînteles că îl cunoaste pe Liviu (tot bilete la mare) şi ne aduce doua ciorbe cum n-am prea vazut prin Bucuresti. Îi mai cer şi un ou şi supliment de smântâna, apoi despart galbenusul de albus şi intr-o ceasca de cafea îl stivesc cu putina zeama din ciorba, şi totul în farfurie. Pun smântâna cât cuprinde, otet la fel, un pic de leustean tocat. Simt cum renasc. Ardeiul iute e întradevar iute, încep să mă topesc pe dinauntru şi gura îmi este numai flacari, trebuie să-l sting cu ceva, dar bere dupa ciorba nu merge, drept care mai luam şi doua portii de limba cu masline.

Bebelu termină de mestecat, goleste jumatate din paharul cu bere, şi se lasa lafaindu-se pe speteaza scaunului aprinzându-şi o ţigară.

“Auzi, tu ce faci dupa asta?”, mă iscodeste printre rotocoale.

“Ma duc acasă, ce naiba să fac?”

“Stii ceva, îti dau nişte hârtii să i le duci lu’ Costică la minister, că trebuie să astept un grup să le dau o excursie la Brasov”.

Accept, în fond nu sunt decât doua statii de troleibuz şi câtiva pasi pe trotuar. Costică era însa în sedinta, ca atare i-am lăsat vraful pe birou, rugând o madama să-l informeze despre sursa.

Când cotesc pe bulevard, cam pe unde era cârciuma aia cu acvarii în vitrina, o taraba de Loz-în-Plic.Vânzatorul, uşor nears, într-un halat cu mult mai deschis la culoare decât albastrul initial, tocmai îşi ia masa. Are o jumatate de pâine intermediara şi o legatura de ceapa verde. Ceapa n-a mai spalat-o, îi rupe doar motul cu radacini, şi capatul frunzelor. Întinge în sare, şi tesutul mustos şi proaspat al plantei trozneste în muscatura. Nu pare deloc afectat de simplitatea listei de bucate, bă chiar aş putea spune că e într-o pasa excelenta. Priveste în jur senin, şi din când în când scutura un inel de sârma pe care stau însirate lozurile. Ramân să-l privesc, manânca cu atâta pofta că deşi abia am terminat de făcut acelaşi lucru, de mi-ar oferi şi mie, zau că n-aş refuza. Dupa ce termină, face cocolos ziarul pe care avusese bucatele şi îl arunca în cosul pentru “necâstigatoare”. Scoate apoi un pachet de “Marasesti” mototolit rău, îşi alege o ţigară pipaind-o îndelung şi îşi începe siesta delectându-se cu fumul albastrui. Ia uite, domnule, omul asta l-a desfiintat pe Pantagruel, pe cuvânt de nu! Şi e fericit cu pâinea lui cu ceapa şi cu “Maraseasca” strivita şi scuturata pe jumatate, şi nu se mai gândeste ce-o să faca de acum în zece ani dacă nu intra la facultate. Acum, că a terminat şi de fumat, mă proptesc în fata tarabei.

“Sefule, aratam-i-l pe ala cu masina, că fac cinste.”

“Ieri am dat una…Lada 1200…doua pustoaice…”, aiurea, parcă eu nu ştiu poezia. “…uite, îti deschid o punga noua.”

Îi dau zece lei şi aleg un loz. Ce să-l mai filez, îl deschid dintr-o data. Zece lei!

“Ia uite, vezi norocul, mai trage unul”.

S-o creadă el! Niciodata nu am câstigat de doua ori la rand.

“Ce să mai trag, nu mai trag nimic, că dacă am câstigat odată, s-a dus bafta.”

Cu toate insistentele lui, îmi iau înapoi cele doua monezi de “cinci” şi plec. Adevarul este că nu prea sunt eu baftos la chestii d-astea. O singura data am avut un noroc monstru. Eram chiar înaintea examenului la liceu. Ma întâlnesc cu un prieten, Nandu, chiar la capatul lui “92”, şi ne oprim la o toneta. Eu trag pe bani lui, el pe ai mei, câte zece lozuri de trei lei, fiecare pe rând, fără să spunem ce scrie înauntru. La sfârsit, l-am socat pe sarmanul vânzator. Doar doua sau trei erau “ne”, restul de sase şi zece lei. În drum spre casa ne-am apucat să cautam pe marginea spatiului verde din fata complexului comercial, şi eu am gasit unul cu patru foi! A doua zi am picat la examenul de “mate”. Noroc că de atunci n-am mai gasit un alt trifoi cu patru foi…

Îl las pe loz-în-plicist, traversez spre “Inter”, şi o iau prin spatele cladirilor către Gradina Icoanei, din capriciu. Sunt tare frumoase stradutele astea, îmi plac mult. Chiar spre Icoanei, vis-à-vis de Biserica Anglicana, rezemat de gardul unei gradini immense a unei ambasade, exista un pom, un dud nemaipomenit. El nu e prea mare, de fapt arată cam ca un tufis mai inalt, dar are nişte frunze cât o farfurie şi dudele aproape cât capsuna. În spatele gardului sunt închise câteva gaini moţate, de câteva ori le-am făcut să cotcodaceasca cu disperare, catarându-mă pe gard când mai veneam seara de la film, la Patria. Nici n-am mai vazut dude de felul asta, cred că e unic, cel puţin în Bucuresti.

Daca tot am ajuns până aici, mă gândesc că n-ar fi rău să intru la “Moldova”, zece minute, să trag o bere, că dupa atâta mers pe jos… Gradina e plina – bolta de vita ce tine umbra şi berea rece reprezinta puncte de atractie şi refugiu pentru mulţi din zona, sau în trecere. Mi-aduc aminte, când eram de vre-o patru-cinci ani, eram cu tata prin oraş şi am oprit, el pentru bere, eu pentru “Citro”, sticlutele alea mici şi zgrumturoase, era o nebunie de bun. Nu ştiu cum am făcut de am atins tubul fluorescent de la vitrina bufetului, s-a desprins şi s-a făcut tandari pe dusumea. Pe vremea aia tuburile fluorescente erau încă o noutate, şi costau ca atare. Tata a platit, dar nu mi-a zis nimic, m-a luat în braţe şi m-a pupat, cred că eram aşa de speriat că nici n-avea rost să încerce să mă dojeneasca.

Gasesc un loc la o masa cu alti doi indivizi, cer voie, şi mă aşez. Amândoi cred să fie trecuti de saptezeci de ani, nu împreuna vreau să zic, ci fiecare in parte, şi unul are proportii respectabile. Un picol dechide o sticlă şi-mi toarna berea într-un pahar cu picior, tinându-l aplecat, să nu faca berea spuma multă. Invata băiatul, învata meserie. Neavând ce face, îi ascult pe cei doi.

“…ploua, ninge, bate vântul, tu stai colea în dugheana ta, dupa tejghea. Mai vine un client – sal’tare domnu’ Costel, îl saluti cu respect şi îi dai o juma’ de salam, masline, oua, zahar, sau mă rog, ce are omul nevoie, şi când pleaca iar îl saluti cu respect. Vine altul, vrea lame de ras, îi dai lame. Altul vrea un sfert de “chimion”, imediat, se face, păi nu, clientu’ nostru, stapânu’ nostru. Îi servesti pe toti la fel, cu onoare şi fără să-i discriminezi, că d’aia ai marfa, s-o vinzi, păi nu? De nu pot plati pe moment, nici o suparare, îi scri colea în condicuta. Nu te doare capul.”

Varianta asta la “gestiunea economica proprie” suna melancolic şi are iz de album de fotografii decolorate, dar poate că n-ar fi rău să fie explicate şi unor intreprinzatori mai recenti, că nu suna tocmai rău. Îi privesc pe cei doi, şi mă întreb de câte ori şi-or fi spus reciproc aceleasi lucruri, aceleasi amintiri aburite că geamul la de la baie, iarna. O chelnarita cu nişte proeminente pectorale care mă fac să mă îndoiesc că ar avea loc în troleibuz, cu atât mai puţin în taxi, mă scoate din contemplatie şi mă întreaba dacă mai vreau o sticlă, îi zic că nu, şi îmi ia banii. Se apleaca un pic către masa, şi mie mi se furnica pielea din crestetul capului până în talpi. Ma uit dupa ea cum paseste, are un sarafan negru, scurt că mai puţin de atât se numea costum de baie, şi nişte picioare şi-un fund care mă conving că nici vorba să duca lipsa de…clienti!

Primavara

Nea Petrica Giosan conduce încet, dubios de încet. E adevarat că “T.V.”-ul asta e mai batrân că mine şi că în afară de el nu are nimeni altcineva curaj să-i apese pe accelerator, dar nea Giosan stă mereu dupa program şi-l mestereste iar a doua zi zboara cu el prin Bucuresti. De pe scaunul mortului trag cu coada ochiului spre stânga încercând să prind pe fata lui vre-o expresie care să mă lamureasca. El stă privind concentrat înainte, şi nu-mi da nici o sansa. Cu o mâna îşi alege o ţigară dintru-un pachet de “Marasesti” obosit şi murdar de vaselina, îmi cere foc, şi apoi îşi drege glasul. Aha, asta asteptam.

“Mai, Mariane, io zic că n-are nici un rost să ducem tot ce avem aici la fabrica aia” – şi lumina se facu!

“Adica cum, nea Petrica?”

“Pai io ziceam că să trecem mai întâi pe la un depozit d’asta de colectat hârtie, şi să mai lasam ceva, că e destul oricum.”

Suna amuzant. Deci d-aia se bucurau tipii de la depozit şi se îmbulzeau care mai de care să plece cu el. Eu n-avem de fapt nici un chef, dupa ce am încarcat camioneta cu cartoane şi hârtii de ambalaj, aş fi vrut să trag o fuga la “Comedia”, la o bere. Sefu’ m-a luat din zbor, şi ala am fost, n-avea rost să mă iau la harta cu nea Fane, cu toate că nu mi-a picat bine. Acum însa, viaţa a început să mi se contureze mai în roz un pic.

Nea Petrica e cel mai linistit sofer din câti avem. N-a luat niciodata nici o amneda, şi îşi lucreaza singur rabla, face minuni cu ea. Nu vorbeste decât când se supara, zice cinci vorbe, şi dupa aia relache o saptamâna. Nici nu sti când apare şi când pleaca de lânga tine, merge ca pisicile, de nu-l auzi. Lasa, că şi de cât e de slab, mai mult pluteste decât calca. Nu e zi când merge cu noi la gara sau la vre-un alt depozit să nu parcam şi la o bere. Se ameteste, îşi transforma hârbu’ în racheta, dar e cel mai sigur sofer din câti cunosc. Acum însa continua să conduca cu douazeci la ora, şi mă iscodeste fără să întoarca privirea.

“Ei, ce zici?”

“…păi, ştiu şi eu…?”

Cartoanele de ambalaj trebuie să le ducem la o fabrica de hârtie, sau cam aşa ceva, undeva înspre capatul tramvaiului “19”, la mama naibii, să semnez şi să iau chitantele.

Adevarul este că nimeni nu ştie precis cât avem în camion, şefu’ a scris o cifra estimativa, noi n-avem cântar la depozit, or să ne cântareasca la destinatie.

“Daca matale zici că ştii un loc…”.

Se entuziasmeaza brusc, şi apasa pe accelerator

“E chiar aici, dupa colt”.

Dupa ce terminam treaba, îmi întinde cincizeci de lei şi o luam spre destinatie.

Fabrica asta arată destul de noua, ca de altfel toată platforma industriala respectiva care se extinde continuu. Mai înainte, pe locul asta a fost o livada de cireşi, cu adevarat imensa. Au mai rams pomi pe ici pe colo, în curtile fabricilor şi printre blocuri. Au o viaţa grea, îi jumulesc pustanii de cum apuca fructele să se faca cât bobul de mazare – ce, parcă eu nu faceam la fel? Când vi dinspre oraş , pe dreapta, vezi un conac frumos, acum parasit, dar tinându-se încă într-o stare incredibil de buna considerând zecile de ani ce au încercat să-l macine. A scapat de la demolari fiind izolat între pomi, pe portiunea respectiva încă nu s-a construit nimic şi acum îşi trece timpul aşa, nebagat de nimeni în seama. Împrejur, douazeci-treizeci de pomi îi mai ţin încă de urât, şi-l consoleaza primavara cu florile şi parfumul, şi apoi cu cerceii de cirese.

