despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Nu eram familiarizat cu detaliile documentelor, dar mi-a rămas în minte bănuiala că unitatea militară în care urma să petrec nouă luni se află în Caracal, anecdodicul oraș din ținutul Romanațiului.

Am primit documentul, mi-am cerut încă o dată iertare și am ieșit. La ușă mă aștepta, cam plictisit, soldatul.

Mă grăbeam. Aveam întâlnire la Bordei cu un grup de băieți și fete, foști colegi de liceu printre care se afla și V.R., prietena mea. Mulți deveniseră în acea vară, ca și mine, studenți, dar unii încă nu primiseră ordinul de încorporare. Pățania prin care tocmai trecusem a adăugat un plus de veselie acelei seri frumoase.

Tata n-a comentat. În schimb i-a dat lui nea Jean Tâmplaru’, prietenul și colegul lui, vitănean de-al nostru de pe Drumul Între Vii, „ordinul” pentru confecționarea tradiționalei valize din lemn.

***

Nea Jean, meseriaș vechi, făcuse multe d’alea. S-a întrecut pe sine. A pus la bătaie tot ce știa. Lustruită de-ți făceai freza în ea, frumoasă, trainică, inteligent compartimentată, cu o încuietoare simplă, ingenioasă, valiza a însoțit apoi, trecută de la unul la altul, mai multe contingente de copii ai Vitanului ajunși la vârsta milităriei.

***

A doua zi, luni, după ce am epuizat sarcinile dimineții, m-am urcat pe bicicletă și am luat drumul spre Dodel. Locuia pe Pascu Nicolae la intersecția cu Dristor, foarte aproape de Bobocică. Coborând pe Răcari în câteva minute am ajuns la poartă. Am intrat. Prietenul meu moțăia la masa de sub bolta de ananas și căpșunică. Mirosea de te apuca amețeala. Trecuse de zece. Mă așteptam să-l găsesc în grădină sau la animale. Ceva nu era în regulă. Am sprijinit bicicleta de un butoi pus la umflat și m-am apropiat.

– Ce faci Bulgare? Ți-e rău?

N-a schițat niciun gest. Ca din pământ a apărut tanti Petca, mama lui.

– N-are nici pe dracu! Uite la el! Parcă-i un cotoi în călduri după ce a bântuit toată noaptea pe acoperișuri!

– Săru’ mâna!

– Ce faci mamă? Ți-a venit ordinul?

– Da! L-am luat eu ieri de la comisariat.

– Și când pleci?

– Nu știu! Pe douășpatru trebuie să mă prezint la ultima vizită medicală și atunci aflu când, cum și încotro plec. Oricum, până la 1 octombrie toți teriștii trebuie să ajungă în unități.

– Mă-ta ce zice?

În timpul ăsta Bulgarul se uita la noi ca curca-n lemne.

– Mama se ține bine! Tata pare mai afectat.

– Moldovenii sunt sentimentali! Toți au făcut armata și n-a murit nimeni. Ai mai fost tu plecat.

– Da bre, dar niciodată așa mult.

– Eu abia aștept să-l încalțe pe bagabontu’ ăsta! Poate se mai potolește. L-a luat vineri ta-su la Valea Dragului.

  S-au întors ieri la prânz. Nu i-a trebuit mâncare. S-a spălat, s-a îmbrăcat și dus a fost. A venit spre ziuă. Aveam treabă cu el. Gogoșarii, vinetele, castraveții, conopida, gogonelele nu așteaptă!

S-a îndepărtat apoi și din mers mi-a strigat:

– Când pleci să treci prin grădină! Adun niște capia pentru Mia (Mia era mama).

Am rămas singuri. Bulgarul dormea pe el. Îi picau ochii în gură.

– Unde ai fost mă?

Uitându-se peste umăr, ca nu cumva tanti Petca să fie pe aproape, mi-a răspuns în șoaptă:

– La Mi..ta!

Numele pronunțat era al unei mândre din mahalaua noastră. Fată frumoasă, plină de draci, îi cam păcălea pe mulți. Credeau că e o pradă ușoară. Se înșelau. La vremea aia doar Dodel cunoștea drumul spre darurile ei și nu irosea nicio ocazie.

– Băi Păcăliciule! Vezi că îndată după mine pleci și tu în armată. Ce aș mai râde să te anunțe Mi..ta că îți face un bulgar mic. O să te aștepte cu el în brațe iar ăla o să-ți spună „nene”! P’ormă faceți și nunta și botezul în aceeași zi ca să reduceți cheltuiala. Ai grijă că e ortodoxă! Te omoară tac-tu!

– Ce vrei bă?

– Eu, bună pace! Fii atent ce-am pățit, fi-ți-ar farsele ale dracu!

