despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Întoarcere în Bucureștii studenției – Episodul 2

scris de Vlad Slavici

Început și sfârșit de an universitar.

Cluburi, baruri, terase, restaurante, cantine din preajma Politehnicii

M-am născut la Constanța în 1982. Acolo am copilărit și am locuit pană la sfarșitul liceului, în 2001. Dar în tot acest timp am avut o legătură strânsă cu Bucureștiul, dat fiind că bunicii mei paterni locuiau acolo, mai precis pe Str. Parfumului nr. 21, nu departe de locuința domnului Cristian Malide, deși probabil nu se cunoșteau. (Bunicii locuiau pe Str. Parfumului de la începutul anilor ‘70, dupa aproape 20 de ani petrecuți într-un bloc mic de pe Str. Sfinții Apostoli, probabil că nu foarte departe de locurile unde a copilărit Ando. Blocul unde-și aveau locuința în Sfinții Apostoli a dispărut ulterior, la demolările pentru construirea Casei Poporului.) O parte bună a vacanțelor de vară, precum și în întregime vacanțele de iarnă și de Paști le petreceam la București, la casa bunicilor.

Deci când am venit la București în 2001 pentru a începe facultatea veneam într-un loc familiar. În plus, recentele lecturi ale nuvelelor fantastice ale lui Eliade transformaseră Bucureștii, în ochii mei, într-un loc magic. Cel mai mare impact asupra mea a avut-o nuvela “Pe Strada Mântuleasa”, poate într-un fel și pentru că mergeam deseori la complexul alimentar de la Mântuleasa cu bunicul meu când eram copil. De aceea, nu e întamplător că primul club vizitat cu prietenii dupa ce am sosit la București (numit “Trinity”) se afla într-un beci de pe Strada Mântuleasa. Nu gåsesc nicio referință la el online, deci probabil că a disparut de mult timp, întocmai ca săgeata lui Lixandru din nuvela eliadescă. Venisem la București cu două săptămâni înainte de începerea cursurilor, ca să mă desfăt plimbându-mă pe frumoasele străzi ale capitalei singur sau cu colegii de liceu (căci, trebuie spus, trei dintre cei mai apropiați patru prieteni ai mei din liceu intraseră și ei la Automatică, deci gașca din liceu urma să fie împreună și în facultate. Al patrulea prieten apropiat intrase la ASE, deci nu foarte departe.) Știam Bucureștiul binișor dinainte, dar acum il vedeam cu alți ochi, de student și de major, și părea că o întreagă lume nouă mi se deschide în față. Capitala părea și mai frumoasă ca înainte, și adevărul este că dezvoltarea ei începuse să se accelereze.

Ajuta și faptul că încă eram în vacanță, cu grija examenului de admitere la facultate în urmă, și că frumos e în septembrie la București! (pentru a parafraza spectacolul Frumos e în Septembrie la Veneția, dupa o carte de Teodor Mazilu). Pentru un student fără griji, perioada 15 septembrie – 1 octombrie e specială și are un iz de suprarealism amestecat cu romantism. Motivul este urmatorul: studentul își mai amintește că, timp de 12 ani, acele două săptămâni marcau începutul anului școlar, cu anxietățile aferente și cu regretul recentei dispărute vacanțe de vară. Dar deși aceste reflexe sunt bine stabilite în mintea sa ca urmare a recenților 12 ani de școală, dintr-o dată studentul se vede liber pentru înca două săptămâni, în timp ce observă, plimbându-se pe străzi și trecând intamplător pe lângă clădirile liceelor, ceremoniile de începere ale anului școlar pentru elevi. Dar cursurile facultăților încep abia la 1 octombrie, iar asta aduce cu sine o multitudine de gânduri, și îl face pe student să se simtă atemporal, măcar pentru două săptămâni.

Când mă gândesc la acea perioadă de la sfârșitul lui septembrie, îmi vine în minte frumoasa melodie “Mai lasă-mă” a lui Nicu Alifantis, pe versurile poemului “Viața mea se iluminează” de Nichita Stănescu. Această perioadă de tranziție este un simbol al trecerii de la copilărie la maturitate, de la eternitatea reprezentată de vară la efemeritatea simbolizată de toamnă, de la lipsa de griji și exuberanța tineretii la preocupările si seriozitatea omului adult. De aceea eul liric imploră pe cineva (iubita sa? vara? tinerețea?, aici intervenind procedeul superb atât de folosit de Nichita Stănescu al cifrării poemelor sale în mai multe chei de interpretare) să mai rămână cu el, să îl mai lase să zăbovească în starea plină de beatitudine în care se află:

“Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.”

Eul liric știe că se află în perioada de tranziție atât de efemeră, de care însă își dorește să se agațe până la ultimul fir:

“Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.”

Sufletul studentului îi cere și el timpului să-l mai lase în acel teritoriu în care vara s-a terminat, dar vacanța continuă, în care poate să guste, în același timp, din oferta culturală de toamnă (deschiderea teraselor, a cluburilor, începutul stagiunii de concerte și de teatru), dar și din libertatea vacanței care a ramas.

Sfârșitul de septembrie este una dintre cele două perioade ale vieții studențești în care te afli într-o tranziție pe care alții nu o cunosc. Cealaltă este sesiunea de vară, care se termină spre sfârșitul lui iunie. Acolo este invers: dacă între 15 – 30 septembrie studentul se bucura de lipsa de griji pe care numai el o are (fiindcă adulții s-au întors din concediu, iar copiii s-au intors deja la școală), între 15 – 30 iunie studentul suferă, fiindcă trebuie să studieze asiduu pentru examenele din sesiune, în timp ce adulții își fac deja planuri de concediu (sau măcar ies seara pe la terase să se relaxeze după o zi de muncă), iar copiii au terminat deja anul școlar. În plus, verile bucureștene sunt calde (uneori chiar fierbinți), dar plăcute. Trebuie să stai în casă să studiezi pentru următorul examen, dar soarele îți dă ghes să ieși. Încerci uneori să-ți iei cursurile și să înveți în parc, dar îți dai seama repede că nu merge. Parcul are prea multe moduri de a te distrage.

