despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Mierea noastra cea de toate zilele (III)

scris de Alexandru Dinu

7.

Printre garniturile de cauciuc ale geamurilor apa se scurge patrunzând pe ici pe colo în suvite subtiri. Motorul Diesel scrâsneste şi gâfâie din greu, nu prea au viaţa dulce maşinile de pe lina 40. Pietrele din pavaj, lipsa sau saltate din locul lor, au transformat strada într-un poligon de încercare. Hurducane rău.

Hurducane rău. Drumul e tot numai gropi, şenilele buldozerelor l-au întors de sute de ori. Camionul e făcut praf, e un “Bucegi” vechi şi paradit de parcă acum a venit din razboi. Stam în bena pe vine încercând să ne ţinem de ce putem, însa parcă suntem porumb de floricele, aşa sarim la hopuri. Podeaua seamana mai mult a gratar de mici, o scândura da, una nu, bineânteles că tot praful drumului se aşează pe noi cu kilogramele.

De la baracile unde ne-au cazat şi până la punctul de lucru, numit uluitor şi de neînteles “Columbia”, sunt ceva mai mult de douazeci de kilometri. Soferul e civil, un băiat de nota zece, am aranjat cu el să vina să ne ia devreme de tot, înainte de ivitul soarelui. Întrucât avem de lucru în altă parte decât restul plutonului şi oficial alt orar, oricum noi nu participam la apelul de dimineata, aşa că totul este OK. Majoritatea militarilor din unitate lucreaza efectiv pe Valea Carasului, la Canal propiu-zis, punând pereu, noi însa, ca pluton de interventie, suntem hartuiti prin toate locurile şi la toate orele din zi şi din noapte. Acum avem de sapat un sanţ undeva pe malul Dunarii, în aval de fabrica de ciment. În general e bine, că nu trece nici dracul pe la noi, suntem uitati şi scosi din istorie. Fiind la locul de munca cât se poate de în zori, mai apoi, de obicei pe la orele noua-zece când începe să se aseze caldura, de cele mai multe ori suntem şi noi aproape gata cu portia pe ziua respectiva. Şi dupa aia, a noastra e lumea, aplicând în practica îndemnul stramosului imperator…

Copii nebuni, cu mintea pierduta aiurea. Trudim din greu, nu prea suntem învatati cu târnacopul şi lopata, mai toti cei din grupa sunt veniti direct din liceu, picati pe la tot felul de facultati, ori de prin scoli profesionale, dar tineretea, darnica, ne transforma oboseala în râs. Panda (de fapt Vladila, dar expresia fetei îi aseamana grozav), Bubu, Totoş, Ciovâna, Gramajoara, Polonic-nas-de-leu, şi subsemnatul. Mazzola şi Câşu cara saci de ciment la fabrica, pe Ariciu’, spre disperarea lui neputinciosa, l-au luat ajutor de OSB.

Dunarea a fost venita mare de cu primavara şi a inundat mult pe margini. E o plantatie de plopi ce merge paralel cu malul, şi trebuie să o taiem de-a curmezisiul cu lucrarea, dar încă nu putem intra, apa baltes te printre pomi. Se vede urma Dunarii la doi metri pe coaja copacilor, şi din trunchiuri au iesit mustati lungi de radacini…

S-a mai tras apa, dar printre rândurile de plopi e încă până peste glezne. Matasea broastei o acopera, şi soarele de iunie o dospeste. Miroase rău a mlastina. Reusim cu greu să ne mentinem echilibrul pe conducta asezata pe traseul santului încă de anul trecut, şi pe care acum trebuie să o îngropam în namol, şi ajungem la Dunare. Aproape că te ameteste duhoarea de putred, şi dupa câteva ore de munca grea şi neântrerupta, scaldatul vine ca un botez în apa Iordanului. Spre celalalt mal, în apa adânca a şenalului, trag remorchere. Aşa cum stau doar cu nasul şi ochii iesiti din apa, mi se păr undeva departe de nici nu pot să numar kilometrii.

Printre plopi se poate merge, în fine, a mai ramas doar o mâzga groasa, care stârnita, umple de putoare nu mumai aerul, dar şi pielea, şi ramâne acolo îmbibând porii, oricât de mult te-ai spala. Am putut intra cu şanţul. Sapam greu, noroiul se lipeste de lopeti, trebuie să le curatam dupa fiecare miscare, şi duhoarea ne întoarce stomacul pe dos. Lipitori mari şi groase, “de cal”, ne sperie şi ne scârbesc, cu toate că ni s-a spus că nu se dau la oameni. Celelalte însa, cele commune, colcaie prin tot locul, şi am învatat să scapam de ele de s-au prins pe piele, arzându-le cu jarul de la ţigară. Ne-au dat cizme de cauciuc lungi până la sold, dar nu le putem folosi. Se înfunda în noroi cu un chelfait prelung, şi acolo ramân, nu le mai poţi trage.

Pe un petec de pamânt am gasit un fluture mare cât un pachet de ţigari, şi atât de frumos că mi-a taiat respiratia. Iau boneta şi încet-încet, o pun pe el. Nici n-a miscat, statea acolo cu aripile desfacute paralel cu pamântul. Ridic boneta mai întâi un colt, gata să-l acopar din nou de va zbura. El, nimic. Ridic boneta de tot, mă uit bine, şi ramân cu ochii mijind. Nu are cap. Pur şi simplu. Scot acul de la boneta şi îl trec prin trupul moale, nu se zbate nici cât o zvâcnire. Îl prind apoi pe coaja unui pom. Îsi lasa şi ridica aripile încet, o miscare aproape imperceptibila. Cum naiba de n-are cap? Îi chem şi pe ceilalti, şi stam aşa cu toti, ca prostii-n târg, cu gura cascata, privind. Peste vre-o jumatate de ora când m-a întors să vad dacă a murit, îl ciugulisera pasarile, mai ramasese o ciozvârta agatata de ac.

Ieri, pe când stateam şi ne prajeam la soare, trece un IMS. Opreste, şi soferul ne întreaba dacă vrem capsuni. Da, sigur că vrem, manânci calule ovaz? Ne înghesuim care cum putem înauntru şi mergem pret de vre-o ora. Când coborâm, împrejur, cît vedeai cu ochii, un câmp de capsuni. Îmi vine în minte cântecul Beatles-ilor, ani de liceu, şi mă cuprinde melancolia. Între timp, ceilalti, mai practici, s-au repezit ca lacustele, devorând totul în cale. Le urmez exemplul. Dupa un sfert de ora nu le mai alegem decât pe cele mari ca nucile. Facem sarsanale din bluzele de salopeta, să le ducem şi celor de la dormitor, diseara.

A început să se zvânte şi noroiul, crestele brazdelor pe care sunt plantati plopii ies bine deasupra. Pe alocuri însa, între rânduri, apa încă mai stagneaza adânca de o palma-doua. Îl auzim pe Totoşu strigând ca un apucat “bai, serpi”, însfacam care o lopata, care o cazma, şi dăm fuga să vedem. Totos ne arată un loc în apa dintre brazde. Balacim încet, cu frica, gata să reactionam în caz de forta majora, şi deodata zeci de spinari negre prind a se zbate înebunite. Reusim să scoatem una. Doamne, e puiet de peste, mai mult stiuca, între toate brazdele unde încă balteste apa, sunt cu miile, cu zecile de mii, ramasi de când s-a tras Dunarea între maluri. Mai aşteptam doua-trei zile, şi începem să umblam cu mâinile facute grebla prin apa mocirloasa. Într-un sfert de ora am prins cam douazeci de kilograme. Cam cât credem că putem mânca, îl curatam şi-l frigem trecut prin nuiele verzi de plop. Când vine soferul la prânz cu marmidele, îi aratam restul. Se cruceste, noi îi spunem că vrem vin pe el. Se întoarce dupa o ora cu trei sticle de Murfatlar, vin de regiune superior, sase lei litrul, cu soda pe fundul sticlei. Culmea luxului! În fiecare zi scoatem cam 15-20 de kilograme, şi el ne aduce vin.

Într-o dimineata, Polonic apare cu un sac mare de hârtie dupa el. Nu zice nimic, îi sticlesc ochii numai. Dupa ce prindem pestele, ne pune să curatam vre-o cinci kile, apoi scoate din sac o galeata cam turtita, ceapa, cartofi, orez, leustean, câteva rosii. Când naiba o fi făcut rost de ele aseara, poate de la cantina? La Buzau a scapat de instructie, l-au luat la bucatarie. Acum e mândru nevoie mare, din când în când gusta din ciorba, mai pune sare, şi, în fine, ne cheama la masa. Doamne, ce buna e ciorba asta! N-avem castroane, dupa obiceiul strabun luam cu toti din acelasi blid-galeata, cu lingurile ce le-am primit pe inventar odată cu salopetele.

Pâna să vina camionul să ne ia, stau şi mă uit la pod. Ce frumos e, acolo departe în amonte, seamana cu fluturele meu cu aripile desfacute. Spun oamenii de pe aici căstatea Saligny cu caruta cu bani şi platea muncitorii pe fiecare seara, că niciunul nu era sigur că o să apuce o saptamâna întreaga de viaţa muncind la pod. Da’ a iesit pe cinste, aşa cum se vede pe luciul apei înrosita de amurg te face să te simti mic şi netrebnic.

Gramajoara s-a asezat să-l deseneze. Ne spune că dupa ce s-o libera, o să faca un model din bete de chibrituri. Ne mai zice că a făcut tot aşa şi Turnul Eiffel. Îmi aprind o “Carpata” şi mă bucur de linistea începutului de seara. Mi-e sufletul coplesit de un fel de fericire, sau nu ştiu ce, aş râde, aş vrea să fac ceva, dar nici să mă mişc nu îndraznesc, să nu care cumva să-mi treaca. Întorc privirea, şi-l vad pe Bubu că se uita lung la mine, probabil că am arborat o expresie oarecum tâmpa, s-o fi mirând ce-o fi cu mine, dar se abtine de la comentarii. Îi arunc pachetul de ţigari, şi el îşi aprinde una încet, abia îşi misca mâinile. As vrea să cânt.

As vrea să cânt. Casa de cultura unde mă întânlesc cu baietii la repetitii e chiar în spatele ASE-ului, lânga liceul de germana. La prima trebuie să cobor. Paul S., Dinu şi Jony mă asteapta. Au o sticlă de vodka, şi Jony n-a adus şi un pachet de “Camel” fără filtru.

8.

Îmi da Sabina telefon să mergem la un ceai. Bun, hai să mergem. E aproape, doar la câteva statii de tramvai. Asteptându-l pe “30” stau şi o privesc. E îmbracata de sus până jos într-un fel de salopeta liliachie, superba, ea e înalta şi are picioare lungi (şi foarte frumoase, fie vorba-ntre noi), salopeta i se muleaza pe trup şi îi scoate în evidenta sânii (foarte frumosi, fie vorba-ntre noi) şi fundul (super, fie vorba-ntre noi), totul îi vine la fix. Eu, în eterni blugi corodati şi un tricou cu “flower power”.

Asteptind tramvaiul, deodata îmi vine în minte Adriana. N-am sunat-o de câteva zile, şi nici ea nu da un semn de viaţa. Suntem nişte idioti amândoi.

Tramvaiul vine, în sfârsit, şi din statie în statie ajungem la locul cu pricina. Un bloc turn, un apartament pe la etajul sase, ţâr-ţâr, ţone ţoneria. Ne deschide un tip în pantaloni crem, camasa alba, sacou bleumarin, cravata grena cu dungi albe foarte subtiri, oblice. Buna seara – buna seara, vai ce bine că ati venit, va asteptam – păi tramvaiul; se pare că suntem ultimii dintre invitati. În sufragerie covorul scos, mobilele probabil la fel că nu exista decât o masa trasa într-o parte şi o vitrina cu paharele, cescute, şi îngerasi de alabastru. Mai sunt şi vre-o doi-trei cateluşi de portelean (eh, iubirea… a gresit-o Minulescu!) cred, ce arată rău de tot a corcituri…(nu că aş avea ceva împotriva maidanezilor, de fapt îi iubesc şi admir, au vâna). Privesc înspre restul lumii, conclud că arată oarecum neasteptat, cel puţin dîntr-un punct de vedere: toti tipii poarta uniforma aproape identica cu cel de ne-a deschis, sau în tot cazul, variatiuni pe aceiaşi tema. doamne, de unde or fi ăştia, fratilor? Nu pot raspunde la întrebarea respectiva, dar decid că am nevoie de refresisante. Au bere la kilogram, rece şi îndeajuns. Ma reped şi dau pe gât doua pahare înalte cât Casa Scânteii. Îmi vine inima la loc, o caut pe Sabina şi o întreb din priviri ce naiba se petrece aici. Daca aş fi întrebat-o verbal, probabil mi-ar fi raspuns că se petrece petrecere, aşa însa nu îi pica fisa, nu prea are timp de framântarile mele interioare, e vesela şi se simte bine, gazda este o fosta colega de liceu. Nu reuşesc să îmi aduc aminte cum o cheama, mi-e cam târseala să întreb iar, toti îi zic “Roscata”, foarte bine, îi zic şi eu la fel, mai neplacut este însa că nu am retinut nici un nume de acolo, aşa se întâmpla mai totdeauna când ajung în situatii similare. Sunt cam sapte-opt perechi. Ele toate în rochii lungi cu sclipiciuri, decolteuri, bijuterii mici, comune. Dintre toate, Sabina în salopeta ei de matase mov şi pe tocuri albe, arată de departe cea mai eleganta, zic eu. Oricum, e prima data când ajung la o petrecere d-asta, cei pe care-i frecventez eu, şi care mă duc pe la cei pe care ei îi frecventeaza, sunt toti oameni normali: blugi, adidasi.

O prind totuşi pe Sabina, şi o întreb unde naiba m-a adus. Are un sandwich cu icre într-o mâna şi un pahar cu vin alb în alta, râde de mine printre înghitituri şi-mi zice că să stau linistit, să nu-mi fac probleme şi să mă înfrupt din bunatati. Îi urmez sfatul cel întelept, umplu o farfurie cu tartine de tot felul, şi-mi mai umplu cu bere unul din cilindrele alea fără sfârsit aflate la îndemâna. Mai au şi vin de câteva feluri, şi vodka, dar mi se pare atât de buna berea că nu mă mai pot despartii de ea. Din când în când ies pe balcon să mai iau o gura de aer curat, e destul de mult fum, cu toate că uşa spre bucatarie este deschisa, la fel şi geamul de acolo, şi uşa către balcon.

Deodata se întâmpla o chestie care îmi provoaca o minora nedumerire, considerând faptul că, cel puţin aşa întelesesem eu, în afară de mine, cu totii se cunosc între ei de oarece ani, sunt prieteni vechi, de prin liceu; tipii cer permisiune doamnelor să-şi scoata hainele şi cravatele. A început să întomneasca, adevarat, dar e o noapte placuta, calda, alcoholul s-o fi amestecat cu sângle, însa, oricum… Încerc să ghicesc dacă a fost o gluma, dar nu, doamnele aproba, iar ei işi sufleca maşetele (camaşilor, adică…). As vrea să zâmbesc, dar mă cuprinde un uşor dezgust, ce naiba se fandosesc ăştia atâta? Îi zic Sabinei că eu plec, mă duc la Dan să ne jucam un pic pe chitari, mă plictisesc aici, dar ea mă întreaba cu caldura frăţeasca dacă nu cumva sunt într-o ureche. Ma gândesc că totuşi are dreptate, doar am venit împreuna, aoleu ce mitocan sunt…. În continuare ascultam ABBA şi Boney M, toti se misca cum pot pe ritm, şi eu, cu succesul stiut, încerc la fel, să nu fac opinie separata.

Cineva propune un joc de societate. Jucam Yams. Eu sunt în echipa cu Sabina, jucam doi câte doi,”o mâna” însemnând de fapt doua aruncari, fiecare în echipa cu cine a venit, că aşa e etic şi moral. E rândul meu, dau sase-sase. De câte ori e rândul meu dau exact ce am nevoie. Începe lumea să se uite cam chiorâs, şi le servesc o gherla. De fapt mi se cam acrise să tot dau sase-sase. Îmi vine în minte Aurică, stând pe vine în fata mea şi învatându-mă să dau cu zarul, la etajul trei al unui nou laborator în costructie, la rafinaria Vega, unde fusesem trimis în concentrare, la munca. Baiat de zahar, Aurică. Cu o zi înainte pierduse doua mii la barbut. Se prinsese el că aia aveau zaruri masluite, da’ i-a fost frica să faca scandal, că era singur. Şi l-au secat de parale.

Dau iarasi o gherla, oricum suntem cu mult înaintea tuturor, Sabina are un noroc absolut incredibil la zar. Beau bere, şi când vine rândul meu, tot dau la gherle. Una dintre dame da un trei-trei, şi aproape că lesina de bucurie. Nu mă pot abtine şi le mai servesc un sase-sase, apoi îmi cer scuze şi mă duc la baie, încui uşa , mă aşez pe marginea cazii, şi râd că un apucat preţ de câteva minute, era nevoie. Ma întorc revigorat şi aflu că eu şi Sabina am câstigat. “Surprinzator!” – mă trezesc meditând cu voce tare.

Îmi ofer ca premiu un pahar cu bere. Pentru oarece motive, bine că a dat al de sus, nu se mai danseaza. Se stă şi se discuta, oarecum pe bisericute, eu am lânga mine doi masculi. Aflu, în fine, cu cine am de-a face; ei sunt cu totii locotenenti de aviatie abia iesiti. Ma bucur mult de ştire, şi le aduc la cunoştinţă că am şi eu un prieten, capitan de tancuri. Odata avea tragere de noapte, combinati cu infanteria. Pe undeva trecea şi o cale ferata pe care din când în când aparea un tren cu destinatia Moscova, sau cam aşa ceva, prin partile alea. Ei, şi trebuiau ei să mearga cu tancul şi să nimereasca o tinta, dupa care se întorceau şi o luau de la început. Fac ei treaba asta de câteva ori, întorc iaraşi tancul, şi el, capitanul, statea calare pe teava chiar lânga turela. Unul din tanc îl întreaba dacă gata, referindu-se la dechiderea focului, el zice că da, referindu-se la pornitul tancului înapoi spre locul înitial de plecare, şi al din tanc da drumul, domnule, la doua proiectile în serie, unul direct în turnul de observatie unde era jumatate din Statul Major al unitatii plus cei veniti din Bucuresti, altul exact în tenderul locomotivei trenului international către (sau dinspe) tara cea mai prietena. Din fericire n-a murit nimeni, dar a iesit un scandal monstru. Tipul a fost mutat disciplinar la… Aeroportul Otopeni. Poate că s-au gândit că e mai greu să nimeresti avioanele tragând cu tancul. Ma uit la ei şi înteleg că nu mă cred, deşi nu comenteaza. Paguba-n ciuperci. Culmea e că le-am zis adevarul pur.

În fine, plecam acasă. Îi zic “pa” Sabinei, o las în uşa blocului, şi acasă mă opresc direct în frigider, unde gasesc nişte snitele şi doua sticle de bere. Ma gândesc la Adriana, aş vrea să o sun, dar e aproape patru dimineata. O sun.

“Saru’ mâna, te iubesc.”

“Ce face?” “Te iubesc.”

“Tu eşti, Marian? doamne, cât te-am asteptat. Unde naiba ai fost, te-am cautat toată seara la telefon?”

“Am fost la un ceai…aaa…o petrecere.”

“Bravo musiu, tu umbli teleleica…”

“Tu nu întelegi ce ti-am spus, te iubesc.”

“Da, mulţumesc, şi umbli aiurea. Cu cine ai fost şi unde?”

“…nu trageti în pianist. Am fost cu cineva pe care nu o şti, la nişte tipi pe care nu-i ştiu. Am baut bere, am jucat Yams, şi am vorbit despre tancuri. Asta e tot. Şi teiubesc…”

“…şi eu, mult…”

“Să te astept mâine pe la zece, la Rulota?”

“Ihâm, pe la zece e bine.”

“Bine, somn uşor.”

Mâine, adică azi, e duminica. “Rulota” e un fel de sandrama veche pe patru roti transformata în magazie de scule şi uitata pe lânga blocul ei de la ultimul santier, de către baietii care sapa gropi în mijlocul drumului şi apoi le lasa aşa pentru urmatoarele sapte-opt luni.

Nu pot să adorm. Ma duc la frigider şi scot şi a doua sticlă. Nu mai am nici ţigari, iau de la taica-miu o “Snagoava”. Sunt, de fapt, mai rele decât “Carpatele”, deşi îmi aduc aminte că acum doar câtiva ani, erau nişte ţigari foarte fine. Termin berea şi mă bag în pat, poate reuşesc să dorm câteva ore, dar mă napadesc gândurile. Pâna la urma, ce naiba vreau eu de la fata asta? Iata, am terminat liceul de câtiva ani, şi încarc şi descarc camioane la un depozit, şi, dupa caz, în gara Basarab, sau “16 Februarie”. Banii abia îmi ajung de ţigari şi tramvai şi o sticlă de vodka cu gasca, facând cheta. Ca să-mi iau deodorant şi bilet la meci, îi cer lui taica-miu. Noroc că din când în când, Ciprian şi frate-sau, Horatiu, mă iau să cântam pe la câte-o nunta.

Tare aş vrea să dorm. Ceilalti din clasa de liceu sunt pe la tot felul de facultati. Eu tot ce am reusit să fac a fost să zdanganesc la chitara, să mâgâi femei, şi să mai citesc câte ceva, pe ici pe colo, chestii nobile, n-am ce zice, dar luni dimineata tot la descarcat de lăzi mă duc. Ceasul arată ora cinci şi jumatate. Ma îmbrac şi plec la Dan. Îmi deschide, cu ochii cârpiti de somn.

“Ce e, messire?”

“Dane, ai ceva de baut?”

“Sigur, pupa-l-aş , ia uite-aici”, şi-mi arată o sticlă de – stupoare – Scotch, virgina.

“De unde, Dane?”

“E a lu’ messirul Lucian, a făcut -o şi el rost, n-a zis ce şi cum.”

Bietul Lucian, mă cam doare sufletul să-i distrugem acumularile materiale, dar oricum, noi suntem generatia ultimilor romantici, aşa că…

“Da’ el unde e?”

“A plecat aseara, pus la patru ace, zicând că e de garda la institut. Acum câteva zile tot aşa, zicând că era invitat la maica-să, la masa…”

Dan povesteste spalând doua pahare, i-a trecut somnul şi e bine dispus. Desfacem dopul de tabla, şi alcoolul tare mi se împrastie încet prin toate ungherele trupului. Îmi aprind o ţigară de la el, mă linistesc. Dan îmi arată un volum al lui Nichita, pe care tocmai l-a achizitionat. Eu însa caut un altul, şi-l pun să-mi citeasca, “Îmi voi rupe inima cu un singur gest / al mâinii, / ca să rasara durerea care ştie / numele durerii, / ca să rasara dragostea mea de barbat / care ştie numele tau ciudat, de femeie.” Am iarasi nevoie de o calduroasa strângere de mâna din partea domnului Johny Walker, îmi vin iarasi în minte lăzile de mâine, caratul pe scari, batutul de baloti, mai vreau un strop de alcool, Dan îmi citeste despre un tunel oranj, aş vrea să fiu într-un tunel oranj, să alerg spre celalalt capat, nu ştiu unde, dar să alerg înspre acolo şi să scap de tot.

E ora zece. Poate o mai prind totuşi , poate mă asteapta. Nu îmi amintesc cum am adormit, mă simt obosit şi strivit. Nu am timp să fac un dus, deşi tare aş vrea. Îmi arunc cu apa rece pe fata şi pe piept. Sunt nebarbierit, trag în graba cu lama pe fata şi mă ciuntesc un pic la buza de sus. Dau cu after shave, bine că nu prea curge sânge, hemoragia se opreste imediat. Dan îmi da buletinul meteo, însfac un tricou de-al lui şi o jacka deşi îmi sunt cam mici, şi cobor treptele câte cinci deodata. E racoare afară, dar placut, îmi face bine la capatâna, îmi clateste creierul. A trecut de zece şi jumatate. E acolo, mă aşteapta. Îi spun că o iubesc şi îi cer iertare, nu-mi raspunde, nici nu zice altceva, mă priveste cu ochii ei frumoşi, o nunanta închisa de verde cum n-am mai vazut, da afirmativ din cap, întinde mâna şi-mi mângâie părul, îi cer într-una iertare că am întârziat, ea continua să taca, să mă priveasca şi să mă mângâie. Nu mă întreaba de ce-am întârziat, mi se încoloceste de mijloc şi o luam încet spre parc. A burat un pic, pe nisipul aleilor s-au adunat, ici-colo, baltoace anemice, cerul e aproape şi cenusiu., începe să mă patrunda umezeala, dar e totuşi placut. Nişte tufanele galben-ruginite, cu floarea mica, batuta, au început să se deschida, timid. Rup o tulpina, sarut corola cu lacrimi de ploaie prinse în ea, şi i-o darui. “Mai spune-mi că mă iubesti, Marian…”

9.

Ce mai ploaie tâmpita. Stau, aşa, ca blegul, şi mă uit pe geam aiurea. De chitara n-am chef, de citit, la fel. S-a întunecat bine afară deşi e încă relativ devreme, în apa de pe asfaltul aleilor luminile venite de pe la gamuri şi felinare se reflecta stralucind trenurat. Vorba lui Bacovia, dar mi-e lehamite să ies şi până la Dan sau Neluţu, câteva blocuri mai încolo. Nici de sunat nu suna nimeni, telefonul parcă e mort. Adriana are meditatie ( tine mortis să între la Drept, eu de ce naiba nu ţin mortis să fac ceva?) şi vine târziu, de ceilalti nu am habar. Îmi aprind o ţigară, şi stau rezemat de geamul de la bucatarie, îl simt rece pe frunte. Se abureste de rasuflare, suflu şi fac o pata mai mare, rotunda, apoi scriu cu degetul “Adriana”, şi stau ca prostul admirându-mi opera. Parca mi-ar fi foame. Scot doua chiftele din frigider, le mamânc goale, fără pâine. Mai maninc una.

Ma învârt ca ameţit, încercând să mă agat de o idee, ceva. Nimic. A făcut chiftele bune, mama.