Din cabina portarului vine pe geamnul deschis larg către primavara un miros de tocana care mă cam îndoaie. Da, aşa este, mi-e cam foame. Ma proptesc pe o bara metalica din fata geamului gheretei, cerând îndrumari. Eu vorbesc, iar el rupe o bucata de pâine, o înfige în furculita, apoi întinge în gamela, şi o face nevazuta pe esofag în jos. Are şi castraveciori murati, şi mie îmi ploua în gura de pofta. Îsi termină îmbucatura, apoi ramâne gânditor câteva clipe şi, fără să se scoale de la masa, îmi arată vag o directie îndreptând furculita către singurul loc unde de fapt duce aleea de intrare, adică spre fabrica. “Şi cum o gasesc pe madama asta?”, şi-i arat un nume scris pe un petec de hârtie rozalie. “…păi mai întrebati pe oamenii de acolo, trebuie ei să ştie”. M-a lamurit, îi urez pofta buna, el da din cap a mulţumire şi nu poate să-mi raspunda că iar are gura plina şi nu e frumos să vorbesti când manânci, sar în masina şi o luam către “încolo”. Nea Petrica trage masina sub un fel de sopron mare, iar eu plec în recunoastere.

Cam pustiu şi greu de strabatut. Pe jos, un fel de frisca maron se întinde până la un malaxor la nivelul solului, care înghite cartoane muiate cu aceiasi pofta cu care îşi manânca portarul tocana. La un moment dat, pe o rampa de tren lipita de un zid ce aparent margineste o hala, dau de doi indivizi. Stau şi fumeaza şi sparg seminte de floarea-soarelui, vorbesc despre nu ştiu ce cote la produse agricole, amaraciunea şi contrarierea acoperindu-le glasul mai ales când ajunge în dezbatere problema cazanului de tuica – navetisti, e clar. Îi înteleg pe chestia tuicii, îi înteleg perfect, şi mă simt cu sufletul alaturi de ei. “Ce să-i faci dom’le, aşa-i la via noastra”, le servesc eu celebra traducere libera a dictonului ce ne-a afectat atât de mult existenta cotidiana, ei nu prea înteleg sensul, dar înteleg perfect cuvântul “vie” şi mă privesc cu simpatie, “dar la seviciul aprovizionare îmi puteti spune cum ajung?”

Compasiunea mea sincera le încalzeste pe loc sufletele, macar că referinta servita îi face să mă priveasca în continuare cu nişte ochi un pic confuzi, dar îmi dau un pumn de seminte prajite şi brubonate şi încep să-mi explice cu o animatie inexplicabila, cum să o iau la dreapa prin hala cutare, urc o scara, o iau la stânga pe un hol, o uşa iar la stânga, alt hol, alta hala, şi apoi mai întreb. Edificat pe deplin, încep pas cu pas cucerirea insulei Tyrului, regretând amarnic lipsa uni harti şi a unei busole. Mi se instaureaza în minte impresia puternica şi persistenta că asta-i un loc formidabil de jucat “hotii şi vardistii”.

Unde naiba or fi muncitorii, că doar n-or stă cu totii pe afară la spart seminte de floarea-soarelui? Dau de un hol – oare o fi unul din alea din explicatiile primite? Bat la o uşa , la întâmplare, şi intru. Nici n-apuc să zic ceva că o voce cavernoasa venind dîntr-un loc misterios şi nevazut, ca în “Vrajitorul din Oz”, mă îndruma cu duiosie: “La ghiseu, domnu’, ce n-ai vazut afisul, sau încă n-ai învatat să citesti?”

Tot nu vad pe nimeni, dar mă retrag strategic înapoia usii, cercetez, şi decopar în perete o gaura taiata cu fierastraul într-o placa de placaj vopsit în verde-crud, ca un morman de praz stat doua zile la soare pe taraba la aprozar. Astept vre-o doua minute, nici un semn de viaţa, şi îmi iau inima în dinti. Ciocanesc cu un gest gingas, apoi astept. Nimic. Repet operatiunea, cu senzatia că profanez cu aparitia-mi criminala acest loc celest. Capacul e dat, cu un gest energic, la o parte, şi o clienta a sectiei de hematologie a policlinicii de cartier îşi face aparitia în gaura verzulie.

“E pauza de masa, domnu’, ce, ai impresia că noi nu suntem oameni?”

Phii..! ce bou sunt, trebuia să-mi închipui, tocana şi castraveciori murati, seminte la siesta, cum de nu mi-a trecut prin cap?

“Saru’ mânuşitele amândoua stimata doamna, caut aprovizionarea…vai, iertati-mă că îndraznesc, n-aş vrea să întelegeti gresit, dar nu pot să mă abtin…ştiţi…aaa…aveti nişte ochi superbi, dar superbi…”

Un zîmbet timid înfloreste în pauza de masa de dincolo de ghiseu.

“Hai, domu’, chiar aşa…ei, spune care-i baiul, ai nimerit, aici e aprovizionarea”.

“…am venit cu nişte cartoane.”

“Aha, voi sunteti aia, păi va aştepam, au dat acum mai bine de o ora şi jumatate telefon să ne anunte. Ce s-a întâmplat, de ce ati întârziat atâta?”

“Da…aa…am avut pe drum un necaz cu…” cu ce naiba am avut noi necaz? “…cu tachetii, cu jigleru’…cred.”

“Aha, vi s-a rupt caruta-n drum, cum se zice, hai?” Şi râde cu un fel de “hi, hi hi” cam unsuros, imposibil de replicat sau descris.

“Da, sigur, asta e, caruta”, şi produc şi eu un “ha, ha ha” ca să-i ţin isonul.

“Ei, ia spune, cât aveti?”

Aud, dar nu-mi vine să cred, asta-i doar o dorinta, un vis, realitatea nu e aşa, e totdeauna cruda şi de nerazbit, cât naiba să-i spun lu’ asta că am în camion, mi-e şi cam târsala să nu iasa vre-un bucluc.

“Pai…un ‘TV’ din ala camioneta, ştiţi… aşa, cam…”

Îmi ia vorba din gura şi-mi zice o cifra ce nu poate fi gasita decât într-un manual de astonomie.

“Cam aşa, hâ?”

“Aaa…de, ştiu şi eu…?”

“O fi mai mult?”

“A, nu, în nici un caz…adică nu cred”.

Scrie cifra pe un formular rozaliu, semneaza, îmi pun şi eu autograful, scoate copia de indigo şi mi-o întinde zâmbindu-mi ca o smântâna alterata. Ochii îi sunt închisi un pic, iar buza de jos şi-a prins-o uşor între dinti, zburdalnicindu-se.

“Când mai aduceti?”. Îmi dau şi eu cu magiun pe fata şi o privesc în ochi, are cam patruzeci şi cinci de ani, are şi verigheta pe deget poate doar ramasa acolo, sau cine ştie…

“…păi cred că destul de curând, avem o gramada de ambalaje d’astea de carton…”

“Bine, v-astept, şi sper să nu mai aveti noroace d-astea cu masina…”

“…maşina? Ce noroace?”

“…păi cu jigleru’, sau cum i-ai zis.”

Uuups, era s-o-ncurc, trebuie să încep o cura de lecitina.

“…jigleru’, da, ce ghinion, mereu se-ntâmpla, ştiţi, e maşina veche, abia se mai tine. Bun, eu am plecat, saru’ mâna şi mulţumesc mult de tot pentru…”

“Ei, lasa, bine, hai la revedere…pa…”.

Ridic puţin mâna dreapta şi mişc din degete, ea îmi zâmbeste încă odată din butoiul cu ulei rânced, fac stânga-nprejur şi încep să cânt destul de tare să fiu auzit din toate birourile “Goodby t’Jane”.

Nea Giosan mă asteapta fumând, a ridicat capota motorului şi priveste acolo înauntru un punct fix. Aoleu, n-o fi jigleru’?

“Care-i treaba, nea Petrica?”

“Nimic…tu ce-ai făcut ?”

Îi arat hârtia, se uita pe ea şi numai că nu se cruceste, colturile buzeleor i se dilateaza vag, foarte vag, altcineva nici n-ar baga de seama, dar eu ştiu că la el asta înseamna că râde în hohote, e lucru mare, nu se întâmpla decât la Paste şi la Craciun.

“Şi pe astea din masina unde le lasam?”

“Habar n-am şi nici nu mă intereseaza, pe-aici prin-prejur, ce mai conteaza?”

Le-aş duce tot la centrul ala de colectare, dar mi-e să nu se uite portarul la ce avem în bena, acum că şi-o fi treminat tocana şi n-o fi având nimic alteceva mai bun de făcut .

Tragem maşina cu spatele către un morman de cartoane, şi sarim înauntru. Nea Petrica încă zâmbeste. Nu zice nici o litera, se apuca să dea jos marfa, cam zece-cincisprezece braţe cu totul. În zece minute suntem gata.

“Auzi, bre, nu vrei să ne oprim pe undeva să bagam la ghiozdan, că mă simt cam lesinat?”

“Da, mă , şi mie mi-i foame, n-am pus nimic azi în gura, hai că gasim un loc”

“Zorile Rosii” e un nume destul de neasteptat pentru o cârciuma. Daca o luam cu poezia, în afară de boema crunta a locului propiu-zis, nimic nu te îndeamna la visare. Pe de alta parte, de încercam să dăm un oarecare iz revolutionar imaginii, metafora e frumoasa dar asocierea cam neinspirata, zic eu. Mai ramâne o varianta. Îndemnul subtil de a-ti petrece util şi placut timpul aici, până când se ivesc zorile rosii. Cred că este varianta care degaja cea mai multă acuratete.

Locul îl ştiam de mult, dar n-am fost niciodata înauntru. Pur şi simplu am omis. De fapt, e şi bagat şi ascuns în spatele Halei şi a pietei. Daca nu eşti obisnuit cu locurile, treci mai departe fără să bagi de seama că e şi o cârciuma prin împrejurimi. Tin minte că odată, eram în autobuzul “40” cu Pepe, cred că veneam de la scoala. Tipii care au renovat Hala Traian au simtit nevoia imperioasa să-i deseneze un fel de rebus, sau un logo, ce aduce cu un blazon de familie, alcatuit din literele “H”, şi respectiv “T”, puse una-ntr-alta cu multă întelepciune pe care eu nu o am, drept care întotdeauna citeam nu “HT”, adică
Hala Traian, ci “TH”, chestie care nu mă ducea nicaieri, agasându-mi intelectul.

Relatându-i chestia lui Pepe, m-a lamurit atunci definitiv, singura pata neclara fiind numele Imperatorului, că în nici o carte de istorie nu scrie că pe stamos l-ar fi chemat Hala. Pai asta nici nu e nume Latin, poate mai mult Scandinav.

Piata e mica şi împartita în doua. Jumatate cu…Hala, iar cealalta, peste drum. Ce-mi place mai mult în zona este o patiserie micuta, chiar în statia tramvaiului. Acum nu prea mai gasesti lucruri interesante înauntru, dar în urma cu numai câtiva ani, faceau tipii nişte sarailii şi nişte baclavale de le visai şi nopatea. Daca era timpul frumos, când ieseam de la scoala, în loc să ies la bulevard să-l iau pe “92”, înpreuna cu Dragoş şi Bebelu, coboram spre Mântuleasa şi o luam pe jos până la Traian, la “40”, doar să oprim şi să ne înbuibam cu sarailii. Mâncam câtre trei-patru fiecare, simteam că nu mai putem respira de plini ce eram, şi parcă tot am mai fi luat câteva. Şi mai avea şi apa minerala, întotdeauna rece chit că era iunie, dupa dulceata prajiturilor nici că-ti doreai altceva.

Nea Petrica Giosan ascunde maşina pe o straduta mai la fereala şi o luam “à pieds” spre locul cu pricina. “Ma, hai să dau mai întâi o raita prin ‘nauntru, să vedem ce-i mai”. Îmi place să-l aud vorbind, are accent ardelenesc cu toate că nu-i, dar a trait mult pe la Timisoara, pe undeva pe acolo. Doar că, aşa cum am spus, sarbatoare nu-i mereu, iar el nu vorbeste decât de sarbatori.