Totuși, studentul mai are câte o jumătate de zi de respiro chiar și în sesiune: în zilele în care se țin examenele, restul zilei după terminarea lucrării este dedicat relaxării. Se știe că ziua următoare va da startul unui alt sprint de 4-5 zile către următorul examen. Pentru noi, studenții de la Automatică și Calculatoare, barul și terasa “Chez Gabi” de pe Bd. Iuliu Maniu era locul unde ne adunam la un suc sau o bere după efortul intens al unui examen în sesiune. Localul (care mai există și azi, renovat și extins) era bine plasat chiar vis-a-vis de facutate. Deseori jucam câteva meciuri de ping-pong în sala de jocuri, și mai rar biliard. Pe atunci nu mai erau alte localuri în apropierea Politehnicii pe Iuliu Maniu (deși în afara sesiunii facultatea avea un mic bufet la etajul 1, unde puteai să iei o gustare, un suc sau o cafea și să stai cu colegii la o șuetă în pauze).

Dacă voiai altceva decât “Chez Gabi” trebuia să mergi ori până la Facultatea de Electronică (între APACA și Leu), unde erau două opțiuni: cantina de la subsolul Facultății de Electronică (care era excelentă: aveau deseori sărmăluțe în foi de varză, mămăliguță și ficăței prăjiți) sau un local mai jigărit gen fast-food din curtea facultății, lângă clădirile căminelor din Leu, cunoscut printre studenți după numele “La jeg” sau “La fum” (ambele denumiri fiind apte). Cea mai populară mâncare oferită de “La jeg” se numea schnitzburger și era exact ce spune denumirea, un schnitzel cu o roșie și o frunză de salată între două chifle, la care studenții adăugau ketchup și muștar din belșug. Nu știu dacă acest local mai există, dar nu cred ca mai e în forma de pe atunci. Micul campus de la Leu a mai oferit, cel puțin pentru o perioadă, o sală cu câteva mese de biliard (contra cost) la etajul 1 al căminului de la intersecția Bd. Iuliu Maniu cu Bd. Vasile Milea.

Cam la aceeași distanță de facultate, dar spre Grozăvești, numărul de opțiuni creștea dintr-o dată: acolo era Str. Economu Cezărescu, un micro-univers parcă rupt din alt film, complet diferit de tot cartierul din jur. Ar fi interesant un istoric al zonei respective, poate colegii de la SimplyBucharest știu mai multe. Bănuiesc că acea stradă, împreună cu cele doua-trei din jur, erau ultima reminiscență a unui cartier de case vechi care era mult mai extins pe vremuri, înainte de a se construi campusul Politehnicii și toată zona industrială din jur. Am frecventat rar acea zonă, și mai ales în anii 4 și 5 de facultate. N-am fost acolo decât la restaurantul “Pui de Urs”, celebru pentru organizarea de evenimente, și o dată la “Shorley”.

Fără a ieși din campus, studenții puteau frecventa cantina de la etajul 5 din Rectorat, care era deschisă atât profesorilor, cât și studenților. Iar chiar lângă campus erau deschise porțile celebrului bar-terasă “Piranha”. Acest club binecunoscut s-a închis în Februarie anul acesta, deci înainte să înceapă pandemia în țară. Îmi amintesc câteva seri frumoase petrecute alături de prieteni la “Piranha”, consumând carafă după carafă din vinul casei (cel mai ieftin din meniu) și discutând fel de fel de subiecte, filosofând pe teme variate. Acele seri le asociez cu o altă melodie frumoasă a lui Nicu Alifantis, “Poştalionul”, pe versurile poemului “Buffalo Bill” de Radu Stanca, o altă creație care poate fi citită în mai multe chei de lectură:

“Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.”

Dacă folosim prima cheie, poemul poate fi citit ca o narațiune în versuri despre o bandă de tâlhari din Vestul Salbatic care pune la cale jefuirea unei trăsuri. A doua cheie transformă narațiunea din western în aventură metafizică, în care banda de tâlhari caută să prindă însuși Timpul. A treia cheie, cea metaforică, arată că, de fapt, nu este vorba despre o aventură cu bandiți, ci despre o seară între prieteni în care speranța este că se va atinge acea stare de bucurie specifică acestor tipuri de întâlniri și care, măcar pentru puțin, va face timpul să pară că stă în loc:

“Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…”

Dacă mergem mai departe, până la Splaiul Independenței, intrăm în Regie, unde terasele și restaurantele abundă. Pe atunci, multe erau pizzerii (Pub 18, Pub 29, numite după camine: P18, P29), dar serveau și alte bucate, și, desigur, bere și vin. Iarna, vinul fiert din Pub 29 era la mare căutare. Când eram în anul 4, faimoasa Discotecă Maxx din Regie și-a deschis pizzerie la parter (avea și o terasă frumușică), și aceea a devenit pizzeria mea favorită din București. Nu știu dacă mai există ca restaurant, dar văd că discoteca încă există (sub numele Club Maxx).