Într-un târziu, îmi trag hanoracul pe mine şi ies. As teptând liftul îmi aduc aminte facând traseul asta pe patine cu rotile, când eram pustan. Huruia toată scara blocului, vai cât de mitocan eram, faptul că îmi facea maica-mea fundul ferfenita nu reusea să aduca remedieri majore pornirilor mele entuziaste. Îmi pun gluga şi ramân nehotarât în fata iesirii din scara. În ce parte s-o iau? Nicaieri, hai să merg pur şi simplu unde s-o nimeri. Unde s-o nimeri înseamna, până la urma, parcul IOR. Nu e nici dracu’, cine să se plimbe în parc pe o vreme ca asta? Valuri mici, împinse de vânt, lovesc marginea de beton a lacului, clipocind ud, că un adaos la vremea imposibila. Frunzele cazute le-a macinat ploaia şi le-a făcut un fel de maioneza de o culoare indescriptibila, ce pe alocuri aluneca al naibii şi mă murdareste pe pantaloni.

Din semi-întunericul felinarelor rare, apare un militian, cu doi soldati dupa el.

“Ce să fac, mă plimb… da, aşa singur… nu, n-am buletinul la mine…nici legitimatia de serviciu…n-am nici un fel de act, n-am prevazut…păi eu ştiu ce mi-a venit să mă plimb prin parc pe o vreme ca asta?”

Militianul e un sergent major cam de aceiasi vârsta cu mine, şi toată gasca în albastru apare mânata de un nestavilit elan revolutionar considerând perspectiva romantica şi reconfortanta de a-şi petrece noaptea plimbându-se prin frig şi ploaie.

“Da’ un chibrit nu are careva, că eu le-am uitat?”

Sergentul major îmi întinde o bricheta, eu îi servesc pe toti trei din pachetul de Snagov lăsat de tata pe bufetul din bucatarie, mereu îmi lasa ţigari, încearca să mă convinga să nu mai fumez “Carpati” fără filtru, îmi aprind o ţigară, bricheta este un Zippo antivânt, model “Vietnam”, o piesa imposibil de gasit chiar şi prin zona Lipscaniului, la bisnitari.

“Frumoasa, de unde o ai?”

“Mi-a adus-o frati-miu, a fost în excursie la Istambul.”

“Da, într-adevar superba, s-o stapânesti sanatos.”

“Multam.”

Ne zicem salut, şi ne despartim. Tigarea e umeda şi un pic acra, şi îmi place. De obicei nu pot să le sufar aşa.

Am ajuns de cealalta parte a baltii. Sa mă duc la film la “Gloria?” Dar n-am nici un ban la mine. Mai bine mă dau în leagan, sunt câteva amenajate printre pomii dinspre bulevard. Nisipul noroios mă opreste. Gata, ştiu, îl iau pe “92” şi fac un tur de oraş. Daca vin controlorii, fac pe surdo-mutul, poate îi pacalesc.

De unde mi-o fi venit chestia cu troleibuzul, şi de ce “92”? Stau în statie de jumatate de ora, şi nimic. Au trecut zece de “84”, mai bine mă urcam într-unul d-asta. Ceasul s-a făcut aproape de noua. Ce-ar fi să mă duc eu acasă şi să mă apuc să învat pentru o faculte? Da’ care din ele, asta e problema. Pai, ia să vedem… Mă duc la constructii, să fac tot felul de chestii grandioase, baraje de hidrocentrala, şi altele de felul asta. E nasol că trebuie să stau mereu pierdut prin tot felul de munti şi coclauri, da’ şi când oi termină un baraj… ce sentiment de mândrie fără margini o să-mi cuprinda sufletul… Nu, nu cred că e bine, trebuie să stau să tocesc la matematica, fizica, chestii d-astea gri şi anoste. Mai bine inginer agronom, am grija de holdele patriei, păi ce-i mai frumos şi mai nobil decât să-ti duci palma streasina la ochi şi să-ti faci privirea roata peste lanurile de aur, unduind gratios sub mângâierea dulce a unui vânt mic de iulie. Şi mie îmi place la “ţeră”, păi când eram copil, în zilele de vacanta petrecute în satul lui tata, mă duceam zilnic cu vaca la iarba. Aer curat, aromit de florile câmpului, ciocârlia înfigându-se în cerul albastru, ciulini, scaieti, maracini, colti-de-baba, praf, noroi, miros de balegar, mai ales când bate vântul dispre cocinile de porci ale CAP-ului…Ia să vedem, mai bine la ASE. Aoleu, şi să mor îngropat în tot felul de hârtoage? Nu, mai bine mă duc pe la Dan, totuşi , poate că o fi acasă şi are şi o sticlă de ceva bun.

Îmi cad ochii pe balta IOR. De aci, de sus, stralucesc în ea toate luminile de la blocurile de peste parc. “Imagine all the people…” Vine un “84” şi sar în el.

Calea Mosilor mă primeste plina de noroaie şi gauri. O sistematizeaza. Adio “Odobesti”, gradina veche acoperita de frunzis şi iedera, ciorba de burta, maduvioare, momite… Ce-ar fi să tropai un pic? Stiu cel mai bun loc de tropait din Bucuresti, sub clopotnita bisericii Silvestru. Sunetele reverberate se pravalesc peste mine umplându-mă de melancolia aducerilor aminte, m-am nascut şi am copilarit aici, pe Venerei. Ma plimb în sus şi-n jos pe strazile din jurul biserici, încercând să regasesc clipele fără griji, de demult.

Spre Piata Galati, la o fereastra dinspre strada, muzica. Ma opresc şi ascult: “..still I wonder, still I wonder, who’ll stop the rein…”, pe naiba, e amara ironia, ploua mocaneste, curând o să se întâmple al doilea potop, nici barca n-am…în afară faptului că singurul animal la îndemâna ar fi “Moşu”, cotoiul lui Vova, adică un inventar de menajerie cam subtire în comparatie cu originalul. Ce-ar fi să intru la ăştia? Am mai nimerit eu la chestii d-astea aiurea. Odata, prin anul trei de liceu, un coleg de clasa,Vali, ne invita la ceai, un bloc pe lânga Podul Hasdeu. Mâncare, macheala, pipiţe, Demis Roussos, Celentano – “prisencolinensinainciusol”, Suzy Quatro, Sweet, şi tot aşa. Inspirat, am lăsat acasă benzile cu Jeff Beck, şi John McLaughlin. Dupa ce mă învârt oarece vreme prin apartament, nu mai ştiu cum naiba, conversându-mă cu un tip, prieten de-al lui Vali, locuind pe aceiasi scara, din vorba în vorba (mă pune dracul) să-i zic că am acordeon acasă (cred că Celentano cânta piesa aia cu solo de acordeon, Storia d’Amore, sau cam aşa ceva), tata s-a chinuit o viaţa să mă învete tangouri şi valsuri, degeaba, nu s-a prins neam – şi tabara pe mine să mergem la el să-mi arate acordeonul lui. Exact ce-mi doream eu mai mult în circumstantele date. Îi explic individului că sunt mort de narabdare să admir instrumental muzical respectiv, dar că poate ar fi mai bine să mai aşteptam câteva luni, poate un an-doi. Parca vorbeam cu peretii. Într-un final, ramân fără argumente, ne ridicam şi mergem câteva etaje mai jos. Isi pune acordeonul în braţe şi-mi cânta Hora Unirii, pe care l-a început n-am recunoscut-o (ceasul era trecut de miezul noptii, neândoios ora cea mai potrivita de a asculta Hora Unirii), dar dupa lamuririle de rigoare mi s-a luminat mintea; îmi cere parerea, îmi exprim credinta că experienta a fost unica din toate punctele de vedere, mă ridic să plec, el ramâne să-şi aranjeze instrumentul în cutie. Vine liftul, ajung la etajul lui Vali, intru. Reiau activitatea de la întreruperea nedorita, adică 3-4 sandwich-uri, o sticlă de bere, o ţigară, o tentativa de comvorbire cu o domnisoara uşor dezorientata… Mai trece vre-o jumatate de ora, realizez că nu vad pe nimeni pe care ştiam că ar trebui să fie acolo, şi-l întreb pe un individ dacă ştie de Paul. Sesizez o vaga urma de mirare în raspunsul tipului, pronunt alte nume, devine din ce în ce mai evident că doar mie cunoscute.

“Bine, dar Vali?”

“…care Vali?”

“păi…Vali T., cum care?”

“A!…aaa…păi nu stă aici.”

“Cum dom’le nu stă aici, ce e aia nu stă aici, păi eu de ce sunt aici, că m-a invitat la el, d-aia sunt aici, suntem colegi de clasa, cum poţi să-mi spui că nu stă aici?”

“…aaa…nu, Vali stă doua etaje mai sus…”

Îl privesc fix în ochi câteva clipe, nu e beat, ştiu cu siguranta că nici eu, fac stânga împrejur fără să scot un sunet, urc doua etaje pe scari, intru, bairam, fete cunoscute, a avut dreptate individul. Veronica, cu care venisem, îmi apare în faţă, senina, manânca o tartina cu icre, lamâie şi patrunjel, îmi zâmbeste şi zice “…ummmhâfmst…”, eu înteleg perfect, fără nici un fel de dificultati de interpretare lingvistica, pot să-i ofer un raspuns precis, “am fost câteva etaje mai jos, să ascult Hora Unirii”, ea se îneca delicat cu o bucatica de tartina, îi trag cu gingasie câteva palme peste ceafa să-i treaca dumicatul, lucrurile reintra pe fagas ul normal.

Ploaia inceata, mocaneasca mă convinge sa intru. E o curte îngusta şi lunga, cu alee turnata, de ciment. Prin întuneric gasesc o uşa pe stânga şi intru fără să mai bat. Un hol mic, miroase a lemn vechi, dar placut. Pe un perete întreg, o oglinda gravata pe margine. Un alt hol, mai mare, încă o uşa ; îmi apare în fata o camera luminata vag de o veioza verzulie pusa undeva jos, într-un colt. Câtiva tipi stau care pe unde au apucat. Împrejur, o gramada de pahare, mai mult sau mai puţin pline, decorul este încurajator. Nimeni nu se uita la mine, nimeni nu zice nimic. Dupa un sfert de ora, mă întreb dacă n-oi fi nimerit cumva la o petrecere de mumii. Sunt cu totii în aceiasi pozitie în care i-am gasit, tot fără să vorbeasca. Într-o vreme, o fatuca apare de dupa o uşa , are o sticlă cu un lichid incolor în ea, umple pahare, mă întreaba dacă vreau vodka, eu mă uit la ea de parcă ar avea doua nasuri şi trei urechi. De fapt are cu totul altceva, are o rochie cu tirbusoane. Repet: o rochie cu tirbusoane. O întreb dacă nu se plictiseste să stea tot timpul în picioare. Ea mă întreaba iar dacă vreau vodka. Da, vreau, şi mă interesez discret dacă le are pe astea cu fizica şi dacă medicul de casa e priceput. Are semne de întrebare în ochi dar nu articuleaza o litera, mă priveste de parcă tocmai şi-a dat seama, în fine, că sunt tâmpit. Încep să-i explic că un corp solid şi vârfuit poate cu usurinta să treaca printr-altul mai puţin solid, adică fundul ei. Dar dacă ea, printr-o asidua munca de cercetare, observatii repetate, a descoperit vre-un principiu potrivit caruia este posibil să… Vorbesc singur, ea a trecut la urmatorul pahar de umplut. Sorb o gura de vodka, fixez cu privirea peretele de vis-à-vis, încerc să gîndsc cu limpezime, şi reuşesc să ajung la o concluzie: individa mă calca pe nervi. Daca eram băiat destept, ieseam pe uşa în secunda urmatoare. În schimb, am început să o contemplez mai în amanunt. Poate, optsprezece ani, poate, dar nu cred. Unii din ăştia de aici, întinsi pe covor, au fire albe în barba, şi am intuitia că n-ar fi prieteni d-a lui taica-sau. A propos, pe unde o fi şefu’ familiei, sau macar directorul adjunct?

Ma înfund comod în fotoliu, ascult Creedence Clearwater Revival (o chestie pe care n-am făcut -o de câtiva ani buni), şi sorb vodka. Întind mâna, apuc un pachet de ţigari, şi mă servesc fără să cer voie, ale mele au tras prea multă umezeala. Caldura şi vodka mă toropesc, nu-i tocmai rău. Cred că am şi atipit, la un moment dat încep să aud iar muzica, mă întind, şi deschid ochii puţin câte puţin prelungind momentul. Privesc la cadranul ceasului, e trecut bine de unu dinspre ziua. Doi barbosi tocmai sunt pe plecate. Aoleu, ce mă fac, că n-am nici un ban la mine pentru taxi, şi autobuzele de noapte… Domnisoara tirbuson îi conduce pe cei doi, apoi revine şi mă întreaba dacă vreau să mai beau ceva. Nu prea.

“Ia asculta, tu stai singura aici?”

“Nu, cum să stau singura, doar am şi eu parinti.”

“…păi, parcă nu prea i-am vazut…”

“Da, sunt în Bulgaria.”

“…Aha… păi cum, mă , voi aveti doua case, una în Bulgaria şi una aici?”

Ma priveste cu o mila fără de margini… tâmpiţelu’, tâmpiţelu’…

“Hai că eşti super. Şi mai avem încă o casa în Antarctica.”

“Şi dai des petreceri d-astea la casa din Antarctica?”

“……?”

“…da, acum cred că m-am prins de ce au tacut încontinuu tipii de mai ‘nainte.”

“……?”

“….păi acolo frig tare, caciula nu…”

Îi pica fisa.

“Te rog să nu vorbesti aşa de prietenii mei. Habar n-ai ce formidabili sunt.”

“Da? Da’ ce fac?”

“Sunt artisti. Pictori, sculptori…”

“I-auzi! Şi ce picteaza?”

“Pai acum nu pra mai picteaza, că n-au subiecte. Totul e déjà vu, existenta a devenit atât de banala. Ne balacim in absurd. Bocu, doar – el e sculptor – are o chestie, nu ne-a spus ce, e încă în faza de aprofundare a idei.”

“Oh, desigur!”

Ma gândesc la saracul Lucian, cum se încrâncena el în lupta dreapta cu déjà vu-ul şi banalitatea zilnica a cotidianului de fiecare zi contemporan prezenta (perla lui Neluţu). De fapt noaptea, că ziua lucreaza la institut, apoi vine acasă şi munceste ca un dement până i se împaienjenesc ochii, desenând spermatozoizi pentru cartea aia. Când mai rupe o zi libera, picteaza doar pentru el, nu vrea să vânda o lucrare, macar.

“Mai bine zi ce faci, dormi aici sau vrei să pleci?”

Şi-a tras tirbusoanele în sus, deasupra taliei, şi stă turceste pe covor în fata mea. Poarta o idee de mini-bikini din matase neagra, şi are picioare absolut perfecte (pot spune aşa?).

“Daca ramâi, facem dragoste?”

Am impresia că n-aud bine.

“…ce facem?”

“…dragoste, mare amor mare, ştii, îmi place de tine, la început am crezut că eşti prost, apoi mi-am schimbat parerea, nu pari să fi chiar aşa de prost.”

Incet dar sigur, tensiunea începe să-mi oscileze pe undeva pe la douazeci. O voce interioara îmi sopteste persistent că cel mai bun lucru ar fi să o roiesc. Ajung eu într-un fel acasă, doar să plec naibii de aici înainte să fac vre-un lucru necugetat.

“Bine, ramân, n-ar fi mai bine să facem întâi un dus ?”

Ea se duce la baie.

Vocea interioara: Mariane, dacă mă iubesti, dacă vreodată am însemnat ceva pentru tine, te rog eu frumos, du-te şi las-o naibii, hai, du-te, acum, în secunda asta, iesi…

Ea e sub dus, eu încep să caut prin casa. Într-o camera alaturata, pe un perete, un Dumitru Gheata, un Andreescu pe altul. Banuiesc că sunt şi altele prin cele încaperi, aş stă să îmi topesc sufletul privindu-le, dar acum am treaba. În fine, în dormitorul alor ei (arborând doua “Venetii”, mici, de St. Popescu) gasesc ce vreau: un cordon al maica-şi, galben, lat cam de doi centimetri. Piele bune, fina. Revin pe vechil loc, şi pun cordonul jos, lânga fotoliu. Apare înfasurata într-un prosop cu suprafata de un hectar. Şi-a refacut fardul.

“Ce faci, mă , ce mai astepti?”

O trag lînga mine, îmi ridic palma printre pulpele ei. Isi lasa să-i cada prosopul pe covor, şi mi se îndeasa pe mâna îndoind uşor genunchii. Ajung la puful ca de matase de porumb de moale. Incepe să rasufle greu, şi să geama încetisor. O sarut, se lasa încet pe mine, asezându-mi-se în poala. O întorc cu fata în jos, sarutându-i ceafa, spatele. Bun, s-a aranjat la fix. Îmi trec bratul stâng pe sub braţele ei, iar cu piciorul drept le ţin pe ale ei, întorcând-o un pic spre mine.

“Ce Dumnezeu te-a apucat, ce faci?”

“Multumesc, bine, cu batrânetele…”

Iau cureaua de lânga fotoliu, o ţin din scurt.

“Draga, uite ce e, am să-ti cam trag o batalie cum n-ai mâncat de când eşti”

Îmi zice ceva despre sadism şi comportament aninmalic, şi că o să tipe. Absolut neasteptat, nu se zbate, nu face nici o miscare.

“Mi se fâlâie, poţi să tipi până te-o lovi amigdalita.”

Îi ard prima curea. Trupul îi zvâcneste de parcă ar fi din argint viu. Nu zice nici “pâs”. A doua – la fel. Încep să-i ard la curele nu prea tare dar rar, să aiba timp să le simta bine. Pe la a patra nu mai rezista, şi tipa. A durat cu mult mai mult decât mă asteptam, încep să prind respect pentru ea. Geme încet, şi plânge înfundat. Nu mă roaga să mă opresc. Îi mai trag doua şi o las în pace. M-a apucat o mila de simt că-mi înnoada sufletul şi nu mai pot respire. Imi dau şi mie lacrimile, încerc să mă abtin. E formidabila fatuca asta, alta (sau la fel de bine, altul) în locul ei, s-ar fi dat de ceasul mortii. O duc încet la pat, şi o întind cu fata în jos. Doamne, ce i-am făcut … Pielea i s-a crapat, picaturi mici de sânge mustesc. Plânge cu hohote înecate, abtinute. Ar trebui să-i fac ceva, s-o doftoricesc, dar nu am idee ce si cu ce, nici unde ţin ei medicamentele. Caut în bufetul de bucatarie şi gasesc piramidon. E bun şi asta. Gasesc şi râsnita de cafea – nemaipomenita, cred că a fost făcută în ziua când primul bob de cafea a trecut Dunarea, lucrata în lemn şi alama, cu un sertar mic în care se strânge cafeaua macinata. O curat cât pot şi pun în ea doua pliculete de piramidon. Obtin un praf de o culoare dubioasa, da’ merge, putina cafea nu o să-i faca rău. Presar mixura peste fundul ei – şi pentru o fractiune de secunda, totuşi , mă pufneste râsul: “…et un peut du sucre poudre…!” Mi-a placut la nebunie Asterix, cred că le-am vazut de mai bine de zece ori…

Râsul îmi trece însa instantaneu vazând cum i se contracta trupul, îi strig să stea cuminte şi îi acopar toate urmele curelii cu piramidon. Reusesc sa gandesc logic si in fine o întreb unde ţine medicamentele, bâiguie ceva şi întinde un deget către o uşa . E un culoar mic, mobilat de un dulap în care gasesc o cutie destul de mare, din lemn maroniu, încrustat cu mestesug. Mult mai grea decât apare, poate din lemn de teak. Gasesc înauntru Algocalmin fiole şi Diazepam. Îi dau să bea trei fiole, şi îi rup o pastila pe jumatate. Ma asculta cuminte, cred că dacă i-aş spune să mearga în mâini s-ar executa imediat. Se linisteste şi adoarme, eu trag un fotoliu lânga pat, stau şi o privesc, şi nu mă mai pot abtine, plâng. Mai bine zis, aproape că fac ocriza, mi se termină aerul, mă îndoi şi cad în genunchi tinându-mă cu greu de fotoliu, neputându-mi opri hohotele. Dumnezeule, de ce m-ai lăsat fac ce am făcut ?

Dupa oarece vreme îmi recapat controlul de sine, mă duc la baie şi mă spal pe fata cu apa rece, mult, frecându-mă cu palmele de parcă aş vrea să-mi jupoi pielea de pe frunte şi obraji. Ma întorc în camera, linistit, mă înfund iar in fotoliu, o privesc. Are un trup atât de frumos. O să trebuiasca să o pazesc, să nu se rasuceasca. Îmi privesc ceasul, e trecut de cinci dimineata, peste mai puţin de doua ore trebuie să fiu la munca. Pe naiba! Gasesc un “Rebus”, mă înfund în fotoliu şi încep un careu. “…tendinta aristocratica la un impostor cu barba”. Ma întreb cum naiba de tot mereu Colea Herescu mă face să mă simt, în cel mai bun caz, un tâmpitel cu vagi sclipiri.

Privesc din nou ceasul. Sapte fără un sfert. Mi-e foame. În frigider descopar o sticlă de bere de un litru, o cutie de sunca presata, masline, şi oua. Momentan, restul nu mă intereseaza. Îmi fac patru ochiuri cu sunca şi masline taiate marunt, şi sorb pentru revigorare doua pahare cu bere.

Sapte şi douazeci. Hai să încerc să dau un telefon la serviciu, poate o fi venit nea Fane.

“Va salut cu tot respectul, ce dimineata superba, şefu’, nu-i aşa?”

“Ia lasa, bă, gargara, ce dimineata superba, nu vezi că ploua? Şi zi, ce vrei?”

“Ma refeream la superbul existentei noastre în general, şefu’. Ceace înseamna că, din pacate, aceasta dimineata nu este la fel de superba şi pentru un biet suferind precum eu… e absolut înfiorator ce se petrece cu mine…”

“Da’ ce mă , iar ai cazut în pahar? Ce naiba, mă, mai bea omul, da’ nici aşa că voi, până să nu mai ştiţi care-i stânga şi care-i dreapta.” “Vai, şefu’, care betie, de unde betie, nu cunosc nici o betie. M-a lovit sinuzita. Doar ştiţi că eu am o sensibilitate pe chestia sinuzitei, din frageda pruncie o am. Sunt extrem de bolnav. Ma simt devorat de virusi, bacterii, şi tot felul de germeni vorace, şi pe dinauntru, şi pe dinafara. Toate cuceririle stiintei şi tehnicii medicale s-au dovedit a fi absolut ineficace. Nu mai ştiu ce să mai fac, sunt în pragul disperarii.”

“Ba, asculta aici. Daca e aşa cum zici, fi atent care-i remediul. Iei un ibric, îl umpli cu vin şi doua farâme de scortisoara, şi-l pui la fiert. Şi-l bei cât poţi de fierbinte, stând cu nasul în cana şi inspirând aburul. Daca nu te machesti instantaneu şi mai reusesti să gasesti patul, te bagi în scutece şi stai acolo să transpiri. Repeti de câte ori este nevoie, şi cât vin ai în casa.”

“Va mulţumesc, şefu’, şi va asigur de recunostinta nemarginita a unui biet om aflat poate în ultimile sale clipe de existenta constienta. Va mulţumesc. Este tot ce mai pot să spun.”

“Hai, bă, că numai mişto îti umbla prin cap. Vezi ce faci, mâine să vi la munca.”

“La munca şefu’, se întelege, mort-copt, mâine la datorie. Va salut cu tot respectul.”

“Hai, salut”

Pun receptorul în furca şi simt că-l iubesc pe nea Fane. A cîta oara?

Ea doarme înainte, nici nu i se simte rasuflarea. Şi-a îndoit piciorul drept, tragându-l într-o parte. O privesc, şi simt că trebuie neaparat să o acopar cu ceva, încep să mi se înveseleasca hormonii. Urmele de sânge amestecat cu piramidon şi cafea s-au închegat în dâre subtiri, urâte. Poate că dacă pun pe ea doar un cearceaf n-o să simta. Doamne, cum am fost în stare să o bat în halul asta? De fapt nu i-am tras tare, dar a fost îndeajuns pentru pielea fina. Ce m-am amestecat eu în ciorba asta? Sunt furios pe mine însumi, îmi tremura mâinile. Îmi aprind o ţigară, dar nu o pot fuma. În camera miroase destul de rău a alcool şi chistoace. Dau focul din soba cu gaze la maximum, şi deschid o fereastra. Acum, e mai bine. Afara ploua marunt, şi cerul îl poţi atinge cu mâna.

Putin dupa prânz, se trezeste. Tresare şi îşi înabuse un geamat. Isi trage cu grija cearceaful de pe ea. O ustura ranile.

“Good morning, starshine.”

“Buna”

Se uita la mine, fără vorbe. Nici eu nu ştiu ce să mai zic, stam şi ne privim în tacere.

“Hai la baie să-ti speli fata, arati ca un curcubeu iesit la pensie”

Rimelul şi celelalte culori i s-au întins din cauza lacrimilor, şi i s-au uscat cum s-a nimerit. Se da jos din pat cu mis cari rupte, ca o marioneta cu sfori lipsa la inventar. Are un trup superb, peste doi-trei ani o să faca barbatii să se sinucida pentru ea. O duc uşor către baie. La fiecare pas degetele i se înclesteaza pe bratul meu. Se spala pe dinti şi pe fata. Acum arată ca un copil cuminte şi bun.

“Mai bine hai să-ncercam să-ti fac un dus.”

“Facem dus împreuna? Vai, cât eşti de romantic…”

Zâmbesc şi o privesc în ochi, îmi place sarcasmul ei.

“Nu, tu intri în cada, şi eu te spal de pe margine.”

Furtunul flexibil al dusului e destul de lung, îi plimb jetul cu blândete pe piele. Fac destula spuma cu sapunul “Fa”, şi îmi port us or palmele pe trupul ei. O spal din cap până-n picoare, ea îşi tine privirile plecate.

“Cum ti-e fundul?”

“Frumos, zic unii…”

Daca îi arde de glumit, înseamna că e în regula. O sterg presând uşor pe piele un prosop mare, plusat şi moale, urmele rosii de pe fund arată totuşi un pic mai bine. O înfasor cu alt prosop, şi ne întoarcem în camera care, aerisita şi calda, mirosind a ploaie, da o senzatie buna de confort domestic.