Printre tarabe animatie mare, lume îmbulzindu-se unii peste altii, trebuie să-ti faci loc să treci. Primavara le-a pus la dispozitie prin intermediul ţarasenilor, tot felul de vitamine şi minerale, de toate culorile şi formele. Rup o frunza de loboda şi o frec uşor între degete, fără să o strivesc. Îmi place atingerea ei, e uşor catifelata şi blânda, ca pielea unui sân de fata. Oare ce-ar zice Adriana de i-aş spune că seamana cu o frunza de loboda?

Ma învârtesc dupa Nea Petrica, cascând gura şi furând câte o cireasa sau capsuna. Într-un târziu, îşi alege câteva legaturi frumoase de usturoi verde pe care nu mă pot opri să nu-l admir, în felul lui e perfect, parcă nici n-am mai vazut aşa usturoi frumos până acum. Are firul subtire şi zvelt, dar puternic, şi degaja tinerete şi sanatate prin toti porii. Îmi sugereaza un gimnast stând în “fluture” la inele…hai, da-o naibii că m-am tâmpit, Adriana-loboda, usturoi-gimnast, domnul ala care a laudat tomata m-ar saruta pe amândoi obrajii…

“Auzi, bre, da’ în Hala de ce vrei să intri, ce să iei, parcă nu stii că n-au decât macrouri congelati şi oase fără carne, pierdem vremea de pomana?”

Îmi da dreptate de fapt nezicând nimic, şi o luam spre cârciuma. Înauntru, racoare şi liniste. E încă devreme, nu prea sunt betivi. În cele doua încaperi, destul de mici, plus un fel de gradina lata de doi metrii şi lunga de zece, marginita de un gard înalt din caramida, sunt ocupate patru mese. Ne aşezam afară la aer curat, lucul e total ferit de soare dar oricum nu e prea cald, de fapt este foarte placut şi iedera abia înverzita pe gard îti da osenzatie de pace şi calm.

“Ce luam, bre, că eu aş mânca un porc întreg?”

“…păi, mă , uite că n-am trecut mai întâi pe la bufet să vedem ce au. Da’ să-l întrebam pe ospatar…”

“Poate mâine, nea Petrica, şti cum se arată aştia la masa…”

“Hai, mă, tu nu vezi că nu-i nimeni, n-are clienti, nici o treaba, uite-l că vine.”

Într-adevar, un tip de vre-o nouasprezece ani, poate douazeci, doar în camasa, descheiat lejer, dar aranjat băiatul, curat de sus până jos şi mirosind a frizer, se prezinta lânga masa. Are pantofi din ăştia de se poarta acum, din lac negru, foarte ascutiti şi aproape fără toc, iar părul este dat bine pe spate pe la tâmple şi presat că stă lipit craniu.

“Ce doreste domnii?” Aha, e de prin împrejurimi, cartier select. Pe mâna stânga, pe inelar şi pe degetul mic, are câte un inel de aur, unul cu piatra verde care probabil că atârna atât de greu încât îmi închipui că nu poate face prea multe lucruri cu cea mâna; ceas electronic ce arată destul de complicat, colorat tot auriu, la gât doua lantisoare tot de aur, unul lat cam de patru milimetrii, ca un sarpe presat, şi la încheietura mâini drepte alt lantisor trecut de trei ori, arată a bratara. Camaşa e imaculata, apretata, calcata, pantalonii fără nici o scama pe ei, pliuri din talie, şi trasi la o dunga parcă-i muchie de brici. Doar atât mă jeneaza, că pot ghici fără nici un fel de efort cu ce l-a da frizerul: “Lavanda Tripla”. Şi l-a dat, mai frate-miu, cred a turnat un flacon şi jumatate. Nea Petrica, însa nu are înclinatii d-astea analitice, ataca subiectul la modul cel mai direct.

“Pai baga nişte bere în frapiera, şi de mâncat ce ne dai, că nu ne-am uitat în vitrina?”

“Am nişte organe, o nebunie, proaspete…”.

Îmi stapânesc impulsul de a-i aduce la cunoştinţă că la vârsta lui nici că mă îndoiam să nu aiba asemenea organe, şi mă rezum la dorinta de primii detalii cu privire la inventarul bufetului.

“Pai, ficat, maduvioare, rinichi, momite, da’ am şi mici proaspeti şi cotlete de purcel…”

Sa-l întreb dacă creier are? Aş fi magar, totuşi , băiatul îşi face meseria. Aleg momite şi maduvioare, nea Petrica alege un rinichi şi mici, “da’ vezi să nu mi le arzi, nici să nu mi le aduci crude”. Nu reuşesc să-mi stapânesc mirarea.

“Bre, ce fel de loc e asta, că n-am mai vazut aşa o lista de bucate de nu mai ştiu când. Ce, au ăştia cirezile proprii, de unde naiba îşi umplu camara?”

“Mai, nu ştiu, dar mai mereu gasesti ceva bun aici. E smecher şefu’, ştie să se-nvârta”.

Trag un pahar de bere, îl blagoslovesc în gând pe cel ce a descoperit procesul de fabricatie al lichidului respectiv, şi-mi aprind o ţigară. Gasesc că circumstantele sunt tocmai potrivite să aflu ceva amanunte despre o chestie de la serviciu.

“Nea Petrica, ia zi, care a fost traba alaltaieri la depozit de-a iesit cu galagie?”

Ramâne nemiscat o clipa privindu-mă , apoi brusc, fără nici o introducere:

“Pai, mă , ştii ce mi-o zis, mă , că-mi ia zece la suta. Pai de ce, doamna, i-am zis, să- mi taiati din salariu?”

“Care doamna?”

“Cum, mă , care, directoarea aia mica. Eu eram sub masina, şi de odată o aud numa’ că-mi vorbea de sus, nici nu mi-a zis să ies de acolo, de mi-a venit să mă iau cu un levier dupa ea.”

Directoarea “mica” e adjuncta, şi de câteva saptamâni e singura, că directoarea “mare” e bolnava. Se pare că dupa ce se va face bine, oricum se va retrage din activitate, aşa că cea “mica” e de fapt commandant de regiment. Nu că ar fi vre-o deosebire de atitudine între ele, s-au gasit, tusea cu junghiul.

În legatura cu incidentul de mai sus, evenimentele au fost urmatoarele. Acum câteva zile am plecat toată gasca de mascului feroce în doua camioane, cu nea Petrica şi Costel “Chelie”, soferi, în gara la “16 Februarie” să luam nişte colete. Masinile sunt vechi şi hârbuite, abia se ţin , muncesc soferii şi şefu’ de garaj la ele (îl cheama Rizoiu, dar Sorin i-a gasit un nume care-l descrie la cel mai perfet mod posibil: Rizomu’) până le vine acru, şi fără să fie platiti pentru ore suplimentare. De cele mai multe ori, însa, oalele tot în capul lor se sparg. Asa şi acum. Încarcate din greu, motoarele duduiau în draci. Pe drumul ala nenorocit de la gara, nea Petrica ia o groapa cam adânca, şi acolo ramâne, gata să cada pe partea dreapta. Costel, a carui “TV” are tractiune pe toate rotile, se baga să-l scoata. Da-i, trage-i, îi plezneste motorul şi ramâne şi el acolo. Scandal mare la “Centrala”, cu fanfara şi salve de artilerie. Pe “Chelie” au vrut să-l dea afară. Acum, chiar de au şi oamenii partea lor de vina, totuşi , dupa acte, maşinile trebuiau casate de vre-o zece ani şi mai mult. Fortându-i pe soferi să le conduca, s-a produs o încalcare drastica a normelor de protectie a muncii. Nea Petrica Giosan i-a zis-o drept directoarei, şi a început că el se duce până la Consiliul de Ministri. Se suparase rău. Ei, şi alaltaieri, trecând directoarea pe la depozit, l-a gasit tocmai mesterind ceva, şi s-a luat de el zicându-i că-l penalizeaza. Sa fim seriosi, dupa toată daravela asta, zece la suta suna cam fals, tinând seama că nu ştiu cine, la un moment dat, începuse să rosteasca tot felul de cuvinte de genul, sabotaj, neglijenta în munca, distrugerea mijloacelor fixe, şi altele de felul asta. Dupa câte ştiu eu, sabotajul nu se pedepses te cu zece la suta din salariu… Eu aflasem de toate astea, dar vroiam să mi le povesteasca nea Petrica, aşa cum stia el că s-au întâmplat lucrurile.

“Bine, bre, da’ matale de ce i-ai zis că te duci la ministru? Care ministru, ala de la transporturi, sau ala de la comert interior?”

“Cum…care-o fi el, la amândoi mă duceam, mă , pe crucea mea de nu mă duceam. Cum să nu mă duc? Da’ ce cred ei, că io mi-s vre-un fraier? Pai de unsprezece ani lucrez la ei, şi în doua mii de lei pe luna mă ţin , nu mi-au dat cins’pe bani în plus, da’ n-am zis nimic că n-am vrut să mă iau în bete cu ei până îmi termină fata scoala, da’ acu’ gata, e asistenta medicala, la treaba ei, acu’ mă iau cu ei de piept când or vrea ei, nu mă mai tem. Şi mai stau şi dupa program şi le scot hârbu’ din gunoi, cumpar piese pe bani mei, şi mi le deconteaza mai mult nu, au şi acum să- mi dea mai bine de doua sute de lei, păi până când?”

Între timp apare şi prietenul meu cu inele, şi “Lavanda Tripla” se amesteca cu aroma gratarului. “Mon ami, mai adune vre-o cinci-sase sticle de bere, dat tot d-astea verzi, dacă vrei”, îl rog, cu gândul la sticlele de ulei alimentar refolosite pentru bere, şi la faptul că deşi nu mi s-a întâmplat încă ghinionul, am devenit oarecum superstitios pe tema respectiva. Nea Giosan îi da şi usturoiul să-l curete, şi abia acum îmi dau seama ce inspirat a fost să-l cumpere, a avut dreptate.

Deodata îl vad pe Moşu printre mese, nu motanul lui Vova, ci un alt tip de la depozit, pe care niciodata nu am aflat, că nici nu m-am gândit de fapt cum îl chiama în realitate. Toata lumea îi zice aşa, şi am luat-o de buna. Îl strig şi-i fac semn să vina la masa. Moşu îşi trage comod scaunul şi râde sub mustata cam anemica.

“Bravo, porumbeilor, aici erati. Lica – îl striga pe băiatul cu “Lavanda” – ia pune şi mie un ficat, da’ vezi cum îl faci, că dau cu el dupa tine. Azi sunt suparat”.

“Da’ ce-ai, mă ?”

“M-a prins şefu’ jucând table cu Fane Nebunu’, tocmai îl usuram de zece lei.”

“Şi pe chestia asta te-a lăsat să pleci mai devreme, sau cum?”

“Ei, am făcut pasi, că şi-aşa se cam terminase treaba pe ziua de azi.”

“Ma, îl întreba nea Petrica, a mai zis unuia ceva de treaba aia? Costel, ce-i cu el?”

“Pai ce să fie, e la ‘Ciclop’ cu maşina. Mariane, da un foc.”

Ceasul s-a făcut aproape de trei, trebuie să plec.

“Fratilor, eu o roiesc. Nea Petrica, de chitantele alea am eu grija mâine dimineata, trec pe la Centrala înainte să vin la depozit. Salut.”

Le las bani pe masa, şi cu toate protestele lor, îi parasesc. Pâna în statia de autobuz, la chioscul de ziare, dau peste cea mai exotica figura din zona. Nu ştiu cum îl chiama pe respectivul, nici nu am idee ce-a făcut la viaţa lui, dar apare să fie veteran de razboi, sau ceva în genul asta. Nu umbla îmbracat decât în uniforma militara – cred totuşi c-o fi fost subofiter – cu cizme, centura, diagonala, şi chipiu. Iarna, are manta, tot militara. Cu toate că îşi trage un picior şi poarta baston, tipul (şi mai ales la anii lui) arată extrem de voinic, stă totdeauna drept şi mândru. Parca i-am vazut şi nişte decoratii pe piept, odată, cred că de “23 August”. Ocupatia lui de baza este să stea la coada la ziare şi să traga câte o vodka, aşa, pentru lubrefiere. Niciodata nu l-am vazut prin alta parte de Bucuresti, doar pe aici, în perimetrul Halei Traian, nici macar câteva statii mai încolo.