Regia era plină de terase mai mici și mai mari, marea majoritate amenajate minimal, și multe dintre ele cu prețuri foarte mici. Clientela lor era, desigur, formată în mare parte din studenți, care nu-și permiteau să cheltuiască prea mult, dar cărora le plăcea sa iasă la terase. Câteva dintre aceste terase erau amenajate la intrarea în câte un magazinaș și nu aveau servire la masă: pur și simplu te ridicai de la masă, intrai în magazin, cumpărai o bere sau mai multe (depinde câți comeseni mai voiau un rând), plăteai și te întorceai cu sticlele înapoi la masă. Cam în felul în care a funcționat și terasa Argentin multă vreme vis-a-vis de Club A. Desigur, niciuna dintre aceste terase efemere din Regie n-a ajuns la nivelul de faimă al lui Argentin. Regia era (și poate mai este și acum) un loc unic în București, care emula într-un fel funcționarea unui întreg oraș: într-o zonă relativ mică studenții locuiau în cămine, aveau acces la o multitudine de terase, baruri, restaurante, câteva magazine alimentare, câteva discoteci, două cantine (R1 și R3, cu mancare destul de bună și la prețuri rezonabile; fosta R2 devenise discotecă, aproape de o fabrică de pâine la cotitura lui Vasile Milea dinspre Gara Basarab spre Grozăvești), o farmacie, un cabinet medical, o clătitărie de mare succes chiar la Splai (erau clătite din acelea mari făcute pe plită; nu la fel de bune ca cele din tigaie, dar mai rapide și acceptabile. Le știa toată Regia și deseori se făcea coadă acolo de trebuia să aștepți  jumătate de oră) lângă care era o altă pizzerie. Regia se continua cu Grozăveștiul, care era destul de similar. La marginea lor se ridica Carrefour Orhideea, care oferea studenților ce nu se găsea în micile magazine din Regie. Înspre Crângași, studenții aveau acces la piața de zarzavaturi și vreo două autoserviri.

Cu toate aceste facilități la o aruncatură de băț, mulți studenți nu ieșeau prea des din zona Regie – campusul Polithenicii. Când o făceau, de obicei calătoreau cu autobuzul 601 până la Universitate, unde se deschidea o altă lume, despre care vom vorbi într-un episod viitor.

Citiți primul episod

Urme ale trecutului (XVIII) – Ace de cusut

scris de C. D. Mocanu

Ce mare lucru? Un ac de cusut! Așa este, dar când cămășii îi lipsește chiar nasturele de lângă buric sau când pantalonii s-au căscat  prin părțile cele mai expuse și nu găsești un ac, abea atunci înțelegi cât de valoros  este.  Am aflat-o în armată. Gulerul de la veston și de la manta, nasturii, petlițele, tresele de militar T.R., pe toate le-am cusut cu mâna mea chiar în prima zi de militărie. Nu mai pun la socoteală repararea stricăciunilor vestimentare produse de nelipsitele accidente.

Știam din experiența altora că acul și ața sunt componente obligatorii ale trusei de supraviețuire sub arme. Mama, maistru blănar, avea acasă toate cele necesare. De când, la paisprezece ani, intrase ca ucenică la Kamerling, acul și ața îi erau prieteni credincioși. Le știa rostul și pentru a mă împiedica să presar acele de cusut prin valiză mi-a cumpărat de la Tase, fostul cinematograf Venus de pe Dudești, o trusă cu prețioasele instrumente înțepătoare. Aspectul îndoielnic nu mai conta. Necesitatea și utilitatea acesteia depășeau deranjul estetic.

Era „Made in Czechoslovakia” și conținea ace de diverse mărimi, pentru diverse utilizări, inclusiv o mașinică fără de care cei mai puțin îndemânatici se chinuiau rău să strecoare ața prin blestematul ăla de orificiu de-i zice urechea acului.

De atunci, din 1974, m-a însoțit peste tot în peregrinările mele prin țară și prin lume.

M-a scos de multe ori din încurcătură, a suferit pierderi majore, dar a răzbit  prin timp. Azi e doar obiect de colecție.

Pe la începutul anilor ’90, când complexul comercial Delfinului începuse  să se transforme  în bazar orientalo–balcanic–dâmbovițean, am zărit la una dintre tarabe inconfundabila trusă. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri și fără să-i iau prea bine seama, doar pentru a păstra și o versiune integrală. Părea că este întocmai cu cea aflată atunci încă în serviciu.

Abea acasă am observat că noua achiziție venea, aparent, din China și că cei care au mirosit „gheșeftul” păstraseră coșul dar înlocuiseră aranjamentul floral cu unul, ce-i drept, compus tot din trandafiri. Conținutul era însă identic.

Nici măcar asta nu mă poate convinge că acele și ambalajul lor înflorat au venit din țara mătăsii. Mai degrabă din puzderia de mici ateliere ale Stambulului, căci urmașii lui Soliman Magnificul sunt la fel de „oți” (poate mai abitir!) ca îndrăzneții și ingenioșii asediatori cu ochii oblici  ai piețelor comerciale de peste tot.

Oricum ar fi, au trecut peste noua trusă vreo treizeci de ani și a devenit astfel o urmă a trecutului păstrată de mine, printre altele așișderea, în sertarul „Obiecte mici – foloase mari”.

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (II) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Citiți prima parte

Am avut şansa să cunosc ultimele două generaţii de măcelari şi mezelari veritabili, cu carnet de lucrător eliberat de breasla profesională şi nepervertiţi de „găselniţele” alimentare ale vieţii moderne. Nu erau numai din familia mea, de-ai lu’ Anghimoft, ci şi de-ai lu’ Dudi, de-ai lu’ Pândaru, de-ai lu’ Boboc, de-ai lu’ Roman, de-ai lu’ Enciu, de-ai lu’ Vlăsceanu, de-ai lu’ Drăcea, de-ai lu’ Topliceanu, de-ai lu’ Capangiu.

Unii erau pensionari, alţii, fiii lor, în plină putere, lucrau în Abator, în cele două fabrici de mezeluri, Mistreţul şi Avântul sau la secţia de tranşare şi prelucrare a cărnii din Antrefrig.