Și am început să povestesc. Pe măsură ce avansam dădea semne de înviorare. Când a înțeles ce gafă am făcut, a țâșnit de pe scaun râzând în hohote, cu sughițuri. Țopăia prin curte ca apucat de streche. S-a potolit greu  încercând să-mi explice:

– Să fi vrut și nu puteam să te sun de la Valea Dragului. Nu au telefoane. La Miliție și la Sfat sunt niște alea cu manivelă. Ca să dai un telefon la București trebuie să faci comandă la Oficiul Poștal, prin Oltenița. Cum ar fi fost să te anunțe centralista că te caută Valea Dragului și apoi o voce să te invite la Comisariatul Militar? Dacă o puneam eu la cale nu ieșea așa de bine! Mamă ce ți-ai luat-o!

Avea dreptate. Cunoșteam bine localitatea cu nume atât de frumos. Știam că nu există telefoane. Dacă aș fi știut și că Bulgaru este plecat acolo…

Am traversat perioada următoare calm și liniștit deși emoțiile se amplificau cu fiecare zi care mă apropia de așteptatul eveniment. Nici nu putea fi altfel. Urma o perioadă, limitată ce-i drept, despre care auzisem unele povești reale și mai ales multe legende. Știam că militarii cu termen redus beneficiază de regimul prevăzut pentru elevii școlilor militare, dar experiența de până atunci îmi spunea că abaterile nu sunt excluse. Și nu m-am înșelat!

Marți, 24 septembrie 1974 la ora 7:00 fix m-am înfățișat, conform ordinului primit, comisiei de la Centrul militar pentru vizita medicală dinaintea încorporării. Erau acolo studenți de la Energetică, Automatică și A.S.E. A fost mai mult o formalitate finalizată prin adăugarea pe Ordinul de chemare a detaliilor referitoare la  ultima etapă a procedurii. Am aflat astfel că urma să mă prezint cu valiza luni 30 septembrie 1974, ora 13:00, la Centrul militar Sector 8(*), strada Alexandru Ioan Cuza nr. 56, în apropiere Gării de Nord.

Numărătoarea inversă începuse. Zilele rămase au fost pline și s-au scurs în ritm accelerat. Mai întâi de toate mi-am vizitat frizerul. N-am schimbat stilul de tunsoare doar că părul a fost scurtat ceva mai mult ca de obicei. Pregătirile nu mi-au luat prea mult timp. Trusoul era, în mare, gata: câteva perechi de ciorapi din bumbac specifici încălțărilor militare, câteva articole de lenjerie, produse cosmetice și de îngrijire personală, ață și ace de cusut, un briceag bun, instrumente pentru curățat și lustruit bocancii, plicuri, hârtie de scris și timbre, o lanternă, alte mărunțișuri care să-mi facă viața ușoară. Cu mîncarea nu aveam probleme. Mâncam orice, fără nazuri, așa că nu trebuia să iau cămara cu mine.

În cele șase zile rămase am participat și la două chefuri. Pe al treilea nu l-am mai onorat. Am declarat cinstit abandonul și am ales să mă odihnesc gospodărește.

Prima paranghelie a fost o „feciorească” între băieții din Vitan. Ne-am adunat vreo douăzeci, încorporabili și nu numai, în curtea imensă a lui Neluță (Vitan 205), nepotul camionarului din mahala, al lui nea Minică, unde nu deranjam pe nimeni și pe deasupra aveam toate cele necesare: mese, scaune, veselă, tacâmuri, două grătare mari. Acolo, din primăvară până toamna târziu se făceau nunți. Fiecare a adus ce a avut și ce s-a priceput. Am început pe la prânz și am ținut-o până a doua zi spre seară când numai oboseala, nimic alceva, ne-a doborât. Mizilicuri, specialități de măcelărie, mai multe feluri de vin bun, după pofta inimii, bere de care se găsea atunci în comerț, must proaspăt adus cu găleata de la nea Gheorghiță Dogaru (Vitan 197) și de la Oagăru (Vitan 204), ciorbă de potroace  pregătită de tanti Petca, adusă de Bulgaru cu șareta, într-un bidon de lapte, glume, povești, amintiri, muzică lăutărească și de petrecere d’aia adevărată, hore și sârbe îndrăcite, toate au făcut ca timpul să treacă fără să ne dea de veste. Lăutarii cartierului au fost și ei acolo, așa ca pentru băieți, fără bani. A venit mai întâi nea Ion Ursaru cu vioara și cu glasul lui înmuiat în miere. După ce s-a întunecat a apărut Nicu Chiriac cu acordeonul și să te ții! Cei mai plăpânzi erau conduși cu alai la hotelul de deasupra grajdului care adăpostea caii lui nea Minică – podul cu fân. După un somnic mic reveneau în mijlocul ostilităților cu pâlnia gâtului uscată. A fost ultima petrecere cu bulbuci la care am participat în Vitanul copilăriei și adolescenței mele.