Îmi iau o “Informatie” şi mă pregatesc sufleteste pentru a trece cu bine şi iminenta perioada de sperante şi deznadejdii pe care o reprezinta, întotdeauna, asteptarea autobuzului “40”.

(va urma)

balena Goliat

… aţi citit, mai în primăvară, amintirile lui Alexandru Dinu despre Calea Moşilor:

Un eveniment cu totul aparte a fost sosirea şi expunerea balenei “Goliath”. Cum ieşeai de pe Moşilor, în stânga, găsiseră respectivii o încăpere lungă şi destul de îngustă, poate că o fi fost o magazie (lângă o cârciumă de-i zicea “Hanul Obor”, care cred că fusese chiar han, pentru că într-o escapadă de recunoaştere evadând într-o zi de lângă mama îi descoperisem de fapt curtea din spate unde erau lăsate căruţele şi caii muşteriilor veniţi la Obor cu produse) unde au expus cetaceul. Era iarnă şi foarte fig, am ajuns acolo cu ai mei seara, ţin minte că era întuneric afară. Eram deja îngheţat bocnă, şi a trebuit să aşteptăm afară la o coadă cum nici în anii următori nu se forma la măcelarii. Într-un final am intrat, primul lucru de care îmi amintesc a fost un borcan mare de sticlă în care era un ochi al balenei. Oamenii mergeau foarte încet înconjurând balena, era că şi cum ar fi înconjurat un catafalc aducând un ultim omagiu decedatului, dar cei de acolo erau curioşi şi zgomotoşi, “lume, lume vino şi te miră” – şi veneau oameni din tot Bucureştiul. Poate pentru că-mi îngheţaseră picioarele şi mi se făcuse foame, impresia făcută de biata balenă asupra mea a fost extrem de limitată. În drum spre casă, ne-am oprit la Odobeşti, acolo ne-am întâlnit cu o familie prietenă, discuţia s-a învârtit bineînţeles în jurul balenei, iar eu m-am dus şi m-am proţăpit în faţă orchestrei ce cântă un şlagăr la modă, “Pepita de Majorca”.

… uite că avem – ca o mică şi modestă completare – şi un articol din România Liberă – din 5 Ianuarie ‘964: despre balena Goliat în drum spre Bucureşti.

(imaginea nu se vede mai bine, aşa a fost scanată; dar ne bucurăm mult că o avem şi aşa!)

Mierea noastra cea de toate zilele (IV)

scris de Alexandru Dinu

28 Noiembrie

Trec cu Dan pe la Neluţu şi-l gasim jucând scrable şi tinând piept într-o discutie contradictorie împotriva Mariei, nevasta-sa, şi al lui Costică, cu Rodica, parteneri de joc. Cuvântul este “gâscuin”. Dan îşi da cu parerea că asta este ceva pe care se unge unt. Neluţu e în forma de zile mari şi îşi mentine pozitia cu exemple de genul “balarioara”. Îi explicam că nu se poate, dar el o tine una şi buna, că ce, dacă are omul în casa o balarie, una mica şi gingase, o tine în ghiveci, o uda zilnic şi-i pune să asculte Mozart, că a citit el undeva că face bine la plante, şi din când în când o dezmiarda, ce, nu poate să-i zica balarioara sau balariuta, ce dacă nu-i în dictionar, nici “croncobaur” nu e, şi toată lumea ştie ce-i aia. N-o scoatem la capat, şi-i dăm dreptate. Îsi aprinde satisfacut o ţigară, şi gratia divina îl loveste pe pacatos; gaseste în ea un cotor de poţi să mesteci mamaliga cu el. Rodica, furioasa, se ridica şi-l arată cu degetul, “aşa, foarte bine, aşa…”

În apartamentul de vis-à-vis e veselie mare. E nunta sau botez (ori poate divort?), naiba ştie, că se aude muzica parcă ar fi la “Polivalenta”. Romica Puceanu ne cânta de voie buna , şi la un moment dat Neluţu nu mai resista şi se duce să le zica să dea naibii magnetofonul, sau ce-o fi, mai încet, că e trecut de unsprezece şi jumatate, poate vrea omul să doarma. Se întoarce dupa douazeci de minute purtând un platou cât un teren de fotbal, jumatate salata de “bef”, jumatate cârnati, sarmale, sunci, şi altele de felul asta. În mâna ailalta poarta o punga de un leu, cu trei kile de vin rosu, de tara, gros şi taninos.

Muzica se aude la fel de tare, dar el ne explica ce baieti buni sunt cei de acolo, ce primitori şi ospitalieri, şi că se distreaza şi ei ca tot omul, ce să faca, că doar traim în mijlocul unui oraş înfloritor, nu la manastire.

2 Decembrie

Nebunia cu martisoarele e în toi, au început livrarile. Eu, şi ceilalti încarcatori-descarcatori din depozit cărăm la lăzi de ne vine acru. Toata chestia e cam tâmpita, dupa mintea mea cel puţin. Din toată tara vin martisoare, care sunt numarate, puse în cutii, şi trimise înapoi de unde au venit! Bat la baloti pe lăzi de mă ia cu ameteala. Am mâinile numai taieturi, şi din când în când, satisfactia de a-mi strivi un deget cu ciocanul. De chitara nici vorba, degetele îmi sunt umflate, abia le îndoi, uneori, seara, nici furculita nu o pot tine în mâna.

Toata lumea se întreaba “unde facem revelionul”.

Costel, electricianul, negasind un loc adecvat pentru atelier, şi-a încropit cu chiu cu vai, unul, într-o hruba plina de tot felul de conducte de termoficare, drept care, spre deosebire de restul depozitului, acolo este foarte cald şi placut. Pe uşa a pus un afis pe care a scris “Laborator”. Când are cineva nevoie de el, îl auzi, “stai să mă duc în laborator să-mi iau instrumentele”. Dupa ce termină de făcut vre-o lucrare, se lauda singur, “păi cum, dom’le, la botanica mea”. Deasemeni, când aude despre cineva că a dat-o în bara, “păi dacă n-are botanica”.

M-am luat în gura cu directoarea. A venit în inspectie, adică să aleaga câte ceva pentru o prietena. Tocmai cărăm o lada pe scari, când imi apare in fata, pe palierul etajului. De obicei nu avem texte, o ocolesc când apare, că sunt alergic la aroganta şi nesimtire. Acum, nu m-am mai putut abtine. “Doamna, am o propunere pentru înbunatatirea activitatii în intreprindere. Pe noi ăştia, încarcatorii-descarcatori, să ne treceti la contul ‘Mijloace Fixe’, începând de la întâi ianuarie”. De obicei nu are replica, abia îi merge mintea, doar dacă începe să tipe şi să ameninte cu militia şi securitatea. Asa şi acum, a ramas cu ochii mijind. “Pai, de atâta cărat pe scari şi încarcat în camioane, ne-au întepenit salele… şi, a propos, nu ne dati vre-o saptamâna liber de Revelion, că frectie ‘Diana’ ne cumparam singuri?” Toata lumea din jur a început să hi-hi-hi, ho-ho-ho, ea le-a urmat exemplul, vai ce gluma buna, eu mi-am luat lada in cârca şi i-am lăsat plesnind de voiebuna, ce Dumnezeu era să mai fac?

3 Decembrie

Azinoapte am reusit să vorbesc cu Adriana la telefon pret de trei ore. Saracul tata, el plateste telefonul – şi chiria, şi întretinerea, şi televizorul, şi electricitatea, şi mâncarea, şi ţigarile mele… doamne, trebuie să fac ceva, cumva, decât să numar cele câteva sute amarâte ce la iau pe o luna de munca de ocnas.

4 Decembrie

În fine, Dan a reusit să strânga pe pereti cam cincisprezece-douazeci de ceasuri, de toate formele şi marimile, şi care nu merg de nici un fel. Printre ele şi o pendula batrâna care arată superb. Pe latura din drepta, între perete şi cutia de lemn, un paianjen a tesut o plasa mare, şi pe urma probabil că s-a plictisit şi a plecat, că de vazut, nu l-a vazut nimeni, niciodata. Totul arată aşa de frumos, că Dan nu s-a îndurat să strice alcatuirea asta de liniste şi uitare, şi bine a făcut . De câte ori trec pe la el stau şi mă uit că prostul cât de minunat arată lemnul vechi ocrotind în el timpul ce a încetat să se mai scurga, încatusat de zid cu matase.

7 decembrie

Apartamentul lui Dan capata din ce în ce mai multă culoare. În bucatarie, pe uşa frigiderului, a aparut un afis care zice aşa: “Camera de vid”. Cum nu se poate mai adevarat.

8 Decembrie

O iau pe Adriana de la meditatie şi ne plimbam aiurea pe strazi. A nins subtire, nu e frig, şi a mai ramas alb doar prin gradini şi peluze. Pe starda şi pe trotuare, rotile şi talpile pantofilor l-au strivit repede. Parcul Ioanid e pustiu, şi cei câtiva soldati albastri din împrejurimi ne privesc circumspecti. Ne doare drept în cot, ne oprim la câtiva pasi de un pichet şi ne sarutam ca-n filme, vre-o trei minute. Un plutonier apare şi ar cam vrea să ne zica să o luam din loc, că e ambasada în spatele gardului, dar noi continuam să ne pupam, el tuseste să ne faca atenti, ne pufnes te râsul, în fine facem pasi. E urât parcul Ioanid, niciodata nu mi-a placut. Dar precis nu ştiu de ce naiba. Poate pentru că are iarba putina şi firava, şi prea mult cacat de câine. Sau poate pentru că am avut ocazia să cunosc o gasca ce îşi trecea zilele pe aici, toti cu parinti ajunsi, toti cu ifose şi fandoseli de-mi venea să vomit. Bietul Ioanid…!

15 Decembrie

Numaratul şi expediatul de martis oare se îndrepta triumfal către apogeu. Lumea crede că totul tine câteva zile, atunci la sfirsitul lui Februarie, dar de fapt începe cu o jumatate de an mai ‘naite. Muncim pe brânci, bat baloti pe lăzi şi încarc camioane până la extenuare. S-a făcut frig rău, juliturile, zgârieturile şi loviturile de pe mâini mă dor al naibii de tare, dar nu pot purta manusi, că se uda din cauza zapezii, umezeala amplificând chinul.

Killerul pune o coala alba de ambalaj pe o lada, şi începe să taie o bucata de slanina în cuburi mici, aproape perfecte. Are mâini mari în comparatie cu cât e el de sus până jos, şi briceagul abia se vede dintre degete. Face totul de parcă ar fi filmat cu încetinitorul, şi cu un fel de exactitate în miscari, ceva care mă obliga să-l urmaresc fără să îndraznesc să-l întrerup, îmi da impresia de ritual sacru, la fel se întâmpla şi când îl privesc desfacând lădiţe de ceasuri, face surcele pentru soba de acasă, nu-mi pot dezlipi ochii de la mâinile lui, şi dupa o vreme parcă mi se strânge pielea pe mine, dar că un fel de eliberare de energie interioara, sau cum naiba să-i zic? Din servieta “diplomat” scoate un borcan de mustar, şi-l pune alaturi de cuburile de slanina. E o poveste cu servieta asta. E nemaipomenit de frumoasa, dintr-o piele fina, vişiniu închis, cu cifru la încuietori, şi rame de metal de culoarea aurului, lucrate cu mestes ug şi temeinicie. Iti da o senzatie de placere când îti treci palma peste fetele de piele fina şi catifelata. Costel a luat-o absolut noua, de ocazie, în cârciuma la “Apolodor”, pentru cincizeci de lei! Servieta facea cu mult mai mult, câteva sute bune de tot, se vedea clar că nu era purtata de loc, şi Killerul e tare mândru de ea. Înauntru gasesti tot ce nu-ti trece prin cap: mâncare, hârtie de ambalaj care seamana cu hârtia igienica şi este folosita ca atare, sfoara, cuie, scândurele de aprins focul, şi nu de putine ori, o sticlă de ceva bun. Acum de pilda, da la iveala o “jumatate” de afinata făcută de el. Are un talent special la făcut afinata, n-am baut nicaieri una mai buna, nici macar aproape. Mai apare şi o pâine “Dâmbovita” rupta pe din doua, Killerul pune totul laolalta, şi-mi zice să-i chem şi pe ceilalti. Ma zmulg cu greu de lânga el, tot ceremonialul asta parcă m-a împietrit privindu-l, mi se furnica pielea.

