despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1970 (III)

de C. D. Mocanu și HM

Un calendar al Intreprinderii Comerciale de Stat „București” (bașca, din Cartea de telefon din același ani, vedem și restul unităților comerciale care țineau de intreprinderea asta, pe lîngă uriașul magazin de la gura Lipscaniului, azi în reconstrucție); reclame la bijuterii, pasta „Lavoderm” și la aspiratorul de praf „Practic”.

gata și cu 1970.

Va urma!

Urme ale trecutului (X) – Pantofi

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

I-am cumpărat în toamna anului 1973 de la „Magazinul universal Victoria – 50 de magazine într-unul singur”.

Au costat mult. Erau printre cei mai scumpi pantofi bărbătești care se găseau în comerțul vremii. Tata avea atunci salariul de 2.040 lei pe lună și nu prea îi venea să dea 360 lei pe o pereche de pantofi. Eu însă, elev în anul V al unui liceu industrial, îmi permiteam.

Lucrasem în vacanța de vară, deși era ultima din „cariera” mea de licean. Am parcurs luna de practică în producție ca angajat și apoi am mai rămas încă una. Diriginta noastră mijlocea pentru toți cei interesați tranzacția cu unitățile Ministerului Energiei Electrice care ne primeau cu brațele deschise.

La bănuții astfel câștigați se adăuga bursa. Asta ne permitea, mie și colegilor mei, să investim în zestrea noastră vestimentară.

***

Primii pantofi domnești i-am primit în 1968. Începusem să ies în lume și magazinele, dealtfel bine aprovizionate, nu ofereau o soluție acceptabilă pentru adolescenții care descopereau bucuria de a fi bine îmbrăcați, măcar la evenimente deosebite sau de sărbători.

Plictisit de căutări, tata a decis să-mi facă, la comandă, o pereche de pantofi. Cel mai apropiat centru specializat era cel din fotografia lui Șerban Lăcrițeanu. Se afla la Sfânta Vineri, pe colțul intersecției dintre Calea Văcărești și Intrarea Sticlari. Mi-am ales modelul, meșterul mi-a luat măsurile, am venit la o probă și în câteva zile m-am ales cu niște pantofi eleganți, comozi, trainici, de bună calitate.

După vreo doi–trei ani, i-am cedat unui văr care i-a mai purtat și el cam tot pe atât.

***

Pe aceștia i-am salvat de la un apropiat care se străduia să scape de ei, dar inima nu prea îl lăsa. Au fost cumpărați de el în 1978 cu ocazia unui eveniment important și fericit care a avut loc atunci în familia lui.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1970 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Reclamele a trei hoteluri bucureștene – Victoria, Union și Negoiu (calendarele au și riglă și centimetri, și-n țoli, să fie acolo) – și a întreprinderii pentru exploatarea vagoanelor restaurant și de dormit a Căilor Ferate Române (Romvared): „voiajul devine mai plăcut călătorind la vagonul de dormit și servind masa la vagonul restaurant”

 

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1970 (I)

de C. D. Mocanu și HM

… un îndemn copiilor și tinerilor să citească revistele dedicate: Arici Pogonici, Luminița și Cutezătorii precum și pandantele ultimelor două în limba maghiară: Napsugár și Jóbarát. În 1970 se citeau cu plăcere, nefiind încă umplute de cultul personalității ceaușiste.

Campionatul mondial de hockey din acel an s-a ținut la… Galați și a fost un bun prilej și să crească vînzarea de săniuțe, schiuri, patine, accesorii din magazinele de specialitate.

În fine, un calendar destul de artistic al Întreprinderii pentru colectarea metalelor.

Va urma!