Cealaltă a avut loc la un cunoscut restaurant bucureștean și a adus împreună, pentru bilanțul admiterii, cam toată promoția 1974 a Liceului Industrial Energetic fiind o reluare a petrecerii de la absolvire. Întâlnire frumoasă, dans, antren, voie bună, dar fără acel zvâc pe care l-a avut dezlănțuirea din grădina lui Neluță.

La soroc, însoțit de ai mei, am luat drumul către C.M.S. 8. Nu simțeam nevoia să meargă cu mine. Dar cine poate stăvili sentimentele și pornirile părintești? Nici n-am încercat. Tramvaiul 26 ne-a fost de mare ajutor. În dreptul centrului militar strada era blocată. O mulțime de oameni, părinți, rude, prieteni, trăia emoția plecării celor dragi către prima încercare serioasă care deschidea drumul tinereții.

***

Aveam la vremea aia… două prietene (V.R. și G.Z.) și amândouă vreau să mă conducă. Câtă energie consumată pentru a o determina pe una dintre ele să renunțe! În schimb m-au vizitat (pe rând!) de mai multe ori de-a lungul celor nouă luni petrecute sub arme. Una singură m-a așteptat și după vreo șapte – opt ani ne-am căsătorit.

***

Toți erau îndemnați de un militar în termen să ne aștepte în gară, dar nimeni nu părăsea locul. Stânjeneau accesul celor implicați direct în eveniment către intrare.

Când mi-am luat la revedere de la ai mei mama a început să plângă. Tata s-a ținut tare și hotărât m-a avertizat:

– Ne vedem la jurământ. Până atunci ai grijă să ne scrii! (ne-am conformat și unul și celălalt!)

I-am sfătuit să meargă acasă. Acolo nu mai era nimic de făcut. Le-am promis că vor afla cât de repede va fi posibil tot ce trbuie să știe despre mine. Au acceptat propunerea, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lor.

Cu Ordinul de chemare într-o mână  și cu valiza în cealaltă mi-am făcut loc printre cei care se buluceau să vadă ce se întâmplă dincolo de gard. La punctul de control m-au întâmpinat, ca și pe ceilalți, un locotenent major și un sergent. Purtau însemnele Artileriei. Ofițerul, cam supărat și arțăgos, a verificat documentul, a bifat ceva într-un tabel și mi-a făcut semn să avansez. Gradatul mi-a dat o pungă de plastic cam durdulie și cu brațul întins mi-a indicat drumul. În spatele clădirii era o curte măricică, nepavată, fără vegetație, cu pământul bătătorit și neted ca-n palmă. Maidanul lui Moise (Vitan 172 – 174) arăta mult mai bine. Un locotenent și un alt sergent, tot artileriști, supravegheau de pe margini vreo optzeci – nouăzeci dintre viitori mei camarazi de arme și apoi colegi de facultate.

Primul cunoscut pe care l-am reperat a fost Scândurică (Marian Dima). Am pus valiza jos, ne-am îmbrățișat și apoi curios am deschis punga: o pâine neagră, o conservă de pește, o cutie cu pateu de ficat, două triunghiuri de brânză topită, o napolitană și un pachet cu biscuiți. Speranța mea că vom merge la Caracal, oraș aflat la o distanță acceptabilă față de București, s-a spulberat instantaneu.

– Băi Scândurică! Cu atâta mâncare în traistă cred că ăștia ne duc la Sighetul Marmației.

Între timp s-au adunat pe lângă noi și ceilalți colegi de liceu. Încercările repetate de a-l trage de limbă pe sergentul aflat în apropiere au fost sortite eșecului. Destins, politicos, vorbăreț, devenea mut ca un pește atunci când îl întrebam care este destinația călătoriei noastre. Zâmbea și răspundea ridicând din umeri.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 și 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (III)

de C. D. Mocanu și HM

… lumea citea: avem calendarele Editurii Medicale, ale Difuzării Presei (cu o selecție de titluri), ale publicațiilor pentru prichindei dar și ale celor destinate publicului mai mărișor, pasionat de știință, tehnică și SF. Editura Stadion (o editură de succes) scotea cartea „Ar fi fost prea frumos” despre Țiriac și Năstase însăilată meșter de Ioan Chirilă.

Va urma!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Mă așteptam. Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România nu lăsa loc de-ntors: „Serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex”. Tinerii sănătoși la minte și la trup făceau armata. În Vitan, „scutiții” erau priviți cu oarecare suspiciune. Probabil lucrurile stăteau la fel și în celelalte mahalale bucureștene. Cei care aveau diverse probleme sociale, de familie sau cei pe care starea sănătății îi făceau temporar „inapți pentru serviciul militar”, erau „amânați”.