Suntem cu totii adunati în jurul bunatatilor, mai puţin Vova, care, desigur, s-a dus să se spale pe mâini. În urma, apare şi el stergându-se atent, zgârieturile şi zdreliturile îl ustura, are câteva bandaje de leucoplast, dar mie mi se păr inutile, aşa că am renuntat să mi le mai aplic. Sticla cu afinata face un tur de salut, afinata este gustoasa şi îndeajuns de tare să simt cum îmi alunga frigul din madulare. Mai toată dimineata mi-am petrecut-o pe afară, prin curte, şi nici nu pot să pun prea multe toale pe mine că mă încurca în miscari. Cornel mai mult vorbeste decât manânca, din când în când ia în vârful briceagului o bucatica de slanina, mai trage un gât de afinata, apoi sterge lama de otel, şi servieta “diplomat” o primeste cu îngaduinta înauntru, într-unul din multele buzunare şi despartituri. Abia dacă a ciugulit de doua-trei ori, şi acum ne priveste satisfacut cum ne înbuibam. Alcoolul ne-a dezmortit bine, e prea mult de munca şi la zece n-am avut timp pentru escapada obisnuita, din cauza frigului în loc de bere am schimbat-o pe tuica fiarta.

Nea Fane apare şi el, “păi bine, bă, va tineti de bairamuri şi nu ziceti nimic?”, ia câteva cubulete de slanina, trage un gât de afinata, şi îşi aprinde o ţigară. E în forma şefu’, Steaua a terminat bine turul campionatului şi are toate sansele în “Cupa”, o să-l mai tina euforia până dupa Anul Nou, noi îl tachinam cu obisnuitele acuzatii despre arbitrii corupti şi meciuri câstigate pe blat, dar lui nu-i pasa, şi face mişto de “Rapidul” şi de “Craiova”, mai precis de mine şi de Sorin. Dupa parinti, Sorin e doar pe jumatate oltean, dar cu sufletul pe de-a-ntregul, când îl asculta pe Tudor Gheorghe plânge, şi când joaca “Universitatea”, nu-i mai trebuie nici mâncare, nici apa; îi trebuie vodka.

16 Decembrie

Zi mare, la televizor (cât o mai exista), numai aiureli. Stau şi încerc să zdranganesc la chitara, dar mâinile îmi sunt parcă umflate cu pompa, şi vorba lui Topârceanu… Soneria de la intrare începe să urle în dementa, precis că e unul din gasca şi s-a uitat cu degetul pe buton. Deschid, şi Neluţu cu Paul navalesc precum în vechime inamicii poporului Daco-Roman abia format. Paul cara pe umar o geanta ce pare că a adunat în ea toată recolta unui CAP fruntas în întrecerea socialista. Pentru o clipa sufletul mi se umple de speranta, dar nu aud deloc clinchete cristaline, aşa că încerc să-mi refac moralul zdruncinat de crunta dezamagire aprinzându-mi o ţigară. Fermoarul gentii este tras cu o miscare eleganta, apropape martiala, apoi Paul se tavaleste satisfacut pe un scaun.

Suntem cu totii în bucatarie, că am lăsat aragazul aprins, şi e cald, Neluţu a făcut deja inventarul frigiderului, roade un copan de pui şi mormaie ceva aratând cu un deget către geanta. Ma uit înauntru, şi mai că înmarmuresc de surpriza, e plina cu carti, multe şi nu tocmai noi. Îmi dau cu parerea că se fac necesare oarece explicatii. Mi se ofera prompt. Paul a reusit să împrumute pe termen nelimitat câte ceva din biblioteca intreprinderii, dar aşa, pe alese. Neluţu a mers cu el să-l ajute să care geanta aia cât bena unui camion de şai’spe tone. Ma uit la câteva titluri, şi mă cuprinde invidia, lui Paul îi pica fisa şi râde mefistofelic. Nu stateau deloc rău tipii la intreprinderea respectiva, o garnitura de zile mari.

Decembrie

În consignatia de la “Curtea Veche”, în afară de covoare de Buhara, unele mai mult zdrente, şi de lampadare cu lei şi îngeraşi de tabla, sunt tot felul de lucruri mici si minunate, odată mi-am luat un tigaret de ambra lung si plin de gratie. Spre una dintre scari, tablouri facute de mâini care când s-au nascut aveau o pensula între degete. Între ele, un Ciucurencu în fata caruia ramân fără suflare cam cinsprezece minute. Fata de celelalte nu costa chiar atât de mult, şi mă întreb de ce pe el nu l-or iubi oamenii la fel ca şi pe ceilalti maestrii. Adevarul este că stă cam de mult prins în cui, cred că de o luna şi mai bine, nimeni nu vrea să-l cumpere. L-aş lua eu dacă cei cicsprezece lei din buzunar mi-ar fi de ajuns. Printre cei mai recenti gasesc unul care-mi pare formidabil. Tabloul e mic, pierdut printre multe altele, semnat Gh. Botan, habar n-am cine-i tipul, dar îmi atrage privirile şi mă tine tintuit în fata culorilor.

Pe Lipscani lume şi nu prea. E frig, însa nu îndeajuns pentru a întari mâzga de pe jos. Azi mi-am luat liber, că duminica trecuta am fost de garda, şi mă tot învârt prin oraş.

Acum nu mai ştiu încotro s-o iau. Cobor spre piata, îmi apare în drum Cafeneaua Veche, mă hotarasc să intru, destule mese neocupate, dar nu peste mult abia de-ai să poţi gasi un scaun liber. O chelnarita arborând un aer plictisit, parcă amarâta că trebuie să-şi piarda timpul cu mine, mă întreaba ce vreau, şi se întoarce repede cu o cafea care miroase bine, să vedem cum o fi la gust. Îi dau banii, îi ia de parcă ar fi facuti din hârtie igienica folosita, şi dispare dupa o uşa din spatele tejghelei. Stau ca boul şi mă uit pe geam. Aerul e cam cenuşiu, sau poate sunt eu într-o pasa proasta. Doi tipi, la câteva mese mai încolo, vorbesc tare despre “arta pentru arta”. Unul dintre ei are un cojoc alb şi mitos, precum ciobanii la munte, pe care n-a catadicsit să şi-l scoata. Amândoi poarta cizme negre, până la genunchi, ca alea din armata. Încolo, destul de normali, barba, plete. Atât doar că se zbuciuma şi gesticuleaza de parcă i-ar durea burta.

Ramân cu ochii pironiti pe geam. Doi pantofi având acelasi numar ca cei ai Cenuseresei mângâie cu gingaşie pietrele pavajului. Posesoarea cara dupa ea o punga de plastic mare cât un sac de cartofi, şi are doi ochi verzi aşa de frumosi că-mi vine să ies direct prin geam şi să-i sarut. Sar de pe scaun de parcă aş avea iarasi optsprezece ani, iara nu douazeci şi trei batuti pe muche, şi dau buzna pe uşa afară.

“Frumoaso, ti-s ochii aşa de negrii, încât seara când stau culcat cu capul în poala ta…”

“Da, ştiu, aa-co-pe-riiiiiiid, paaaa-mân-tuuuuul…”

Începem să cântam amândoi melodia lui Bogardo, spre – hai să folosesc un cuvânt nu prea tare – nedumerirea trecatorilor care se opresc aiuriti să ne priveasca. Înaintez spre ea cu gesturi largi, martiale, ca un prim solist de opereta. Îi iau punga din mâna, apoi o iau în braţe şi ne sarutam cu mult mai mult decât ar fi fost “normal” în conditiile date.

“Hei, ce-i cu tine pe-aici?”

“Pai tocmai audiam o prelegere despre rolul artistului în societate. Hai să intram.”

Punga e burdusita cu pachete şi pachetele, e clar, n-are rost să-i stric aranjamentele întrebând, într-un fel îmi pare rău că s-a întâmplat aşa.

“Tu ce vrei să iei?”

“…păi…de fapt nimic.”

“Aha, păi atunci o cafea, garantez că se încadreaza perfect în nimic.”

“Ce faceai prin oraş, umbli hai-hui…”

“M-am uitat puţin prin anticariate şi la tablorile de la ‘Curtea Veche.”

“Asculta, Marian, de ce-ti pierzi tu vremea de pomana, de ce naiba nu te apuci să- nveti, uitat-te şi tu ce mâini ai, sunt numai rani, ce te retine, că griji pe cap nu ai, slava domnului…”

“Motanule, te rog eu frumos, nu începe…”

“Bine Marian, nu încep, dar poate că am şi eu dreptul, aşa, un pic de tot, să mă gândesc la viitor.”

Îl descopar deodata la câtiva paşi în spatele scaunului ei. Pentru că nu sunt singur, îi este rusine să se apropie. Sta în picioare, leganându-se încet de pe un picior pe celalalt, şi asteapta să-l vad. Acum mi-a prins privirea, şi gura i se strâmba într-un fel de zâmbet care-i descopera dintii îngalbeniti. Paltonul îi atârna ca pe gard, cu vre-o cinci numere mai mare, îl are îmbrâcat direct peste o camasa ce fuse alba acum trei-patru ani. Sta aşa, asteptând, nestiind ce să faca, şi-a prins degetele de la mâna stânga cu celelalte şi le freaca în nestire. Stiu ce vrea.

“Adriana, ti-au mai ramas ceva bani?”

“Ihâ, pentru ce?”

“Da-i încoace”

Îmi întinde portofelul, şi face ochii mari când aleg o hârtie de o suta, mă ridic. Ea mă urmareste neîntelegând nimic, nici nu are cum, mă opresc lânga el şi-i zic “buna ziua”, suna ciudat, foarte oficial, dar niciodata n-am ştiut cum să mă adresez omului astuia. “Marian, da-mi cinci lei, n-am mâncat nimic de ieri”, îi întind hârtia de o suta, ramâne pironit nestiind ce să faca, aşa se întâmpla mereu de când îl cunosc, încă nu a învatat că-i dau cât pot de mult, el totdeauna asteapta doar câtiva lei, în mintea lui notiunea de bani se reduce la pretul unui sfert de “intermediara” şi a unei sute de grame de salam, acum reuşeşte să articuleze un fel de “ha”, îl simt cum tremura tot de parcă ar fi minus douazeci de grade în cafenea, îi bag bancnota între dgete, “mă duc, mă duc la expresul asta de-aicea, mă duc să manânc”, paseste repede privind spre mine şi facând mereu “ha”, înecat de uimire şi fericire.

Ma întorc la masa, ea nu mă întreaba nimic, mă lasa-n pace, are ochi frumosi şi luminoşi, şi eu o iubesc nespus.

“Mai stam, sau vrei să mergem?”

“Nu, Marian, hai să mergem.”

Îi iau mâna într-a mea, încap amândoua în buzunarul hanoracului. N-aş putea spune că nu mă simt bine, dar exista ceva care mă întoarce pe dos, ea simte, încearca să mă duca cu mintea în alta parte, ne oprim la o vitrina,

“…uite, Marian, vezi fotoliile alea de acolo, în coltul de lânga recamier, şi-a luat Liliana doua, nu-i aşa că sunt frumoase, mie îmi plac la nebunie, dar nu maron, aş vrea albe, albe de tot, şi în fata lor, pe parchet, ceva ca o blana de urs polar, ştii bancul ala, cum să omori un urs, îti trebuie un kilogram de faina, una bucata gheata, şi una bucata oglinda, te duci şi te strâmbi la urs, el se ia dupa tine, tu te urci în pom, el în continuare dupa tine în pom, când esti deasupra lui îi torni faina în cap şi te dai repede jos pe partea cealalta, ursul se da jos dupa tine, îi dai oglinda, el se uita-n ea şi se crede urs polar, se culca pe bucata de gheata, face meningita şi moare.”

“Da, Adriana, sunt frumoase fotoliile.”

“Asculta, domnul meu, la urma urmei cine e tipul? N-aş vrea să spun lucruri nelalocul lor, dar mi se pare cam tigan, groaznic de murdar, şi cam redus mintal.”

“Da… e tigan, adică să fiu sincer, cu precizie nu ştiu, dar arată, aşa am auzit şi de la altii, şi cred şi eu ca şi tine, dar redus mintal nu e, ohooo…nici n-ai tu idee… Am să-ti dau suta aia înapoi când iau bani peste doua zile. Şi-ti mulţumesc mult pentru azi.”