Carnea şi produsele din carne se găseau încă din belşug în comerţ dar se simţea adierea unui vânt rău ce se va transforma, pas cu pas, într-un uragan care va pustii magazinele alimentare. Se fura din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari, cu mult peste nevoile personale. Mezelarii erau obligaţi să respecte reţete „moderne” care, încet dar sigur, nu mai semănau cu cele pe care le învăţaseră în anii lungi de ucenicie şi pe care le desăvârşiseră muncind în fabrici renumite (Rochus, Pescaru, Paţac, Podsudek, Baciu). Nu mai era nevoie de priceperea lor. Chimiştii „rupeau uşile” şi le vor lua locul iar ei se vor îndrepta spre alte ocupaţii. Câţiva s-au refugiat la Gostat sau la Întreprinderea Agroindustrială „30 Decembrie” unde, pentru o perioadă relativ scurtă,  s-au mai produs mezeluri adevărate.

Câte ceva din secretele măcelarilor şi ale mezelarilor, mai ales cele legate de prepararea hranei proprii, s-au păstrat în familiile acestora, transmise din generaţie în generaţie. Noi, acasă, pregătim şi astăzi diverse „chestii” despre care „lumea”, adică prieteni şi cunoscuţi, nici măcar nu-şi închipuie că pot fi gătite şi că rezultatul poate fi, nu numai mâncabil, ci şi foarte gustos. Necazul este că „bucăţile” necesare se găsesc rar şi cu mare greutate. Unele au dispărut cu desăvârşire. Măcelarii de tip nou, cu meseria învăţată la fără frecvenţă, nici nu au auzit de ele.

Şi totuşi! Ce mâncau măcelarii?

▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile.

Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.

▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda.

▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.

▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.

▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.

▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.

▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).

▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.

▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!

▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.

▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!

▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.

Lista de bucate

Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.

  • Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii.  Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
  • Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
  • Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
  • Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
  • Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
  • Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
  • Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
  • Tocană măcelărească.
  • Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
  • Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
  • Tocană din piept de porc.
  • Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
  • Rotocoale de berbec la grătar.
  • Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
  • Ciorbă de burtă.
  • Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
  • Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
  • Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
  • Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
  • Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
  • Nucă de porc la cuptor.
  • Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
  • Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
  • Tocană din nucă de porc.
  • Piept de porc cu varză călită.
  • Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
  • Garf şi antricot de porc la grătar.
  • Capac de porc sau de mânzat la grătar.
  • Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
  • Ciolan de porc, copt la cuptor.
  • Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
  • Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
  • Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
  • Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
  • Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.

Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!

Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.

 Într-un interviu acordat ziarului on-line Adevărul Mihaela Bilic, medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice, şcolită la Paris în cunoaşterea modului în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează comportamentul faţă de alimente, face o pledoarie argumentată şi nuanţată pentru carnea de porc.

[…] „Carnea de porc merită a fi reabilitată. Se poate vedea cu ochiul liber că grăsimea de porc este bogată în acizi graşi mononesaturaţi similari cu uleiul de măsline. Gândiţi-vă cum arată slăninuţa, în ce fel este de fragedă. În momentul în care o laşi la temperatura ambiantă devine moale, exact ca uleiul de măsline, când stă pe masă e lichid, când îl pui la frigider precipită. Ca şi gust, slăninuţa este plăcută, poate fi mâncată, pe când seul de oaie, de exemplu, ori grăsimea de vită este atât de greţoasă şi de tare încât arată clar cât este de saturată. Nimeni nu poate mânca o bucată de grăsime de vită aşa cum mâncăm o fâşie de slăninuţă. Ani întregi nu am pus la îndoială calitatea cărnii de porc. Ne-am trezit acum să spunem, vai de mine, porc nu, dar de fapt nu ştim de ce. Este un fel de prejudecată. În cărţile de nutriţie, porcul e lăudat. Nu ştiu de unde au învăţat acei oameni şi ce anume, dar cine face astfel de afirmaţii trebuie întrebat: „Dar de ce?“. Şi să vină cu un argument clar, nu că aşa au auzit.”

[…] „Am auzit medici care spun că la diversificare trebuie să-i dai copilului carne de curcan şi de vită. Dar porcul de ce nu? Ce are carnea de porc? Vă spun eu, nu există niciun argument contra cărnii de porc.

Ba dimpotrivă: grăsimea de porc este mai puţin saturată şi mai sănătoasă decât cea de vită. Porcul nu este un animal rumegător, ci monogastric, fiind 94% compatibil cu omul. Cum digeră un copil carnea de porc nu o va digera pe cea de vită. Important este să alegi o bucată slabă de porc. De exemplu, muşchiul de porc este mai slab decât orice bucată de carne de vită, iar muşchiuleţul este mai slab şi decât pulpa de pui. Dacă porcul este hrănit corect şi este crescut în aer liber, carnea lui are şi omega 3.”

Tot domnia sa face pe Instagram o pledoarie pentru utilizarea unturii și alege ca exemplu un preparat drag nouă românilor: cornulețele.

„De ce nu se mai foloseşte untura în bucătărie decât arareori şi în mod excepţional? Nu ştiu să vă răspund, dar e o mare greşeală. Nu există o formă de grăsime mai stabilă la încălzire şi cu gust mai bun decât untura. Ar trebui să uităm de existenţa margarinei sau a untului când vine vorba de prăjeală sau aluat frământat.” […]

„Ce pot să vă confirm este că frăgezimea şi gustul cornuleţelor cu untură trezesc în noi un tip de nostalgie aparte, aceea a lucrurilor simple şi bune, de care nu ne săturăm niciodată.

Dacă aveţi în preajma voastră vreo bunică sau tanti care încă mai ştie să facă aluat cu untură, profitaţi! Chiar dacă nu aveau studii ştiinţifice la bază, tradiţiile şi obiceiurile din bătrâni sunt garanţia reuşitei şi sănătăţii în bucătărie.”

***

În toate băcăniile (și nu erau puține) din mahalaua copilăriei mele, fără excepție, se aflau la vedere trei produse: lădița cu marmeladă, calupul de untură și butoiul cu măsline.