Despre Mijache (Marian Bărăgan), subțirel ca o trestie, slab de trebuia ancorat când se întețea vântul și bâlbâit pe deasupra, nimeni nu credea că va fi încorporat vreodată. Altfel, sănătos tun, ager, plin de viață, vesel și „jmecher” cât cuprinde. Amânat de mai multe ori, doar o mai pune ceva carne pe el, timp în care a absolvit o școală de bucătari(!!!), și-a servit totuși patria gătind la cazan fasolică, „conducte” (macaroane), vărzică, „balastru” (orez) și alte delicatese într-o unitate militară de pe Șoseaua Olteniței.

După ce, în copilărie, a suferit un accident, Doru (Tudor Gheorghe) rămăsese cu o călcătură neobișnuită. Eu nu-l vedeam mergând în cadență, bătând pas de defilare sau efectuând marșuri lungi, însă comisia medicală  avea vedere mai bună.

A fost și el amânat de mai multe ori. Rămăsese fără tată. Era singurul care întreținea familia. Nea Stelian s-a prăpădit când Doru și frații lui minori, mult mai mici, un băiat și o fată, Costică și Gina, aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Mama lor, tanti Trandafira, șubrezită de viață bună, de necazuri, de greutăți, nu putea munci orice. Era singurul care aducea bani. Lucra ca strungar la Cooperativa Automecanica.

Din motive pe care nu le-am aflat niciodată, într-o bună zi a solicitat să fie încorporat și nu oricum – la parașutiști. Era un pic sărit. Îl cunoșteam bine. Făcuserăm împreună o grămadă de nefăcute. Surprins, am vrut să aflu ce l-a apucat. Mi-a răspuns pe jumătate.

– Ce să mai aștept bă? Să mă ia ăștia cu arcanu după ce mă însor?

– Și cu ai tăi ce se întâmplă?

– N-or să moară! Îi mai ajută tanti Geta (mătușa lui, sora lui nea Stelian, locuia în apropiere, pe Fusului/Fanteziei), îi mai ajutați și voi…

În parte, chiar așa s-a întâmplat. Vecinii, fiecare după posibilități, au pus umărul. Un om de ispravă, înțelept, cu suflet mare care știa să deschidă anumite uși a angajat-o pe tanti Trandafira ca îngrijitoare la Școala generală nr. 84 – Târcă Vitan de unde, la momentul cuvenit, a ieșit la pensie.

Doru și-a făcut damblaua. A trecut testele specifice și a fost parașutist militar într-o unitate renumită din Buzău. Câteva luni de instrucție la cataramă au fost suficiente pentru a-și corecta mersul. Era tare mândru de uniforma lui cu beretă albastră. Cred că avea de ce!

Revenit „la vatră” a cochetat cu parașutismul sportiv. Pasiunea pentru o fată a fost mai puternică. S-a însurat și brusc a renunțat la salturi. Se pare că nevastă-sa l-a răzgândit, deși el nu recunoaște.

Pentru mine lucrurile erau clare. La momentul hărăzit urma să-mi iau valiza și să mă duc acolo unde eram trimis. Aveam totuși o necunoscută: durata stagiului militar. Dacă intram la facultate făceam nouă luni îndată după admitere, înaintea începerii cursurilor. Dacă nu, mă așteptau șaișpe luni de militărie sau, Doamne ferește, la marină… doi ani.

Luasem în considerare, chiar cu seriozitate, un eventual eșec la admitere. Un an și patru luni mi se părea mult. Era o pauză în evoluția mea care nu-mi aducea mari foloase. Aveam la îndemână mai multe soluții. Toate excludeau din capul locului abdicarea vinovată de la datoria prevăzută de lege. Cea mai convenabilă era ca în timpul stagiului militar să urmez cursurile unei școli de șoferi astfel încât după atât timp irosit să mă aleg măcar cu un permis de conducere pentru categoriile B și C. Mi-a fost sugerată de Victor Eftimie, văr cu tata (mama lui, Victoria, era sora lui Dumitru Mocanu, tata lui tata, bunicul meu), plutonier major și șoferul unui comandant foarte important din garnizoana Pitești.

Schema se baza pe prezumția (apropiată de realitate) că voi ajunge într-o unitate a Ministerului Apărării Naționale. Dacă Ministerul de Interne punea ochiul pe mine pentru trupele de securitate, atunci se putea spune că am avut ghinion. Rămâneam pe cont propriu. Depindea numai de mine cum reușeam să-mi îndulcesc viața.