“Da-o naibii de suta, acum ce mai conteaza…”

“Am să ti-o dau înapoi, conteaza.”

“Marian, nu-i nevoie… “

“Ba da, e nevoie, nici nu şti tu cât e de nevoie, îti spun eu că e nevoie.”

“Bine Marian, fa cum crezi tu.”

“Am să-ti dau bani înapoi, să nu care cumva să zici nu, întelegi?”

“Da iubitule…”

“…şi dacă eu sunt un idiot şi fac tot felul de idiotenii, tu trebuie să mă aprobi tot timpul? O să-ti iei paralele înapoi de urgenta.”

Asteapta să termin, e linistita şi plina de pace.

“Tot nu mi-ai spus cine e?”

Brusc îmi dau seama că am fost mitocan, am tipat la ea, mă abtin cu greu să nu mă feresc de cerul care mi se prabuseste în crestet.

“Motanule, are un doctorat luat în Franta, ceva cu istoria literaturii, aşa am înteles de la terte persoane. Am auzit nişte indivizi facând mişto de el că vorbeste tiganeste cu accent frantuzesc. Marele lui vis, însa, a fost să cânte la vioara, şi cânta precum o cizma, de fapt nu cânta de nici un fel, produce un fel de zgomote, l-am auzit. Nu ştiu cum de a ajuns în halul asta, cred că are cam saizeci de ani, ştiu că nu profeseaza şi nu am idee de ce, dar aşa cum e acum, nu-l angajeaza nimeni. Daca tipi la el se sperie, îi apare pe fata o expresie de groaza ce nu poate fi descrisa în nici un fel, şi înceraca să fuga sau să se ascunda. Din când în când, dau peste el prin oraş, mai mult prin zona asta, deşi l-am întânlit şi prin Cismigiu, şi în sus, spre Radio. Îi dau bani. Nu vreau să te jignesc, ştii că te iubesc mai mult decât orice pe lume şi îti cer cu umilinta iertare pentru adineaori, dar tu n-ai dreptul să-i dai. Sau poate că, încă, nu ai dreptul. Dar nu ştiu de ce, pur şi simplu aşa simt.”

“Marian, ştii ceva? Mai sunt încă câteva ore bune până vin ai mei de la seviciu.

Hai la mine, am să fac ceva bun de mâncare iar tu o să mă lauzi ce bucatareasa nemaipomenita sunt, şi o să mă saruti.”

“…foame, nu-mi e, am…”

“Atunci am să-ti fac nişte clatite cu dulceata de vişine, şi am să-ti dau şi un pahar cu lapte să le acompanieze. Şi bineînteles că tu tot o să mă lauzi şi o să mă saruti.”

“Suna bine, da’ credeam că tu ştii că nu-mi place laptele, e prea alb, nu se vede prin el…”

“…iar banii e musai să mi-i înapoiezi. Şi uite, îti luasem cartea asta pentru Craciun, dar ti-o dau acum, Baudelaire, în original, am gasit-o la anticariatul de dupa colt, ia uite din ce an… ei, ce zici matale? Acasa, dupa clatite, tu te asezi în fotoliu, eu mă ghemui lânga tine, am să închid ochii şi îmi citesti.”

“…păi, tu le ai pe asta cu engleza…”

“Ai să-mi citesti, da?”

“Da, am să-ti citesc…”

“Şi îmi traduci ce îti place tie cel mai mult?”

“…păi, ai editia aia îngrijita de Geo Dumitrescu…”

“Nu, îmi traduci tu, aşa cum crezi tu, cu vorbele tale. Şi la sfârsit, eu am să-ti spun că te iubesc, tu mă mai saruti odată, şi pe urma pleci repede, că nu vreau să te gaseasca ai mei când vin de la serviciu.”

Decembrie

Pe una din mese troneaza tot felul de bucate de Craciun. Printre ele descopar nişte slanina afumata, frageda de se topeste când o atingi cu degetul. Mi-o fac imediat prietena. Bucuria cea mare vine însa de la mama Anica. Are câte sticle de vin făcut în curte, un vin foarte negru în care trebuie să fi pus şi câtiva ciorchini de “ananas”, se simte pe limba. Avem multe de făcut , dar nimeni nu face nimic întru prosperitatea intreprinderii. Ce naiba, odată pe an e Craciunul. Îi dau înainte cu slanina pe care o stropesc din belsug cu vin. Mai toată lumea a adus şi mâncare şi bautura, dar prea buna e “motorina” lui mama Anica, mi se pare că aş fi un pacatos dacă aş bea altceva. Toate normele de ordine interioara sunt ignorate cu desavârsire, ne aprindem câte o ţigară, dezmat total. Silvia da drumul la tranzistor şi o ascultam extaziati pe Angela Similea, care şi de data asta mi se pare cutremuratoare… Sorin e nedumerit, “de ce nu s-o fi făcut dom’le croitoreasa?”, vinul ne face să vorbim din ce în ce mai mult şi mai tare, îi declaram amor Clarei, iar nea Fane, pentru a nu ştiu câta oara începe să ne povesteasca cum a fost la “Cotul Donului”, şi cum juca el poker cu Sartre. Vova îl prives te cu o mina serioasa, îl întreaba cine a luat bani, “păi cum, bă, puteam eu să-l las pe un geniu ca el fără parale?”, “nu, şefu’, mă refeream la ‘Cotul Donului”, începem să ne cam tavalim pe jos de râs, nea Fane, ca de obicei, a mai tras nişte coniace înainte, în bar la Carul cu Bere, acum îi pica mai greu fisa, simte însa că ceva e în neregula, nu se supara, e om bun şefu’, are suflet mare, cu siguranta că d-aia nici nu i-a luat banii lui Sartre, acum ne releva faptul că fii-su, în virsta de numai cinci ani (nu prea s-a grabit nea Fane) înjura cel mai bine dintre toti copii de pe strada lui, noi îl felicitam fierbinte pentru acest spectaculos succes, şi mai închinam câte un pahar cu vin pentru realizari viitoare, de şi mai mare rasunet.

Nu am baut prea mult, spre marea bucurie a lui Sorin şi a lui Vova, care au ras tot. Nu avea rost să fac excese, eram invitat seara la Costică, am fost colegi de banca în liceu şi am ramas prieteni buni şi dupa. Mai târziu, când s-a însurat şi Rodica a nascut o fetita, i-am botezat-o, şi acum suntem şi neamuri.

Ne-am adunat la el cam toată gasca, Neluţu vine mai târziu, se îmbraca în Mos Craciun, a făcut rost de un halat din ala rosu ce-l poarta, in perioada asta, tipii cu tarabele de loz-în-plic. Cum naiba, numai el ştie. Avem doi candidati la cadouri, asta mica a lui Costică, şi pustiul lui Neluţu, amândoi într-o stare de excitatie imposibila. Am ocazia să învat noi versuri din lirica pentru copii:

“Sus în pom e-un puisor’
Jos sub pom e-un betisor.
Daca tu-mi iei puisorul,
Eu te bat cu betisorul”

Nu-mi vine să cred pe ce se scot banii de la edituri. Adriana stă lânga mine pe fotoliu, mi s-a ghemuit la piept, şi râde sanatos de inocenta dezlantuita. “Marian, o să avem şi noi copii, nu-i aşa, întii un băiat, şi dupa doi-trei ani, o fetita. Da, vrei?” M-a luat pe nepusa masa. O privesc în ochii ei frumosi (au sprâncene ce degaja cruzime, uneori, adaugând frumusete) şi dau afirmativ din cap. Ma saruta repede de parcă ar face o şotie, şi se lipeste iar de mine. O cuprind pe dupa spate, în palma îi simt sânul pe sub bluza, are sâni mari şi atât de frumosi de parcă ar fi fost facuti de comanda, continui să ţin în palma rotunjimea dulce, îmi vine să o mângii toată, of doamne, de ce nu putem fi acasă, adică acasă la noi, să o pot mângâia când vreau, şi să-i strig din bucatarie în dormitor că o iubesc.

Îmi aprind o ţigară, încerc să reintru în atmosfera din camera, bradul e într-adevar reusit, ce-mi place cel mai tare este că nu are beculete clipocitoare ci lumânari adevarate, când sunt aprinse îi dau un aer de blândete şi linis te, pe întuneric o să fie un vis. Într-un târziu apare şi Mos Craciun, care merge din greu sprijinindu-se într-o prajina de vre-o doi metrii (la ce stâna o fi gasit-o, mai frate?). Pe umar poarta un…rucsac, în rest însa, e cel mai autentic Mos Craciun posibil. Pustanii aproape că au paralizat de emotie, îşi ţin guritele uşor deschise şi au ochii cât rolele de la magnetofonul profesional a lui Paul. Moşul se aşează şi se declara însetat, mă reped fără să preget şi-i ofer un pahar cu apa minerala “Biborteni, cea mai buna din lume”, Mosul însa nu este de acord nici cu gestul, nici cu explicatia mea, îmi arunca nişte priviri pline de jaratec şi flacari, apoi, cu vorba blânda, ne expune teoria precum că din strabuni se ştie că iarna este anotimpul când, în fine, aflam dacă strugurii s-au copt îndeajuns, sau nu. Se ridica abia-abia, îşi toarna singur un pahar de Otonel (a umblat Costică până l-a gasit, de a făcut gauri în talpa pantofilor), un zâmbet îi înfloreste între mustatile şi barba de vata ce i le acopera pe cele adevarate, şi dupa ce ne blagosloveste cu un “să traiti, copii mosului”, se aşează pe un fotoliu de unde îl scoala pe Dan, bodoganind ceva despre lipsa de respect a generatiei tinere, şi face semn juniorilor să se apropie.

Se spun poeziile învatate şi repetate încă de acum o luna, aplauze, câte unul dintre noi mai face pe souffleur-ul chiar dacă moşul ridica degetul a dojana, mângâieri, îmbratisari. Rucsacul contine o gramada de daruri, ciocolata de tot felul, o pusca cu ventuze, papusi, masinute, manusi, fulare, şi ciubotele, dar nu numai pentru cei mici ci şi pentru ceilalti, eu mă aleg cu un after-shave “Cambridge” şi… o pana pentru chitara, Adriana, cu o geanta plus manuşi, am dat pe ele, la Fondul Plastic, salariul meu pe trei luni, ar trebuii să-i sarut picioarele lui taica-meu care m-a finantat şi de data asta. Cam toată lumea ştie de la cine vin darurile, dar Costică şi Rodica au fost nişte dulci, au mai adaugat câte ceva de la ei pentru fiecare. Ma gândesc acasă, la mama, i-am lăsat florile şi darul sub pom, mai bine să-i dau un telefon, “saru’ mâna, voi ce faceti… da?… când au venit?…nu, eu mai stau pe aici, cred că până mai târziu, da, bine, saru’ mâna”, sunt tot felul de neamuri acolo, nu ştiu de ce naiba totdeauna mi s-a aplecat de reuniuni d-astea de familie, sunt un pacatos, ce mai încoace şi în colo, Adriana vine la mine cu doua pahare, îmi da unul şi mă saruta, îmi sopteste că mă iubeste, ne pupam, ne pupam iar, vinul e nemaipomenit, apare şi Neluţu din uşa dormitorului unde şi-a lăsat de o parte straiele de loz-în-plicist.

Ne asezam la taclale. Dan vorbeste în araba, un dialect mai bine zis, pe care îl întelege numai el, dar despre care poţi să juri că este adevarata limba a Koranului. Râd până mă apuca crampele, Dan continua foarte serios să ne explice ceva, Costică are puterea să apese pe butonul de înregistrare a magnetofonului. Rodica apare cu un vraf de extemporale, e învatatoare la o scoala în Pantelimon, “bai, au ăştia nişte chestii de cadeti de pe scaune”, iau unul la întâmplare, “ziua începe la ora dousprezece noaptea şi se termină în acelasi timp”, îmi aprind o ţigară şi încerc să-mi trag sufletul, rasturnat pe un fotoliu. Vorbim într-una, când toti deodata, când fiecare în parte, printre frânturi aud dinspre Neluţu “pot chiar să spun că America de Sud este continentul cu cea mai mare densitate de revolutii pe kilometrul patrat”, îi prind privirea Adrianei, e în celalalt colt vorbind cu Dan, îmi arată dintisorii şi se face că ar vrea să-i înfiga în vre-un deget de-al meu, o privesc mai departe, e frumoasa. Costică propune să facem un biliard, “messire avem unul din ala cu ciuperca”, tragem la sorti echipele. Suntem trei într-o echipa, eu am picat cu Dan şi Rodica, jucam pe o bere, am onoarea să fiu prima mâna şi darâm ciuperca, cum naiba, mă umple furia dar nu zic nimic, noroc cu Rodica ce face o gramada de puncte.