***

Şi doamna doctor Bilic precizează:

[…] „Mâncarea nu trebuie să fie nici perfectă, nici ideală, nici excesiv de sănătoasă. Noi, oamenii, am fost lăsaţi de natură să împărţim produsele în două categorii: comestibile sau necomestibile. Alimentele ori sunt bune de mâncat, comestibile, deci sănătoase, ori nu sunt comestibile, nu sunt sănătoase, nu le mâncăm. Între acestea două nu există grade de comparaţie. A vrea noi să inventăm un aliment mai sănătos ca altul este de-a dreptul stupid. După cum scrie în cărţile de nutriţie, doza face otrava. Dacă ne propunem să mâncăm excesiv de sănătos şi mâncăm numai seminţe de in, bineînţeles, că ne vor face rău. Alimentaţie sănătoasă înseamnă moderaţie ca şi cantitate şi diversitate. Deci, important este să mâncăm puţin din tot.”

Aferim doamnă doctor! Aşa mâncau măcelarii! Fără excese, cam de toate, în special de ale porcului, alese și pregătite cu pricepere. Cine i-o fi povăţuit?

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (I) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Mă trag dintr-o familie numeroasă şi cunoscută de măcelari, aşezată în mahalaua Vitanului la începutul anului 1920. Bunicul, născut şi crescut în Raion (strada Cezar Bolliac nr. 9) s-a însurat degrabă şi cum numărul copiilor se mărea de la un an la altul (ajungând în final la zece), a simţit nevoia să-i scoată din spaţiul limitat al unei străzi „domneşti”, de oraş şi să le ofere mai multă „lărgime” pentru a copilări în libertate.

Ce loc putea fi mai nimerit decât mahalaua Vitanului, dincolo de calea Dudeşti, pe o stradă care atunci se croia în lunca Dâmboviţei, între grădinile din dosul Bisericii Târcă? În plus se apropia la o aruncătură de băţ de Abator, locul lui de muncă.

Aşezarea dezvoltată în jurul şoselei Vitan, adică între intersecţia cu Mihai Bravu (fosta barieră Vitanu) şi Moară (pod Dâmboviţa – fosta moară de apă Vitan), mulţi ani integrată în cătunul Vitan, parte componentă a comunei suburbane Dudeşti Cioplea, şi-a întemeiat devenirea întru bunăstare pe două actvităţi: grădinăritul şi măcelăria.

Scurtă incursiune istorică

În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la trecerea sa la Domnul:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.”

Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul au făcut oamenii!

„Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937” publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din Vitan!

 

◊◊◊◊◊

Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei, în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs alimentar.

Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59, Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie:

„Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul 1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara, îşi aveau scaunele lor de carne”.

I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.

În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de vite”.

Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă:

La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, … Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32 Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ oraşului acestuia.

Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale; dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă.

Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ.

Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză.

Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. …..

Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună, grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ.

Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ, nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ.

Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ, Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol., Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.”

Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul oraşului, pe malurile Dâmboviţei.

Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului.

Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea Veche sau în cuprinsul oraşului:

„Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga …. pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”.

Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală, financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi.

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului au trimis la data de 6 februarie 1831 „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie.

„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic, au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.”

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.

„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această decizie şi a stabilit că:

„Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”.

După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului, unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”.

În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței, între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul „Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842.

Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul:

„… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”.

Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi Râmnicu Sărat.

În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul străzii Foişorului.

Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii moderne a cărnii.

Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a deşeurilor organice de origine animală.

Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar, săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948 până ce au dispărut cu totul în anii ’70.

Va urma!

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele (III) – „Rupsei tocul și penița …”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

„Când a fost să scriu frumos, Mi-a căzut condeiul jos.”

Am învățat să zgârii hârtia folosind ca unelte tocul, penița și călimara cu cerneală. Se întâmpla uneori chiar așa, ca în cântecul lui Ion Luican. Când îl scăpam din mână sau când se rostogolea elegant pe pupitru, blestematul ăla de toc se repezea totdeauna cu penița spre podeaua în care se înfigea fără greș. Acasă, unde pe jos erau așternute preșuri țesute din cârpe sau covoare ieftine, mai aveam o șansă. La școală însă, parchetul din clasă îi venea de hac peniței. Vârful ei ascuțit se îndoia și cele două jumătăți elastice (colți), separate printr-o despicătură (fantă), nu se mai adunau nici rugate într-un singur punct.

În astfel de situații „M-am jurat de mii de ori” să fiu mai atent sau să-l dau dracului de scris. N-am reușit nici una, nici alta. Nu era chip și penița trebuia înlocuită.

***

Lucrarea, simplă în esență, devenea complicată pentru că lăsa urme albastre pe mâini. În zadar ștergeam penița vătămată cu sugativă sau cu ce se mai nimerea. Cerneala, de bună calitate, se lăsa greu înlăturată de pe degetele ghinionistului.

Sugativa era o hârtie albă, mai grosuță, foarte poroasă, care avea o mare capacitate de absorbție a lichidelor. Cu ea înlăturam cerneala în exces ajunsă accidental, sau nu, pe caiete, pe cărți, pe bănci, pe unde vrei și pe unde nu vrei.

Se procura odată cu celelalte rechizite, sub forma unor coli împăturite cu dichis până ajungeau la dimensiunile unui caiet din care decupam bucăți cam cât o carte poștală. Mai târziu s-a renunțat la acest mod de prezentare și au apărut blocurile de sugativă cu foi detașabile mult mai lesne de fabricat și de utilizat.

***

Penița nr. 1 (inscripționată „Flamura Roșie Sibiu”) și cea cu numărul 3 (de producție străină, probabil „Claps nr. 23”) au fost întrebuințate de mine în chinuitoarea strădanie de a deprinde meșteșugul scrisului. Și nu oricum. Când am reușit să legăm între ele liniuțe, bastonașe, bucle și alte simboluri grafice am trecut la nivelul următor, la caligrafie. Acum, după un car de ani, uitându-mă la „eleganța” scrisului meu îmi dau seama că efortul a fost zadarnic. Cea cu numărul 2 (inscripționată „Flaro Inox”), ceva mai tinerică, este neutilizată.