Nea Victor aștepta cu arma la picior să primesc ordinul de chemare și să-i transmitem indicativul unității în care mă aflam. După ce depuneam jurământul și efectuam perioada de instrucție, „cineva” ordona transferarea mea în  garnizoana Pitești, la unitatea în care (ce coincidență!) plutonierul major Eftimie era încadrat. Acolo urmam cursurile școlii de conducători auto. Mă întorceam la unitatea care mă încorporase cu o săptămână – două înainte de a fi lăsat la vatră (trecut în rezervă).

Drumul era bătut. Cu ceva timp înaite aranjamentul funcționase perfect în beneficiul vărului meu Mitică, fiul lui Petre Tănăsescu, fratele mamei.

Sesiunea de examene din vara anului 1974 a făcut lumină. Am fost admis la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. A urmat o vacanță plină, începută pe creasta Făgărașului, continuată cu peregrinări prin diverse zone turistice și încheiată  în viile și cramele Panciului.  Etapa finală, cea de refacere – recuperare după efort (!!!), s-a consumat la Soveja, în compania dragilor mei mocani vrânceni, doar cu aer curat, fructe de pădure, caș afumat și altă mâncărică bună. M-am adunat pe acasă chiar în ziua de 23 august, zi de mare sărbătoare. Țara toată petrecea la împlinirea a treizeci de ani de la declanșarea Revoluției de Eliberare Socială și Națională, Antifasciste și Antiimperialiste.

Conform legii, „încorporarea absolvenților de liceu reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățământ superior se face la 1 octombrie al fiecărui an”. Mă pregăteam și așteptam să sune goarna.

1 septembrie 1974 a fost într-o duminică. De vreo două săptămâni se deschisese sezonul de vânătoare la prepelițe, turturele și guguștiuci. Tata plănuise o ieșire în teren cu nea Pascu Ionescu și cu Gheorghe Capangiu, vânători din mahala, de la Bujavercă. Au plecat cu noaptea-n cap să plimbe puștile prin lunca Dâmboviței, spre Ochiul Boului. Știau ei o tarla cu floarea soarelui și niște lucernă unde ar fi putut face măcar de-o ciulama. Eu am rămas acasă. Un gând nedefinit, sâcâitor mă îndemna să stau locului. Aveam sentimentul că se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat!

Trecuse cu puțin de ora 8.00, eram în grădină și tocmai terminasem de băgat apă pe brazde. Când mă pregăteam să spăl trotuarul, mama a scos capul pe geamul bucătăriei:

– Hai la telefon! Te caută de la Comisariatul Militar!

Cum? Comisariat, dimineața la 8.00, telefon, duminica? Nu se potrivea deloc cu ce știam eu despre mersul lucrurilor. Mirosea a farsă de la o poștă. Aveam un prieten care, cu multă fantezie, punea la cale astfel de năzdrăvănii. Mă încercase de mai multe ori, fără succes. Știam că nu se dă bătut și momentul era potrivit.

Cel de la capătul firului s-a prezentat regulamentar, cu toate cele necesare: grad, nume, funcție. Doar că eu nu eram dispus să ascult toate astea. N-am reținut nimic. Politicos, dar ferm și imperativ m-a invitat la sediul centrului militar al sectorului 4(*), în cursul zilei, până la ora 21.00, pentru a mi se înmâna ordinul de chemare la încorporare. Procedura nu era una tocmai obișnuită și asta a făcut ca suspiciunile mele să fie îndreptățite.

Vocea era (credeam eu) a păcătosului de Dode Bulgaru (alintat Dodel pentru a-l deosebi de Dodiță și de un alt bulgar, Costel Bulgaru) care încerca să mă facă. Nu aveam nicio îndoială. Ce-a fost la gura mea! Recital. Interlocutorul a așteptat răbdător să mă potolesc.

– Eu mi-am îndeplinit misiunea. În evidența noastră figurează că ați fost convocat. Faceți cum credeți!

Și fără să mai aștepte vreo replică a închis telefonul.

Răcorit că i-am tras-o bulgarului ăla cu capul tare zădărnicindu-i o nouă farsă, mi-am văzut de ale mele. Spre prânz a apărut și tata. I-am povestit cele întâmplate. N-a zis nimic, dar părea preocupat de chestiune. Și-a curățat arma, s-a uitat prin grădină și înainte de a ne așeza la masă a reluat subiectul.

– Băi băiatule! Cred că ar fi bine să te duci până acolo. (Dacă tata folosea în conversațiile cu cei apropiați formula de adresare „Băi băiatule!” („Măi fato!”), treaba era serioasă.)