Duminica

Stau de vre-un sfert de ora în statia treleibuzului, asteptând. I-am luat o garoafa de la tiganca ce are taraba chiar în coltul cabinei de aşteptare, şi acum îmi vine să-i dau telefon Adrianei şi să-i spun că dacă nu apare în cinci minute o să i se ofileasca floarea, că eu mă duc să trag o bere la “Rucar”, şi garoafa nu stă bine în paharul cu bere. Un tip, ce se vede treaba că tocmai şi-a terminat bani în cârciuma mai sus amintita, se apropie de mine clatinîndu-se, şi-mi cere respectuos o ţigară. Îl servesc, îi ofer şi foc, şi pentru că tot n-avem ceva mai bun de făcut , ne împrietenim. Aflu că este un nestavilit iubitor de cultura, artele în general şi poezia în particular, le devoreaza cu aviditate în fiecare zi a anului, chiar şi duminica, când toată lumea are liber şi se odihneste, da’ el nu, el stă cu cartea în mâna. Este un model de tata de famile, şi, lucru rar, îşi iubeste soacra. Lucru şi mai rar, o idolizeaza. Aflu că aceasta femeie este cu totul deosebita, întelepciunea, altruismul, daruirea, şi bunatatea ei sufleteasca, au reusit încetul cu încetul să contureze în sufletul lui cele mai nobile simtiri pe care un ginere le poate nutri pentru mama nevestei sale. Dar lucrul care îl emotioneaza pe el cel mai tare este vasta experienta de viaţa a acestei femei. Ca atare, el considera un pacat de neiertat că oamenii din cele patru colturi ale lumii să nu afle despre aceasta minunata mama şi mama-soacra, aşa că se va apuca să scrie o carte careia îi va da un titlu simplu, dar de o expresivitate zdrobitoare: “Din viaţa lu’ soacra mea”.

Îl ascult fascinat, n-am mai auzit până acum o chestie ca asta. Tipul îmi cere încă o ţigară, mă execut prompt, curios să aflu mai departe ce şi cum, dar soarta cruda curma cu nepasare laudabila mea tendinta către eruditie. Aud vocea Adrianei care îşi cere scuze că a întârziat, aducându-mă înapoi pe pamint, de acolo de sus, din lumea ideilor pure unde acest om reuşise să mă traga dupa el. O, vai!

“Asculta, Motane, ti-ar place să scriu o carte despre maica-ta?”

“Cum adică să scri o carte despre mama?”

“Uite-aşa, o carte în care să cânt tandretea, daruirea şi uitarea de sine, devotamentul unei soacre pentru familia ei. O carte pe care citind-o…”

“Marian, acum o ora când am vorbit cu tine la telefon nu am sesizat nici un fel de manifestari care ar putea produce îngrijorare colectivului de medici de spitalul ala…şti tu… Sper că n-ai patit nimic între timp, ceva, poate un turture picat…”

“Iubita mea, cu dezamagire ţin să îti aduc la cunoştinţă faptul că nu întelegi nimic din aceasta colosala îngemanare de sentimente care înseamna iubirea de soacra. Ar trebui să petreci ceva mai multă vreme prin statia aia de la Rucar…”

…pentru că nu aştept troleibuzul câte douazeci de minute şi mai bine de fiecare data.”

“Zâna mea, ce înseamna douazeci de minute…”

“Zânul meu, nu înteleg ce ti s-a întâmplat, dar las-o balta! Mai bine m-ai saruta odată, dar aşa, în viteza, să nu provocam vre-un fel de indignare cetateneasca madamei de pe scaunul ala, nu, pe rândul din stânga, aia cu caciula din blana de hidrocarburi, ne fixeaza de când ne-am urcat….a propos, tu ai taxat bilete?”

Prea târziu pentru bilete, coborâm, şi o luam la pas spre Sala Paltului.

Catedrala Sf. Isoif a cam fost zdruncinata la cutremur, acum au început să o refaca, cu încetinitorul, mă gândesc că din cauza fondurilor. Ma uit pe pereti şi mă cam prinde amarul vazând urmele noi de tencuiala peste vechile decoratii. Sunt sigur, însa, că nu or să o lase aşa, au oameni de meserie care lucreaza acolo. În general nu prea am mers eu pe la biserica (!), bă sincer să fiu nici nu îmi aduc aminte cu precizie de când n-am mai intrat într-un lacas sfânt. Când eram copil, mama mă trimetea de Boboteaza să iau apa sfintita de la biserica Silvestru, în apropierea careia locuiam. Umila mea contributie la notorietatea respectivei biserici a fost un geam spart la casa parohiala din spatele ei, facând, împreuna cu Valentin, prietenul meu de nedespartit din anii copilariei, rachete din cutii goale de conserve şi carbid. Acum, Adriana m-a rugat privindu-mă în ochi cu seriozitate solemna să accept să o însotesc în fiecare duminica la slujba de dupa-amiaza.

La început a fost interesant, eram curios, dar dupa o vreme am început să mă plictisesc. Stau însa cuminte, respectându-i pe ceilalti. Slujba decurge în liniste şi pace celesta, şi eu nu pot să nu mă gândesc că nu mi-ar strica să am microfoanele şi amplificarea ce au tipii. Sînt etichetate “Shure”, şi respectiv “Vox”, mai mult decât atât nici că-mi doresc.

Preotul pregateste bucatelele de pâine şi vinul de împartaşanie. Are o cupa superba, nu am idee dacă din metal nobil sau doar o copie reusita, dar care aduce parcă un plus de noblete şi rafinament. Ma uit la el cum toarna vinul…simt că-mi explodeaza o grenada în piept. Fac eforturi supraomenesti să mă abtin, să nu râd, Adriana se uita la mine cu groaza, crede că mi-e rău, mă stercor cum pot printre banci, ajung in sfârsit afară, pot hohoti în voie, doamne, mare pacatos mai sunt, dar ce pot face, asta mi-e informatia genetica, şi privindu-l pe preot nu ştiu cum mi-a venit în gând Villon, îi explic Adrianei, nu-i vine să creadă, s-a înrosit la fata şi tremura, da, ştiu, e nesimtire curata, “Marian, din consideratie şi respect pentru loc şi pentru oamenii de acolo…”. De fapt nu e nevoie să mi se reaminteasca, nici nu m-a încercat vreodata un altfel de gând, dar acum pur şi simplu s-a întâmplat să-mi vina în minte asociatia asta de idei, îmi vine iar să râd, îmi musc buza încercând să nu, dacă râd acum, în fata ei, e rău de tot, ea îmi tot explica ceva facându-mi morala. Ne întoarcem la locurile noaste, lumea se uita la mine cu compasiune, ei tot cred că mie mi se facuse rău, încerc să-mi golesc mintea de oricealtceva şi să fiu atent la slujba, că sunt băiat destept şi dacă vreau pot să o fac, şi oricum trebuie să ies până la urma basma curata şi din chestia asta.
La întoarcere ne oprim în barul de la “Turn”. Ea e încă suparata rău, eu mă simt vinovat şi bun de dus la spânzuratoare, drept care am nevoie de ceva să-mi întremeze psihicul. Ne asezam la o masa, nu zicem o vorba nici unul, nimic, ne prindem privirile şi stam aşa câteva secunde. “Iarta-mă , Adriana, zau, n-o să se mai întâmple”. Are mâini mici, “mângâiecioase”, îmi place când mi le trece prin păr sau pe fata. “Daca nu erai aşa dement, nu cred că mă uitam la tine”, eu îi mulţumesc pentru destainuire.

Apare un chelner care ne întreaba ce vrem, vorbeste cu noi şi se uita pe pereti, mă enerveaza, îi spun să ne aduca un Cinzano şi un coniac, apoi îl întreb dacă a terminat de numarat. Ramâne cu ochii pironiti pe mine, în fine are o reactie om normal şi mă întreaba ce să numere. “Caii verzi, desigur”, şi îi zâmbesc ca pe platoul de filmare. Ar avea la îndemâna o scumiera cu care să-mi dea în cap, se controleaza cu greu. Pâna să ne aduca comanda, Adriana îmi da bani pentru nota de plata, că eu iar sunt pe geanta, şi n-am mai îndraznit să-i cer lui taica-meu…

Iarna

Bebel stă o clipa concentrându-se cât poate el de mai mult şi mai mult, sprijinit bine în betele schiurilor, şi încercând să adopte o pozitie cât mai apropiata de a celora pe care i-a vazut la televizor, la Val d’Isere şi St. Moritz. Panta e mica şi scurta, tine doar douazeci-treizeci de metrii, dar inventiile alea pe care le are el în picioare prinse de clapari au fost facute să alunece, aşa că legile fizicii actioneaza din plin şi viteza creste din ce în ce, sugerând puternic că prima lectie de schi a lui Bebelu se întrevede a fi nefasta. Dupa câte reusim să ne dăm seama de pe margine, l-a cam cuprins panica, şi nestiind cum să se opreasca altfel, se napusteste cu încredere oarba într-un troian de zapada, lasându-se să cada din viteza. În secunda urmatoare atât el, cât şi spectatorii, concluzioneaza fortati de circumstante că alegerea a fost cât se poate de neinspirata, sub omatul imaculat zacând o buturuga de brad care în nici un caz nu reprezenta un raspuns la necesitatea stringenta pe care bravul schior o revendica cu disperare. Ca o încununare nefasta, unul dintre schiuri se desprinse din clapar şi o lua la vale de unul singur, nerabdator să ajunga mai cât repede în Predeal.

Clabucet-Plecare e o cabana (sau hotel, sau cabana-hotel) frumoasa şi la care, în principiu, se ajunge uşor. Ne-am hotarât să facem revelionul aici, câtiva din gaşcă au fost fericiti că or să schieze, o pasiune care din punctul meu de vedere costa cam scump, şi nu mă refer la oase rupte ci la echipament. Pai bicicleta mea “semicursiera” made în USSR costa cât un singur clapar! Am spus că în locul asta se ajunge uşor în principiu, întrucât exista telescaunul. În practica, uneori e mai dificil, cu acente de divertisment, dar nedorit.

Asa şi acum, pentru că a trebuit să stau ieri mai târziu la lucru să terminam lăzile pentru o comanda, n-am putut pleca odată cu ceilalti, şi astfel am ajuns cu un tren în urma lor. Adica exact la timp să nu mai prind deschis telescaunul. Bebel şi Valeriu mă aşteptau în gara, mai facusera ceva cumparaturi până una-alta, ambitionându-se să lichideze jumatate din stocul de vodka a unei Alimentari.

Iarna întunericul se lasa repede, la munte, însa, şi mai repede, se ascunde soarele dupa culmi, şi perspectiva de a urca Clabucetul prin nameti, cu magnetofonul într-o mâna şi chitara în cealalta, mi-a umplut sufletul de bucurii ascunse şi până la momentul respectiv, nebanuite. Neavând alta alternativa o luam uşor-uşor pe sub linia de teleferic că să nu pirdem drumul, un vânticel subtire ne daruie din plin cu mângâierea lui plus nişte bobite de gheata ce le revarsa asupra-ne încercând să ne faca să nu ne plictisim de monotonia drumului. Curând, Bebelu ne-a anuntat că lui îi este cam rău, îl doare ficatul, a avut hepatita prin anul doi de liceu, chestie care nu-l împiedica nicidecum în a-şi da silinta să verifice cât mai des veridicitatea dictonului ala cu vinul şi adevarul, doar că el îi da o tenta slava, incolora, inodora, si rafinata perfect. Eu am luat-o înainte încercând să ajung cât mai repede şi să-i anunt pe cei de la cabana, şi doi Salvamontisti s-au pornit imediat întru ajotorarea napastuitilor. La nici un sfert de ora dupa ce pleaca ei, cine apare înfruntând cu vitejie urgiile dezlantuite, Bebelu şi Valeriu, mândrii nevoie mare de izbânda. Explicatii, nu, nu s-au întânlit cu nimeni pe drum, dupa ceva vreme primim telefon de jos de la “sosire”, bietii salvamontisti tot cautându-i prin troiene şi nedând de ei, au ajuns până jos în vale, acum că trebuie să o ia piepits înapoi, mi se creeaza aşa, o presimtire vaga, că vor avea câte ceva de spus când vor fi înapoi la hotel. Bebel arată însa într-adevar cam dus cu duhul, îl dezbracam şi-l bagam în pat, cineva îi face o supa din cuburi “Vegeta”, el însa are încă puterea să-şi exprime ultima dorinta care bine înteles că suna aşa: “da’ nişte vodka n-aveti?”. Asta înseamna că este pe calea cea buna, totuşi nu-i dăm altceva decât supa, el sufera profund, acut, deh, aşa e viaţa. Valeriu îşi face cunoscuta convingerea că un strop de alcool în supa nu poate să fie ceva rău, ce, în cafea nu se pune coniac, îşi ia şi el o ceasca de supa, tine sticlă de vodka în cealalta mâna, stă o clipa pe gânduri, apoi trage un gât zdravan din ea, se cutremura, dar întelegem cu toti că are nevoie , e încă vânat de frig, ne anunta că avem dreptate, vodka nu trebuie pusa în supa, de fapt se bea cel mai bine fără să fie amestecata cu nimic altceva. Îl întreb dacă totuşi n-ar vrea nişte gheata – că n-a avut destula pe munte-n sus… – se uita la mine ca la un ianmic public, râdem, totul este O. K.