La vremea primilor mei pași pe drumul lung și anevoios al școlii, în țara lui Petrache Poenaru, inginer, matematician, pedagog, membru titular al Academiei Române, cel care la 25 mai 1827 înregistra în capitala Franței Brevetul nr. 3208 Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală, elevii foloseau tocul și penița. Existau, cu siguranță, niște rațiuni potrivite acelor timpuri.

Iată instrumentul pe care eu l-am folosit până în clasa a patra. Atunci regulile au devenit mai permisive și am făcut saltul la condeiul portăreț, adică la stilou, al cărui inventator a fost recunoscut americanul Lewis Edson Waterman, nu valahul Poenaru.

Este confecționat din lemn și bine vopsit cu o vopsea foarte rezisentă. Parcă ar fi smălțuit.

Această variantă simplă și frumoasă a fost înlocuită de tocul din plastic dotat și cu un sistem mai elaborat de fixare a peniței. În sertarele mele s-au păstrat câteva tocuri pe care azi nu le mai utilizează nimeni, au doar valoare sentimentală.

Fără cerneală, tocul și penița nu erau bune la nimic, le lipsea valoarea de întrebuințare. Prețiosul lichid albastru și-l aducea fiecare de acasă într-o călimară „purtăreață” din sticlă. O căram zilnic la școală cu ajutorul unui săculeț croșetat, sau din pânză, agățat de încheietura mâinii. În clasă își avea locul ei într-unul din cele două locașuri circulare anume scobite pe fiecare pupitru.

Se spunea despre ea că e atât de dibace încât nu lasă niciun strop de cerneală să se strecoare afară, chiar dacă o răsturnai, o dădeai de-a dura sau doar o înclinai. În principiu așa stăteau lucrurile. Doar în principiu, căci călimara asta, zisă „ideală”, a fost pentru mine un coșmar. „Of… ce chin, ce jale!”

Făcută dintr-o bucată, fără părți demontabile, avea gura sub forma unei pâlnii prin care trecea tocul. Buna ei „funcționare” era condiționată de cantitatea de lichid din recipient astfel încât, oricare ar fi fost poziția călimării, răsturnată (pe o parte, cu gura în jos) sau doar înclinată, cerneala să nu depășească gâtul  pâlniei și să rămână captivă acolo. Asta se întâmpla doar dacă schimbarea poziției se făcea lent. Când mișcarea era bruscă, cel puțin o picătură slobodă producea o pată persistentă pe mâini, pe haine, pe caiet , pe bancă, pe podea… Cum să ceri unor copii de șapte–opt ani, a căror asociere cu prevederea și cumințenia era cu totul întâmplătoare, să nu bruscheze călimara? Ba uneori, fără să-și dorească, o spărgeau. Atunci era belea mare.

Fiecare învățăcel în ale scrisului avea acasă câte o sticluță cu cerneală ca cea din fotografie. Era solidă și dopul prevăzut cu o garnitură de cauciuc o făcea sigură. Putea fi rostogolită fără nicio grijă.

Unii dintre colegii mei preferau să o folosească direct, înlocuind călimara. O plimbau zinic cu ei la școală. Avea și soluția asta neajunsurile ei, dar cel puțin îi ferea de tradiționalele pete albastre.

Și pentru a ilustra cele istorisite până acum iată un detaliu dintr-o fotografie făcută în toamna anului 1961. Îi înfățișează pe elevii clasei I C a Școlii generale de 8 ani nr. 84 Târca Vitan împreună cu diriginta lor Rozalia Gheorghe, clasă din care făceam și eu parte.

Pe lângă colegii mei Adrian Nicolae , nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă, Marin Neagoe, Laurențiu Ernest și Liviu Tănase, poza surprinde și personajele poveștii: tocul, călimara, sticluța cu cerneală.

Coșmarul s-a sfârșit prin 1963. A apărut călimara din plastic. Era o copie redesenată a suratei din sticlă. În plus avea și un capac care o închidea foarte bine evitând astfel necazurile care ne-au chinuit până atunci. Am conviețuit și cu ea încă vreo doi ani în bună înțelegere.

Tocul și cerneala n-au amărât doar viața elevilor. Erau o prezență generalizată în toate instituțiile. Doar călimara arăta altfel. Făcută din sticlă, era masivă și răspundea necesităților activității de birou.

Cele trei doamne de la secretariatul școlii aveau așa ceva pe mesele lor de lucru.

N-am aflat niciodată cum se descurcau dumnealor cu albăstrelele de pe degete, căci de evitat nu era chip.

Alte rechizite: riglele hîrtia albastră și etichetele

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Etichete, hârtie albastră și încă ceva

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Toamna venea ca o izbăvire peste cartierul copilăriei mele. După moleșeala verii mahalaua lui Târcă se trezea la viață. Soarele își mai domolea vipia și se simțea în aer mireasma inconfundabilă a strugurilor ăia țărănești, fără peceți de noblețe, care atârnau voluptuos în bolțile gospodarilor. Ananas, terasă, o mie una, plușată sau cum s-or mai fi numind, erau buni. Îi mâncam fără fasoane. Când mustul stors din ei pișca la limbă, în cățuiele grătarelor începea să sfârâie pastrama de oaie. Fumul ei, plăcut mirositor, binecuvânta mahalaua îngânat discret de muzica lăutărească slobozită în surdină de pe discuri de vinil. Știam atunci că începutul unui nou an școlar e pe aproape.

Nu mă perpeleam de dorul școlii, așa cum nu se perpeleau nici prietenii mei. Noi nu aveam motive de plictiseală și din această pricină nu tânjeam după activitatea școlară. Când venea sorocul ne făceam datoria cu bucurie, fiecare după puteri și aptitudini, dar nu-i simțeam lipsa.