“Şi citi ani ziceai că ai?”

“Saisprezece, luna trecuta.”

Am avut dreptate.

“Înveti aci, la ‘Cantemir?”

“Nu, la ‘Viteazul.”

“Şi azi trebuia să fi la scoala, da? Ce faci cu absentele? Astea nu sunt primele nu-i aşa?”

Dar eu ce faceam cu absentele? Ma simt ipocrit întrebind-o. Atunci când “Mormânt”, proful de Drept, mi-a strigat pentru prima oara numele pentru examinare, s-a uitat lung, lung, la mine şi m-a întrebat cu seriozitate nesimulata, dacă sunt nou în clasa…

“Nu, nu sunt primele, şi le motivez eu cumva.”

“Pai, cum naiba, o să-ti dea de la cabinetul medical o scutire c-ai fost racita?”

“Nu ştiu, habar n-am, vad eu.”

De undeva din cer, o caramida coborând vertiginos aterizeaza exact în capul meu, mă aplec şi o sarut, lung, cu daruire şi blândete, din tot adâncul fiintei mele. Ne despartim buzele, ea ramâne privindu-mă în ochi, doua lacrimi i se preling încet, în jos pe obraji.

“De fapt, cum te cheama că încă n-am avut placerea?”

“Mona. Pe tine?”

“Jimy Hendrix al II-lea, prietenii, însa, îmi spun Marian. Asculta Mona, îmi pare nespus de rău de bataia de aseara. Intâi pentru fundul tau, apoi pentru că ştiu că oricum n-am rezolvat nimic. Am vaga impresie că ai tai nu numai că nu o duc tocmai rău, dar ti-au cam cautat în coarne, mult de tot. Esti frumoasa ca un câmp înflorit în luna mai, dar nu ai decât saisprezece ani. Iti doresc să fi la fel şi în octombrie, când o să ai patruzeci şi cinci. Poate că frumusetea o să-ti gaseasca un sot cu bani, director nu ştiu unde, masina,vila la Snagov – ştii însa că nu e obligatoriu. Gata, am terminat cu teoria, o chestie doar. I-aş jupui de vii pe toti barbatii cu care te-i culcat, deşi banuiesc că nu eşti de aceiasi parere, dar cât de mult îmi doresc să o pot face. Iar prietenii tai de aseara sunt doar o adunatura de idioti, ar fi bine să-i dai dracului şi să-ti petreci timpul facând altceva, citind, de exemplu, vad că ai la dispozitie o biblioteca cum n-am vazut multe. Acum plec, pa-pa.”

Îmi trag hanoracul şi o iau către statia lui “40”. Ochii îmi ard de nesomn, şi tremur un pic, dar înteleg că nu de frig. Ma pravalesc în pat de parcă aş fi murit instantaneu. Am capul gol, gol, nu vreu să mă gândesc la nimic, vreu să dorm.

10.

În sfirsit, soare. Câtiva nori marunti sunt mânati cu iuteala de un vânt care aici, jos, nu se simte. Descarcam în garba camionul pe rampa garii Basarab şi mă aşez cu Vova să tragem o ţigară. Sorin mai are de semnat nişte hârtoage.

“Ce facem, intram la o halba, la “Rezematu?”

E frig, şi n-am nici un chef. Vova ar cam vrea, dar până la urma se razgândste. O luam printre linii către Gara de Nord. Pe peron lume putina, mizerie, niciodata nu mi-a placut locul asta. Strabatem cladirea, iesim pe partea cealalta şi sarim într-un “79”, gol şi el. Abia de se mai urca prin statii câte cineva. Inainte de “Romana”, Sorin începe să se tot uite prin-prejur şi să caute pe sub scaune. Ceilalti calatori îl privesc cu oarece nedumerire.

Trebuie să iasa vre-o chestie, aştept gata să mă pravalesc de râs. Tocmai s-a aplecat cautând sub un scaun dublu, în fata unei perechi între doua vârste, care stau cuminti şi vorbesc încet între ei. Domnul respectiv se opreste din ce avea de zis, priveste către Sorin, şi se apleaca întrebându-l dacă a pierdut ceva. “Nu chiar, de fapt o caut pe Corina Chiriac…”

Coborâm. E abia ora unu, încotro să o luam? Vova are o idee, să mâncam o ciorba de burta la “Mercur”, e cam departe, dar tot n-avem ceva mai bun de făcut , cine naiba se mai întoarce la depozit. În drum, luam magazinele la rând. În anticariatul de lânga biserica Kretulescu, un album Degas ce costa doua salarii de-ale mele; îi trimit bezele şi-i fac cu mâna sem de adio. Intram la “Muzica”. Îi trag pe Vova şi Sorin dupa mine sus la etaj, să ne uitam la chitari, deşi cunosc prea bine şi marfa, şi calitatea ei de casa de cultura, cârciuma, nunta, şi trupe de liceeni şi studenti care nu au unde să se produca. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, cam asta este destinatia pentru mai bine de trei sferturi din inventarul expus. E reconfortant, totuşi , în jur pluteste un miros specific numai locului astuia, fiecare instrument muzical, cred, are un miros numai al lui, poate că e posibil să recunosti un anume instrument doar adulmecând-ul, deşi nu am încercat niciodata.

La parter, mă uit printre partituri, gasesc Bach, “Suita Orchestrala Nr. 3 în Re Major”, de câte ori o ascult îmi vine să mă dau cu capul de pereti de necaz că nu am stat la scoala de muzica (m-au dat afară pentru indisciplina la puţin dupa începerea clasei întâi, adică tata a trebuit să plateasca reparatia unui pian), o cumpar, dar de ce naiba, nu am idee, că tot nu mă descurc să citesc, şi cu chiatara… Ne oprim în fata standului de discuri şi cautam cu privirea, şi cautam, şi cautam… Vânzatoarea, dupa câteva minute de asteptare, se apropie şi ne întreaba dacă dorim ceva anume. Da, am dori un disc cu Pătru Gabriel. Se gândeste repetând numele, şi ne întreba dacă nu cumva ar trebui să ne ducem la sectia de muzica populara. Îi soptim conspirativ că asta este adevaratul nume al lui Dan Spataru, să nu-l mai spuna la nimeni. Face o fata care certifica asimilarea informatiei, sunt sigur că în urmatoarele zece minute toate prietenele ei din magazin au aflat noutatea.

La “Mercur” abia de gasim locuri la o masa. Dupa un sfert de ora chelnerul ne aduce trei ciorbe, nu prea multă carne, dar gustoase. Când să plecam, ne uitam prin bufet. Au maduvioare. Vova ne serveste stralucita idee de a cumpara câte putem, şi să mergem la el. Ne numaram bani, ne ajung pentru trei kilograme şi jumatate. Vova stă la parterul unui vile frumoase pe Barbu Vacarescu, lânga stadionul Dinamo. Au o curte mare, care primavara este napadita de lacramioare al caror parfum te ameteste. Spre partea din spate a curtii, pe o margine lunga de caramida al carei sens nu l-am putut niciodata întelege, şi-a pus un gratar făcut de un prieten, din materiale adunate prin santierele Bucureştiului. S-a apucat de-a ciuntit uscaturile tuturor pomilor din cartier, activitate ce s-a materializat in ridicarea unui gramezi de lemne de foc, mare cât piramida lui Keops. Numai bine să încununam cu succes toate aceste eforturi.

Acasa, îl gasim pe Gică, frate-sau. A terminat filologia la Engleza şi Ukrainiana, şi are repartitie într-un sat numit Izvoarele Sucevei, dar nici un chef să vadă cât de frumoase sunt locurile pe acolo. Deocamdata asteapta să se întâmple o minune cu repartitia – speranta desarta, evident, dar el este o fire optimista. Ne cautam iar de parale, mai pune şi Gică ce mai gases te prin buzunare, şi pleaca să ia bere. Are o bicicleta veche, marca “Elegant”, plina de pitoresc dar goala de frâne. El este singurul capabil să mearga pe ea.

Mama lui Vova trece maduvioarele printr-o mixura de malai şi foarte putina faina, asteptam să se faca jar şi să se încinga gratarul. Apare şi Gică cu treisprezece sticle, numar fatal… Pe masa din sufragerie gasim un platou absolut imens cu cartofi prajiti, şi castraveciori murati productia casei. Se bat turcii la gura noastra. Atras de miros apare Moşu, motanul lui Vova. E cel mai motan celebru de pe strada, şi cel mai nemaipomenit din câti am vazut. La o vizionare sumara apare cam slab (deh, motanii…), dar blana îi stă întinsa şi straluceste. Lipseste mult de acasă, uneori nu apare cu zilele. Odata, întâmplator, Gică l-a gasit în Obor! Se bate cu toti ceilalti motani disponibili, e fugarit de toti câinii. De câteva ori a aparut carând câte un sobolan aproape tot aşa de mare că el – poate de la clubul Dinamo? A avut o viaţa grea şi plina de aventuri cotoiul asta. Odata a venit cu blana smulsa de pe gât, pe o portiune cât palma. Ultima chestie este că, nu demult, a aparut într-o zi cu un testicol lipsa, celalalt atârnâd, târându-l, şi burta sfâsiata. A umplut de sânge cele câteva trepte de la intrare, târându-se, el ştie cum, până la uşa , unde l-au gasit lesinat. L-au dus la doctor, operatia a reuşit, dar s-a terminat şi cu barbatia cotoiului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost deajuns, într-o zi, Vova şi Gică i-au turnat pe gât nişte tuica, cu forta. Acum, când simte Mosu mirosul de tuica, nu-l mai prinzi, fuge de zici că-i racheta. Îi dăm maduvioare, el manânca încet, fără lacomie, până se satura, apoi ridica privirile uitându-se la noi, miorale, şi dispare în curte.

Am terminat cu îmbuibatul, bem bere, fumam, şi stam la taclale. Sorin, într-un acces de sinceritate, ne destainuie că el de fapt mai are o suta în buzunar, bani cu care trebuie să scoata rufele de la “Nufarul”. Îl privim mirati. “Pai, ce, te costa o suta chestia asta?” Nu, sigur că nu-l costa atât, ne ajunge să mai cumparam şi ceva de voie buna, că berea s-a evaporat. Ce-ar fi să luam noi doua sticle de vodka? Credem cu toti că idea este cum nu se poate mai bine venita, geniala chiar, şi că subliniaza cu tarie (…!) îndemnurile primite de la organizatia de UTC a intreprinderii, şi de mai sus, să actionam constant in conformitate cu cel mai înalt posibil spirit revolutionar, spirit de care ne poticnim tot mereu prin sala de sedinte. Cu alte cuvinte, jos berea, traiasca vodka, schimbare structural profunda. Cinstea şi onoarea pentru aceasta achizitie îi revine tot lui Gică, că el are bicicleta şi se poate deplasa repede dus-întors.

Mai cumparam o sticlă. Adio “Nufarul”. Ne-am cam ametit, dar parcă tot ar mai merge ceva. Iesim cu toti în curte şi cântam cât ne ţin plamânii “Costică mamii Radule”. Moşu stă pe marginea de caramida şi ne priveste impasibil, mă conving că nu are înclinatii către ethnografie si folclor, deasemeni sunt convins că pe el îl doare drept sub coada de concluzia mea.

De unde naiba mai facem rost de ceva parale pentru încă o sticlă? Mai gasesc prin buzunare câtiva lei în bisericuta, Gică şi Vova scotocesc prin tot felul de sertare şi sertarase, în fine adunam suma, doua treimi din bani sunt în monezi., cam o jumatate de kilogram de fier. Din nefericire, realizam că la ora respectiva s-au închis magazinele. Îl iau pe Gică şi facem pasi rapizi către restaurantul “Perla”. Intram, nu se mai serveste, este aproape de sfârsitul programului. Mergem hotariti către bar.

“Nu mai servim, e ora închiderii, păi voi nu vedeti?”

“Hai dom’le, ce naiba, da-ne şi noua o sticlă, te rugam frumos.”

Nu, nu, şi iarasi nu, cu toate insistentele noastre. Barmanul îşi cam pierde rabdarea.

“Ba, voi nu întelegeti Româneste, e ora închiderii, gata, s-a terminat programul, ne vedem mâine dacă vreti.”

Vorbim din ce în ce mai tare, apare seful de unitate care ne ia usurel pe dupa umeri şi încearca să ne duca spre iesire, vorbindu-ne într-una. Gică, însa, are idei fixe.

“Tvarasu’, vrem şi noi o sticlă de vodka, ce mare lucru, până acum eram platiti, plecati, şi ajunsi acasă, zau.”

“Mai baieti, nu se poate, dacă va spun, ce Dumnezeu, am oprit vânzarea înainte să veniti voi, trebuie să închid pravalia, e târziu.”

În salon, vre-o zece betivi îşi termină macheala cumparata mai devreme. Un glas îl îndeamna pe sef să ne dea o sticlă, ce atâta daravera pentru o sticlă de vodka.

“Ce te bagi, dom’le, vezi-ti de treaba, şi hai, că trebuie să încui.”

Îi luam apararea betivanului, confratii întru îndeletniciri bahice intervin şi ei, se apropie şi câtiva ospatari care încep să se certe cu betivii, noi cu şefu’. Apare şi un plutonier în albastru, dar nici nu apuca să deschida gura, că Gică e calare pe el.

“Tovarase militian, bine că ati venit, va rog insistent să interveniti. Noi veniram foarte frumos, ca tot omul, să cumparam ceva, şi iata, am fost nu numai refuzati, dar şi bruscati de către personalul unitatii, într-un mod cu totul nejustificat şi contrar celor mai elementare norme de comprtare civilizata.”

Omul stă şi se uita când la Gică, când la grupul de ospatari şi betivi care continua să se certe, ignorând-ul complet.

“Sunteti împreuna cu ceilalti?”

“Nu stimate tovarase plutonier, noi nu avem nici o legatura cu se întâmpla acolo, nu-i cunoastem, noi venisem doar să cumparam ceva pentru acasă, ştiţi, noi nu ne prea pierdem vremea bând prin cârciumi.”

Plutonierul face o fata de gânditor, strânge uşor pleoapele şi buzele. Probabil că l-a chemat vre-un chelner, şi acum, vazându-i pe ospatari luati la harta cu un grup întreg, cu siguranta că situatia i se înfatis eaza cu totul altfel decât i-a fost anuntata la telefon. Seful de unitate i se adreseaza cu disperare.

“Cum să le dăm, dom’le, trebuie să închidem, nu mai putem servi.”

“Şi nu puteati să ne spuneti aşa de la bun început, a fost nevoie interventia tovarasului militian pentru aceasta?”

Plutonierul, însa, nici nu ne mai ia în seama, îl intereseaza scandalul dintre mese, betivii continua să se certe cu ospatarii, au ajuns la înjuraturi cu referinte materne. Barmanul ne-ar arde de vii dacă ar putea, încearca să zica ceva, dar de furie se îneaca şi se bâlbâie fără să poata articula ceva coerent. Noi, militianul şi seful de unitate ne îndreptam către uşa vorbind şi explicându-ne, apoi plutonierul şi seful ramân mai în urma. Se întrerup unul pe altul, plutonierul gesticuleaza directionând înspre grupul de chelneri şi betivi. Deodata, fără să-mi lase timp să reactionez într-un fel, din pragul usii, Gică se întoarce şi striga cât îl ţin rarunchii, că de fapt totul a fost planificat, noi nu suntem altceva decât nişte instigatori care îşi cunosc meseria. Îl trag afară pe uşa, şi o luam la trap travesând strada, încercând să punem ceva distanta între noi şi ei, deşi nu cred că mai era nevoie.

De unde să cumparam, totuşi , ceva de macheala? O luam la întâmplare spre Piata Cosmonautilor, ne iese în fata hotelul Dorobanti. Barul de pe locul fostului “Mon Jardin” este deschis, îi spunem portarului că vrem să luam de la bar o sticlă pentru acasă, ne arată nişte trepte spre rai (…), le urcam plini de speranta. Înauntru, un semi-întuneric vişiniu, câtiva straini pe la mese, cu pipiţe dupa ei. Trecem triumfatori, printre. Ma împiedic de piciorul unui scaun şi încep să cad. Fac un spagat nereusit, mă ţin de masa. Blugii îmi pârâie în fund şi îi simt cum încep să se desfaca de-alungul cusaturii. Încerc să mă redresez, stau pe covor într-un genuchi şi o mâna, şi fac o sumara cercetare a dezastrului.

Cam douazeci de centimetri de cusatura. Gică mă sprijina şi mă pune pe picioare, ne îndreptam cu demnitate către tejghea.

“O sticlă de vodka, va rugam… nu, pentru acasă.”

Ne luam sticlă, şi începem traseul în sens invers, la fel de demni, deşi simtim oarece zâmbete în urma noastra. La iesire, desfacem dopul de tabla şi-l întrebam pe portar dacă vrea o înghititura. Se uita în jur, şi trage o dusca sanatoasa.

“Sa traiti, baieti, sanatate”.

Acasa, Vova şi Sorin s-au deshidratat asteptându-ne, nici macar nu pot vorbi până nu-şi umezesc mai întâi coardele vocale.

Eu nu mai pot bea. Mi-e rău, mă duc la baie şi încerc să vomit, deşi ştiu că niciodata nu am reusit în astfel de cazuri. Îmi bag degetele pe gât, dgeaba, doar tusea şi convulsiile ce-mi zmulg parcă bucatele de stomac. Renunt, îmi dau cu apa rece pe fata. Ce bine-i de tipul din oglinda, ce-i pasa lui. Le spun celorlalti că nu mai pot stă, trebuie să mă întind, vreau să mă culc. Ma bag în pat şi închid ochii, îi deschid imediat. Nu pot să-mi ţin pleoapele lipite, simt că se învârte camera cu mine şi îmi vine să vomit, n-o să se întâmple, dar senzatia este imposibila. Îmi pun trei perne sub spate, stau îndoit la nouazeci de grade, am ochii deschisi, pironiti undeva în semi-întuneric. Pâna la urma am să adorm, dar până atunci…

În camera de alaturi, întrebarea la care toată lumea se chinuie să gaseasca un raspuns este “ce mai bem”. Aerul mi se pare gelatinos, parcă aş respira piftie.

(va urma) 

Mierea noastra cea de toate zilele (II)

scris de Alexandru Dinu

2.

Ceasul desteptator a urlat ce-a urlat pe marginea recamierului, apoi s-a plictisit şi a tacut naibii. Dupa oarece vreme am decis că aş fi vrut, totuşi, să mă scol, trebuia să mă duc la serviciu, dar cum să fac, doamne, să mă  dau jos din pat, că mă  simt făcut  din bucati dezarticulate, poate să-l strig pe taica-meu, să-l rog să mă  numere ca la box. Îi auzeam şi pe el şi pe mama la bucatarie, da, asta e, bucatarie, adică mâncare, asta este un motiv pentru care merita într-adevar să te dai jos din pat. Cu gândul la ouale cu sunca am început să cânt “la jour de gloire est arrive”, dusul mi-a readunat articulatiile aşezându-le pe locurile normale, iar aftershave-ul a terminat activitatea de reconstructie la modul cel mai optim posibil – “Nautique” este într-adevar unul bun.

La serviciu am ajuns într-un târziu, şefu’ însa participase la condicada pentru mine şi nu m-am ales din partea lui decât cu un “păi ce faci, bă, acu’ se vine?”- ITB-ul eternul pretext, ziarul “Sportul” eterna raza de soare arborata cu certitudinea unei concordii altfel de neatins. Sorin şi Vova mă  întâmpina cu o voioşie exploziva, “descarca bere proaspata la “Comedia”, o roim mai încolo?” Ma molipsesc imediat şi atât de puternic, încât până la ora zece când au deschis cârciuma, am crezut că mă  usuc până la os. Desi nu este pauza legala, cei câtiva masculi feroce din depozit ne-am făcut  un obicei aprobat tacit de toată lumea, ca la aceasta ora să iesim puţin prin împrejurimi. Din când în când directoarea mai zice câte ceva, dar a doua zi lucrurile reintra în normal. A doua repriza de bere se consuma dupa-amiaza pe la doua-trei, când terminam de descarcat lăzile la una dintre garile orasului. Nu de putine ori însa, noi începem pe la zece şi o prelungim până către ora unu; noroc că şefu’, nea Fane, pleaca dupa noi să ne caute şi se poticneste şi el în bar la “Carul cu Bere”, la un coniac.

Afară cald, un mijloc de octombrie bun de mers la munte şi în Delta, lăzile descarcate şi aranjate frumos pe marimi şi provenienta ne-au sleit de puteri; depozitul este la subsolul unei cladiri vis-a-vis de Banca Nationala, cărăm totul în jos, sau în sus, pe scari, cu cârca. Am muncit pe brânci să terminam repede, căratul ne-a topit rău de tot, braţele le simt scoase din încheieturi. Cornel “Killerul” apare cu semne de întrebari în ochi, “păi ce facem, tata, nu mergem?” Baiat bun Killerul, i-am zis noi aşa, dar de fapt el numai a bruta nu arată. Are cam un metru şi vreo saizeci de centimetrii, slab, cu vorba blânda. E tigan, stă pe undeva pe lina lui tramvaiului 19 şi are bun simt cum la puţini oameni am mai vazut. Nevasta şi copilul i-au murit acum mulţi ani în accident de motocicleta cu atas, a fost şi “înauntru” pentru o vreme, dar nu ni-a zis niciodata pentru ce fapta, viaţa l-a trecut prin ciur şi prin dârmon. Desi e cu mulţi ani mai în vârsta decât noi ne comportam ca şi cum aceasta diferenta nu ar exista, ne considera un fel de frati mai mici, sau cam aşa ceva. Toata lumea îl iubeste şi el caută să mulţumească pe toată lumea, dar nu dintr-o pornire de diplomatie meschina, ci pentru că aşa l-a lăsat pe el al de sus. Cu noi când merge, de obicei ia o cafea, dar dupa serviciu îl mai prindem şi la o bere. Când se ameteste un pic începe să ne povesteasca prin câte a trecut, şi atunci îl ascultam fără vorba, încercând să-i întelegem amarul.

Vova apare şi el, stergându-se pe mâini. Are o idee fixa băiatul asta, se spala de douazeci de ori pe zi. Gaşca e gata de ofensiva, aproape că doborâm recordul mondial de viteza pe cei o suta şi cincizeci de metri cât ne desparte de oaza cu bere rece. Sunt însetat şi epuizat de la cărat lăzi, dumnezeule, prima sticlă nici nu o simt, aproape că nu-mi dau seama că s-a terminat, e proaspata şi gustoasa, tocmai cât trebuie de rece, mi se împrastie în trup ca un fel de mângâiere interioara, dacă pot zice aşa – adaog o tigareta eleganta de Tg. Jiu, şi Sorin care a terminat şi el prima sticlă şi în fine se simte în stare să zica ceva inteligibil, ne propune cu candoare continuarea meciului dupa lucru, la “Rezematu”. Asta e o bomba împutita pe la Gara Basarab, unde avem de descarcat camionul. Îi zice de fapt “Retezatul”, dar dupa câteva halbe e absoluta nevoie să-I schimbi numele în conformitate cu realitatea obiectiva.

Ma trezesc spunând “nu”, lui Vova nu-i vine să creadă, Sorin face ochii mari, “da’ ce-i Gică, e ceva pe nasoale?” Pentru oarece motiv, îi place să mă  strige aşa, dar nici el nu ştie de ce şi cum. Uneori, când suntem împreuna şi cu Gică, fratele lui Vova, se produc confuzii minore.

“Nu-i nimic pe nasoale, dar la ora trei trebuie să fiu  în “Balta”, pe la “Caţelu”, am o treaba”.

“Hai, Gică, o halba şi gata….”

“…bă, tu eşti tâmpit, nu întelegi că nu merg?”

“Hai lasa, că tot te fac ei locotenent major, ce dacă bei şi tu o bere?”

Asta-i o gluma idioata de-a noastra, Vova totdeauna tuns, ras, cu camasa alba încheiat decent până la penultimul nasture, niciodata în blugi, pantaloni la dunga (este o uimire generala în intreprindere cum de reuşeşte să fie aşa, când are atâta şmotru de făcut ) arată a ofiter de “secu”, noi l-am ridicat la gradul de capitan, şi bineânteles că eu şi Sorin suntem locotenenti în travesti, că de, aşa cere misiunea. Uneori îi zicem şi în cârciumă “tovarase capitan” lui Vova, şi el ne admonesteaza blajin, parinteste, facându-ne tâmpiti şi cretini, încercând să ne explice repercusiunile legale dacă cineva de la “Secu” chiar ne-ar auzi.

“Prieteni dragi, pe voi v-a imbecilizat caratul lazilor, că înainte erati doar idioti, întelegeti româneste că nu merg”, şi mă gândesc că o voi aştepta când vine de la serviciu, n-am vazut-o de o zi.

Cornel “Killeru” intervine impaciuitor.

“Hai, mă , dacă are treaba baiatu’, ce va bagati voi”, apoi către mine, cu duiosie, “du-te Mariane, nu te lua dupa ăştia, lasa că-ti opresc eu berea, pentru mâine”

“Saru’ mâna Corneluşu, da’ vezi nu uita să o pui la rece.”

“Sigur, da’ nu ştiu dacă o să încap în frigider.”

Ne hilizim cu totii, Sorin ne serveste cu “Kent”, doar că de multe ori eu nu le pot fuma, mi se păr extrem de tari, “bă, haideti să terminam şi să mergem înapoi că mai avem ceva treaba, să nu întindem firul”, fuga înapoi la depozit, nea Fane a plecat să ne caute. E clar. În continuare, “noi cu muschii ca otelul, vom culege musetelul”, vorba cântecului.

3.

“Ce faci acesta, ai cazut în visare?” şi ridic privirea descoperind-o la doi pasi în fata mea, frumoasa ca o padure împrimâverita. Întârzii să mă ridic de pe marginea gardutului ce împrejmuie iarba de lânga bloc, stau aşa şi o privesc cu nesat (Sorin, prozaic cum e, ar fi spus “ca vitelul la poarta noua”), vreau să prelungesc cât se poate fiecare clipa cât o voi avea aproape, “păi m-am gândit să te astept să-ti dau crizantema asta.” Râde încet, ca un copil ce se alinta, apoi mă  întreaba parcă m-ar dojeni moale,  “şi-acum ce-ai ramas aşa paralizat, hai să ne plimbam, hai prin parc”.