Când s-a mai răcorit un pic, după ora 18.00, m-am conformat. Centrul Militar al Sectorului 4 funcționa într-o casă mare și frumoasă, care nu a fost demolată, aflată la intersecția bulevardului Hristo Botev cu calea Călărași (bulevardul Corneliu Coposu), în preajma Bisericii Sfântul Mina – Vergu. Nu era departe. Pe strada Constantin Nottara ieșeam în Dudești, lângă „7 Noiembrie”, „Select” și „Depoul I.T.B.”. De acolo luam tramvaiul 19 până la capăt, la Sfânta Vineri, făceam câțiva pași pe lângă clădirile vechi ale Călărașilor și ajungeam la comisariat.

Punctul de control de la intrare părea pustiu. M-a întâmpinat un plutonier. Am avut impresia că-l deranjez. A ascultat cam absent povestea convocării mele, mi-a cerut Buletinul de Identitate, s-a uitat într-un tabel și a ordonat unui soldat să mă conducă la ofițerul de serviciu.

Începusem să mă îngrijorez. Ceea ce apreciam eu ca fiind o farsă se contura a fi o jenantă gafă pe care cu ușurință am comis-o. L-am urmat pe însoțitorul meu în tăcere. A bătut la ușă și am intrat. După obligatoria formulă de salut și de adresare: „Să trăiți! Permiteți să raportez!” a arătat cu capul spre mine.

– Pentru ordinul de încorporare.

A făcut apoi stânga împrejur, a ieșit și am rămas singur cu ofițerul așezat la birou. Purta însemnele Infanteriei. Era căpitan. Întinzând măna după un teanc de formulare, pe un ton nu tocmai prietenos, m-a întrebat:

– Cum te numești? Numele, inițiala tatălui, prenumele.

– Mocanu Gh. Constantin–Dan. Când a auzit a lăsat baltă hârtiile.

– Aaaa…! Tu ești ăla care m-a înjurat dis–de–dimineață și mi-a zis că sunt bulgar căpățânos!

Deși „antrenat” să ies onorabil din situații stânjenitoare, în clipa aia aș fi vrut să se crape pământul, să mă înghită, numai să nu fiu eu acela. Cu oarecare nesiguranță în glas, am încercat să-i explic cum s-a ajuns la regretabila întâmplare menționând că raționamentul meu greșit a pornit de la convocarea prin telefon. A început să râdă.

– E legală. Mi s-a mai mulțumit în felul ăsta atunci când, în exercițiul funcțiunii, am transmis telefonic diverse ordine către tinerii chemați la datorie! Dacă nu te prezentai azi, eram hotărât să trec incidentul în raportul de serviciu! Și să știi că nu sunt bulgar, sunt moldovean!

***

După ce am îmbrăcat uniforma am aflat cum stăteau lucrurile. Instruirea teoretică a militarilor TR începea cu „Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România”. Cunoașterea acesteia era obligatorie și am studiat-o temeinic. Acolo scria că „ordinul de chemare la recrutare sau încorporare, precum si pentru clarificarea situației militare a recruților, se înmâneaza în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la modul de comunicare a actelor procedurale”. Procedura convocării telefonice era, ca și acum, prevăzută în legislația penală.

***

Atmosfera s-a mai destins un pic. În timp ce căuta ordinul buclucaș am mai schimbat câteva vorbe. La un moment dat, în încăpere a intrat un tânăr sergent major de artilerie îmbrăcat impecabil care a cerut permisiunea să iasă în oraș. Tocmai semnam dovada de primire a ordinului. Pe colțul acesteia era scris cu creionul numărul 1462. Subofițerul s-a uitat curios pe hârtie și a exclamat:

– Asta e la Caracal! Apoi, fără explicații, a plecat.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 si 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Hoteluri și restaurante: Union, Intercontinental (fusese început în ’68 și dat funcțiune în ’71), Hanul lui Manuc.

Va urma!

Urme ale trecutului (XIV) – Minge… electorală

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A picat din cer. Da! Nu glumesc! Și eu am fost uluit. M-am dumirit când am pus mâna pe ea și am văzut ce simbol poartă inscripționat pe suprafața ei roșie ca steagul defunctului Partid Comunist Român.

S-a întâmplat în toamna anului 2004. România urmărea circăreala, numită oficial campanie electorală, care pregătea alegerile parlamentare. Clovni, scamatori, jongleri, acrobați, atleți ai partidelor implicate se străduiau să atragă temporar, cu orice preț, aprecierea și interesul spectatorilor năuciți de fantezia saltimbancilor.

Vremea îngăduitoare mă ținea încă prin curte. Dinspre sud se auzea zgomotul unui elicopter. Nimic nou! Zona este survolată zilnic de toate categoriile de aeronave, de la avioane ultraușoare la Hercules C130 sau Alenia C-27J Spartan. Rutele de zbor spre est traversează cerul localității ilfovene în care trăiesc de mulți ani. Obișnuit cu astfel de evenimente nu am ridicat ochii. Sunetul însă nu era al unei „râșnițe”, ci al unui elicopter serios care zbura la mică înâlțime și asta ieșea din tipar.