Portrete și întâmplări (X) – „Am copilărit cu el!”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Sunetul nesuferit al soneriei telefonului a făcut țăndări liniștea sedativă a dimineții. E devreme și în condiții normale, la ora asta, nu mă sună nimeni să mă întrebe de sănătate. Îmi potrivesc, fără să mă grăbesc, ochelarii pe nas și privesc lung ecranul. E Adrian N., prietenul meu de peste cincizeci de ani, din 1961, nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă. Ăsta nu se ține de prostii, trebuie să fie ceva serios. Stăpânit de curiozitate, îi răspund:

– Ce bă, ai căzut din pat?

– Lasă caterinca și fii atent aici! Îl știi pe Petre Z. de la noi din Vitan?

– Numele nu-mi spune nimic. Poate dacă-l văd…

– A stat la 101, lîngă ai lu’ Tighel, vizavi de centrul de pîine, în curtea aia care nu avea trotuar – gardul era chiar  la marginea carosabilului.

– Locul îl știu, dar pe băiatul ăsta nu mi-l amintesc.

– Nu e născut pe Vitan. A venit de undeva din Oltenia. E cu vreo doi ani mai mic decât noi.

– Și a făcut școala la Târcă?

– Da. În sfârșit… lasă asta! Eu am rămas prieten cu el. M-a sunat ieri. Are nevoie de ajutor.

Si începe să-mi spună povestea.

După o perioadă zbuciumată și aventuroasă a vieții lui, Petre s-a stabilit într-o localitate cunoscută a județului Harghita, alta decât Miercurea Ciuc. Cu vreun an în urmă a fost diagnosticat cu un cancer de colon și a fost operat la Târgu Mureș. Întors acasă cu indicații terapeutice postoperatorii nu tocmai profesioniste, după îngrijiri… neîngrijite a făcut foarte repede metastaze hepatice. Avea nevoie de niște medicamente pe care în Miercurea Ciuc nu reușea să le procure. Unii majoritari din zonă nu sunt empatici și prietenoși cu românii minoritari nici atunci când sunt în suferință. Singur, slăbit de boală, fără posibilitatea de a se deplasa la Târgu Mureș, a strigat și el după ajutor spre București la prietenul lui Adrian N. cu speranța că acesta îi va găsi doctoriile atât de necesare. Adrian le-a găsit. Deși le plătea integral (nici nu era posibil altfel), fără prescripție  de la un medic specialist tot nu le căpăta.

– Tu ai o relație solidă în lumea medicală. Crezi că poți face rost de rețetă?

– Știi bine că „relația” mea nu este oncolog. Așa cum îl cunosc nu va ezita și va găsi soluția potrivită. Vorbim mai târziu!

Până la prânz a primit documentul, a cumpărat medicamentele și le-a expediat prin curier către localitatea harghiteană. S-a mișcat repede.

A doua zi, mai spre seară, atunci când la țară lumea se potolește și privighetoarea își drege glasul, m-a sunat să-mi confirme că pachetul a ajuns la Petre.

– Adriane, să-ți dea Dumnezeu sănătate pentru stăruință și osteneală! Îți pregătești culcuș în Rai!

„Ce puteam să fac Dane? Am copilărit cu el!”

Replica asta mi s-a înfipt în minte. Adrian a copilărit cu Petre, eu am copilărit cu Adrian, Titi Ochiosu a copilărit cu mine, Făneață a copilărit cu Ochiosu, Bulgaru a copilărit cu Făneață, Meleacă a copilărit cu Bulgaru, Buță a copilărit cu Meleacă și tot așa. Doar pentru atât copiii acelui Vitan s-au legat cu un fir nevăzut, trainic, rezistent care îi face și azi să fie frați?

Eu nu mai înțeleg nimic! Aflu cu o frecvență alarmantă despre puști care se bat cu sălbăticie pentru te miri ce folosind arme albe, despre fete care se calcă în picioare pentru o privire pofticioasă ațintită asupra unui „șmecher” de cartier în timp ce „băieții” le încurajează și le filmează pentru a proba pe internet  vitejia „armazoancelor” minore.