Parcul IOR, jumatate sistematizat, masurat, “injectat cu civilizatie”, jumatate salbatec, parasit, mirosind a vegetatie putreda, a libertate şi excremente; în mijloc, lacul (sau balta?) cu doar câteva saptamâni mai devreme invadata de balacisti, mai strânge abia pe maluri câtiva pescari optimisti. De admirat, indivizii. Mergem tacuti pe marginea apei, îmi pastreaza mâna când i-o iau într-a mea, apoi deodata, “Marian, tu vorbesti serios, chiar mă  iubesti?” Instantaneu îmi vine în minte un tip din armata, tigan din Cartierul Latin altfel numit şi Vitan, pe numele lui Sandu Dumitru a lu’ Marin, cânta la acordeon (se putea altfel?) îl corupsesem să citeasca Eugen Ionescu şi chiar începuse să-i placa, ne oferea tot timpul citate. Într-o dumineca, venise tata să mă vadă. Sandu se afla ceva mai încolo, pe iarba, într-o adunara de 12-15 persoane, veselie mare, şi-l aud spunându-i lui nevasta-să, “I lav iu, fa, jio tem, pa ochii mei”. Nu mă  pot abtine şi izbucnesc într-un râs cu torente de hohote. Cu lacrimi în ochi şi taindu-mi respiratia. În sfârşit mă potolesc şi realizez că în tot timpul asta ea nici macar nu a clipit (nici nu avea vreun motiv…),

Buzele îi sunt strânse şi ochii uşor închisi, mi-aminteste de profa de mate din liceu, şi o vaga senzatie că am făcut -o de oaie începe să-şi faca loc încet-încet pe sira spinarii, urcând sigur către cerebelul meu atrofiat.

4.

Telefonul ţârâie cu voiosie. Ridic receptorul şi îl aud pe Dan care mă întreabă cu oarece dificultate în articularea cuvintelor dacă  am ceva special de făcut . Nu, nu am. “Păi atunci vino pe aici, messire, şi în drum invit-o şi pe prietena noastra, domnisoara Stolichnaya, cu decontul respectiv”.

Ma opresc între rafturile complexului din capatul blocului, şi cu tot ceremonialul de reverente şi fraze pompoase propun unei sticle made în USSR să mă însoteasca. Lumea din jur se cam uita crucis  la mine, nu-mi pasa şi continui cu seriozitate ritualul, îi aduc la cunoştinţă casieritei că este cea mai frumoasa femeie din lume şi că tot ce îmi doresc este să fi fost pictor, am fi ajuns amândoi celebri, eu cu talentul, ea cu formele pe care i le-a daruit natura, respectiva îşi exprima convingerea că sunt nesimtit, încerc să o fac să înteleaga relativitatea notiunii, şi mă  îndrept către iesire cântând cât mă  tine gura “Chanson d’amour”.

“Când am intrat, prima chestie pe care am vazut-o a fost Marian care statea pravalit peste chitara şi zdranganea el stia ce. I-am zis salut, şi m-am gândit că-i prea patruns de melodie, d-aia nu mi-a raspuns. Mai apoi mi-au aparut în fata patru sticle de vodka, trei goale şi una încă pe jumatate plina. Am început să-mi mai vin de acasă, până la punctul respectiv decorul se încadra încă în parametrii normali. Trec spre camera mea, şi un nor de aburi mă  izbeste din uşa  baii, larg deschisa. Vad pe Ţuca plângând şi pe Gogu care nu ştiu ce-i spunea, era imposibil de auzit din cauza apei care curgea data la maximum la robinetul căzii. Mai târziu am aflat că li se paruse tuturor foarte frig, d’aia lasasera apa calda să curga în nestire. În dormitor, Dan doar în chiloti şi stând turceste în vârful patului, încerca să-i explice unei dame blonde şi crete ce se asezase în genunchi în fata lui, pe covor, că el nu se poate însura cu ea întrucât n-o cunoaste decât de patru ore, şi că acest rastimp n-a fost îndeajuns de îndelungat pentru a trezi în sufletul lui pustiit de vicisitudinile vietii, acele sentimente nobile care te fac să ceri mâna unei femei. Ea permisese a doua siruri de lacrimi să-i cada pe obraji, gasind totuşi  puterea de a-i revela amanuntul că va fi o nevasta ca nimeni alta, iubitoare şi gospodina, şi că n-o să-l însele niciodata. Am încercat să fac câteva conexiuni între datele problemei, dar mi-a fost imposibil. Tot ce mi-a venit în minte a fost că bietul Caragiale a jucat la echipa de juniori. Am ajuns totuşi  la o concluzie, şi anume că cel mai bun lucru ar fi să-mi torn şi eu un pahar de vodka, şi să vad ce naiba se mai întâmpla. În sufragerie, Marian continua să zdrangane în legea lui, şi n-a reactionat decât când am pronuntat cuvântul magic de provenienta slava. Mi-a întins paharul să i-l umplu, apoi am iesit total din sfera lui de atentie. În continuare, evenimentele au avut urmatoarea desfasurare: când erau Dan şi Gogu în bucatarie şi Ţuca cu respectiva blonda la baie, când Gogu şi blonda în sufragerie şi Dan cu Ţuca în bucatarie, şi mă  rog, toate combinatiile posibile împrastiate prin toată casa. Din când în când, poporul se mai revigora cu o înghititura  de vodka, aşa că a fost nevoie, la propunerea generala, să mă  duc să mai iau o sticlă. Încet-încet şi pe bucati, am înteles că Ţuca a aflat, nu se ştie de unde, că Gogu e la Dan acasă cu respectiva blonda, aşa că l-a luat pe Dan de la serviciu şi l-a prins pe inculpat în flagrant. Plânsete, explicatii, şi bineânteles, bauturi întaritoare. Acum se mai linistisera şi asteptau să se faca ora când domnisoara Discordia avea un tren spre Braila. Pe la unsprezece, când au plecat, dupa ce au dat coltul strazii, Marian le-a mai făcut  vre-o trei, patru minute semn cu mâna”.

Lucian stă la Dan de câtava vreme, până îşi gaseste un apartament.Venise şi el ca omul acasă, de la institut, cu gândul să se apuce de lucru. E grafician şi are de desenat tot felul de aiureli pentru un manual de biologie la care lucreaza de obicei noaptea.

5.

Dan: “În ceea ce priveste căderea camilelor, lucrurile s-au petrecut astfel. De ani şi ani camilele cădeau surâzânde, purtând în suflet nobilul sentiment al datoriei împlinite, fericite că pot contribui cu mica lor parte de moloz la uriasul santier al vietii. Zilele şi noptile treceau învesmântate în pace şi armonie, o adânca liniste cu puternice accente pastorale îşi întindea aripile de matase peste oraşul împacat. Dimineata, când soarele îşi întindea protector şi darnic braţele către decorul încă moţaind (s-au făcut  unele încercari de către Consiliul Popular de a ajusta vocabularul decorului, în sensul că ori să-l faca să taca, ori să-l învete să zica şi altceva decât moţ-moţ, dar totul a esuat la modul cel mai lamentabil cu putinta, decorul fiind ori tâmpit, acestea fiind singurele sunete pe care era capabil să le articuleze din motive obiective de conformatie cerebrala, ori de o siretenie nemaiîntânlita. Totuşi, nu s-a abandonat idea, întrucât atunci când începe să moţaie este extrem de enervant, şi disturba puternic sistemul nervos al bietilor citadini, la care deja au început să se observe unele accente de stress pe chestia asta.

Oricum, viaţa tuturor se desfasura în pace şi armonie, şi dimineata, când oamenii îşi paraseau casele în vederea reînceperii activitatilor ce constituiau datoria lor zilnica de cetateni onorabili, acestia scarpinau cu gingasie între urechi sau sub mandibula camilele cazute peste noapte, care între timpul acesta se gudurau şi se alintau ca nişte pisoi. Câte unul alegea vre-o cireasa din pachetul de mâncare pe care nevasta i-l pregatise, şi, tinând- o de codita între degetul mare şi aratator, o întindea către o camilă ce i se parea lui mai deosebita. Ea se apropia încetisor, cu miscari elegante, coreografice, mirosea cireasa să se convinga că nu-i vreo cacialma din partea donatorului, apoi îşi întindea botul cu trasaturi nobile apucând fructul între buze, şi lasând să zboare către cer un geamat de infinita satisfactie gastronomica.

Astfel, viaţa îşi urma netulburata cursul ei firesc, şi toată lumea se bucura din plin de abundenta şi diversitatea modelelor de camile ce, la rândul lor, îşi ofereau cu generozitate prezenta fizica şi spirituala.

De la un timp însa, indivizii locuind la etajele superioare ale blocurilor, au început să actioneze împotriva intereselor generale ale colectivelor de locatari. Exploatând pozitia lor privilegiata de ocupanti a apartamentelor situate sus, ei au început să-şi aleaga camilele cele mai grase, mai lânoase, şi mai laptoase, lasând astfel pentru cei de jos doar ciurucurile. Respectivii stateau la pânda, mă  întelegi, la geam la bucatarie sau pe balcon, şi cum aparea cazând o camilă cu un design superior, o şi însfacau fără pic de ruşine şi urma de constiinta sociala, şi o trageau în casa. A mers chestia o oarece vreme, la un moment dat însa, ceilalti cetateni au cam început să înteleaga cum stau lucrurile şi au alcatuit, întru a-i prinde în flagrant pe netrebnici, un CCPAPOCC, adică, în traducere precisa, Comitetul Civic de Pânda şi Actiune Pentru Optimizarea Caderii Camilelor. Laprima cadere de camile, n-au reusit  are lucru, caci între timp, delapidatorii capatasera o dexteritate de necrezut, nici nu simteai când puneau mâna pe camilă, şi hat cu ea pe geam înâuntru în sufragerie. Ei, şi au asteptat cu totii urmatoarea cadere de camile. “E imposibil – şi-au zis – să nu vedem macar pe unul cum fura bunul colectivitatii”. De unde! Capatasera aia, domnule, o viteza în executie, ceva de speriat.  Vedeai cum vine frumos camila în jos, şi deodata, gata – ia camila de unde nu-i.

Sentimentul amar al înfringerii începu să-şi sape loc tot mai adânc în sufletele bietilor ocupanti de apartamente situate mai jos de etajul opt. Mai cu seama cei de la etajele unu şi doi erau cu totul demoralizati, nu mai vazusera în casa lor o camilă aşa cum scrie la carte de nu mai stiau când, iar cei de la parter, erau, se întelege, la pamânt… Cămilele de calitatea întâi disparusera pur şi simplu din vocabularul lor.

În disperare de cauza, frustratii au hotarât să faca o petitie către MPCECZCC, în traducere tot exacta, Minsterul Pentru Continua Evidenta şi Controlul Zilnic al Caderii Camilelor, în care să descrie pe larg şi cu lux de amanunte situatia ivita de pe urma lipsei de sentiment civic al locatarilor de sus. În Adunarea Generala ce a urmat, critica făcută de către reprezentantul MPCECZCC a fost necrutatoare, tipul îşi cunostea bine meseria de reprezentant. Nu că ar fi nominalizat cazuri particulare, că de prins tot nu au prins pe nimeni, dar generalizarea a fost atât de subtil prezentata încât nu numai că a palmuit fără mila obrazul celor ce se simteau cu camila pe caciula, dar a dat şi o lovitura de gratie ideii potrivit careia “toate generalizarile sunt false”…  În fine, Netrebnicii au fost striviti fără mila, în vazul şi spre uriasa satisfactie a Bietilor.

La închiderea lucrarilor, reprezentantul a fost purtat în triumf către masina să, florile l-au acoperit cu totul, iar ovatiile au fost atât de puternice că a doua zi i-a fost necesara o urgenta interventie chirurgicala pentru repararea timpanelor zdrentuite. Viata oamenilor a încput iaraşi să-şi urmeze cursul ei lin ca un râu de câmpie, iar copii n-aveau decât să spuna “tata, vreau şi io o camilă noua”, că respectivul parinte nu trebuia să faca altceva decât să deschidă fereastra şi să traga în casa un superb exemplar pintenog, spre deliciul şi fericirea familiei.”

6.

Sala e plina de pustime, toti sunt împodobiti de parcă au scapat de la o casa de nebuni, iar eu între tunsorile astea ca dupa o epidemie acuta de tifos, tot felul de lanţuri, ace şi chei (inclusiv de desfacut bere) prinse pe tricouri şi pantaloni, mă simt ca un peste pe uscat şi blestem clipa când am avut idea să vin aici. Pâna să înceapă concertul mai sunt cam douazeci de minute, ăştia se fâţâie de mă ametesc, ba în sala, ba în hol la fumat, discutii savante, glume şi mai şi. Prind frânturi de conversatie, “a făcut  chelnerul scandal, da’când i-am zis că taica-miu e general-maior, n-a stiut cum s-o dreaga mai repede”, ei se hilizesc, mi-aduc aminte de manualul de filozofie şi socialism stiintific, era acolo o chestie despre etica şi echitatea socialista, îmi vine să sar la ei şi să-i iau la palme socialist  etice si echitabile, sau macar să-i înjur puţin, dar tata nu e general-maior, şi parcă tot aş vrea să-i trimit o clătită între ochi respectivei progenituri de glorioasa particica a scutului de aparare a cuceririlor revolutionare, mă  ridic pe doua picioare (asta înseamna evolutie) să mă duc la ei, şi pe cine vad , doamne, pe mult adoratul de către public, lead vocal al trupei “Avis”, sau poate “Ovis”… nu am retinut exact, ce urma să se produca spre delirul fanilor, într-o cum nu se poate mai intima convorbire cu Adriana. Alaltaieri am fost împreuna la Sf. Iosif, şi pe drum, la întoarcere, ne-am certat ca prostii – iar. Stiam că o să vina aici, vroia să-l vadă cântând pe respectivul, dar nu ştiam că sunt aşa de amici. Între timp cineva turnase o fundatie de beton armat în jurul picioarelor mele, şi a trebuit să fac oarece efort pentru a mă zmulge de acolo.

Am unblat ce am umblat pe strazi, până ce mi-a ieşit în drum un “Gostat”, monumentala materializare a setei stramosesti. Niciodata nu i-am dat dreptate lui Burebista. Înauntru doar doi cumparatori care, pentru a fi siguri pe ce cumpara, degustau marfa, “câte-un pic, pic, pic” din fiecare produs, alb şi rosu, rosu şi alb, oarecum construind parafraze uriase la activitatea literara a celui mai iubit epigramist. Cumpar şi eu, tot pe gustate, doua sticle de extract de adevar, Babeasca Neagra, dar mai neagra decât adevarul nedorit, ies, şi ghinion, vine autobuzul 79. Asta trece pe la “Clubul Z”, şi cobor din masina repetându-mi că sunt un mare fraier, întru în casa de cultura – pauza, nici nu mi-am dat seama cît am umblat, picoarele mă  duc drept la ea. Eu, “buna”, ea, “buna, ce mai faci?” As vrea să-i zic că ce să fac, mut fuste, dar mă  abtin, îi raspund ceva, vorbesc pur şi simplu, “pa-pa”, “pa-pa”, şi o iau pe scari în jos luceafar blând. Se aud nişte paşi pe trepte în spatele meu, mă  întorc, o vad la un metru în fata mea, şi îmi arde o palma de cât pe ce să mă  lipeasca de perete. Îmi declara linistita că asta este pentru felul meu magaresc de a mă purta cu o fata, apoi mi se încolaceste de gât şi mă  saruta, şi îmi spune că mă  iubeste, şi plânge.

(va urma)

Mierea noastra cea de toate zilele

scris de Alexandru Dinu

(manuscris, prima ciornă)

Este o poveste orientală, spusă acum multă vreme, a unui călător atacat pe un câmp de către o fiară sălbatecă. Fugind din calea fiarei, se ascunde într-o râpă, dar vede în fundul râpei un dragon deschizându-şi fălcile gata să-l înşface. Şi, nefericitul călător neîndrăznind să se caţere înapoi spre gura râpei de frică să nu fie sfâşiat de fiară, dar deasemeni neîndrăznind să coboare de frică să nu fie înghiţit de dragon, se agaţă de un păducel ce creştea într-o crăpătură a râpei. Mâinile îi obosesc din ce în ce, şi simte că nu peste multă vreme va trebui să cedeze distrugerii care îl aşteaptă jos ori sus, dar încă încearcă să se ţină agăţat. Apoi el vede doi şoareci, unul negru şi unul alb, mergând pe trunchiul păducelului şi rozându-l de jur împrejur. Astfel, călătorul înţelege că în curând păducelul se va frânge, iar el, inevitabil, va cădea pradă dragonului. Dar, încă agăţat de o ramură, vede câteva picături de miere pe frunze, se întinde către ele şi începe să le soarbă, indulcindu-şi astfel aşteptarea sfârşitului inevitabil.
Astfel şi eu mă agăţ de ramura vieţii ştiind că dragonul morţii mă aşteaptă gata să mă sfâşie; şi nu pot înţelege de ce trebuie să fiu pradă unei asemenea suferinţe. Încerc să sorb mierea care mai înainte mi-a dăruit plăcere, dar care acum nu îmi mai oferă nici un fel de dulceaţă, şi şoarecele alb al zilei şi cel negru al nopţii rod ramura de care sunt agăţat. Acum văd doar dragonul şi cei doi şoareci de care nu am scăpare, şi nu îmi pot întoarce privirea de la ei. Şi această nu este numai o poveste, ci un adevăr real şi fără rezolvare, pe care toţi îl putem înţelege.
“Confesiune”- Lev Tolstoi

Întâmplările ce vor urma aici descrise nu este neapărată nevoie să fie reale. Totuşi, unele s-au desfăşurat aievea, sau aproape, poate cu alţi eroi, sau poate cu eroii respectivi; altele nu s-au produs niciodată, dar s-ar fi putut petrece personajelor respective, în locurile respective, mult frecventate de ele, pe la sfârşitul anilor 1970, şi începutul anilor 1980. A face afirmaţia că asemănările cu evenimente şi personaje reale sunt absolut întâmplătoare, ar fi o aberaţie…

Tuturor celor care nu m-au uitat, lui Tolstoi, Camus şi Durkheim

Ca ovăzul sălbatec venim,
ca ovăzul sălbatec ne ducem,
şi nimeni nu va face inventarul
umilelor noastre comori
(Modest Morariu)

1.

Tipul apucă o lădiţă cu mere din potbagajul Daciei, apoi dispăru în scara blocului. După câteva minute se întoarse, şi se aplecă iarăşi sub capota ridicată. Apăru cu o altă lădiţă, stătu o clipă cu ea în braţe, gândindu-se, privind spre banca de cealaltă parte a aleii unde o pereche de tineri ieşiţi nu de mult din adolescenţă vorbeau, râdeau, şi din când în când se sărutau. Alese două mere mari, cele mai mari pe care le găsi printre celelalte, şi se îndrepta spre ei. Tinerii se opriră din râs, aşteptându-l cu o uşoară urmă de mirare în priviri. “Luaţi şi voi nişte mere. Aşa sunteţi de frumoşi, ca astea de aici.”

Cei doi luară fructele mulţumind şi începând din nou să râdă, urmărindu-l cu privirea pe bărbatul care închise portbagajul şi se făcu nevăzut după uşa de la intrarea blocului. După ce mâncară merele, aruncară cotoarele peste gardul şcolii de care era rezemată banca, mai stătura câteva minute, apoi plecară fără nici un ţel mânaţi de blândeţea serii unui octombrie că o bucată de catifea.

Unul dintre cei doi eram eu, iar fata de lângă mine, Adriana, pe care o cunoscusem la un ceai dat de un prieten. Nu prea avusesem chef să mă duc, dar el insistase la telefon, aşa că până la urmă mi-am luat magnetofonul şi benzile şi am plecat. Toată seara fusesem cam pleoştit, o puştoaică blondă cu părul lung mi se aşezase în braţe având în minte naiba ştie ce, silindu-mă să fac apel la toată diplomaţia de care eram capabil considerând circumstanţele pentru a o convinge să-şi aleagă alt auditoriu pentru torentul de aiureli pe care îl debita, nu băusem decât două-trei pahare de Cinzano cu Pepsi, şi pur şi simplu nu mai aveam ce face. Stăteam cuminte într-un colţ privind şi încercând să mă agăţ de vreo idee care să mă scoată din starea aia de leşin blegos, când îşi făcu apariţia o pereche, el tuns, ras, frezat, deodorat, spreiat, dezinfectat, pasteurizat, ea îmbrăcată de la Fondul Plastic, şi cu cei mai frumoşi ochi verzi pe care i-am văzut în viaţa mea. Am făcut la repezeală inventarul hainelor ce le aveam pe mine şi am constatat cu oarece grad de pesimism, că, cu cele cinci petece de pe blugi, în adidaşi, tricou cu “Led Zeppelin”, şi părul lung pînă pe umeri, eram cam departe de ceea ce, în general, poartă denumirea de “băiat serios”.

Oricum însă, apatia mi-a trecut că prin farmec, şi dintr-o dată m-am simţit, vorba lui Dan, “mai frumos, mai bun, şi mai tandru”, rămânând deficitar doar la capitolul deşteptăciune, că nu-mi venea nimic în minte cum naiba să-mi fac “prezentă prezenţa” (perla lui Neluţu) pe lîngă vrăjitoarea cu ochii verzi. M-a pufnit râsul gândindu-mă că ar fi fost într-adevăr o chestie să mă duc la ea şi s-o întreb candid “domnişoară, nu ştiţi cât e ceasul?” Alternativele ar fi fost doar două: să aibă simţul umorului, sau să mă creadă idiot. Nu merită să risc, aşa că mi-am aprins o “Carpată” fără filtru urmărindu-l pe individul bun de material didactic la Facultatea de Farmacie, ce se tot fâţâia în jurul ei scoţându-mă din sărite. De unde mi-o fi venit în clipă următoare să mă duc la ea şi s-o invit la dans, rămâne una dintre întrebările la care nu s-a răspuns încă, şi totuşi niciodată luată în discuţie de către domnul ăla cu emisiunea de la televizor.

Mi-am revenit când am început să ne mişcăm, aducându-mi brusc aminte faptul verificat şi răsverificat că habar nu am să dansez; mi se pare o chestie inutilă, dacă vrei să asculţi muzică te duci la concert, dacă vrei să faci gimnastică te duci la sala de sport, de ce naiba trebuie să le amesteci? Culmea este că am făcut balet când eram mic, mi s-a prezis un viitor de aur; am crescut cu muzică în urechi, cânt binişor la chitară, nu cântecele de genul “Valenti-i-i-na, nu fugi, inima mea, e a ta”, pe scenă când am chitara în braţe totul este în regulă, dar dacă trebuie să fac doi paşi şi jumătate ascultând “Boney M”, am terminat-o.

Acest trist adevăr a fost imediat remarcat şi de domnişoara pe care o ţineam în braţe, am încercat să-i explic că e oarecum dificil să înveţi să dansezi ascultând în demenţă “Yes” şi “King Crimson”, dar că sunt dispus să încerc.

“Bine, hai că-ţi arat eu.”

“Nu, nu acum, nu cred că sunt în stare.”

“De ce?”

“Nu ştiu, hai să o lasam pe altădată, nu vrei să ne mai vedem, ce faci mâine seara, hai la film, la Patria joaca ‘Ultimul Vals’, e super.”

“L-am vazut…”

“Şi eu, dar ce dacă , merită vazut de zece ori.”

“Da, aşa e, la ce oră?”

“Păi…”

“La şase e bine?”

“Perfect, te astept la intrare, una dintre coloane.”

A două zi i-am văzut pe “The Band”, pe Eric Clapton şi pe toţi ceilalţi, iar la întoarcere i-am spus că o iubesc, într-un decor nespus de romantic: pe palierul etajului şase al blocului în care locuia, ea rezemată de cotul făcut de balustrada scării, eu un păs in faţă ei, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mai târziu am aflat că nu m-a crezut, aveadreptate, în douăzeci şi patru de ore îţi iei rufele curăţate de la “Nufărul”, declaraţiile de amor au nevoie de ceva mai multă vreme. Atunci n-a comentat însă, doar m-a sărutat pe obraz şi mi-a urat noapte bună.

După douăzeci de minute de stat în staţie aşteptând cu oarece speranţe totuşi , am făcut unele conexiuni între tramvaiul 30, direcţia ITB-ului, şi genetică – ştiinţă a viitorului, şi am decis să o iau pe jos, entuziasmat de perspectiva celor câteva staţii ce mi se întindeau în faţă. Pe pod la IOR, bineînţeles că un majestuos vagon silenţios V-3A imperator al transportului în comun, m-a depăşit într-o veselie, drept care că am ajuns la Dan cătrănit, gata să dau peste cap totul în calea mea, inclusiv paharele de vodkă ce mi s-au oferite prompt de către audienţă. Fumul Carpatelor de Tg. Jiu şi-a adus şi el aportul (orice-ar zice doctorii) în găsirea unui climat de linişte şi pace, rezultatul fiind că pe la jumătatea sticlei eram în stare să pot purta o discuţie în condiţii normale, de om civilizat. De declarat o oră internaţională a destăinuirilor nu aveam chef, “Rapidul” e întotdeauna un subiect fierbinte iar eu aveam nevoie mai mult să vorbesc decât să gândesc. Fotbalul este un subiect excelent în această direcţie, Dan nu este microbist, dar Lucian da, şi lui Neluţu îi place să-l tachineze pe chestia asta, am dezvirginat şi a două sticlă ajungând, pentru a câtă oară la concluzia că ruşii fac, fără nici un dubiu, cea mai bună vodkă din lume, cele câteva chitări împrăştiate prin casă au început să ne ademenească precum trupuri de femei, decidem că ne mai trebuie o sticlă plină, dezolantul decor oferit de prezenţa celor deja golite făcând notă discrepantă cu statutul nostru de tineri încrezători în viitorul luminos pe care ziarul Scânteia ni-l oferea zilnic, contra a douăzecişicinci de bani.