Exista totuși un eveniment pe care eu îl așteptam cu mare interes. Până prin clasa a patra l-am perceput ca pe un ritual: „Pregătirea copilului pentru școală”. Haine, inclusiv uniformă, încălțăminte, rechizite, toate trebuiau cumpărate și asta se întâmpla într-un anume fel.

Acțiunea avea loc îndată după marea sărbătoare de la 23 August atunci când părinții mei încasau avansul. În ziua sorocită trebuia să-l aștept pe tata la fabrică. Programul lui era de la 6:00 la 14:00. La 14:30 ieșea pe poartă. Eu veneam mai devreme și poposeam la cantină. Era un obicei împământenit în familiile celor care lucrau la „7 Noiembrie”. Procedam așa atunci când foamea nu ne dădea pace iar acasă meniul era cam subțire. La intrare administratorul ne întreba de sănătate, spuneam cine suntem, verifica într-un tabel, apoi  primeam liber la mâncare. Dacă avea îndoieli cerea ajutorul bucătăresei care, ca și tovarășa directoare Stancu, îi cunoștea pe toți copiii salariaților:

– Ăsta-i al lu’ Mocanu, mecanicu’ ăla înalt, cu mustață, de la Filatură!

Mâncărica bună, îndestulătoare, se deconta la lichidare.

La ora trei ne întâlneam cu mama în stația de tramvai din fața Depoului Dudești și porneam spre oraș. Pe atunci tramvaiul 19 trecea pe la Universitate. Incursiunea noastră începea la Romarta Copiilor, vizavi de Cercul Militar, continua la Trei Ursuleți, pe Doamnei, lângă pasajul Blanduziei, vizavi de Banca Națională și își consuma etapa finală pe Lipscani. Primul popas îl făceam la Librăria George Coșbuc. De acolo cumpăram necesarele rechizite.

 

Stabilimentul aflat la numărul 26 era compus din două încăperi mari care comunicau între ele, dar care aveau și intrări separate, direct din stradă. În cea din dreapta funcționa librăria iar cea din stânga adăpostea un raion mare de papetărie, unul de jucării și unul de marochinărie specifică (ghiozdane, serviete, genți, mape, etc.) plus instrumente de scris (stilouri, pixuri), pentru toate buzunarele.

Nu zăboveam mult. Spre sfârșit de august lumea se gândea la belșugul apropiat al toamnei. Nu se bulucea la rechizite așa cum se întâmpla după 1 septembrie. Vânzătoarele îi rezolvau repede pe cei câțiva clienți care deschideau sezonul. Pentru fiecare clasă exista o listă orientativă cu cele necesare. O adaptam funcție de ce mai aveam pe acasă din anii trecuți sau de ce căpătasem de la rude și prieteni. Un singur lucru nu lipsea niciodată: Hârtia albastră făcută sul și purtată la subsuoară până acasă.

***

Se cumpăra totdeauna mai multă decât ar fi fost necesară pentru „îmbrăcarea” caietelor și a cărților deoarece mai avea o utilizare. Cu hârtie albastră camuflau gospodarii mahalalelor bucureștene ferestrele și nu pentru a se feri de bombardamentele nocturne, devenite între timp amintire, ci pentru a se apăra de arșița nemiloasă a soarelui de vară care transforma orice încăpere într-un cuptor.

Puține case de la periferie erau dotate cu rulouri, niște obloane flexibile fabricate din stinghii de lemn cu un profil special, manevrate din interior. Pe Vitan, între străzile Niță Elinescu și Crivățului existau doar trei.

Una cu etaj, la madam Țăranu (Vitan nr. 185), construită în perioada interbelică, a lui Ion – Oltenașu (Vitan nr. 195) și una pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 9, a familiei Petrescu. Ceilalți foloseau într-o veselie, cu rezultate foarte bune, hârtia albastră.

Fixarea acesteia pe cercevelele ferestrelor se făcea simplu și eficient cu ajutorul pionezelor. Cam primitive, prea puțin aspectuoase, mai și rugineau, dar își făceau treaba.

 

Așa plate, erau parcă special făcute pentru a fi puse pe scaunul celor mai „drăguțe” colege sau pe cel al unor prieteni cărora le venise rândul să o fure. Aveau succes!

***

Se încheia astfel o primă etapă din „pregătirea copilului pentru școală”. Cu sacoșele pline, luam Lipscaniul la picior spre Sfântu’ Gheorghe poposind ici și colo pentru a satisface alte nevoi. Achizițiile se terminau „la Dinischiotu”, magazinul alimentar de unde, pe lângă cele necesare casei, tata cumpăra o sticlă cu coniac Triumf. Nu era băutor de distilate. Pregătindu-se pentru o nouă săptămână de muncă, duminica seara se răsfăța cu un coniac mic.

Când soarele dădea semne că ar vrea să se retragă puneam cap-compas Sfânta Vineri. Ajunși acolo, frânți de oboseală, ne remontam la grădina restaurantului Unirea, calea Văcărești nr. 15, lângă cinematograful Alexandru Sahia. La vremea aceea avea program muzical susținut de câțiva lăutari cunoscuți în Vitan, era elegant, frumos și civilizat.

Etapa următoare se desfășura a doua zi. Începea la fel, cantina, poarta fabricii, doar că de această dată rămâneam în zonă fără să mai fie nevoie de ochiul vigilent al mamei. Străbăteam Dudeștiul, pe jos, în pas de voie, până la Nerva Traian. Acolo, chiar în stația de tramvai, se afla un magazin de încălțăminte, totdeauna foarte bine aprovizionat, de la care îmi completam zestrea școlară cu o pereche de teniși, musai d’ăia chinezești, foarte rezistenți, albaștri cu talpă verde. Îi foloseam la orele de sport și apoi îi hărtăneam pe acasă în următoarea vacanță de vară.

La întoarcere măsuram Vitanul cu pasul, de la Poștă până dincolo de Niță Elinescu și făceam o necesară oprire (obicei vechi) la bufetul Bujorul, vizavi de Lambe, lângă fabrica de carton și mucava Stăruința, cât de-o halbă și-un țap la botu’ calului.