Ne „trozneam” și noi, dar niciodată n-am dorit să ne facem adversarul, nici măcar, groggy, darămite să-l omorâm. Un pumn care uneori învinețea un ochi, un șut în cur și o înjurătură erau suficiente. După zece minute împărțeam codrul de pâine caldă sau fructele „cumpărate” din grădinile mahalalei. Fetele se certau rar. Ele nu frecventau strada. Se întâlneau prin curți, acolo unde erau supravegheate. Dacă totuși o făceau nu ajungeau să se păruiască.

***

Am asistat o singură dată la o cafteală pe bune între femei. Aveam vreo treișpe – paișpe ani. Vizavi de noi, la Fripta (Vitan 162) locuiau două tinere, căsătorite și casnice. Una dintre ele, mai „bună” (asta se vedea cu ochiul liber!) și mai „pricepută” (asta spunea gura lumii!), îl ademenea pe soțul celeilalte. Când dovezile au fost de netăgăduit, „înșelata” a trecut la atacul fizic împotriva celei care-i purta bărbatul în păcatul preacurviei. Încercând să scape cu fuga, „ispita” a mutat bumbăceala în stradă. S-a adunat lume ca la urs. N-a intervenit nimeni. Au fost lăsate să-și ostoiască energiile. S-au potolit singure când n-au mai avut ce rupe de pe ele.

***

Într-o zi blândă de toamnă frumoasă și îmbelșugată, sub nucul din curte, puneam țara la cale cu un alt copil al Vitanului. Sportiv cunoscut, umblat prin toată lumea, slujitor devotat al intereselor românești, îngrijorat ca și mine de degradarea nestăvilită a societății în care chiar noi am ales să trăim, a concluzionat:

– Anghimoafte, locul meu și-al tău, al ăstora din generația noastră e la Muzeul Antipa sau într-o rezervație. Exponate vii! Specie pe cale de dispariție! Când ne plictisim acolo, ori ne dau ăia învoire să mai ieșim p’afară, ori sărim gardu’ cum făceam când eram mici. Și p’ormă, îngroziți de ce-am văzut ne întoarcem spășiți și lecuiți.

Nu-i împărtășesc opinia excesiv deprimantă, dar perspectiva e tristă. Tristă rău!

***

Petre Z. se luptă cu boala. A început tratamentul potrivit și starea lui s-a ameliorat, este mai încrezător, s-a întremat. Evoluția metastazelor a fost stopată. Speranța moare ultima!

Dumnezeu să-l ocrotească!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (VI)

de C. D. Mocanu și HM

Bunuri de consum: aspiratorul „Practic”, mașina de spălat „Alba Lux”, frigiderul „Fram” (ger în plină vară) – dar și probabil necesarale paste „Protex” (contra ruginirii) și „Cromex” (pentru curățat și lustruit suprafețele metalice)

Va urma!

Urme ale trecutului (IX) – O foarfecă

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

 Nu e o foarfecă oarecare.

• Întâi de toate pentru că este folosită la executarea tăierilor de formare și de întreținere aplicate gardurilor vii, arbuștilor ornamentali sau tufelor. În limbaj de specialitate i se spune foarfecă spalier.

 

• Apoi pentru că are cel puțin șaptezeci și patru de ani, o vârstă respectabilă. În primăvara anului 1945 arăta ca azi. Nu a suferit nicio modificare. Taie perfect și poate concura fără emoții cu suratele ei mai tinere, mai moderne. E lucru nemțesc! Nu se mai face! Dacă nu trăiești mult îl ai toată viața.

Articulația, simplă și ingenioasă, asigură blocarea piuliței fluture evitând deșurubarea acesteia în timpul lucrului. Am întâlnit același sistem tot la o foarfecă, dar pentru vie, tot nemțească și cam la fel de veche ca aceasta.

    

• Și în sfârșit pentru că are o poveste.