(va urma)

“Baroc Tarziu” – fragment

scris de Alexandru Dinu

Ca pe orice stradă, şi pe aceasta găseai figuri şi locuri care îi confereau o identitate, un loc anume în oraş. Anii treceau, figurile se mai schimbau, şi casele, şi grădinile, dar se schimbau parcă crescînd pe numele celor vechi, într-o prelungire fără sfîrşit. Înspre mijlocul anilor ’50, pe când Alice abia se mutase aici, unul dintre cele mai animate momente ale zilei era trecerea “voiajorului”. Nimeni nu ştia precis de ce i se spunea aşa, unii ziceau, fără să-şi aducă aminte de unde auziseră, că respectivul fusese comis-voiajor. Pedala, invariabil, într-un ritm de vals obosit, împingînd un fel de triciclu cu o mică benă de lemn în faţă, în care aduna haine vechi. Copiii făceau şir în urmă lui, strigînd şi ţopăind. Odată l-a văzut dîndu-se jos de pe şaua triciclului, şi aproape că nu i-a venit să creadă. În picioare, în apropierea altor oameni, era uriaş. Cu claia de par şi cu barbă, părea rotund şi viking. După o vreme triciclul a încetat să apară, şi nimeni nu a mai vorbit despre voiajor. A apărut însă “insectarul”. Printre puştani s-a răspîndit că fulgerul vestea că “nenea ăla cu pardesiu şi pălărie da bani pe gîngănii”. Într-adevăr, pe orice fel de vreme, omul purta un parpalac de o culoare greu de definit, ceva ce fusese între verde închis şi gris, şi o pălărie la fel. Apărea la intervale neregulate, nimeni n-avea habar ce e cu el, doar copii se îngrămădeau cu cutii pline de păianjeni şi vacile Domnului.

În capătul dinspre Moşilor, spre cîrciuma Odobeşti şi stradă Oltarului care se termină sub clopotniţa Bisericii Silvestru, în spatele unui gard de lemn că la ţară, se afla o curte lungă şi care pornea nu prea largă, îngustîndu-se încă din ce în ce. În fund, într-o casă pipernicită cu două odăi, dintre care una fusese transformată în bucătărie, lucuiau două surori matusalemice: tanti Miţi şi tanti Bebe. Una din preocupările lor era prepararea borşului, un leu sticla de un litru. Alice nu petrecea multă vreme pe lîngă aragaz, nu că i-ar fi fost lene, îi plăcea la nebunie să gătească, de se apuca, întotdeauna era admirată sincer, şi nu odată, invidiată. Era şi cam pofticioasă, îi plăceau mîncărurile pregătite meticulos, descoperind mereu ceva nou de adăugat, deşi preţuia la fel şi mesele simple, încropite din te miri ce, entuziasmîndu-se şi felicitîndu-se singură pentru reuşită de a oferi bunătăţuri adunate din aproape nimic. Se abţinuse, însă, de frica cîntarului, se apucă de făcut mîncare mai mult la ocazii. Vara, însă, nimic nu o putea opri de la o ciorbă de bălării, cu mămăligă rece şi ceapă verde, o durea drept în cot că miroase de la o poştă şi că îşi lasă cu nonşalanţă simţită trecerea prin casele pe unde avea ore de engleză. Borşul făcut de cele două surori era impecabil, acru şi limpede, de multe ori nu se putea abţine şi pînă acasă bea din sticlă.

Cu timpul, cele două surori începuseră să ţină mult la ea, se descuiaseră sertare, se deschiseseră albume de fotografii, se depănară amintiri. Alice le văzu pozînd mîndre pe cai cu gleznele ca fusul, în mijlocul Bărăganului şi în pampasurile Argentinei, le văzu pe Champs Elisee şi pe malurile Tamisei, la petreceri şi partide de vînătoare elegante tumultuase. Mai târziu, prin ’48, când, după cum cu umor spunea tanti Bebe folosind o expresie învăţată de la puştanii trimişi să cumpere borş, “pierduseră trenul”, după ce mai vînduseră lucrurile ce le putuseră salva din calea furtunii noii ordini politice, singurul lor mijloc de venituri fu borşul. În camera folosită ca sufragerie şi dormitor mirosea totdeauna a levănţică, iarnă a cotoare de mere arse pe uşa sobei, şi a gutui. Că şi cele două surori, pereţii se îngreunaseră şi ei de ani şi se strâmbaseră, aplecîndu-se parcă în faţă icoanelor cu rame late de metal înflorat, şi a candelei, ce vegheau tăcute. Din bucătărie însă, izul suav de lampă de gătit era absolut doboritor, pînă te refugiai în cealaltă camera sau ieşeai în curte, aproape că te lua cu ameţeală. Erau cîţiva pomi în curte, şi din cei trei vişini crescuţi chiar lîngă geam, surorile făceau dulceaţă cu care o serveau mai mereu, iar Alice, cu mari eforturi reuşea să-şi înfrîneze pronirea de a se repezi asupra farfurioarei delicate în care parcă vişinii înfloreau încă odată, invocînd motive dintre cele mai idioate, printre care şi acela că se temea să nu-şi strice poftă de mîncare. Printre extrem de rarele deplasări pe care le faceu cele două surori, una era de o regularitate rigidă, în care excepţiile erau excluse din vocabular – slujba de duminecă la biserica Silvestru. Cu chiu cu vai, cele două se tîrau de la un capăt la altul al străzii Oltarului, şi urcau cu vitejie cele cîteva trepte de la intrare. Apoi cumpărau de doi lei, opt lumînări puţin mai groase decît paiul de grîu. Fiecare, într-un ritual fix, aprindeau pentru morţi, pentru Maica Domnului şi pentru Domnul, pentru Sfîntul Gheorghe să le ajute să răpună monstrul cel rău şi viclean, şi tot aşa pînă la ultima luminare destinată vreunui sfînt a cărui zi se întîmpla să fie. Bucăţica de pâine uscată era înghiţită cu pioşenie, drumul spre Rai se netezea puţin cîte puţin în fiecare săptămînă.

Cînd tanti Miţi fu să moară (Alice gîndi că bătrînă trebuie să fi fost contemporană cu căderea Sarmisegetuzei) se întîmplă un lucru neaşteptat şi extraordinar. Un mesager ce frecventa grădiniţa de copii din colţul străzii îi aduse la cunoştinţă că prezenţa ei era dorită în camera cea mirosind a levănţică, şi că a fost răsplătit cu o linguriţă de dulceaţă pentru strădanie, de către bătrîne. Alice nu avea dulceaţă pentru puşti, dar îi dărui un ciorchine de struguri timpurii, galben că mierea şi mirosind a flori sălbatece de cîmp. Ajunsă la cele două surori, o găsi pe tanti Miţi întinsă în patul înalt, între aşternuturi şi feţe de pernă că neaua de Crăciun. Bătrînă o mîngîie şi-i vorbi cu cuvinte blînde spuse printre două şiruri subţire de lacrimi ce i se prelingeau în jos pe obraji. Ileana primi de la ea un inel, dar unul cum nu mai văzuse niciodată, din aur alb filigranat, adînc încleştînd o perlă cît un sîmbure de la vişinile de dulceaţă, şi înconjurată isoscel cu vîrful către deget, de trei diamante doar cu puţin mai mici, atît cît să se formeze o proporţie perfectă. Tanti Miţi muri senină, iar Alice nu pusese niciodată inelul pe deget, fără să aibă un motiv pentru asta, ci doar pentru că aşa s-a întîmplat.

La un moment dat satrada Venerei făcea un intrînd, un cerc nu prea mare, o glumă a arhitectului. Ileana stătea chiar în colţul intrării, şi un tei imens îi acoperea balconul şi geamul dormitorului. În dreapta casei începea o necuprinsă curte srăjuită de castani imenşi a unei case în faţă intrării căreia, demult, opriseră trăsuri cu blazoane aurite pe portiere, iar mai apoi, automobile englezeşti cu boturi lungi şi mers că aripa de liliac. Treptele intrării, urcînd în semicerc spre o terasă acoperită de sticlă prinsă în fier înflorat cu meşteşug, erau străjuite de un leu de piatră, sprijinind cu laba dreaptă un scut, poate un blazon de familie. Pe leu, copii îl categorisiseră zoologic drept căţel şi îl botezaseră că atare: Laika. Aceiaşi copii mai aveau plăcerea indescriptibilă de a călări cei doi sfincşi de piatră aflaţi în grădina, străjuind un mic bazin circular, cu arteziană în mijloc, şi marginile înflorate de flori încremenite în granit cenuşiu.

Îi cunoştea pe aproape toţi puştanii de pe stradă, dar pe doi dintre ei îi ştia bine, locuiau în rotond. Le dăruia mereu gumă de mestecat, fructe şi prăjituri, şi odată, un borcan cu şerbet de cacao. I-a privit îndelung, amuzată la culme, cum nemaiaşteptînd să ajungă acasă la vreunul dintre ei, se aşezară pe bordura trotuarului şi-şi înfipseră degetele în crema dulce. Mai târziu, i-a chemat şi i-a spălat pe mîini şi pe boticuri, apoi le-a turnat cîte un pahar mare cu Pepsi. Îi iubea mult, erau nebuni, puşi mereu pe şotii bineînţeles nevinovate, dar care mai scoteau uneori din sărite oamnenii din jur, şi ea atunci, le lua apărarea, avocat de suflet. Amîndoi mergeau la grădiniţa din colţul străzii, erau în grupa mare, la anul aveau să înceapă şcoala. În faţa grădiniţei se află un parc minuscul, în mijlocul căruia se înălţa un monument nu prea înalt, un soldat căzut la datorie şi ajuns în braţele Gloriei, şi mai jos, într-o teşitură a piedestalului, o urnă tot de metal. Copii găsiseră, bineînţeles, o explicaţie logică pentru tot, urna era “tronul lui Pazvante Chiorul”, iar soldatul, bărbatul directoarei de la grădiniţă, mort în război! O cunoştea din vedere pe respectiva directoare, nu-i plăcea, arăta ursuză şi rea, într-un veşnic halat-capot albastru, dintr-un material lucios, şi guleraş de dantelă albă. Astă iarnă, chiar înainte de Crăciun, îl intîlnise pe unul din puştani venind înecat de plîns, şi-l chemă în casă. Îi puse în faţă o ceaşcă de ciocolată şi o felie mare de cozonac cu stafide şi nucă, iar el îi destăinui că doamna directoare l-a tras de urechi rău de tot, pentru că o pupase pe obraz pe o fetiţă, Lia, din grupa mijlocie, de care lui îi plăcea foarte mult şi cu care vroia să se însoare. Puştanul a urmărit-o cu ochii mari şi guriţa căscată cum ea se prăpădeşte de rîs, iar la plecare s-a extaziat de globul că dintr-o poveste, vişiniu şi mare cît o portocală, pe care i l-a pus în palme, pentru pomul de iarnă. Ea îşi făcuse un brad o frumuseţe, i-l dăduse unul dintre părinţii copiilor cu care făcea engleză şi care avea un frate inginer silvic. Bradul era perfect, crengile parcă aşezate cu mîna, îi umpluse casă de miros de răşină pe care ea îl prindea cu nările fremătînde de cîte ori trecea pragul venind de afară.

Mirosul rece de iarnă, amestecat cu hornuri tăcute şi leneşe, o ţinea, în multe seri cu zăpadă strălucind în lumina celor cîteva becuri de pe stradă, purtîndu-şi paşii singură pe trotuare şi străzile aproape pustii – nici nu era fricoasă de altfel. Nu-i plăcea să aibă companie în astfel de momente, sau mai bine zis, se temea că celălalt, poate din neîndemînare, să-i strice plăcerea în vreun fel. În general, rar de treceau maşini pe aici, iarna şi mai puţine, iar orele troienite de zăpadă erau atît de departe de zgomotul oraşului ca şi întinderile albe de la Poli. Erau atunci seri fără “Sfîntul” şi “Calul Furry”, televizorul orcum nu-l aprindea prea des, seri cu o lumină moale deasupra fotoliului unde se îngropa acoperită de un pled uriaş, ascultînd jocul flăcărilor din sobă şi aromîndu-se cu ceaiul verde cu gust de necuprinsuri asiate. Atunci scotea telefonul din priză şi-l citea pe Minulescu. De ningea, se trăgea lîngă geam şi se lasă în întuneric privind cum veneau fulgii în luminile estompate ale felinarelor, negîndindu-se la nimic, şi surprinzîndu-se uneori zîmbind – de ce oare, Doamne? Singurătatea nu-i făcea rău, sau poate că se obişnuise aşa, şi nu-şi mai dădea seama că-i face rău. Michel i-a propus să se mute la el, dar fără s-o ceară de nevastă. Nici un bărbat n-a cerut-o de nevastă, le-o fi fost frică de frumuseţea ei? Sau poate frică unii de alţii, pentru că era rîvnită de atîţia? Bineînţeles că ar fi continuat să fie curtată cu insistenţă, şi mai devreme sau mai târziu poate că ar fi cedat – oare? Nu, aşa e mai bine, curtea făcută a acceptat-o sau nu, fără impulsuri tiranice, doar din capriciu, dac-a rănit vreodată pe cineva n-a fost intenţia ei să o facă – dar probabil că asta nu s-a întîmplat niciodată, ea a fost mereu dorită iară nu iubită. Şi atunci, oare nu a fost dreptul ei la capriciu? Dacă doar dorinţa a fost cea refuzată, atunci puţin îi păsa – dar cum să fie vreodată sigură că aşa s-a întîmplat şi nu altfel?

dacă e marţi…

după cum v-aţi prins, Alexandru Dinu şi-a cam încheiat seria de articole scrise pentru noi; dar asta nu înseamnă că noi n-o să-l mai citim pe Alexandru Dinu.

Pentru că el a mai scris.

Ştiţi? S-a-ntîmplat aşa. După ce-a comentat de vreo două ori pe marginea unui vechi articol despre Sfîntul Silvestru, l-am rugat să-mi scrie cîteva din amintirile sale. Atunci mi-a trimis o bucată de text, o bijuterie, o frumuseţe. Era un fragment – un fragment dintr-un roman pe care l-a început după ce-a părăsit ţara, în anii ’80. Zic că l-a început, pentru că l-a abandonat apoi; nu l-a mai continuat şi – oricît l-am ruga – nu-l mai continuă; pentru că sînt lucruri care trebuie făcute la vremea lor şi nu altcîndva…

N-a trecut mult şi-am descoperit că Alexandru Dinu mai scrisese şi altceva; o altă carte. Am citit-o cu sufletul la gură, descoperind Romanul care-i lipsise Bucureştiului anilor 70-80.

Ei, de-acum – marţea – vom publica acest roman.

Asta, de săptămîna viitoare; pentru că mîine veţi citi şi voi fragmentul acela de la care-a pornit totul; fragmentul din cartea neterminată, carte care se cheamă Baroc tîrziu.

Lectură plăcută.

Răspunsuri şi comentarii (IV)

scris de Alexandru Dinu

Super fotografia trimisă de Cătă. Am încercat să o pun alături de imaginea prezentă. Nu am înţeles prea bine în ce an a fost făcută, tramvaiul văd că întorcea chiar la fabrică.

Am localizat clădirile respective, în poza veche se vede şi Turnul de Paraşutism. De asemeni deşertul rămas pe locul întreprinderii Electroaparataj. În prima echipa de handbal masculin a clubului Recolta juca un profesor de sport de la Şcoala 21, Spătaru Dan. Clubul Recolta era de fapt o încrengătură a Stelei, administrat şi finanţat de ei.

Răspunsuri şi comentarii (III)

scris de Alexandru Dinu

Domnul Ştefan (nokia2010) (djl) a postat o fotografie cu blocul “Potcoava” si împrejurimile, ce mie mi s-a părut formidabilă. Imaginea arăta şi o fabrică de caramidă pe malul lacului IOR.  Când eu m-am mutat in Baltă acea fabrică de caramidă nu mai era, în apropiere rămăsesera doar cele despre care am vorbit.

Fotografia veche este luată dintr-un unghi inedit şi mi-a luat oarece vreme să îi găsesc echivalentul pe Google Maps. Din păcate blocurile marcate cu cifra 5 se văd doar daca focalizezi – în imaginea generală pe care am ales-o poziţia blocurilor respective este exactă, vis-a-vis de Patinoar, dar ele nu se vad din cauza unghiului. Din pacate dincolo de “Potcoava” nu se vede nimic precis, ar fi fost formidabil dacă da.

Mulţumiri domnului Ştefan, împreună cu regretul ca nu pot oferi amanuntele cerute.

Răspunsuri şi comentarii (II)

scris de Alexandru Dinu

Nu am spus nimic despre cealaltă jumătate a Căii Moşilor, de la Republicii către “Sf. Gheorghe”. Principalul motiv este simplu: era încă vremea când oamenii mergeau foarte mult pe jos. Drept care pentru a ieşi spre centru, noi nu luam niciodată un mijloc de transport în comun. Mai de grabă o luam pe jos pe străduţele înspre Baia Arcului (de când caut o fotografie…) şi ori traversam bulevardul spre zona “Sf. Gheorghe” – Lipscani – Piaţa Unirii, ori o luăm spre zona Universităţii, unde eu abia aşteptam să ajung din cauza Magazinului Copiilor. Pentru multă vreme, câtva ani, era acolo în vitrine un autobuz de jucărie făcut în China, foarte elaborat şi foarte scump, costa 60 de lei! Câştigătorul premiului întâi la concursul Cutezătorii, de care am vorbit, montase o celulă fotoelectrică în spaţiul destinat numărului de traseu, şi astfel excitat luminos, autobuzul se punea în mişcare. Foarte ingenioasă lucrarea, mai ales transmisia, bravo lui. Păcat de Magazinul Copiilor (într-o vreme îi zicea Romarta Copiilor), eu cred că meritau copii Bucureştiului să aibă un asemenea loc dedicat lor, ca şi magazinul Trei Ursuleţi (“Cafeneaua Liberală”) şi cinematograful Doina de alături transformat în cârciumă cu oarece ifose (“Terasa Doamnei”), că şi frizeria “Ciufulici”. Văd că Teatrul Ţăndărică mai rezistă.

Un cuvânt despre hotelul Modern şi strada Armand Calinescu. Am găsit un articol pe acest site despre strada respectivă şi doresc să spun câteva cuvinte. Dar mai întâi despre hotel.

Având noi la “turism” oarecum statutul de liceu experimental, pentru Bac ni s-a cerut să scriem o lucrare de diplomă în toată regulă, bineînţeles departe de nivelul facultăţii, dar după toate canoanele respective. Mi-a picat un subiect despre tendinţele arhitecturale ale camerei de hotel în industria hotelieră internaţională, şi ca exemplu în România hotelul nou construit “Modern”, unde făcusem practică vreun trimestru sau două. Prin amabilitatea absolut dezinteresată unui mare număr de personae, am ajuns din om în om la o doamnă ce fusese ori arhitectă, ori şefă grupului ce a proiectat hotelul. Doamna respectivă, extrem de cumsecade, a deschis un seif mare, a scos din el un vraf de dosare, şi mi le-a dat să conspectez. Era acolo totul, absolut totul despre construcţia hotelului, inclusiv calitatea betoanelor folosite, armăturile, structura de rezistenţă, în fine, o fişă completă din care am înţeles că acea construcţie a fost făcută la nişte standarde de rezistenţă formidabile. Ei bine, la cutremurul din 1977 au căzut plafoanele că nişte clătite, deşi pe dinafară nu s-a văzut chiar mare lucru (mi s-a povestit, căci la vremea când eu am venit din armată, hotelul era reparat parcă, şi era funcţional). Diferenţa între ce scria acolo în acea documentaţie şi ce s-a întâmplat era de neînchipuit, totdeauna m-am întrebat cum a fost posibilă producerea unei asemenea nenorociri?

Despre “Armand Calinescu”, nu mi se pare că s-a alterat prea mult decorul. Cu excepţia secţionării cvartalului de clădiri “1”, poate un colţ din “2”, se pare că restul nu a fost alterat, s-au unit doar câteva capete de stradă. Nici eu nu îmi aduc aminte de schimbări majore – mama avea o prietenă ce locuia de cealaltă parte a bisericii, pe Armenească, o vizitam adesea şi îmi făcusem mulţi prieteni de joacă în zonă, drept care mă familiarizasem cu porţiunea respectivă. Ataşez două hărţi pentru comparaţie. În harta veche, strada ce se vede secţionând “4” o fi existat cândva, eu nu mi-o amintesc.

Strada Armand Calinescu. Comparaţi cu situaţia actuală luată din Google Maps

Un alt motiv pentru care nu am amintiri puternice despre Calea Moşilor de dincolo de Republicii, este că în acea parte a străzii nu mă aventuram niciodată singur. Bulevardul reprezenta un fel de graniţă, şi apoi există o tendinţa naturală de a cutreiera zona unde locuiam, şi unde aveam deja mulţi prieteni. Deplasări cu tramvaiele pe ruta “1” şi “21” spre Piaţa “Sf. Gheorghe”erau accidentale, se întâmpla mai ales iarna, şi, aşa cum mi-a rămas mie în minte, mai totdeauna după-amiază târziu spre seară, când afară era deja întuneric. Îmi amintesc puţin despre Piaţa “Sf. Gheorghe”. Pentru oarece motiv tata, când avea nevoie de ceva pentru meşterit prin casă, mergea la cumpărături mai mult pe acolo. Erau multe magazinaşe, îmi aduc oarecum aminte de unul unde mai mereu intram pentru izolierband, dar nimic specific.

Situaţia era diferită peste drum, unde începea Lipscaniul. Acolo, imediat cum traversai, câţiva paşi mai în dreapta colţului vis-a-vis de magazinul Bucureşti, era un loc (că restaurant nu pot să-i zic şi altfel nu am nici o idee cum să-l numesc) unde se mânca kebab. Nu ca acum, cu garnitură de cartofi prăjiţi sau şaorma, ci tradiţional turceşte, cu pilaf. Dacă îmi aduc bine aminte era o singură ţepuşă într-un cuptor vertical de cărămizi, carnea se rumenea la căldura emanată de cărămizile respective încălzite de flacără, iară nu direct de la flacără. Nu am mâncat niciodată acolo, tata nici nu vroia să audă, pentru că bucătarul respectiv era unul înfiorător de gras, cred că avea pe la 150 de chile, cu sudoarea curgându-i şiroaie pe faţa, picurând în farfuriile în care “bărbierea” kebabul…

Săgeata arăta cam pe unde era "locul" unde se mânca kebab

În general secţiunea respectivă a Căii Moşilor arăta cu mult mai a “Bucureşti” decât cea dinspre Obor, clădirile erau mai înalte, multe blocuri cu 3-4 etaje construite prin anii 1920 – 1930, dar şi multe din casele cele vechi erau superbe, iar cele mai multe emanau unicitate.

O casă veche şi înnebunitor de frumoasă de pe Calea Moşilor la intersecţia cu Str. Părintele Staniloaie şi Str. Sfinţilor. Nu ştiu cum se numeşte biserica. Am făcut fotografia acum câţiva ani, cred că prin 2009

Am descoperit cu adevărat secţiunea respectivă abia mult mai târziu, după terminarea liceului, când multe case intraseră deja într-un stadiu avansat de degradare.

Şi încă una, chiar peste drum de cea din fotografia de mai sus, casă ce atunci când am făcut fotografia intrase deja într-un stadiu de degradare ce necesita o reparaţie urgentă, dar care presupun că va fi dărâmată făcându-se loc pentru unul din coşmarele arhitecturale ce răsar la tot pasul, că de, aşa cum spune şi afişul, "asta-i realitatea"...

O paranteză pentru a răspunde direct unui comentariu. Când ne-am mutat în “Baltă”, existau de fapt acolo două împărăţii: dincolo de linia tramvaiului “19” până la Dâmboviţa cea a grădinilor de zarzavat, iar apoi înspre Policolor şi de la linia tramvaiului înspre Uzina “23 August” cea a livezilor de pomi fructiferi, mai ales nuci şi cireşi. O livadă de cireşi uriaşă se întindea de la “Potcoavă” pe locul unde s-au construit toate acele blocuri cu patru etaje, complexul “Miniş”, Liceul Nr. 43, Şcoala Nr. 21, până înspre fosta linie ferată, în stânga livezii de nuci. Până să se construiască Liceul 43 şi blocurile cu 4 etaje din spatele lui, când am ajuns eu în “Baltă” încă era un câmp imens unde supravieţuiseră cireşii – ce aveau viaţă grea de cum începeau să fie cireşele cât bobul de mazăre. Deasemeni, între Piaţa Miniş şi Şcoala 21 rămăseseră printre blocuri mulţi cireşi, între aceştia vreo 15-20 îngrădiţi în spaţiul unui punct termic ce există şi acum. În recreaţie săream gardul şi furam cireşi, respectivul angajat a venit odată şi s-a plâns domnului Gubernu care ne-a luat la întâmplare pe 5-6 dintre cei pe care-i ştia că fac asemenea şotii şi în faţa individului respectiv ne-a altoit câte o palmă de mi-a fugit pământul de sub picioare. După ce individul de la punctul termic a plecat, surpriză: “Bă, mai aveţi cireşe? Daţi-mi şi mie.”

Am incercat să conturez cu roşu intintinderea aproximativă a livezilor (ori poate era doar una?) de cireşi din zona de dincolo de blocul "Potcoava" ce se vede in colţul din stânga sus. În spaţiul cuprins cu verde începeau livezile de nuci

Domnul Dudian la un moment dat cred că fost făcut director la Liceul de Italiană, şi mai apoi a primit o funcţie în Minister, parcă. Oricum, merita – de ce nu erau jumătate dintre cei din Ministerul Învăţământului de calitatea lui. Despre domnul Roibu nu ştiu multe, în schimb ştiu că într-un timp domnul Gubernu ajunsese director plin al şcolii. Domnul profesor Teodorici Leon, pe care l-am iubit extrem de mult, era maior de armată, ofiţer de şcoală veche. Nu ştiu dacă a fost sau nu rănit în război, dar ieşise din armată pe un caz de boală. Totuşi, pe vremea cât eu am fost elev la “21”, adică până în 1971, era în formă, dovedindu-se un foarte bun jucător de volei – de multe ori profesorii întindeau fileul şi făceau câteva partide în curtea şcolii unde se amenajase terenul de handbal. Mai apoi l-am văzut mergând în baston. Într-adevăr, locuia pe la cinematograful “Gloria”, am fost la el acasă de câteva ori. Soţia dânsului ne preda o clasă de “cunoştinţe sociale”, parcă aşa îi spunea, un fel de introducere foarte generală în sociologie, antropologie culturală şi economie politică, amalgamate la nivelul unor copii de 13-14 ani.