Surpriza a fost că a trecut chiar pe deasupra mea. Abea atunci, speriat, m-am întors să văd ce se întâmplă. Într-o voltă largă, elicopterul se îndepărta spre județul vecin lăsând în urmă, din timp în timp, câte o sferă roșie. Veneau spre pământ cu oarecare lentoare, dovadă că nu erau foarte grele.

Una dintre acestea a aterizat la mică distanță de mine, în mijlocul grădinii pe care mă stăduiam să o pregătesc pentru arat.

Precaut, m-am apropiat cu pași mici. Cînd am zărit cunoscuta siglă a Partidului Social Democrat chestiunea a devenit clară. Mi-am amintit îndată că circăreala era în plină desfășurare. Mai mulți dintre consătenii mei s-au pricopsit cu mingea electorală de volei picată din cer.

Băieții aveau imaginație. Și mai ales bani.

Urme ale trecutului (XIII) – Radioreceptorul Selena

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

A fost cel mai performant radioreceptor care putea fi cumpărat în anii ’80 din comerțul socialist. Era fabricat la Minsk, în Republica Sovietică Socialistă Bielorusă și exportat, nu numai în țările socialiste, de către Techointorg (TENTO). Ascultătorii pasionați ai Europei Libere, care nu erau puțini, și-l doreau cu ardoare.

Putea fi cumpărat, dacă îl găseai. Apărea în magazine din când în când și în cantități mici. Se vindea ca pâinea caldă. Cei cărora le era la îndemână apelau la sistemul P.C.R. Nu, nu la partid! La Pile – Cunoștințe – Relații. L-am folosit și eu, chiar de două ori.

Am făcut-o mai întâi în anul 1982. La intersecția Ion Șulea cu Dristor, pe locul librăriei, al măcelăriei și al băcăniei cocoțate deasupra unor trepte abrupte, se construise blocul R5 care avea la parter un magazin mare de electrice, electronice și electrocasnice. Era Unitatea 74 – I.C.L. Tehnometal gestionată de M., un cioplean evadat din tradiția de grădinari și lăptari a bulgarilor așezați temeinic în jurul străzii Tomis. Soția lui a lucrat o perioadă cu mama, apoi s-a retras ca vânzătoare la același magazin, o muncă mai liniștită și mai cu folos. Familia M. m-a ajutat să cumpăr primul radioreceptor Selena. Este cel din fotografii.

Am dat pe el o poală de bani. Suma de 1800 de lei era semnificativă și pentru mulți, descurajantă. În martie ’82 reprezenta 80% din salariul meu de stagiar anul II (2310 lei/lună).

Ascultam, aproape zilnic, în condiții foarte bune, posturi de limba engleză și franceză ca exercițiu util pentru o minimă întreținere a deprinderii de a folosi cele două limbi străine. Uneori rătăceam și pe la Europa Liberă. Rar de tot.

În schimb tata își începea și își sfârșea ziua cu postul american care emitea de la München. Se chinuia cu o măgăoaie sovietică pe lămpi. Puteam să-i cumpăr unul mai pricopsit sau măcar să-l fac pe acela să funcționeze mulțumitor, dar mi-era frică. După patruzeci de ani petrecuți în filatura de la „7 Noiembrie”, într-un zgomot infernal, se pricopsise cu o diminuare importantă a auzului. Asta îl determina să ridice volumul cam sus. Cum locuia la bloc… nu știam cine mai ascultă părerile despre actualitatea românească transmise din Bavaria, chiar dacă „moșu” nu le înghițea pe toate.

Știa de Selena și din când în când mă informa cât de bun este modernul aparat de radio. Bătea șaua ca să priceapă iapa. O vreme l-am dus cu vorba. Până a aflat de la nepotă-su că noi avem unul și încă de câțiva ani.

Nu mai era loc de întors. De ziua lui a primit cadou radioreceptorul la care visa.

De această dată m-a ajutat nea Ionică Știrbulescu de la I.D.E.B. Omul cu educație aleasă, poetul sensibil și profund, inginerul cu știință de carte și-a dovedit încă o dată generozitatea. A fost suficient un telefon și gata!

L-am cumpărat de la Magazinul universal Victoria direct din depozit.

Cele două radiouri funcționează perfect și acum.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Începem anul ’73 cu calendarele emise de „Rompresfilatelia” – pe-atunci, colecționarea de timbre era o îndeletnicire des întîlnită.

Va urma!