Ziua de 22 iunie 1941 l-a găsit pe frontieră, la Prut. Era sublocotenent. Terminase în 1939 școala de ofițeri și fusese repartizat în garnizoana Cetatea Albă, lângă Limanul Nistrului. Unitatea lui s-a retras ca răspuns la ultimatumul sovietic din 23 iunie 1940. A făcut parte din primul eșalon care a trecut Prutul la ordinul lui Antonescu și au urmat patru ani în care „am fost cu nemții și i-am bătut pe ruși, pe urmă am fost cu rușii și i-am bătut pe nemți”.

La început de august 1944 a fost rănit și evacuat la Spitalul Militar de Zonă nr. 303 – Cotroceni. După evenimentele din ziua de 23 a plecat din spital și s-a întors la unitatea lui aflată în refacere la Potlogi. Împreună cu noii noștri aliați a apucat drumul vestului. Pacea l-a ajuns într-o mică localitate situată la câțiva kilometri nord–est de Viena. Era căpitan. Bucureșteanul crescut pe strada Costache Marinescu într-o familie de ceferiști, printre ceilalți ceferiști ai Griviței, nu cunoștea teama. Și pentru asta, până prin anii ’50, țara i-a fost recunoscătoare. După aceea…!

Acolo, lângă Viena, pentru a duce cu el amintirea acelei zile fericite, a luat dintr-o gospodărie distrusă, ca „trofeu de război”, o foarfecă pentru fasonarea gardurilor vii. A pus-o în raniță și a purtat-o pe drumul către casă.

Portrete și întâmplări (IX) – Cu milițianul la… furat

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Începuse să se strângă cureaua. Carnea și produsele din carne, zahărul, uleiul, brânza, untul se găseau din ce în ce mai greu. Se simțea un vânt rău căruia bieții români, oricum sâcâiți de o viață gri, apăsătoare, erau forțați să-i țină piept.

Locuiam la curte pe strada Lt. Mihail Foișoreanu, în dosul Uzinei Timpuri Noi și familia ni se îmbogățise cu un flăcău care împlinea în vară trei ani. Ne gospodăream cu oarecare pricepere încercând să ne facem traiul mai ușor și viața mai frumoasă. Aveam o grădină de legume cu de toate, o vie care producea vinul pentru consumul propriu, creșteam circa cincizeci de găini pe sezon asigurându-ne astfel ouă proaspete și carne gustoasă, curată, fără mireasmă de pește. Multe din familiile Vitanului făceau, într-un fel sau altul, același lucru și nu de ieri – de azi. Erau deprinderi vechi care prindeau foarte bine în necazul care se contura.

Ani la rând principala mea sarcină a fost îngrijirea păsărilor din gospodărie, de când ieșeau din găoace până le puneam în oală. Eram, așa cum spunea bunicu glumind pe seama mea, găinarul familiei. Găini și rațe, curcani și bibilici, de toate mă ocupam. Le înmulțeam, le preparam hrana și le-o administram, le aplicam la nevoie tratamente medicale, curățam și dezinfectam adăpostul pentru ca în final tot eu să le iau gâtul. Ăsta era momentul cel mai greu.

Mirosea a primăvară și se apropia momentul populării curții cu o nouă serie de galinacee. Aveam nevoie de treizeci–patruzeci de pui pentru carne și de zece-cincisprezece pentru ouă. Cei din urmă erau singurii pe care îi țineam peste iarnă. Transformați în puicuțe și apoi în găini ne asigurau tot anul următor o producție mulțumitoare de ouă. Pe ceilalți îi sacrificam pentru consumul curent. Ce prisosea mergea la neamuri, la prieteni sau la congelator.

Nu mai puneam de mult cloști. Depășisem și etapa clocitorii electrice. Multe din fermele avicole aflate în preajma Bucureștiului vindeau pui vii crescuți până la vârsta de 3-5 săptămâni când începeau să schimbe puful cu pene, așa zișii „pui zburați”, numai buni de trecut la o hrană naturală, curată pentru a obține astfel găini de casă. De regulă, asta se întâmpla la poarta fermei. Rareori ajungeau în piețele orașului și atunci în momente nepotrivite pentru începerea unui ciclu de creștere în gospodărie.