Livezile de cireşi dinspre Policolor, la sud de Bd. Theodor Pallady spre Căţelu şi Manolache erau nesfârşite. Pe vremuri era acolo şi o puşcărie a căror ruine se mai văd şi astăzi. Până acum câţiva ani, după terminarea autostradei, în drum spre mare încă mă uităm de fiecare dată la ruinele fostelor conace. Am încercat să le mai găsesc pe Google Maps, dar a fost imposibil. Îmi pare tare rău că nu am făcut câteva fotografii din maşină în anii pe când aceste ruine încă existau.

Am reuşit totuşi să identific ruinele unei foste întreprinderi unde pe vremea când lucrăm la ICS Bijuteria. Am fost trimis odată cu un camion plin de cartoane de ambalaj, să le vindem acolo pentru reciclare. Potrivit înţelepciunii lui nea Giosan, şoferul, jumătate din încărcătură am lăsat-o la un centru de colectare a hârtiei unde am luat bani buni, şi jumătate la întreprinderea respectivă, unde ni s-a eliberat un bon de plată pentru toată încărcătura!

În imagine se vede o gaură în pământ, unde se descărcau cartoanele ce apoi se malaxau şi se trimeteau printr-un sistem subteran către clădirea din stânga, unde se prelucrau

Întreprinderea era foarte mare, cu multe secţii, aşa cum se vede în imaginea generală de jos. Am ales să introduc în text imaginea deoarece mi se pare simptomatică pentru întreaga economie Românească ajutată de actualii prieteni după sistemul “de ce să-ţi faci singur un strung cu 100 de lei, când îl poţi cumpăra de la mine cu 500 de lei plătind cu banii pe care ţi-i împrumut cu dobândă tot eu”.

Cu paralele ce le făcusem din vânzarea cartoanelor ne-am oprit la “Zorile Roşii”, o cârciumă ascunsă în spatele Halei Traian, mai precis în spatele secţiunii cu tarabe de lângă hală, secţiune mult mai scurtă pe atunci. Cârciuma era o bombă ordinară exact pe placul meu, unde se mâncău nişte preparate la grătar făcute delicios, culmea, găsindu-se mai mereu şi organe, adică chestii ce nu le găseai în nici un caz la restaurante precum “Select”, “Mignon” sau cele de pe la Şosea-Herăstrău-Băneasa. Văd că şi acum există acolo un restaurant numit “Bucureştiul Insular”, dar nu este acelaşi, nici o confuzie.

Poziţia cârciumii este însemnată cu roşu, clădirea respectivă barând accesul către stradă "Doctor Mihail Georgescu"

Un alt subiect – ţiganii aceia blonzi despre care am amintit, au dispărut foarte repede din decor, în doi sau trei ani maximum. La fel de repede însă au năpădit alţii, ţigani că toţi ţiganii, care nu am idee pe unde erau aciuaţi, şi care nu aveau absolut nimic comun cu predecesorii lor. Cred că jafurile de care pomeniţi pot fi atribuite acestora din urmă, mai ales considerând indicele temporal menţionat. Pot spune cu certitudine însă că asemenea întâmplări nu făceau regulă pe groapa la betonieră, era liniştit locul, l-am cutreierat îndeajuns.

Încă un amănunt. Când ne-am mutat în noul apartament din “Baltă”, în blocul M16 de astăzi se amenajase un cămin pentru şantierişti. La darea în folosinţă a complexului “Alba” şi deci a cârciumii cu acelaşi nume, pentru primii ani au fost acolo situaţii că în “7 Păcate”, beţiile şi bătăile ţinându-se lanţ, mai ales între lipoveni şi ţigani, indivizi din ambele tabere scoţând cuţitul când nu te gândeai. Erau câţiva lipoveni bărboşi cu nasuri sau o ureche lipsă, purtând nişte bandaje murdare, iar câţiva ţigani au foşti trimişi în lumea drepţilor. Dar în general şantieriştii erau băieţi cumsecade, foarte tineri. În câteva rânduri am avut oarece necaz cu patinele cu rotile, mă ducem la ei şi îmi făceau reparaţia, sau dacă nu, spunându-mi unde şi la cine să mă duc pe şantier, bucuroşi că pot ajuta, niciodată necerându-mi plată.

De asemeni câteva cuvinte despre tramvaiul de pe linia 30. Când s-a construit bulevardul “Liviu Rebreanu” pe mijloc era rond de flori pe întreaga sa lungime, se plantaseră nişte trandafiri ce crescuseră extraordinar de frumos, şi pe care, greu de crezut dar adevărat, nu-i rupea nimeni după ce înfloreau, cu toate că aveau nişte corole immense ce miroseau de te ameţeau. Toată alcătuirea dădea un aer de frumuseţe şi, cum să spun, un fel de pace şi nobleţe, locului mai ales în serile frumoase de vară. Parcă prin 1969 s-au început lucrările la linia de tramvai distrugându-se acel continuu rond central. Oamenii au mai salvat din trandafiri luând din tufe şi plantându-le în jurul blocurilor. Linia a fost inaugurată în 1971 mi-aduc eu aminte, pentru că trebuie că eram în clasa a opta. Totuşi, în 1972 s-a celebrat un veac de la primul tramvai cu cai în Bucuresti, şi potrivit spectacolului organizat pentru deschiderea liniei, este posibil să fi fost totuşi în 1972, şi să greşesc eu. A fost un eveniment atât la nivel de municipiu, cât şi la nivel de economie naţională, iaugurandu-se darea în folosinţă a unui nou tip de vagon, V2A, ţin minte din reportajul TV, adică cel ce a devenit mai apoi comun pentru liniile de tramvai din Bucureşti. Celebrarea a fost cu fast, mulţi actori de pe la teatrele bucureştene vanind îmbrăcaţi în costume de epocă într-un tramvai cu cai, la capătul de la complexul “Alba” unde întorcea linia lui “30”. Televiziunea, autografe, flori, zâmbete şi leşinuri – mă rog, toate cele de circumstanţă. Apoi tramvaiul cu cai a plecat spre podul IOR, în timp ce dinspre oraş venea un vagon V2A, cele două făcând cruce pe pod unde s-au oprit pentru discursuri, destupat sticle de şampanie (pentru oficiali şi actori, nu pentru public, că ar fi trebuit producţia întreaga a unei podgorii să astâmperea setea strămoşească ce animă plebea…), felicitări, lume multă că mă gândeam că o să cedeze podul, şi iarăşi flori zâmbete şi leşinuri, carele de reportaj TV nemaiprididind de atâta treaba câtă aveau. Una peste alta a fost un spetacol pe cinste, bine organizat şi de succes. Chiar sunt curios, dacă cineva dintre cititori îşi aminteşte cu precizie anul inaugurării liniei “30”, fiţi atât de buni şi daţi un semn.

Cutreierând oraşul, la început m-a frapat faptul că zonele de forfotă zilnică se mutaseră, zone altădată pline de oameni acum erau pustii. Piaţa Palatului era pustie, Lipscaniul o ruină, dar apăruseră “mall”-urile – conform dicţionarului Webster: “a large building or series of connected buildings containing a variety of retail stores”, adică complex comercial, adevărat? – un fel de modă “high-life” ce îmi scapă, e acolo ceva ce nu înţeleg, se duc oamenii la “mall” să fie văzuţi sau aşa cum pe vremuri se duceau unii la teatru şi la concert. Deasemeni toate acele supermarket/hypermarket ce au acaparat cumpărătorii, în ele însele lucruri bune şi utile, şi care că peste tot în lume oferă mâncare multă, arătoasă, gustoasă, dar de o calitate execrabilă, drept care au început şi în România să fie din ce în ce mai comune boli ce altfel nu prea se găseau pe la noi. Şi MacDonald’s… o chestie de lux! O singură dată dacă aţi intra şi mânca la un MD în Los Angeles, nu vă mai trebuie hamburger toată viaţa!

De multe ori ieşind din Radio o luam în jos prin zonele acum goale de cumpărători şi trecători, spre Conservator şi Palat, uneori intrând să mănânc ceva la autoservirea colţ cu “Ştirbei Vodă” alteori urcând până la restaurantul “Mercur”, în pasajul Victoria, şi ocolind, înapoi în jos pre Piaţa Unirii de unde luăm metroul spre Baltă.

Absolut incredibil, dar am găsit această fotografie cu autoservirea din Piaţa Palatului, cred că este făcută la foarte puţină vreme după deschidere, că prin 1980 ajunsese cam de râs...

Gândul era să acopăr cât mai multe anticariate, consignaţii, şi librării. Consignaţia de la “Hanul cu Tei” era într-adevăr bine garnisită, de la covoare de Buhara la port-ţigarete de ambră şi tablouri de Ciucurencu. Era şi un mic anticariat pe Calea Victoriei chiar vis-a-vis de miliţia mare la intrarea în pasaj, unde totdeauna găseai cărţi ce prin alte părţi nu prea apăreau. Acolo am lăsat odată 1700 de lei pe două cărţi, eu aveam salariu în Radio 1500 de lei, rămânând apoi la mila lui taică-miu pentru ţigări şi tramvai. Că veni iarăşi vorba de Radio, de se întâmpla să ies înspre Amzei, opream să trag o bere la o mică cârciumă de pe Giviţei, unde întorcea tramvaiul “10”.

Capătul tramvaiului 10 pe Griviţei

Am găsit peisajul complet diferit, dar în poză se văd clădirile însemnate cu “A” şi “B” şi coloanele fostului WC public, ce bănuiesc că devenise esenţial în viaţa angajaţilor ITB de pe liinile de tramvai respective, abia aşteptând să ajungă la capăt… Locul avea un caracter foarte bine conturat, în serile târzii şi umede de toamnă te copleşea – noroc cu cârciuma aia nenorocită unde te puteai revigora cu o cinzeacă, doamne, ce faună mai era şi acolo, rău îmi pare că nu îmi amintesc cum îi zicea.

După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Am găsit o imagine veche din 1964.

Sala Dalles la apogeu

Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele “Dalles” să aibă greutatea necesară.

Întâmplător am dat peste o veche prietenă, Camelia, ce ajusese corepetitoarea la pian pentru corul de copii Radio, şi care se măritase cu un alt vechi prieten de pe vremea când eram RTVR, maestru de sunet în Studioul 3 sau 6, totdeauna le-am încurcat. M-au invitat la ei, şi coincidentă, stăteau pe lângă ce fusese Casa de Cultura a Sectorului 1, în spatele ASE-ului, gard în gard cu Liceul de Germană.

Clădirea fostei Case de Cultură a Sectorului 1. În capătul străzii este Liceul de Germană

Frumoasă dar oarecum comună în exterior, era superbă pe dinăuntru, cu camere mari şi o scară largă. Nu am idee dacă înainte de 1945 a fost locuită de o singură familie, s-ar putea să fie aşa, dar la modul cum este împărţită, parcă am oarece dubii. Am petrecut ceva vreme pe acolo zdrăngănind cu o trupă, mai ne duceam “în acţiune” să cântam în Bucureştii Noi, la amfiteatrul “Bălcescu” – foarte frumos, cred că unul dintre cele mai mari din ţară, şi ajuns într-un hal fără de hal – dar în general pierzând vremea pe acolo la o şuetă cu prietenii, cu o sticlă de vodkă, eternele ţigări “Carpaţi”, şi strunele chitării.

Teatrul de vară Bălcescu cum l-am găsit pe Google Maps, o ruină năpădită de junglă precum orăşele Maya

O dureroasă parte a sejururilor mele în România a fost tentativa de regăsire a vechilor prieteni. Pe mulţi, din Şcoala 21, din liceu, şi din cei cu care mă jucam în faţa blocului, nu i-am mai găsit în viaţă. Alţii, ajunşi în poziţii economice şi politice importante, ori au avut o atitudine la modul “hai să-ţi accord zece minute din preţiosul meu timp”, ori s-au comportat că şi când trebuiau să îndeplinească un fel de obligaţie neplăcută, ori pur şi simplu nu am reuşit să ajung la ei. Foarte puţini au rămas aceiaşi că pe vremuri. Am descoperit treptat că această atitudine de aroganţă şi desconsideraţie pentru omul de rând a ajuns un fel de numitor comun în România. Vorbind fără urmă de accent străin, îmbrăcat în veşnicii blugi şi în tricou, pe unde mă ducem (dar mai ales la bancă şi prin hotelurile pe unde am tras) apărând că oricare alt cetăţean ce evident nu grebla în bancnote, eram tratat cu o disconsideraţie deplină. Asta până când dintr-un motiv sau altul trebuia să produc un act de identitate şi scoteam paşaportul. Brusca schimbare de atitudine a respectivilor era amuzantă, dar şi dureroasă, foarte dureroasă.

Dar cea mai mare durere sufletească a fost să înţeleg treptat că românul a ajuns în propria-i ţară cam aşa cum se vede în poza de mai jos.

Nu ştiu cine este domnul AV, dar inspirat a fost luând această fotografie...

Şi asta atunci când cu o neintenţionată dar amăra ironie este întrebat:

Fotografie luată de mine din balconul unui bloc din Giuleşti.

Mulţumesc tuturor celor care cu răbdare şi înţelegere au urmărit şi au comentat aceste postări, şi lui hm pentru munca de editare.

Răspunsuri şi comentarii (I)

scris de Alexandru Dinu

În 1985 când am plecat din ţară, (totdeauna vreau să-i spun Patrie, pentru că e o diferenţa mare între cele două noţiuni, Ţara poate fi azi Ecuador, mâine Republica Malgaşă, poate pierde sau câştiga teritoriu, Patria însă rămâne una singură, nu o poţi schimba, nu este un Stat ci un spaţiu spiritual – dar mi-e frică să nu fiu acuzat de cuvinte mari), ca tuturor în situaţia mea mi s-a retras cetăţenia, apoi am primit o restricţie de întoarcere pentru cinci ani. Când m-am dus să-mi ridic paşaportul, mi s-a adus la cunoştinţă că de fapt restricţia era permanentă. De ce – încă aş vrea să aflu. Aşadar până la Revoluţie nici gând să vin acasă, iar după aceea am intrat într-o perioadă când pentru mulţi ani nici măcar nu am avut o duminecă liberă. La răscrucea dintre milenii trebuia însă să vin acasă, şi pentru suflet, şi cu treburi – apoi am revenit în fiecare an.

De fiecare dată, într-un fel sau altul, surpriza a fost mare. După cum bine ne amintim legile dialecticii marxiste de la orele de economie politică (legi netăgăduite de nimeni, niciodată), schimbările sunt nu numai iminente, dar şi necesare. Doar că aşteptând să revăd Bucureştiul eu mă gândeam la altfel de schimbări…

Aeroportul Otopeni a fost, desigur, prima surpriză. În liceu, printre altele, trebuia să învăţăm să facem transferuri de la aeroport la hotel. Hârţogăraie, plictiseală mare, dar şi interesant pentru contactul şi discuţiile cu străinii. Există pe acele vremuri o înţelegere culturală cu SUA, se numea “Ambasadorii prieteniei”, un schimb destul de intens de tineri mai ales de prin facultăţi dar şi (de la noi) brigăzi artistice de tot felul, ce se produceau cu o diversitate de programe de la dansuri populare la muzică simfonică. Cine o fi avut ideea şi a obţinut aprobarea Consiliului Culturii a făcut treabă bună. Erau permanent grupuri de studenţi americani ce veneau şi aveau un succes monstru pe scenele noastre şi la TV. Doar că, potrivit timpului, mulţi aveau buzunare pline cu marihuana, mai puţin alte alea, dar totuşi – şi au fost câteva cazuri serioase, odată a trebuit să spargem uşa WC-ului la Ministerul Turismului jos în agenţie, unde l-am găsit pe un individ întins pe jos, în stare de inconştientă de atâtea droguri câte băgase în el, s-a chemat salvarea, Secu, scandal, ambasadă SUA, daravelă mare.

Mai erau apoi grupuri din absolut toată lumea venite la Geriatrie, făcea Statul român sume uriaşe de pe urma lor. Am un prieten care pe atunci se afla în Australia, taică-său fiind consulul nostru general. Prietenul făcea pe şoferul consulatului, s-a dus să o ia pe doamna Aslan de la aeroport. Pe drum a rămas interzis când onorabila doamnă a scos din geantă o sticlă plată şi a început să tragă din trăscău. Dacă aţi remarcat vreodată, Australia a fost singurul continent unde Ceauşescu nu a pus piciorul, respectivul diplomat a refuzat să facă aranjamentele unei vizite, şi a plătit scump mai apoi pentru dezgustul ce-l nutrea pentru neasemuitul.

De asemeni, trebuia să-i distrăm pe respectivii subiecţi de transferuri, făceam cu ei tururi de oraş ce nu-i prea impresiona, cu permanentă excepţie a Casei Scânteii unde rămâneau cu ochii zgâiţi şi incepeau cu o sută de întrebări la care noi nu prea aveam răspuns – ştie cineva câte încăperi are clădirea şi că a costat construcţia? După atâţia ani refăceam deci oarecum vechiul traseu, şi, că veni vorba de Casa Scânteii, nu pot să nu mă gândesc la cenaclul regretatului Cezar Ivănescu, cenaclu ce se ţinea în redacţia de la “Luceafărul” unde tăia şi spânzura Dan Fruntelată, că avea orice în afară de frunte lată… Am fost introdus la cenaclul “Numele Poetului” de către un prieten, Dan Oprina, şi am găsit acolo un alt bun brieten, Valeriu Mircea Popa. Spre deosebire de “Flacăra” lui Paunescu, cenaclul lui Cezar era unul select, restrâns şi cu stricteţe profesional, adică se citea din producţie proprie, se făcea critică, analiză, teorie. Din când în când eu mai zdrăngăneam la chitară câteva acorduri, mai apăreau şi Mircea Florian şi Nicu Vladimir. Faza de neuitat s-a petrecut atunci când securistul cenaclului, un locotenent tânăr şi aparent cu bun simţ, i-a spus lui Cezar Ivănescu direct în faţă, fără reţineri “domnule Ivănescu, eu, sincer să fiu, nu înţeleg nimic din ce se discută aici la dumneavoastră, dar nu va faceţi griji, că în rapoarte oricum scriu că totul este în regulă, nu o să se lege nimeni de cenaclul asta”. Aşa a şi fost, cu toate că Cezar îl înjura tare, oriunde şi tot timpul pe Adrian Păunescu pe care nu îl putea înghiţi. Acum, şi eu tot sincer, în ce-l priveşte pe Păunescu am încercat să deosebesc între talent, adică un dar nepământean, şi bălăceală lui politică, adică o atitudine cu totul pământeană. Încetasem încă din liceu să mai fecventez cenaclul “Flacăra”, după ce la Sala Polivalentă, în seara de Înviere, am fost încuiaţi înăuntru şi un cordon de miliţieni cu câini s-a postat de-alungul ferestrelor şi uşilor. Majoritatea venisem cu gândul să stăm până către miezul nopţii şi apoi să plecăm, dar n-a fost aşa. Totuşi, cu încă câţiva prieteni am reuşit să sărim pe un geam de la WC-uri.

Revenind la transferuri de la Otopeni şi la transferaţi, Muzeul Satului era oarecum apreciat, atitudinea americanilor mai ales fiind reprezentativă potrivit următorului exemplu: după o plimbare prin muzeu, unul dintre tipi, pe la 70 de ani, înalt de doi metri, pantaloni scurţi, pălărie de cowboy, din pai, ochelari, etc., vine la noi şi ne informează că nevastă-să şi-a exprimat dorinţa de a avea una din case, ne-o arată, scoate carnetul de cecuri şi întreabă cât costă. A adurat mult, foarte mult (toată conversaţia a fost dusă de Măriuca, cea din blocul de pe Moşilor, ce vorbea engleză – ca şi franceză şi germană – mult mai bine decât ghidul şi securistul împreună) încercând să-l facem să înţeleagă că nu-i de vânzare, individul s-a enervat cumplit – cum adică, banii lui nu-s buni? Încă pe drum înapoi spre hotel nu renunţase, şi nevastă-să luase o mină ofensată foc uitandu-se la noi ca la nişte duşmani de moarte, fără să articuleze un cuvânt tot timpul. Aceştia erau genul de indivizi cărora, inclus în preţul turului de oraş, li se oferea o surpriză (aşa era anunţată): un Pepsi pe gratis la “Pescăruş”. Ne era şi ruşine, dar trebuia să apari degajat şi zâmbitor. Eram (şi noi ca şi ceilalţi lucrători în minister) puşi în tot felul de situaţii penibile, de exemplu odată la Ministerul Turismului, pe când se număra valuta într-un birou de la etajul unu, cineva a intrat în încăpere şi din cauza curentului format o mare parte din bancnote a zburat pe geam aterizând în stradă. Geamurile, de la tavan la carpetă, se deschideau prin basculare, de la nivelul podelei, cu jumătăţea de sus înspre încăpere şi cea de jos înspre stradă lăsând un spaţiu cam de 30 de cm. Angajaţii şi băieţii veseli ce asistau au ţâşnit afară, în drum s-au mobilizat toţi ceilalţi angajaţi întâlniţi în cale printre care şi noi ce eram patru, Măriuca, Goofy, Mircea (dacă îmi amintesc bine), şi eu, fugind pe trotuar şi căutând bancnotele, oprind circulaţia trecătorilor ce au fost percheziţionaţi de respectivii în costume gri şi cravată pe 32°C. Uimitor, banii s-au recuperat până la ultimul dolar, dar situaţia în stradă a fost de un penibil de nedescris. Cred că am mai spus-o, era un mod de viaţă ce nu am putut accepta, trebuia să fii născut fără coloană vertebrală, să stai tot timpul aplecat pentru un pachet de ţigări şi un pix. De fapt, adevărul este că se făceau bani serioşi – şi aţi auzit vreodată de vreun recepţioner sau director de hotel, sau oricine din Ministerul Turismului băgat la ilicit? Serviciu contra serviciu…

Incidentul cu banii s-a produs pe această latură a clădirii, la etajul unu, chiar sub coloane, dar nu îmi amintesc a câtă coloană era încăperea, cred că a doua sau a treia de la stânga.

Deci ajunsesem să cunosc Otopeniul că pe buzunarele mele. Cine a fost pe aeroport prin anii 1970 ştie că arăta foarte cochet, curat, aranjat, strălucea de curăţenie. E drept că foarte mic pentru un aeroport internaţional – în alte ţări am fost pe aeropoarte regionale de 2-3 ori mai mari decât Otopeniul – dar totuşi o realizare importantă a gândirii inginereşti româneşti într-un domeniu foarte pretenţios în care noi nu aveam experienţă. Când eram mic tata mă ducea pe “Băneasa” să vedem concursurile de aeromodelism, mai încolo înspre Otopeni era câmp. La Băneasa era şi un restaurant ce avea mesele afară, ţin minte că o sticlă de Coca-Cola costă 10 lei – era enorm pentru acea vreme, mama îmi povestea că făcea piaţa la Obor cu 10 lei. Era preţul de aeroport, bineînţeles, dar şi la restaurant trebuie să fi fost 7-8 lei, cred. D-aia tata îmi luă citro şi limonadă…

Am făcut acest colaj luând pozele vechi dintr-un film din 1967-1968 (am uitat cum se cheamă, o poveste de amor) şi cele noi de pe Google Maps. Sus, intersecţia ce la stânga duce către cârciuma "Cocoşatul", jos se vede Aeroportul Băneasa, şi clădirea care acum nu mai este, ce era cred staţia meteo, drumul ce face la dreapta spre aeroport se vede puţin ascuns în imaginea nouă, din cauza lucrărilor rutiere.

Când s-a deschis noul aeroport, accesul publicului pentru vizitare a fost garantat câtăva vreme, ne-am dus şi noi, parcă era un aer de confort occidental, totul foarte civilizat, cum să explic, mai mult că în filmele vestice de prin anii 1950 şi începutul anilor 1960, când în avion se călătorea la costum şi cravată.

Încă din aer m-a frapat lipsa avioanelor. Era pustiu, totul învăluit într-un fel de deprimare bacoviană. Parcă erau părăsite pistele, aşa arătau. Într-o parte câteva avioane vechi, cu părţi lipsă, le dărâma timpul. Apoi, înăuntru, mizeria, mucuri de ţigări aruncate pe jos peste tot, hârtii mototolite, ambalaje, sticle de plastic, dezordine. Să fiu drept totuşi, am simţit un fel de binecuvântare când, după pauza din avion, mi-am aprins o ţigare, deşi afişe cu “fumatul interzis” erau arborate prin tot locul.

Atunci în 2000, după două săptămâni părăsind România, la recomandarea unei prietene vechi ce fusese stewardesă dar cu timpul (şi din nefericire cu vărsta) plus studiile respective ajunsese într-o poziţie de conducere, am luat un Airbus proaspăt achiziţionat de Tarom. Românii că românii – fetele de la bord m-au lăsat să fumez în coada avionului, cu ele, la o şuetă. Dar să revin. În general pe aeorpoartele internaţionale remarci imediat care sunt românii. Nu înţeleg cum de reuşesc, dar îşi iau cu ei în avion un camion de bagaje (exact că în personalul de Gălbinaşi sau în autobuzul RATA, pe vremea lui nea Marin), se comportă de parcă ar fi trăit toată viaţa în codru (că de, e frate cu românu…), se împing, folosesc expresii vulgare în gura mare că româna nu este o limba internaţională şi nu-i înţelege nimeni, dar mai ales imediat ce se anunţă accesul în avion se bulucesc cu toţii la în faţa uşii de acces blocând totul, chit că numerele fotoliilor se anunţă. Dar ei, mândri şi de neclintit că în poezia aia cu “suntem aici de două mii de ani”, se transforma într-un fel de monumente ale naturii ce aduc aminte de Babele Bucegilor, şi odată devenind stânci de cremene nu-i mai mişti nici cu serviciul de securitate al aeroportului, darămite cu rugăminţile personalului de serviciu. În fine, când se văd întraţi în avion, ignoră cele mai elementare norme de bun simţ, îşi cară multele genţi şi pungi de plastic peste capetele celorlalţi pasageri emiţând când şi când câte un “schiuz mi no problem” (a se citi cum am scris) neinteligibil căutându-şi locurile – care de altfel sunt numerotate într-un mod foarte uşor de urmat – bulucindu-se pe culoar când în sus şi când în jos contra curentului de pasageri.