Acum am iesit să admiram frumusetile patriei, vremea e superba, nu pot să cred de cum a fost noaptea trecuta. Mai devreme au sosit şi Gelu cu Gabriela, Bebelu ne anunta că el a terminat pe viaţa cu antrenamentele pe schiuri, cineva propune să o luam piepits spre Gârbova, aprobare unanima, într-un cor ce suna exact ca ala al Casei de Cultura din Babadag. Pe drum spre Gârbova, lume ca pe Calea Victoriei, copii, casetofoane, schiori strigând “pârtie” cu o disperare similara, îmi închipui, însetatilor calatori prin Sahara strâgând “apa”. Nu le prea am eu pe asta cu bucuriile iernii, dar prea e soare şi frumos afară, fac un bulgare şi-l trimit între omoplatii lui Valeriu, ce merge la câtiva pasi în fata mea, începe batalia, zapada este excelenta, se preseaza uşor între palme şi ramâne aşa, strânsa. Încurcam rău pe schiorii care ne cam înjura, câte un bulgare mai gaseste din când în când, cu totul întâmplator – bineânteles – fizionomia unui pusti al carui parinte de gen masculin, cuprins subit de bunavointa şi sentimentul îndeplinirii datoriilor civice, începe să ne povesteasca despre anumite înclinatii sexuale pe care cu mândrie le poseda şi pe care le-ar dorii experimentate pe noi şi pe toate rudele noastre.

Dan, care e în anul doi la biologie, mai corecteaza pe câte unul luminându-l cu denumirile latinesti ale termenilor utilizati, şi încercând să-i explice, într-o forma mai sumara, uimitoarele întâmplari ce au loc in procesul reproducerii sexuale. Gelu încearca să se fereasca de un bulgare, aluneca, şi gaseste că cel mai bun lucru pe care ar putea să-l faca în conditiile date ar fi să se odihneasca un pic într-o vagauna din marginea drumului, spre care aluneca pe zapada, fără sperante de frânare. Gabriela îi striga cu deznadejde în gals, “iubireee, te duci de râpa”, remarca mi se pare oarecum neclara, o întreb la ce naiba s-a referit, câtiva oameni de prin-prejur încep să râda, adică antren, bucurie, recreatie, şi divertisment, că la emisiunea aia de la radio, duminica la prinz, sau ca în pliantele ONT de la agentia unde lucreaza Bebelu.

La Gârbova, pe micul platou din fata cabanei se joaca fotbal, păi altceva ce să faca Românul, cu toate că nu pot să nu mă gândesc că mai bine am fi jucat mai mult fotbal să ne calificam în Spania, şi mai puţin aici. La orice m-aş fi asteptat, dar chestia asta mă depaseste de sus puna jos. Întâi, că dupa vifornita de azi-noapte, zapada are cam patruzeci de centimetrii, cu tot calcatul şi ras-calcatul de bocanci, şi apoi, că mingea nu se rostogoleste de nici un fel, totul seamana mai mult a rugby…dar e frumos, pe cinstea mea că e frumos, stau şi privesc, uite domnule ce-nseamna să-ti placa sportul asta! Nevestele şi copii tipa şi se agita de pe margine şi-i încurajeaza pe combatantii care probabil au zapada şi în chiloti, o doamna, care de altfel nu prea arată a mare microbista, stă concentrata o vreme, apoi deodata, cu o putere exploziva imposibil de banuit, îşi anunta consortul că dacă nu da gol, diseara să-şi ia adio de la oarece activitati matrimoniale. Ma încânta perspective de a mă alatura nebuniei generale, dar nu am cum, echipele sunt complete şi au început, se vede treaba mai demult, îmi pare tare rău, până la urma încerc să mă mulţumesc doar cu spectacolul.

În cabana, îmbulzeala, fum, şi miros de macheala, adică o atmosfera tip, de associat cu idea de “urcând pe munti, iu-hu!”. Bem câte un ceai cu rom, mai luam şi un rom fără ceai, mă napadesc aducerile aminte. Prima oara am fost aici acum vre-o cincisprezece ani într-o vacanta de primavara, pe vremea aia nu-mi pasa de nimic, nici macar de temele pentru adoua zi… O privesc pe Adriana, e vesela şi se simte bine, îi place muntele, îi stă bine cu hanoracul ce-l are, aş vrea să-i spun că-i frumoasa ca o floare, comparatie banala şi ras-uzata, devenita la fel de apreciata literar ca şi o lista de inventar la cooperativa aia de colectat sticle şi borcane, eu o vreau însa pentru că aşa este, frumoasa ca o floare, simt un fel de strânsoare în piept, aş vrea să o pot face fericita toată viaţa, dar cu cei 1400 de lei pe luna cât am eu salariu sunt idiot dacă cred că voi putea – oare cei ce erau cu mine aici, în tabara, acum cinsprezece ani ce salariu or fi având acum?

Poate că au apartament, mobile şi covor, tot felul de alte lemne şi cârpe înprâstiate prin casa, curând vor mai adauga ceva în sufragerie sau în dormitor, eu nu numai că nu am ce adauga dar nici macar nu m-am gândit la activitati domestice, mi-am risipit ani pe habar n-am ce, ştiu bine că ei nu-i pasa ce sunt şi cât am, nu acum, dar peste zece ani? Atunci taica-meu nu o să mai fie să-mi tina cont deschis. De făcut nu ştiu să fac nimic, cu cititul nu mă angajeaza nimeni. Trebuie să mă pun cu burta pe carte, dar nu vreau, nu pentru că sunt lenes, nu pentru că sunt tâmpit, ci pentru că nu pot accepta să fiu fortat să o fac, pentru că dacă nu o fac nu am nici o sansa cinstita de a intra în “rândul lumii”, dar eu, doamne, acum ce sunt, nu sunt şi eu “lume”?

Gelu mă scoate din gândurile negre încercând să-mi arate ceva, încerc să-mi revin şi să înteleg ce vrea. Pe uşa cabanei tocmai a intrat un cuplu, el, palton negru, costum, cravata, ea, haina de blana, rochie, pantofi cu toc, nu pot accepta idea, e absurd, cred că le-au avut la pachet şi s-au schimbat înainte să între, sau poate că stau la cabana şi doar au iesit până în pridvor să-şi faca privirea roata peste culmile muntilor, ca Decebal; ăştia ori nu sunt în toate mintile, or poate fac pe nebunii? Inclin să iau de buna prima ipoteza, ceilalti se uita şi ei ca la urs, dar perechea respectiva nu are probleme, se simt excelent, până la urma, bravo lor că-i doare-n cot!

Ca tot n-avem altceva mai bun de făcut , o luam în sus spre culmea Gîrbovei, fără nici o graba. Daca ar fi magazine pe margine aş crede că suntem pe Lipscani, unii vin, altii se duc, şi mai exista şi o categorie care stau, pur şi simplu, au urcat o bucata de drum şi acum s-au asezat în zapada, şi se uita jos în vale. De fapt, sincer vorbind, toată chestia asta luata în sine e cam aiurea: ne ducem ca să ne întoarcem.
Restaurantul de la Clabucet Plecare arată excelent, şi-au dat silinta oamenii ce lucreaza aici când l-au amenajat pentru seara de Revelion. De altfel, toată organizarea este cum nu se poate de mai superlativa: mîncare este de nota zece, chenaritele la fel, dacă ai nevoie de ceva nu trebuie să astepti până te apuca ameteala. Absolut de necrezut a fost că am gasit, când ne-am asezat la masa, câte un pachet de Kent în dreptul locului fiecaruia. În total nu înseamna chaiar mult, cam patru-cinci cartuse, mă gândesc totuşi la aspectele legale pe care a trebuit să le rezolve seful de unitate, ei nu au “Shop”. Au muzica “disco”, la zi, e un magnetofon ascuns pe undeva, îmi place că nu l-au dat prea tare, te poţi întelege perfect cu persoana caruia i te adresezi, fără să ragnesti ca un disperat. Oamenii din jur, fel de fel. Nu prea mulţi, că nici prea multe camere nu sunt pe etaje. Una peste alta, am făcut o afacere buna venind aici.

Încerc câtiva pasi pe ritmul muzicii, sub supravegherea Adrianei. Ca de obicei, nu prea merge, habar n-am ce să fac cu picioarele. Ma bâţâi totuşi , cum pot, toti în jurul meu fac de fapt cam acelasi lucru. Nu ştiu cum naiba, dar s-a nimerit că în jur să nu fie nici snobism, nici mitocanie, lucru rar. De obicei este imposibil să nu dai peste aşa ceva la o petrecere, dar uite că se întâmpla şi minuni d-astea. Daca aş spune că nu mă simt bine, aş fi un mincinos.

Peste puţin o să fie miezul noptii, mai îmbâtrânim puţin, ce chestie, totdeauna oamenii, atunci când îmbâtrânesc, petrec, ori de revelion, ori de ziua lor, dar petrec, e un fel de paradox, nu-i aşa, hai să râdem că suntem mai aproape de cosciug – aoleu, devin macabru, în jur se pregatesc sticle de sampanie, mă trezesc cu una în braţe, voi avea onoarea să o deschid în cinstea Anului Nou. Mai sunt doar câteva minute, la televizor se spune ceva despre pace şi prietenie, da, în fond – macar odată – are dreptate, e frumos să ne gândim acum că au nevoie copii de cine ştie de pe unde să poata spune “tata”, ori “mama”, am totuşi oarece neclaritati pendulând între vorbele spuse la televizor şi oarece realitati ale vietii de zi cu zi, îmi dau seama însa că nu este momentul să le am, încep să rasucesc sârma de pe dopul de plastic, alte sticle au început deja să pocneasca, încă un pic şi a mea o să faca acelasi lucru, cineva îmi zice ceva, nu pot să aud din cauza ovatiilor şi uralelor, mă întorc puţin, dopul de la sticlă sare, nu-mi dau seama că o ţin orizontal, îndreptata spre cealalta parte a mesei, lichidul nobil tâsneste ca din cisterna pompierilor,cineva tipa, şi tipa, eu ramân interzis, am reusit să distrug doua rochii de zile mari la care s-a muncit, probabil, din august, plus coafurile şi machiajul adiacent, împrejur lumea cade de pe scaune de râs, înclusiv sotii respectivelor, cineva spune că asta e semn de noroc şi belsug, cum o fi ajuns la concluzia asta nu am idee dar îi mulţumesc în gând, l-aş îmbratisa dacă n-aş fi ramas întepenit cu sticlă goala în mâini, doamnele în cauza se retrag gratios în camere pentru a-şi reface tinuta, nu s-au prea bucurat multă vreme de ea, eu mă simt penibil, mi se întinde o alta sticlă, o desfac încet, cu atentie maxima, în fine nu dau chix, sampania asta e buna şi parfumata, de obicei nu o pot suferii, nu înteleg ce gasesc oamenii la ea, ciocnim şi ne uram “La Multi Ani”, gata suntem mai batrâni şi mai întelepti.

(va urma)