Până la urmă, cu deplasarea la fermă și cu transportul puilor se descurca toată lumea. Exista însă o altă problemă foarte greu de rezolvat. Tranziția acestora către hrana naturală presupunea utilizarea furajului de fermă, cel care conținea și făină proteică de pește, încă o perioadă de timp, în amestec cu furajul de gospodărie (combinație de cereale – boabe urluite), în doză descrescătoare până la îndepărtarea definitivă. Furajul de fermă nu era disponibil la vânzare și procurarea lui se făcea prin diverse manevre, toate aflate pe lângă lege.

De un an și jumătate lucram la I.R.E. București – Secția de Distribuție a Energiei Electrice Ilfov. Aveam acces peste tot, cunoșteam multă lume și începusem să deslușesc posibilitățile pe care poziția mea socială și profesională în cadrul județului mi le putea oferi pentru a mă scuti de multe dintre greutățile legate de apovizionarea familiei cu cele de trebuință.

Procurarea puilor și a furajului necesar în faza de adaptare ar fi fost floare la ureche. Două erau motivele pentru care refuzam să o fac:

– Nu aveam nicio îndoială că orice matrapazlâc pus la cale în beneficiu personal, cu ajutorul și în timpul serviciului, se află. Erau destui colegi care-mi purtau sâmbetele. Nu puteam să le dau eu satisfacția de a mă mușca de cur chiar dacă mai mult de atât nu s-ar fi întâmplat.

– Exista o soluție mult mai sigură și mai eficientă. Nașii noștri, amândoi ingineri zootehniști, lucrau în domeniu. Nașu era șeful fermei Lungulețu a Întreprinderii agricole de stat Avicola Titu. Mai bine nici nu se putea: discreție totală, păsări selecționate, sănătoase, sfaturi avizate și foarte important, furaje combinate (de fermă) pentru două – trei săptămâni. Vremurile pe care le trăiam făceau ca deplasarea până acolo, cale de patruzeci de kilometri, să nu fie simplă, era chiar riscantă.

Acțiunea trebuia desfășurată duminica. În cursul săptămânii ferma era asaltată de cumpărători. Servirea preferențială a unora veniți de la București nu putea trece neobservată iar manevrarea la vedere a  sacilor cu furaje ar fi incendiat atmosfera. Pe bună dreptate, scandalul izbucnea într-o clipă.

Duminica însă nu se circula oricum. Decretul nr. 277 din 25 iulie 1979 privind unele măsuri pentru raționalizarea consumului de carburanți și gospodărirea economicoasă a parcului de autoturisme impunea restricții pentru toate categoriile de proprietari: „În zilele de duminică și celelalte zile nelucrătoare, persoanele fizice pot folosi autoturismele proprietate personală alternativ, în raport cu numărul de înmatriculare cu soț sau fără soț al autoturismului.”

Asta ne obliga să sincronizăm cumva perioada fixă și limitată în care ferma livra pui vii cu o duminică în care puteam folosi mașina socrului meu. În plus, traficul fiind redus duminica, milițienii de la posturile de control se plictiseau. Pentru a le trece de urât intensificau verificările, mai ales asupra autovehiculelor care se îndreptau spre București. Pe DN7 București – Pitești, până la Lungulețu erau patru posturi de control: pe Șoseaua Chitilei la ieșirea din oraș, la ieșirea din Chitila – intersecția cu drumul spre Mogoșoaia, la Săbăreni – intersecția cu DJ602 spre Buftea și cel mai important și mai activ (era renumit) la Bâldana – intersecția cu drumul spre Răcari (Ghergani) – Târgoviște.

Dacă păsările erau legal cumpărate și aveam documente doveditoare, orice control ar fi constatat că furajele erau de furat. Nici pe mine, nici pe socrul meu o astfel de pățanie nu ne încânta, dar realitatea de zi cu zi ne forța să riscăm.