Odată aşezaţi începe circul cu telefonul mobil (doar românii şi mexicanii au mania asta). Experienţă directă: lângă mine, la fereastră, un individ ce arăta (sunt convins, pariez pe orice că era) a fotbalist, poate că un nume ultra mare şi cunoscut, că prea era plin de el. Se anunţă că plecăm şi ni se adresează rugămintea de rutină de a opri funcţionarea tuturor aparatelor electronice personale. Individul, nimic, el avea treaba cu SMS-urile ce nu avusese timp să le transmită/primească pe aeroport. Stewardesa vine şi îl roagă personal să închidă telefonul. El, gesticulând şi plonjând în atotputernică romgleză devenită limba oficială în România: “no problem, no uări”. Femeia insistă, el o tine pe “no uări”. Scena ţine câteva minute bune, ceilalţi pasageri cer să fie informat căpitanul şi evacuat tipul, femeia cu o stăpânire de sine impecabilă deşi nemaizâmbind de mult, îl informează pe idiot că va face aşa cum cer ceilalţi pasageri, fotbalistul nostru într-un final termină de citit ultimul mesaj, închide, “I sei iu no uãri stupid, no problem, sii?” (adică în traducere deşi nu sunt sigur cu privire la insultă “I told you not to worry stupidly, there was no problem, see?) Să nu credeţi că jignesc pe nimeni, îmi cer cu umilinţă iertare dacă cineva s-a simţit jignit. Dar ăştia suntem, ce să-i faci? Nemaivorbind de faptul că românii sunt printre puţinii care se îmbată în avion, beau absolut tot ce li se oferă pe gratis, şi încă cer şi cer până la exasperare. Poate că sunt, dar eu nu am văzut încă basarabeni beţi în avion, nici ruşi, nici ucrainieni.

În fine, să mă reîntorc la Otopeni. Altă întâmplare. În iarna lui 2000, la plecare, după ce am aşteptat cam 5 ore pe aroport, ni s-a adus la cunoştinţă că din cauza ceţii avionul nu poate decola, toate zborurile erau anulate în ziua respectivă. Toată lumea din toată lumea (!) a înţeles, cu excepţia unui român evident plecat din ţară de mulţi ani, care a început să urle că pe el nu-l interesează, el e om de afaceri, a plătit avionul drept care Taromul are responsabilitatea să rezolve situaţia. Răspunsul angajatului român a fost cât se poate de logic “dacă Dumnezeu a vrut să fie ceaţă, ce vreţi să fac eu, un muritor?” A urmat un circ monstru, traduceam în franceză unor turişti din Belgia ce se amuzau copios pe seama acelui individ fără simţul ridicolului şi alte simţuri ce ţineau de cei şapte ani de-acasă. Dar cam aşa sunt românii, au ceva în gene, le place să afle lumea că ei sunt importanţi, că nimeni nu mai este că ei. Încercând o parafrază la Norman Mailer (în “Cei goi şi cei morţi”), “au impresia că le miroase găozul a îngheţată de vanilie”. Exact atitudinea ce am găsit-o peste tot “În Bucureştiul iubit”, şi în mai toată ţară pe unde am fost. Nu mă puneţi la zid, încă odată o spun, nu am avut nici o intenţie maliţioasă scriind rândurile de mai sus.

La aeroport m-a aşteptat un prieten de când lumea, am urcat în maşină şi am luat-o către Balta Albă. Primul meu drum prin Bucureşti după mai bine de 14 ani. Era în preajma Crăciunului. Mizeria iernii Bucureştene, aşa cum o ştiam, nimic nou sub soare.

Ce era totuşi nou pe stradă, erau şoferii. Cu riscul de a mânia pe mulţi am să spun câteva vorbe, doar câteva. Din 2002 până în 2010 am venit în România în fiecare an pentru diferite perioade de vreme, uneori chiar şi de două ori pe an. Nu am sesizat nici o schimbare în atitudinea bucureşteanului la volan, ba chiar lucrurile mi s-au arătat din rău în mai rău. Cred că nu se vede caracterul unui om mai bine decât atunci când conduce. Megalomania ori mania persecuţiei, nimicnicia, ostentaţia, superficialitatea, mitocănia ori bunele maniere, totul apare atât de clar încât orice alt studiu sociopsihologic mi se pare de prisos. Cred că fraza citată mai sus din Mailer este de asemeni întruchiparea perfectă a ce cred şoferii bucureşteni despre ei în raport cu ceilalţi şoferi de pe planetă. Ce putem face dacă Bucureştiul vechi a crescut pe un schelet de străzi înguste, întortocheate şi frumoase? Asta e oraşul. Depinde de caracterul omului cum conduce pe astfel de străzi, cum parchează, şi cât îi respectă pe ceilalţi. Dar chiar pe străzile largi din cartierele costruite în perioada comunistă situaţia este identică pentru că atitudinea este identică. Aceşti indivizi nu pot înţelege, nu-i duce mintea să înţeleagă că nerespectând regulile de circulaţie şi o anumită curtoazie de volan îşi fac singuri viaţa grea. Da, traficul este îngreunat de reguli tâmpite (ca cea cu cercul imaginar inexistentă în SUA, şi ce bine este!) şi de agenţi de circulaţie idioţi (ca şi pe vremuri), dar cel puţin de s-ar încearcă atenuarea minusurilor prin intelect şi comportament. Este adevărat că şi calitatea drumurilor… În fine, nu mai comentez.

Nu am să-mi expun impresiile cronologic, nici nu are rost, şi nici nu aş putea. Câte pagini ar trebui să umblu vorbind despre oameni pe care-i ştiam din copilărie, oameni care au muncit din greu şi cinstit toată viaţa şi care se ţineau după mine pe aleea blocului cerându-mi un leu pentru că nu aveau cu ce să-şi cumpere pâine, sau despre colegi de cercetare de pe la institutele din Bucureşti (cei care fac adevăratul nume al României pentru că peste cincizeci de ani articolele lor or să mai fie citite în lume, dar nimănui nu o să-i mai pese de numele nu ştiu cărui fost bişniţar ajuns om de afaceri) ai al căror salarii sunt aproape simbolice. Nici despre ce am crezut eu că o să fie democraţie în România, nici despre ideea de libertate – şi ce am găsit.

Impresia generală despre oraş a fost şi a rămas cea a unui nesfârşit talcioc, bazar, înecat în mizerie. Dughenele improvizate (am înţeles că un primar le-a lichidat, eu zic că doar oarecum) au îndepărtat cu mulţi ani lumina Bucurestiul de statutul unui oraş civilizat. Poate să fiu eu subiectiv, dar pe la finele anilor 1970 începuse oraşul să apară nu că un târg amărât din întinsurile Anatoliei, ci ca un oraş modern. Culmea, sistematizarea făcută de Ceauşescu de la Casa Poporului până aproape de Mihai Bravu (rău îmi pare că nu a dărâmat Calea Dudeşti, este în continuare necesară o asfel de acţiune, nu îmi aduc aminte de nici o clădire măcar, care să nu justifice demolarea) a devenit un standard pentru orice imagine a Bucureştiului modern, vezi imaginea respectivă luată din avion mai ales, pe unde nu te aştepţi. Economiştii şi inginerii de dinainte de 1945 proiectând bulevardele Bucurestiului, dar şi cei din perioada comunistă gândeau la scară mare în pas cu restul lumii (am zis două vorbe despre pregătirea lor profesională), pe ansamblu întâi, apoi individualizând potrivit particularităţilor proiectelor – şi bineînţeles încercând să satisfacă sarcinile trasate de partid că altfel nu mai apucau să tragă două linii pe planşetă. Acum se plantează câte o clădire ca o creatură de coşmar pe unde se apucă, ansamblul fiind ignorat total.

Sunt eu împotriva dughenelor de bazar, dar totuşi conştient că după Revoluţie finanţele individului comun s-au redus la încropirea unei astfel de dughene, bieţii oameni făcând ce au putut, nevoiţi să adopte vechiul concept “dacă nu curge, pică” cu reverberaţii de bişniţăreală, ca pe vremuri pe strada Covaci. Desigur, circumstanţele istorice ce ne-au format astfel sunt mai mult decât atenuante, nimic de zis. Pe vremea când Liga Hanseatică înflorea, Mircea cel Bătrân trebuia să se bată la Rovine, iar pe când Compania Indiilor de Est făcea parale, Mihai Viteazul murea asasinat. Vestul Europei învăţa cum se fac banii, iar românii cum se moare pentru o bucată de pământ numită Patrie. Aşa că am rămas cu influenţa iudeo-greco-turcă de “un prăvălior mic, mă, un dughean acolo, un gheşheft ceva, da’ să fie”. Ce nu este acoperit de aceste circumstanţe este însă conceptul de pasager, de expedient, de “fac parale repede să le arăt eu lor ce deştept sunt”, acea lipsă de strădanie de a creşte odată cu afacerea respectivă, de a luptă până la ultima suflare. Poate că totuşi noi ne-am moştenit mentalitatea mai mult de la avari şi cumani decât de la latini… Pe de altă parte, şi legile sunt făcute parcă împotriva afacerilor mici şi mijlocii, în loc să ajute, pun piedici cu nemiluita. Oare de ce guvernanţii Români nu învaţă şi lucruri bune de la alţii, că de exemplu efortul uriaş şi permanent ce se face în SUA pentru încurajarea şi susţinerea afacerilor mici şi mijlocii, adică baza acelei clase de mijloc ce este un fel de barometru al bunăstării generale.

De altfel aceiaşi imagine am găsit-o peste tot, la munte şi la mare, la marginea drumurilor, prin sate.

Prin preajma plecării mele, deja multe porţiuni ale oraşului erau semi-demolate, sau intraseră în demolare, pe alocuri erau spaţii complet goale de fostele clădiri, aşa că revenind după atâta vreme uneori mi-a fost greu, pe alocuri chiar imposibil să mă orientez. Îmi aduc aminte odată, prin liceu, eram pe Aleea Burdujeni, în Baltă, cu câţiva prieteni, ne îndreptam către parcul Titan unde seara acaparăm câte o bancă. Opreşte o maşină cu număr străin, coboară un individ mai în vârstă, şi în engleză ne cere lămuriri cu privire la o adresă. Sfârşim prin a-l lămuri, şi în final ne spune că doar în două oraşe din lume a reuşit să se piardă; în Bucureşti şi în Tokio. Aşa şi eu. Totuşi, pe străzile vechi şi dragi mie, puţin se schimbase. Odată, ieşind de la ambasadă, am luat-o în jos pe Batiştei, cu gând să ies înspre Grădina Icoanei. După doar câţiva paşi, dau peste Biserica Batiştei, de mi s-a tăiat răsuflarea de emoţie. Eram foarte mic, nu cred că eram la şcoală, când în timpul unei furtuni teribile dudul ce se vede în colţul grădinii bisericii a fost trăznit. Treceam adeseori pe acolo, era în drumul nostru spre centru şi înapoi (bineînţeles pe jos, ce însemnau câteva străzi şi ocolişuri) şi îmi amintesc bine acel dud, era uriaş, absolut uriaş, de altfel încă se vede bine cât de gros este trunchiul, ar putea fi cel mai bătrân arbore din Bucureşti. Ramurile ce se văd în fotografie sunt crescute mai apoi doar dintr-o porţiune a trunchiului ce a rămas. Ai mei m-au luat de mână şi ne-am dus să vedem grozăvia, se dusese vestea întâmplării. Stradă era barată de-a curmezişul, nu se vedea de cealaltă parte din cauza coroanei căzute, va daţi seama cât era de mare. Stăteau oamenii, se uitau şi se închinau. Maşini parcate nu erau pe vremea aia, de fapt abia dacă treceau câteva maşini toată ziua, aşa că din punctul asta de vedere n-au fost problemă. Poate se îndura al de sus şi mai ţine pomul asta în viaţă încă vreo 500 de ani. Dacă aveţi ocazia, duceţi-vă şi-l vedeţi într-o seară târzie de Septembrie, emană un fel de taină, că un înţelept bătrân.

Dudul trăznit, în colţul curţii bisericii Batiştei.

Nu aveam nici o intenţie precisă în plimbarea mea, aşa că abia după ce am ajuns în dreptul Bisericii Anglicane de la Icoanei mi-am adus aminte tot despre un dud pe care încerc să-l localizez pe Google Maps şi nu reuşesc, poate că l-or fi tăiat – făcea o mizerie groaznică pe trotuar. Dacă pomul a fost tăiat, s-a făcut o mare prostie, pentru că respectivul producea cele mai mari dude pe care le-am văzut în viaţa mea, erau negre, aproape cât o căpşună, nu exagerez. Parcă era şi un coteţ de găini, sau ceva în genul asta, mă căţăram pe gardul de plasă să ajung la crengi – când eram prin liceu pomul crescuse şi el, unele crengi se lăsaseră spre trotuar şi puteai să ajungi la fructele extraordinar de dulci şi zemoase. Copil fiind m-am căţărat prin mulţi duzi mai ales la ţară, în satul lui taică-miu, în Bărăgan sunt preţuiţi pentru umbra lor mare şi deasă mai ales pe câmp unde-i vezi ici-colo crescuţi impunător, se adună oamenii sub ei să se ferească de arşiţă zilei, la prânz, când îmbucă câte ceva, şi pe la începutul anilor 1960 tot omul plantase în curte câţiva pentru că se dăduse o directivă cu creşterea viermilor de mătase, dar nu am mai întâlnit unul asemănător celui de la Anglicană. Cred că era unic în România, ce varietate o fi fost, adus de unde – cine poate şti.

Cred că pe aici era dudul respectiv, în tot cazul nu cred că era în curtea Ambasadei Poloniei. De mai apuc să ajung în România, neapărat trebuie să mă duc să verific.

Pentru oarece motive, niciodată nu am fost atras prea mult nici de Grădina Icoanei, şi mai ales de Parcul Ioanid. Cred că prea erau în drumul tuturor, deşi niciodată aglomerate. Sau poate că era fauna de acolo, mulţi copii de “mahări”, imediat după ce m-am întors de la Rafinăria Vega, întâmplător şi pentru o periodă foarte scurtă de timp, am cunoscut o gaşcă în Ioanid, nu m-a atras. Eram pe lungimi de undă diferite, eu preferam conversaţia beţivilor de la “Apolodor” sau “Lăutarul chior”, care chiar aveau personalitate!

O neplăcută surpriză a fost să descopăr pe propria-mi piele că vorbind doar româneşte, că de exemplu la mare cerând îngheţată iară nu “gelata”, sau cerând la micul dejun ouă cu slănină iară nu “bacon”, parcă cuvântul “slănină” ar fi de ruşine, se uitau oamenii (mai ales cei sub 30 de ani) la mine cu milă şi dezgust. Odată, la restaurantul încropit în curtea spitalului de oftamologie din Piaţa Alexandru Lahovari (fostă “Cosmonauţilor, unde întorcea maşina “40”) din poza de mai jos, chelnerul a făcut o faţă că şi cum l-aş fi înjurat de mamă când i-am cerut o ţuică sau o şliboviţă, şi, de parcă ar fi înghiţit o coadă de mătură, m-a înştiinţat abia şoptit aplecându-se vag către urechea mea stângă, că “noi nu servim aşa ceva”.

Cârciuma din Piaţa “Lahovari” construită chiar în fosta staţie a capătului de linie pentru autobuzul “40”

Să intri într-o cârciumă în România şi să nu poţi să bei o ţuică! Mi se pare strigător la cer. În schimb se bea “Jack Daniels”, care este o licoare cu mult inferioară ţuicii din toate punctele de vedere, dar snobismul… Dacă vreţi să beţi un whisky adevărat american, atunci alegeţi un Kentucky straight burbon, ca “Maker’s Mark” sau “Bulleit” de exemplu, nu Tennessee whisky (mare diferenţa între cele două, chiar dacă cuvântul “whisky” oricum apare pe etichetă la ambele). Dar, de, dacă bem ţuică nu ne simţim importanţi… Nu ca şi înainte de 1989 nu era cam la fel în unele cercuri, dar cel puţin se preferă Scotch.

M-a frapat apoi acea regulă generală de a folosi la TV, în publicaţii, şi în general oriunde, limba romgleză brodată pe vulgaritate, prost gust şi ignoranţă. Oamenii nu mai ştiu nici româneşte, şi nici engleza nu au învăţat-o. Dar efectiv mai tinerii de azi nu mai ştiu româneşte, vocabularul lor conţine mai puţin decât încărcătură de baza a unei limbi. Dispariţia obişnuinţei de a citi şi-a spus cuvântul. Una din marele mele pasiuni a fost Originea şi Răspândirea Indo-Europenilor. Nu îmi mai amintesc exact statisticile de la cursurile de lingvistică istorică şi comparată, dar cu aproximaţie şi atât cât îmi mai aduc aminte, parcă pentru a putea comunica oarecum inteligibil într-o limba trebuie să ştii cam 800 de cuvinte, iar pentru a putea comunica inteligent cam 10000 de cuvinte – şi eu, ca şi mulţi alţii, l-am înjurat pe Popescu-Dumnezeu, dar când am citit “Pumnul şi Palma” m-a lăsat mască nu mai de felul cum îl pupa în fund pe Ceauşescu, ci şi pentru faptul că respectivul cred că avea un vocabular uluitor, cu mult peste 50000 de cuvinte, cartea fiind un exemplu de cum ar trebui să fie folosite neologismele. Mă întreb cam care era volumul vocabularului lui Nichita Stănescu, deşi poezia bună nu înseamnă cuvinte multe… În mod normal la sfârşitul clasei a opta un copil trebuie să ştie cam 3000 de cuvinte. Eu mă îndoiesc că majoritatea absolvenţilor de liceu, a ziariştilor, a prezentatorilor TV, şi mai grav, a multor figure politice din România ştiu cele 800 de cuvinte de bază. Adoptarea şi folosirea de neologisme este o necesitate lingvistică (că şi prezervarea limbii), dar dacă sunt deja cuvinte româneşti care exprimă perfect ce ai de zis, de ce s-o stâlcim? Ca în bancul ăla cu tipul din SUA ce-i scrie maică-şi în România “eu o duc grozav, chiar acum când îţi scriu stau pe porci (‘porch’) şi mănânc paie (‘pie’)”. Sărmanul Alecsandri…

(va urma)

Anii 1978 – 1985. De pe străzi, în întreprinderi; dacă vă interesează (II)

scris de Alexandru Dinu

… Mi-am pierdut răbdarea şi pe 1 Martie 1980 m-am dus şi am depus cerea de plecare definitivă din ţară.

Reacţia lui Sile Dinicu îmbrăţişându-mă: “Aşa, mă, tată, foarte bine, da-i în p…. mă-sii, du-te şi fă-ţi o viaţă, acum cât eşti tânăr”. Am fost dat afară urgent din Radio, şi pe 3 Mai mă aflam în lagăr de muncă la Rafinăria Vega, Ploieşti. La circa de miliţie Vitan m-am dus devreme, pe la 6 dimineaţa am fost acolo, o ninsoare formidabilă cu fulgi cât monedă de 5 lei de pe atunci, şi am găsit deja acolo aşteptând cam 50 de personae. Mai ceva că la coadă la carne! Pe la 2 după-amiază am reuşit să ajung la ghişeu şi să-i dau formularele tovarăşului maior Ionaşcu, acelaşi care mai târziu m-a interogat după ce începusem greva foamei ameninţându-mă cu puşcăria pentru că nu lucram (adică nu mă angaja nimeni). Noroc că nu m-a prins revoluţia în România, că îl căutam, jur că îl căutam, şi de-l găseam, mai intram naibii în păcat. Nu era prima dată când făceam greva foamei, o începusem de copil, înainte de clasa a doua, în tabără la Pustnicul. Bineînţeles că habar nu aveam ce-i aia şi nici ce-i apucaseră, dar un grup de elevi cu mult mai mari, poate în liceu, hotărâseră să facă o asemenea acţiune şi ne cereau tuturor să facem la fel; cu felurile de mâncare a fost cum a fost, dar când am ajuns la prăjitura de la desert m-am răzgândit brusc şi i-am dat naibii şi pe ei, şi greva foamei.

La Ploieşti am fost duşi într-o unitate militară că vai de ea, lângă rafinăria Teleajen. După Canal mie mi se părea floare la ureche.

U. M. unde am fost repartizat la Ploiesti, gard în gard cu rafinăria Teleajen

Erau acolo mulţi că mine, dar şi multe haimanale, bişniţari mărunţi, barbugii şi cartofori, foşti staţi “înăuntru”, şi câţiva nevinovaţi, dumnezeu ştie cum de fuseseră săltaţi. Indivizi aduşi din toata ţara. Dimineaţa ne luă un autobuz şi ne ducea la rafinăria Vega. Aceeaşi muncă de salahor că la Canal. Rafinăria se moderniza, construiam nişte corpuri de clădire destinate laboratoarelor. Ca peste tot pe unde am fost, se muncea serios de tot. Că erau sudori, zidari sau pălmaşi, toţi lucrau cu o seriozitate ce impunea respect.

Corpurile de clădire la a căror construcţie am participat

De multe, multe ori, se luau de cei dintre noi care trăgeau chiulul şi îi împingeau de la spate, dar cu vorbe molcome, ţărăneşte. Nimerisem într-o echipa de necalificaţi, săpam, turnam asfalt, căram găleţi cu beton sus pe scări (asta mă cam termina, e drept) ce se nimerea. Pe mine mă pufnea râsul văzându-i cum săpau; la Canal, într-o perioadă am lucrat cu nişte lipoveni, echipă de civili, care săpau că nişte excavatoare. Îşi puneau sticlă de vodcă cam la 6-7 metri în faţă, se propteau cu târnăcopul şi lopăta, şi până nu ajungeau cu şanţul la sticlă nu se atingeau de ea. Trăgeau serios pe gât în jos, apoi o luau de la capăt. Dar şi la Vega, toată lumea, de la ai mei până la şeful al mare, munceau zi-lumină de parcă erau la ei în curte. Am avut şi un accident mortal, un cifarom cu beton s-a răsturnat peste şoferul ce coborâse din cabină şi fuma lângă maşina. Individul a murit în drum spre spital. La toate obiectivele mari a trebuit să fie o plată cu viaţă de om, legenda Meşterului Manole a fost un fel de blestem al neamului ăstuia.

Prin Septembrie am fost înapoi în Bucureşti şi a început periplul pe la câteva alte întreprinderi. La Forţele de Munca m-au trimis la ICS Bijuteria, depozitul din Turturele. Depozitul ăsta era o clădire cu un etaj, foarte solidă, construită de nemţi în al doilea război. Acum 3-4 ani încă era vizibilă pe Gooogle Maps, dar văd că s-a construit ceva în locul ei.

Locul depozitului Turturele este marcat cu "A", Casa de Cultură Turturele cu "B"

Angajarea a fost temporară, pentru perioadă mărţişoarelor, ce începea prin Octombrie. Bineînţeles, hamal. Cărat lăzi de ambalaj, bătut baloţi pe lăzi, încărcat-descărcat camioane. Clădirea o fi fost ea solidă, dar iarna era atât de figuroasă, că lucrăm cu toţii îmbrăcaţi cu paltoane. Porecla locului era Ţurţurele, în loc de Turturele. În plus, clădirea colcăia de şobolani uriaşi, mai mari că o pisică, duhoarea de excremente şi exemplare moarte ajungea imposibilă. Mai mult femei lucrau acolo – şi încă odată, se muncea pe rupte, câte zece-douăsprezece ore pe zi, plusul neplătit, salariile erau oricum execrabile deşi unii dintre cei de acolo lucrau de la înfiinţarea întreprinderii pe la începutul anilor 1950, se dădea recuperare la concediu. Extraordinari oameni. Cu toţii conştienţi de munca fizică pe care o făceam, odată nu am auzit o vorba rea, totdeauna îmi aduceau borcane cu dulceţuri de tot felul, prăjituri, tot ce făceau pe acasă. Înţeleseseră că îmi plăceau dulciurile, şi de multe ori cumpărau prăjituri de la cea mai formidabilă cofetărie din Bucureşti, o dărăpănătură în piaţa Vitan (Poşta Vitan) chiar în staţia maşinii 42 şi a tramvaiului 19, o încăpere sub nivelul trotuarului unde ţi-era frică când întrai să te rezemi de pereţi să nu pice pe tine. Cred că şeful de acolo era mandatar, că în Bucureşti nu mai găseai o ciocolată să dai cu tunul, iar acolo erau expuse tot ce a produs vreodată mai rafinat arta cofetarilor, o gamă nesfârşită de prăjituri şi torturi totdeauna proaspete, nici nu aveau timp să se învechească, bomboane de ciocolată, îngheţată de nu ştiu câte feluri, sarailii şi baclavale – pentru mine era efectiv raiul pe pământ. Peste drum, tot în staţia tramvaiului, era o cârciumă al cărui nume niciodată nu l-am ştiut, şi care era cunoscută sub porecla de “Picioare Goale”. Nu înţeleg de unde venea putoarea respectivă, dar de aşteptai tramvaiul în staţie te dobora, trebuia să te muţi mai încolo.

În general însă, viaţa în Bucureşti începuse să între pe făgaşul nevoii, cozile la carne să devină o realitate permanentă, şi când se aduceau pachete de unt la o alimentară mică de lângă depozit nu se dădea decât câte unul de persoană – căpătăm două pachete după ce începuse să mă cunoască vânzătoarea că îi lăsăm şi ei bacşiş câte un leu la pachet.

Există acolo la depozit şi o bibliotecă micuţă dar bine garnisită, dar nu din grija conducerii ci tot a angajaţilor, oamenii mai aduceau cărţi pentru întregirea colecţiei, aveau fiecare grijă de starea fizica a volumelor, să nu se rupă sau murdărească.