Acum 50 de ani: paşaportul pentru Mexic

scris de Ando

Fix acum 50 de ani, după amiaza zilei de duminică de 16 noiembrie 1969 (o zi mohorâtă, cu cer plumburiu) aducea o mare bucurie iubitorilor români de fotbal. Pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti, naţionala României termina la egalitate (1-1) meciul cu Grecia, câştigând astfel grupa preliminariilor din care mai făceau parte Portugalia şi Elveţia. Se termina, astfel, o campanie de peste un an de zile, iar naţionala noastră se înscria pe lista celor 16 finaliste de la turneul final din Mexic 1970.

Aşteptarea fusese lungă, trecuseră… 32 de ani de la ultima participare a României la un turneu final de C.M. şi, ca să fim cinstiţi, după un start de forfait (0-3 cu Portugalia, la Lisabona) puţină lume se gândea la un asemenea frumos deznodământ. Apăruse însă o generaţie valoroasă şi ambiţioasă de jucători. Cu o conducere tehnică competentă, realistă şi cu răbdare, s-a clădit, astfel, o reprezentativă solidă, fără complexe.

Sigur, ar fi fost şi mai frumos să câştigăm ultimul meci din grupă, mai ales că-l jucam acasă, pe un stadion arhiplin, dar nu s-a putut. Grecii îşi jucau şi ei şansa şi veniseră la victorie, cu o selecţionată bine pusă la punct, arţăgoasă şi… motivată (se zvonea, de exemplu, că multimiliardarul armator Onassis promisese jucătorilor prime substanţiale în caz de calificare). Plus, foarte mulţi suporteri greci în tribune, în afara cotei repartizate oficial. Tot din „gura lumii” aflasem că aceştia veniseră bine „pregătiţi” pentru a cumpăra bilete la negru: cu valută, cu lanţuri sau cu ceasuri de aur, cu diverse electronice etc. Aşa că meciul a fost greu, tensionat, dar băieţii noştri s-au ţinut bine şi şi-au atins obiectivul.

Peste şase luni, începea aventura mexicană, însă, până acolo, să vedem cum au văzut meciul decisiv (şi nu numai meciul propriu-zis) două publicaţii de atunci: ziarul Scânteia şi revista Sport. Plus câteva imagini din arhiva Agerpres.

  

Urme ale trecutului (XII) – Rom Havana

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Prietenul meu Nichi Gaicu, mecanic de aviație la Clinceni, pasionat de Beatles și de Creedence Clearwater Revival, aprecia băuturile cubaneze și mai ales romul Havana Club pe care îl sorbea fără să stea prea mult pe gânduri, ca atare sau în diverse combinații sofisticate de le zice cocteiluri.

***

Pentru mine romul era cel pe care îl știam din copilărie (anii ’60) și din adolescență (anii ’70).

Mama îl folosea la prăjituri. Când gerul se făcea stăpân peste mahala, tata își punea o lacrimă de rom în ceai. Eu mă desfătam cu mirosul care întârzia mult timp prin toată casa. Băutura ca atare nu-mi plăcea, cum nu-mi place nici acum.

***

Prin 1975–1980 ne întâlneam frecvent și de multe ori a reușit să mă „târască” la restaurantul Havana, pe bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej, fost 6 Martie, fost Elisabeta, lângă cofetăria Universității.

Cu excepția aligatorului împăiat țintuit deasupra intrării în salon, restaurantul nu avea nimic spectaculos. Era chiar modest, dar civilizat.

Acolo, crezând probabil că sunt un împătimit al romului cubanez, barmanul care era român, mi-a dăruit un pliant util amatorilor de finețuri alcoolice.

Cum să știe priceputul combinator de băuturi că dacă ar fi avut țuică eu aș fi dat deoparte imediat orice altă licoare și în ambianța oarecum tropicală a stabilimentului m-aș fi desfătat cu nobilul alcool obținut din prune.

Pliantul rătăcit printre printre alte documente din arhiva personală și pe care nu l-am folosit niciodată, făcea parte dintr-o campanie susținută de promovare a unor produse cubaneze: lichioruri, bomboane, compoturi, deliciosul gem de grepfrut de-i zicea Zun–Zun. Or mai fi fost și altele.

Iată și două reclame atrăgătoare care, în 1977, încercau să abată gusturile băutorilor neaoși de vin și țuică de prună spre „țuica” obținută din trestia de zahăr:

A trecut multă vreme de când nu am mai „servit” Havana Club. Am s-o fac, așa, spre aducere aminte.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1972 (II)

de C. D. Mocanu și HM

Sport și plimbare: Clubul sportiv Steaua, Campionatul mondial de hochei și Tarom (care relativ recent se dotase cu Bac-ul 1-11)

Va urma!