Se apropia momentul potrivit și tânguielile nu foloseau la nimic. După ce am pregătit în detaliu deplasarea, într-o dimineață morocănoasă de duminică, am luat drumul către ferma avicolă Lungulețu, acolo unde ne aștepta Nașu. Mașina, un Wartburg 312, alb – galben, foarte bine întreținut, era condusă de tata socru. Eu nu aveam încă permis.

Până la Săbăreni, la intrarea în Pădurea Râioasa, am mai întânit căteva mașini. Mai departe, nimic. La Bâldana milițienii se adăpostiseră în clădirea postului de control. Îi gonise umezeala și temperatura neprietenoasă. Mă rugam în gând ca la întoarcere să-i aflăm tot acolo.

Nașu pregătise tot. Puii, protejați în cutii speciale pentru transport, i-am pus în portbagaj. Cei doi saci cu hrană de fermă au fost îndesați în spate, între banchete. Documentele care legalizau doar o parte a tranzacției așteptau banii. Am făcut schimbul, ne-am închinat și am pornit spre București. Abea acum începea partea grea a aranjamentului pe care îl pusesem la cale.

În timp ce ne pregăteam sufletește pentru întâlnirea cu milițienii de la Bâldana, la ieșirea din Slobozia Moară am văzut de departe pe marginea șoselei un alt milițian care făcea semn să oprim. Îndată rotițele minții s-au pus în mișcare cu viteză sporită. Nu ne urma altă mașină, deci ne viza pe noi. Nu purta caschetă albă. Semnalul de oprire nu era cel legal. Aștepta la „ia-mă nene” și dădea din mână în stilul caracteristic. Când ne-am mai apropiat am văzut că la picioarele omului se odihnea o geantă voluminoasă, burdușită, legată cu sfoară. Decizia a venit fără ezitare.

– Oprește! Îl luăm cu noi indiferent unde merge!

Uitându-se uimit – întrebător la mine șoferul, adică socrul meu, s-a conformat. Am deschis ușa și nu i-am dat răgaz să mi se adreseze:

– Mergem la București.

– Puteți să mă luați și pe mine?

– Sigur că da! Haideți!

L-am invitat să se așeze în dreapta șoferului. Geanta și-a găsit locul lângă mine pe bancheta din spate. Tot drumul am stat cu genuchii la gură, dar nu mai conta.

Conversația s-a legat cu ușurință. Avea gradul de plutonier, era din Slobozia Moară și venise cu o zi înainte la părinți într-o vizită de aprovizionare cu de-ale gurii. Locuia în Rahova, urma să intre în serviciu și se grăbea spre casă. Dorea să ajungă la Piața Unirii. Când am aflat și acest detaliu m-am relaxat, n-am mai avut nicio apăsare. Dumnezeu le potrivise pe toate. Drumul nostru trecea chiar pe acolo.

Planul încolțit într-o fracțiune de secundă în mintea mea a funcționat perfect. Deși toți milițienii au lungit gâtul spre mașină, nimeni nu ne-a oprit. Ba cu cei de la Bâldana și de la Săbăreni pasagerul nostru în uniformă a schimbat semne prietenești de salut. De obicei zgomotoși, puii n-au scos niciun sunet. Am parcurs drumul de întoarcere fără incidente.

Seara, comentând cu ai casei întâmplarea de peste zi, am realizat că îndrăzneala s-a înfrățit cu norocul și că „Audaces fortuna iuvat”, spusele lui Vergilius, nu sunt vorbe-n vânt. Norocul chiar îi ajută pe cei îndrăzneți.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (V)

de C. D. Mocanu și HM

… o tranșă de calendare mai turistice: restaurantele bucureștene „Odobești” și „Caru’ cu bere”, unitățile cooperației de consum și Oltul.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1969 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

O tranșă de calendare mai „generice” – la Luna Cadourilor, la bijuterii, la publicitatea prin „Recom” și – că tot vine bogăția toamnei – cîteva ale Direcției de valorificare a legumelor și fructelor.

Va urma!