De altfel, povestea cu cărţile ajunsese o nebunie totală pe la începutul anilor 1980, şi a continuat să se accentueze cât am mai stat în ţară. Traducerile fuseseră tăiate drastic, iar noutăţile româneşti în librării din ce în ce mai puţine. Ajunsesem să împrumut de la vreun prieten o carte la ora unu noaptea, o aveam până dimineaţa la şase când trebuia să i-o înapoiez pentru că el să o ducă la serviciu altuia ce trebuia să o citească în timpul programului, şi să o dea mai departe. Nici nu se mai ştia a câtă mâna erai la cartea respectivă, multe erau trase la Xerox, erau şi traduceri de mână, uneori dădeai o carte cuiva şi o primeai înapoi după ce făcea un tur de oraş, după câteva luni, alteori nu o mai vedeai. Afacerile cu cărţi începuseră să fie la fel de avantajoase că cele cu carne, şi totuşi oamenii plăteau şi citeau – încercaţi să explicaţi asta celor tineri de azi ce ne acuza de melancolii blegoase.

Ce melancolii, că începuse dezastrul. Dacă am melancolii, ele sunt despre atitudinea oamenilor, care erau interesaţi de altele decât scandaluri sexuale sau programe TV pentru retardaţi mintali. Da, era şi masa mare a celor pentru care care echipa de fotbal favorită însemna totul, dar chiar şi ăştia, şi beţivii cu care îmi plăcea să mă întind la vorbă prin cele mai ordinare cârciumi, aveau în ei ceva omenesc ce nu am mai găsit la întoarcerea în ţară. De asemeni, computerul are şi el calităţile lui uriaşe şi de necontestat, dar nu pot accepta că una dintre aceste calităţi să fie producerea în masă de ignoranţă, incultură crasă, şi superficialitate. Şi eu sunt legat de mâini şi de picioare fără computer, dar dacă ştii a folosi un computer şi n-ai habar cine au fost a zicem Georg Trakl, Aubert le Vieux sau Dave Brubeck, crede-mă, nu prea e bine. Asta este marea deosebire dintre situaţia de acum şi de dinainte de 1989, când profesionalismul era apreciat, dar la fel era şi cultura generală, şi mai ales, cei şapte ani de-acasă.

Am fost de asemeni surprins de cât de repede dispăreau biletele la teatru ce se primeau prin întreprindere – adică noi le plăteam, doar că ni se făceau disponibile. Niciodată nu ajungeau aceste bilete pentru toţi doritorii, şi niciodată nu am înţeles de ce naiba nu se suplimenta numărul lor, că doar nu erau pe gratis. Şi mai ales la salariile ce le aveau oamenii, să cumperi în fiecare săptămână unul sau două bilete la teatru, era totuşi un efort financiar ce după o vreme începea să se simtă la buzunar. Comparaţi cu ce a ajuns teatrul românesc după 1989.

Anul următor în primăvară am fost pus pe liber, se terminase perioada de angajare. Am încercat să găsesc altceva – imposibil. Am hotărât să încep greva foamei, am trimis scrisori de înştiinţare în ţară şi în străinătate, au venit după mine acasă, am reuşit să fug, m-au chemat totuşi la miliţia mare de pe Victoriei, a trebuit să mă duc, maiorul Ionaşcu, ameninţări cu puşcăria – în fine am semnat că renunţ şi ei m-au trimis înapoi la ICS Bijuteria ce m-a angajat definitv la depozitul din Lipscani.

Intrarea în depozitul ICS Bijuteria arătată de săgeată

Depozitul se afla la subsolul unei clădiri în care de fapt era Banca Agricolă, şi aparţinea acesteia. O scară îngustă barată de două grilaje de fier cobora la o uşă masivă de fier groasă de vreo 35 de cm ce se descuia cu două chei diferite, în posesia a două persoane diferite. Securitate maximă, paznicul purta pistol. În depozit ceasuri, bijuterii, dar mai ales nea Costea care era “pietrarul” întreprinderii, adică o dată sau de două ori pe săptămână avea în servieta-i jerpelită câte doi pumni de diamante pe care le controla, şi apoi le preda într-o clădire câţiva paşi mai jos, chiar vis-a-vis de un magazin sportiv de care cred că va duceţi aminte, chiar la intersecţia cu Victoriei. Transportul se făcea în plină zi, fără nici un fel de alte precauţiuni în afară de încă o persoană din depozit că însoţitor-martor. Cine naiba s-ar fi gândit ce avea nea Costea în servieta aia? Şi cum arăta el, slab şi pirpiriu…

Clădirea marcată cu "A" este cea unde nea Costea ducea pietrele

Eu, Vova, Cornel “Killerul”, Ninel, eram hamali. Ne mai ajutau şi Paul şi Sorin, ce erau pe alte posturi. Munca era de hamal în port, căram cu cârca pe scări încărcând şi descărcând camioanele parcate în stadă, şi apoi încărcând sau descărcând mai ales în gara la Basarab, noroc că ne refăceam cu bere la barul Comedia – va mai amintiţi, chiar la intrarea gangului ce ducea în teatru? – sau când eram în Basarab la o cârciumă de-i zicea “Retezatul“, unde trebuia să aştepţi o halbă goală de pe la o masă, apoi ţi-o clătea într-o cadă mare zincată umplută cu apă ce nu se schimbă decât odată pe zi, apă ce se amesteca cu saliva lăsată pe marginea halbei rezultând într-un fel de lături.

Locul cârciumii "Retezatul" încercuit cu roşu

Toţi cei ce beau acolo erau convinşi că berea venea direct pe conductă de la fabrica “Griviţa”. Eu nu am înţeles niciodată cum SANEPID-ul nu l-a băgat în puşcărie pe viaţa pe responsabilul cârciumii.

În această fotografie "Retezatul" este acoperit de autobuzul din dreapta

Dar la 25 de ani ce conta, după ce terminam treaba, săream pe bicicletă şi făceam o tură până la Ploieşti şi înapoi, aşa, că un galop de sănătate. Lădiţele cu ceasuri ruseşti erau înfiorător de grele, după câteva ore de hamalâc abia îmi mai simţeam braţele, oricât antrenament aveam eu. Unul dintre punctele de vamă la ceasuri ruseşti era în Balta Albă, aproape peste drum de Şcoala 94, la parterul unui bloc, un fel de anexă ce fusese proiectată că centru de pâine, lapte, etc.

Vama-depozitul de ceasuri este marcat cu A. Erau acolo milioane de lei - cine naiba ştia?

Întreprinderea avea două directoare, cea “mare” nevastă de colonel, habar n-avea comerţ, îngustă la minte şi de o aroganţă unică. Cea “mică”, nevasta nu mai ştiu cui, tot nu avea habar de comerţ, dar mai cu bun simţ, cu ea cel puţin se putea discuta, asculta ce aveai de zis, şi chiar îţi rezolva problemele. Omul care ţinea în cârcă toată întreprinderea era domnul Gheorghiu “Ghighi”, secretarul de partid – şi nu i-am zis “tovarăşul” ci “domnul”, pentru că aşa îl striga toată lumea, şi aşa şi era. Se impunea şi prin prezenţă, şi prin intelect, şi prin cultură, dar mai ales prin abilitatea profesională, pentru că în afară de latura ideologică (ce nu se simţea deloc, dar deloc în întreprindere) el era cel ce avea grijă de contracte şi interne, şi externe. Era născut să fie comerciant, deşi nu făcuse o facultate nici de profil, nici de altfel. Scria poezie, fusese şi publicat un pic. Spre deosebire de Săndulescu, nu mi-a trimis niciodată să mă tund – mai mult, întreprinderea aia devenise la un moment dat un fel de azil pentru cei ca mine, cred că la un moment dat eram 6-7 cu cerere de plecare, angajaţi temporar să n-aibă probleme cu miliţia. După o vreme am devenit mai apropiaţi, mi-a destăinuit că el fiind de pe la Dunăre, în adolescenţă a încercat să treacă “dincolo” într-o barcă cu încă un prieten, i-au prins, granicierii îi cunoşteau, că dealtfel pe toţi ăilalţi din sat, le-au tras o bătaie şi i-au trimis acasă – nu raport, nimic.

Între timp eu începeam să-mi pierd răbdarea şi controlul de sine, şi într-o zi în audienţă la paşapoarte, la generalul Ghenoiu, am avut câteva replici măgăreşti (aşa a zis el), drept care generalul mi-a oprit buletinul de identitate şi m-a arestat (prima oară).

TREBUIE să relatez întâmplarea. A venit miliţia cu un ARO, m-au urcat în spate şi ce văd? Un individ la costum, cravată, sevietă diplomat, bătut măr, de curgea sângele de pe el în şiroaie, era tot o rană, tumefiat, abia îşi putea ţine ochii deschişi, ochelarii cu lentilele crăpate, hainele rupte, murdar, şi urlând cât îl ţinea gura că le arăta el lor, că nu au ei idee cine este el, că îi scoate pe toţi la pensie sergenţi majori, etc. Ajungem la secţia din Ana Ipătescu, suntem băgaţi într-o cameră, şi aflu că tipul era nu ştiu ce mare profesor universitar, se ducea la Otopeni să aştepte pe un delegat de la un institut de cercetare din vestul Europei, pe drum se oprise parcă la “Doi Cocoşi” să mănânce ceva, chelnerii care erau alertaţi de miliţie în căutarea altcuiva potrivit semnalmentelor primite l-au confundat cu acel individ, au chemat miliţia, omul ştiindu-se curat a vrut să afle ce şi cum, atunci miliţienii au tăbărât pe el, bătaie, el s-a apărat, iar bătaie, şi tot aşa până l-au pus în cătuşe. La circa de miliţie încet-încet s-a dovedit că individul avea dreptate, maiorul de seviciu o băgase rău pe mânecă şi tot încerca s-o dreagă cumva, eu mă amuzăm copios. Maiorul m-a luat pe mine la rând, se vedea de sus până jos că nu are chef de nimic, m-a întrebat ce şi cum, i-am povestit, mi-a adus la cunoştinţă că nu are reclamaţie scrisă drept că nu are ce face cu mine acolo, m-a întrebat unde vreau să plec, “în Australia să salvez cangurii de la extincţie”, el nici măcar n-a clipit, a zis “bine” şi s-a dus să vadă de dom’ professor universitar, pe mine pasându-mă unui plutonier major care a început să-mi frunzărească buletinul şi mi-a dat 25 de lei amendă că nu aveam trecută grupă sanguină, apoi mi-a spus că sunt liber. Era cam ora 10 seara, mă prezentasem în audienţă la 8 dimineaţă. Da, dragilor, şi această era o latură a vieţii Bucureştilor înainte de 1989.

În vara lui 1982 nu am mai putut şi am trecut granita la sârbi. M-au dat înapoi după câteva săptămâni. Scena la punctul de vamă Jimbolia unde m-a preluat un colonel de vamă, în vârsta, ardelean get-beget, iarăşi un om: “mă, ficior, aşeaza-te şi tu pe undeva până or venii grănicerii”. După o vreme apare un echipaj de grăniceri, cu un locotenent imbecil “tovarăşe colonel, ăsta e, i-aţi tras câteva?” “Dar ce am eu, mă, cu el, ce mi-a făcut mie ceva, vreun rău, cum să mă ating eu de el?” Ei, ce ziceţi? În duba către Timişoara erau încă doi prinşi pe fâşie, bătuţi într-un hal fără de hal, cădea carnea de pe ei, mai mult ce să zic. Pocurorul de serviciu era o ea, cam la un pic peste 30 de ani, chiar în situaţia în care eram nu am putut să nu o admir, superbă femeie, şi frumoasă, şi nişte forme dumnezeieşti, conversaţia de rigoare plus “eu te-aş lasă să dai un telefon acasă dar dacă controlează ăştia şi mă află, am încurcat-o, te rog să mă înţelegi” – da, am înţeles-o. Deci nu erau cu toţii nişte canalii.

Am ieşit cu un decret (dat pe la Crăciun 1982) în Februarie 1983, şi am găsit de lucru la GIGC, altfel, cum îi mergea vorba printre angajaţi, “Gigicu”, adică aia de săpau câte o groapă pe stradă şi o lăsau aşa câteva luni, de-i înjura tot Bucurestiul. M-am întâlnit iarăşi cu vechii mei prieteni, târnăcopul şi lopăta, plus unul nou, un pickhammer. Ce făceam noi de fapt era să controlăm conductele de termoficare, şi de era vreo scurgere săpam groapa şi remediam defecţiunea. Am descoperit atunci ce niciodată nu mi-am închipuit – şi nici voi, sunt convins. Erau aşa numitele “magistrale” de termoficare de-a lungul unor adevărate străzi pe sub Bucureşti, practic străzi pe care conduceai maşina fără nici un fel de probleme, de asta erau şi făcute, asta le era valoarea strategică. Pe când urmăream Revoluţia la TV, mi-am reamintit de aceste lucruri, şi mă gândeam că dacă într-adevăr M.I. ar fi trecut la o acţiune unitar organizată, puţine şanse ar fi avut cei din stradă.

Am stat puţină vreme la GIGC, mi-am găsit de lucru la o magazie de piese la uzina Republica, dar pe când îmi scriam cererea de angajare în biroul personal, a apărut un tip care m-a luat la întrebări “magazie, ce magazie, du-te la maistrul Bebe de la ‘inox’, la CTC, şi zi-i să te angajeze, că are nevoie de oameni”. Aşa am făcut, şi am ajuns controlor de calitate la “Uzina Nouă” de la Republica, unde am început să mă calific la locul de muncă, că habar n-aveam ce se întâmpla pe acolo. Salariul – excelent, şi după ce mi-am luat diploma de laminorist (încă o mai am, o păstrez că pe ochii din cap), şi mai excelent, scoteam şi câte trei mii pe lună, şi chiar mai bine. Examinator mi-a fost inginerul şef de la CTC, tare rău îmi pare că i-am uitat numele, tânăr, înalt, slab, cu ochelari, admirator înfocat al lui Laurant Fignon – era singurul de acolo cu care discutam ciclism. Mi-a dat un teanc uriaş de literatură pentru studiu, se ţinea tot timpul de capul meu, eu nu învăţăm nimic teorie (ajusesem cel mai bun controlor, şef de echipă, visam calitatea oţelurilor şi STAS-urile) şi la examen m-a întrebat ceva despre un individ Stossel, parcă, ce inventase nu ştiu ce, eu m-am gândit dar nu-mi venea nimic în minte aşa că i-am răspuns “Domn’ inginer, io nu zic că Stossel asta n-a fost bun, da’ după părerea mea tot Jimi Hendrix rămâne dumnezeul lor”, omul a început să se tăvălească de râs, mi-a scris nota 6 şi ceva pe diplomă – şi aşa am intrat cu dreptul în rândul adevăratei clase muncitoare, pentru care mi s-a întipărit în suflet un respect adânc şi de neclintit.

Cei mai mulţi din secţie erau foarte tineri, poate câţiva trecuţi de 30 de ani, doar inginerii şi maiştrii erau undeva pe la 40-45 de ani. Ce să spun? Munca era de fabrică, dar datorită profilului, foarte curat, se spăla cu furtunul pe jos în fiecare zi. Făceam în principal ţeava pentru Centrala Nucleară Cernavodă, la ţevile de apă grea lucram cu mănuşi albe de bumbac, le controlam şi le băgam într-un prezervativ de plastic apoi sigilat. Produceam şi ţeava pentru alte obiective de gradul zero, dar mai puţin pretenţioasă. Succint, uzina era dotată cu cea mai avansată tehnologie, cele mai moderne utilaje ce se găseau la momentul acela în lume, totul era “ultimul racnet” în materie, totul de import de prin vestul Europei şi Japonia. Linia de intruziune/extruziune era foarte complexă, totul se făcea la micron, era uluitor. Bebe, maistrul meu, fost jucător de rugby la Metalul, era considerat cel mai bun din întreaga uzină Republica, dar şi ceilalţi erau nu cu mult mai prejos, inginerii erau campioni în meseria lor.

Uzina Republica

Am înţeles că toate utilajele alea formidabile au ajuns în India, pe un preţ de nimic. Deci avea dreptate Europa Liberă că România se industrializa fără rost… Erau, de exemplu, strungari de seama mea care lucrau la nişte strunguri de nu ştiai unde încep şi unde se termină, complet automate, făceau adevărate bijuterii nu piese, controlorii de la ultrasunete (echipament german şi elveţian) tot aşa de vârsta mea şi mai tineri – şi pe ce maşini lucrau, şi ce responsabilitate aveau, doamne, făceau o calibrare un pic câş, şi consecinţa era că puteau muri sute de oameni – cei de la presele de intruziune şi extruziune (echipament francez) – când se rupea un poanson sau rămânea blocat într-o ţeavă, se puneau pe lucru uitând şi de mâncare, şi de ţigări, şi de pauze, şi de plecat acasă. Nimeni nu umbla hai-hui prin secţii, nu-şi pierdea vremea de pomană.

Admiraţia pentru meserie şi pentru experienţa în muncă erau reale – un meseriaş bun era apreciat cum se cuvine şi i se ducea vestea în uzină, îl ştia toată lumea în cele mai îndepărtate secţii. Era impresionant cum oamenii se respectau între ei nu pe vorbe, ci pe fapte.

Cuvântul unui muncitor vechi devenea lege doar pentru că cei mai tineri acceptau aceasta fără nici un fel de silnicie, pur şi simplu din respect.

Da, ăştia erau oamenii Bucurestiului. Erau şi uscăturile pădurii, care făceau cadre de motoretă Mobra şi de săniuţe (poate că le şi vopseau în roşu şi verde!) din ţeavă de aliaj de titaniu, şi alţii care pregăteau băile de deglasare şi decapare sub norme şi astfel făceau tot felul de afaceri, care furau ţeava şi o vindeau instalatorilor ce lucrau pe sub mână, şi multe altele, dar aceştia nu erau reprezentativi pentru cei mulţi care munceau corect şi dădeau în opt ore tot ce se putea da.

Mâncarea la cantina uzinei era imposibilă, chiftelele de peşte (pe care le-am încercat de mai multe ori că să mă conving că nu le pot mânca) prezente în fiecare zi la orice oră, cred că erau de fapt făcute numai din oase de peşte şi pâine. Ciorbele de orice fel erau apă chioară în care poate că mai găseai câte o bucăţică de cartof, şi cam atât. Aveam prieteni care locuiau la căminul de nefamilişti, când chiar că ne răzbea foamea trăgeam o fugă şi făceam nişte ouă pe reşou, sau tăiam nişte slănină cu ceapă – mai toţi erau de la ţară şi îşi aduceau provizii, aveam un coleg din Ardeal, avea o clisă mamă-doamne, nu te mai săturai mâncând.

Clubul Uzinei Republica, binecunoscut mie încă din timpul şcolii generale pe când mereu eram duşi acolo la spectacole sau ţineam serbările noastre, era mare, în general bine întreţinut, dar cam atât. Acolo se ţineau adunările generale ale oamenilor muncii, şi şedinţele cu primarul Cioară. Exista şi o bibliotecă, multe volume, dar administrată execrabil, totul era vraişte şi pe bibliotecare le durea drept în cot. Uneori veneau câţiva poeţi şi scriitori, şi ne adunam şapte-opt la un fel de şezătoare literară.

Într-un final iarăşi am încurcat-o, dar complet nevinovat. Eram în concediu, au venit şi m-au luat de acasă zicându-mi-se că e daravelă mare. Se livrase trei capete de ţeavă la Făgăraş, categorie zero, şi nu corespundeau STAS-ului. Mă uit la ele – arătau mai mult ca un fagure de albine, numai găuri. Am fost învinuit că eu am făcut controlul şi livrarea, Secu călare pe noi – subminarea economiei socialiste, de am rămas fără răsuflare, cu dosarul meu însemna 20 de ani de puşcărie – un colonel mai mult mormăia decât vorbea, toţi erau fierţi. În noaptea aia n-am dormit, m-am tot gândit cum naiba am putut face eu aşa eroare. Dacă există Dumnezeu, el mi-a luminat mintea, a două zi am luat registrul de livrări, în ziua respectivă ţeava nu apărea pe numele meu, mă duc la registrul de prezenţă – în ziua respectivă am fost liber. Fug la colonel, îi explic situaţia, m-a trimis acasă, am terminat povestea. Situaţia a fost însă extremă de serioasă. Când m-am întors din concediu am aflat că cei doi directori (pe cel plin nu mi-l mai amintesc, pe adjunct îl chema Avram) au fost destituiţi, lui Bebe i se retrăsese licenţa, inginerii fuseseră mutaţi. Şi încă odată un exemplu pentru ce spuneam la început. Cei doi directorii erau doctori în metalurgie, studii publicate în ţară şi în străinatate, conferinţe internaţionale, simpozioane, etc. Chiar erau buni de tot, şi nu aveau nici un amestec în ce se petrecuse în secţie (mai târziu am aflat cine şi ce, dar nu îmi mai păsa).

Director plin fu numit secretarul de partid!! – deci totul a fost redus la ideologie – un individ care făcuse facultatea în trei luni, pe puncte, şi care niciodată nu lucrase o oră în acea fabrică, habar nu avea ce înseamnă un oţel W-4471, de exemplu. Îl cunscusem personal, direct, nemijlocit, ascultandu-l cum urla şi înjura în câteva rânduri când ne-a scos la cules porumb, execrabilă persoană; şi că apariţie şi din punct de vedere al caracterului. Nu am idee ce o fi făcut individul că director, dar bănuiesc că a continuat să ţipe şi să ameninţe traducând în faptă măreţile sarcini, că de altceva…

Am fost totuşi mutat la laminorul de 6 ţoli prăjini de foraj – o cu totul altă poveste. Plutea prin aer un fel de funingine unsuroasă care se depunea pe piele, îţi intra în păr, îmbâcsea hainele, acoperea totul. Există un furtun unde curgea în permanenţă sifon, ne mai puneam jetul în cap, sifonul şiroia în jos pe sub salopetă, era o binefacere. În schimbul de noapte era iad, şi totuşi cei patru indivizi cu care lucrăm, trăgeau pe rupte. Mai ales unul, bătea spre 45 de ani dar sprinten că un adolescent, un om simplu ce nu cred că apucase să facă 8 clase, cu un suflet de ciocolată – îmi amintesc o frântură de conversaţie la vremea când tocmai mijeau zorile, “când ajung acasă fac o baie, dar nu mă culc, mai întâi stau pe balcon la răcoare şi beau o bere pe îndelete”, o fericire simplă, ce s-a ales de astfel de oameni după 1989? Mai era un tip cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, locuia în Cartierul “23 August”, ne împrietenisem şi într-o zi nu ştiu cum veni vorba de cărţi, m-a făcut praf: “păi am acasă mai bine de 200 cărţi într-o cameră separată, sper să o umplu”. Individul nu avea decât opt clase, calificat la locul de muncă – dar dacă-i materialul bun…

Trebuia să plec, nu din cauza condiţiilor de muncă ci pentru că oricum nu mai eram dorit acolo. Era un fel de presiune tacită, de atitudine. În câteva săptămâni eram înapoi la Bijuteria în Turturele – Ghighi, secretarul de partid, m-a primit imediat fără măcar să accepte pachetele de Kent ce i le-am oferit, dacă va puteţi închipui. Mi-a strâns doar braţul şi mi-a zis “las’ că se rezolva, stai liniştit”.

Casa de cultură Turturele se afla la doi paşi. Tot pe când eram la Şcoala 21, ne duceau acolo la spectacole, la film, sau la adunările de UTC – secretara pe sector era soră poetului Labiş, detestabilă femeie ce făcea cariera politică pe mormântul lui frate-său, spre deosebire de taică-său, domnul învăţător Labiş ce preda la noi la şcoală, un om de o blândeţe şi o bunătate ieşite din comun, sunt convins că niciodată nu a reuşit să treacă peste moartea fiului. Înapoi la depozit, începusem să mă opresc des pe la casa de cultură Turturele din capătul străzii, Sorin Chifiriuc încropise o trupă cu care repeta acolo. Directorul era un om tânăr şi deschis la minte, la fel şi instructorul, un tip ce tocmai câştigase concursul naţional de proză umoristică, şi încropise un cenaclu literar-muzical. Acesta era restrâns, 15-20 de personae, se ţinea într-o încăpere foarte puţin cunoscută, în barul de la subsol, o încăpere mică şi bine aranjată, de obicei rezervată grangurilor de la partid pentru petreceri intime cu vin vechi şi fete noi, că de, nu consumau ei orice. Ironie maximă: mă luaseră în brigadă artistică a casei de cultură şi directorul îmi obţinea de la sectorul de partid scutiri de la serviciu pentru participarea la Cântarea României şi “acţiunile de popularizare a culturii în mase”. Cu dosarul meu!

Casa de Cultură Turturele. Cum era şi cum a ajuns…

Dar nu mai puteam să o ţin aşa. Am lăsat totul la o parte şi m-am dus la ambasadă, să-mi reactualizez dosarul. Când venisem din închisoare, am trecut prin cel mai josnic şantaj posibil – tata a fost pus să semneze o declaraţie prin care îşi asuma toată răspunderea faptelor mele. Adică eu treceam iarăşi la sârbi, intra el la puşcărie. Eu fiind major, vaccinat, dar în special cu putere de discernământ deplină potrivit legii, chestia era ilegală; eu eram responsabil de faptele mele şi nici o altă persoană. Am stat cuminte câtăva vreme, dar la un moment dat nu s-a mai putut: dat afară din serviciu, lagăr de munca, trecere de frontieră şi patru puşcării, două arestări la paşapoarte, greva foamei, sabotor al economiei socialiste de stat, munca de salahor. Ajunsesem la limită.

Şi un exemplu final că nu toţi dracii au coarne. La Ambasada SUA, am dat peste o doamnă, care că şi procuroarea de serviciu de la Timişoara, era de o frumuseţe neobişnuită – şi avea gradul de maior (că şi Ionaşcu, că mereu îmi aduc aminte de el), bineînţeles Secu. Prima dată când m-am dus – amabilă, zâmbet profesional rece şi distant, voce egală, dar m-a topit cât de frumoasă era. A două oară s-a întâmplat să fie 8 Martie, aşa că i-am cumpărat o floare; “ce-i cu asta?”, “păi sunteţi amândouă aşa de frumoase încât m-am gândit că cin’ se-aseamănă se-adună”. Ea, cu ochii mari, râzând înfundat, uitându-se împrejur, aproape şoptit, “sssst, ai înnebunit?” M-a dus la un birou într-un colţ, m-a ascultat până la capăt şi m-a ajutat enorm, aşa cum a făcut-o şi mai apoi, peste câţiva ani, cu fiinţa draga mie pe care am reuşit să o chem în SUA pentru a fi împreună.

Mare diferenţă între “oameni suntem” şi “suntem oameni”…