Mai  rămânea de săvârșit ceremonialul „îmbrăcării” caietelor și cărților, adică protejarea coperților cu hărtie albastră iscusit decupată și îndoită. Nu era urgent. Mai putea aștepta nițel. Înaintea clasei întâia l-a oficiat, cu mare pricepere, mama.  După ce, la orele de lucru manual, am deprins tainele meșteșugului nu a mai fost nevoie. Am făcut-o singur până când am terminat cursurile liceului și am continuat apoi, peste ani, îngrijind cărțile și caietele fiului meu. Apăruseră între timp supracoperți din plastic, frumoase, ingenioase, comod de utlizat, dar artificiale. Nu le-am folosit niciodată pentru că nu au în spate o poveste dragă sufletului meu. Și azi îmi protejez cărțile pe care le folosesc frecvent învelindu-le în hârtie de care se nimerește, așa cum am învățat cu mulți, mulți ani în urmă.

Hîrtia albastră nu se mai fabrică. Principala ei utilizare este doar amintire. Era de o calitate modestă, în consecință  ieftină și astfel accesibilă tuturor. Avea însă o valoare simbolică remarcabilă. Reprezenta ȘCOALA. Chiar și atunci când, întinsă țambal pe ferestrele caselor din mahala, ne ferea de răutatea soarelui.

Caietele și cărțile frumos îmbrăcate în hăinuțele lor albastre nu erau desăvârșite fără etichete, adică fără acte de identitate. Cum altfel să le deosebești între ele? Etichetele se vindeau în plicuri de câte o sută de bucăți. Ajungeau pentru câțiva ani. Zimțate și cu lipici pe spate, semănau cu mărcile poștale. Ca și acestea, pentru a fi fixate la locul cuvenit, stratul adeziv trebuia umezit. Instrumentul aflat totdeauna la îndemână era… limba. Mama, care se scandaliza văzându-mă cum ling la etichete, mi-a făcut rost de o buretieră, un fel de castronaș cu un burete îmbibat în apă peste care se presa ușor eticheta înainte de a fi lipită. Nu m-am prea împăcat cu ea. Tot purtătoarea de papile gustative mă scotea din necaz.

Așa se finaliza campania școlară de toamnă. Urmau câteva zile de care hoarda celor în pantaloni scurți profita din plin. Mai aveam de făcut … nefăcute. Și nu ne codeam. Ne bucuram fără opreliște de darurile toamnei: „Mere, Pere, În panere. Prune Bune Și alune, Și gutui amărui, Cu puf galben Ca de pui”. Se găseau din belșug prin curțile noastre. Acelea nu ne atrăgeau. Cele mai ochioase și gustoase erau cele furate de la alții.

Când în grădinile neamului lu’ Balaurea, ale lui Pătrunjel (Prahoveanu) sau ale lui Pandele apăreau munții de varză albă și roșie, de conopidă, de gogoșari și de capia, de țelină căpățânoasă, de gogonele și „… tot felul de legume, De nu le mai știi pe nume”, era clar că nu mai avem loc de întors. Începea școala.

De-a leapşa cu o fotografie

Tot scotocind prin arhiva AmosNews, am dat de această fotografie din ziarul „Libertatea”, făcută acum 30 de ani, în celebrul „careu” al microbiştilor şi şahiştilor din bătrânul Cişmigiu.

In studenţie, am pierdut şi eu ceva nopţi pe acolo, chibiţând spumoasele şi interminabilele discuţii despre fotbal. Dar nu o să uit niciodată cafteala care s-a iscat, brusc, între doi şahişti, dintre cei care, aparent, îşi vedeau liniştiţi de jocul lor la mesele de piatră. Dar ce pasiuni mocneau acolo… Ţin minte, şi acum, cum unul din cei doi, căţărat pe masă, îl altoia la căpăţână, cu tabla de şah, pe cel de jos… până i-au despărţit cei din jur ca să nu vină miliţia.

Amintindu-mi de acest episod şi cunoscând patima lui pentru şah, nu a fost decât un pas să-i arăt fotografia unuia din cei mai simpatici urmăritori (uneori, chiar colaborator) ai blogului nostru, care, bucuros, şi-a făcut timp să ne trimită câteva din amintirile sale legate de careul magic al Cişmigiului. Să-i dăm cuvântul, aşadar.

scris de Mini-Economicus

Dincolo de pasiunea pentru şah, existau ce-i drept şi locuri unde se putea practica acest „sport de masă”. Erau cluburi, campionate şi cupe la toate nivelurile de performanţă, iar când spun sport de masă, aici chiar intra numărul mare de jucători legitimaţi şi nelegitimaţi, locuri unde existau mese de şah: Cişmigiul (cel mai vechi), Oborul (din 1979), parcurile: 23 August, Moghioroş, Titan, Tineretului, Tolbuhin, etc. precum şi faptul că la masa de şah se mânca şi bea pe rupte, înainte, în şi după partide…!

Cişmigiul a ocupat mereu un loc aparte, atât prin amplasament, senioritate cât şi prin calitatea şi diversitatea jucătorilor ce „semnau condica” zilnic…

Careul şahistilor, după numele sub care era cunoscut, îngloba trei mari categorii de „artişti”: şahiştii (în număr semnificativ), microbiştii, extrem de spectaculoşi în comentarii, la curent cu toate detaliile… de la ce culoare de chiloţi purta Augustin de la Dinamo, până la motivul pentru care Piţurcă a fost arestat şi tablagiii/barbugiii – ceva mai retraşi şi „conspirativi”.

Taberele erau fluide, se schimbau imediat, noi şahistii între partide treceam la microbişti până intram din nou la masă ca să jucăm. Mesele de şah erau limitate, era mare bătălie să apuci un loc, dacă nu erai acolo cel târziu la ora 9.00.

In egală măsură, cele de table erau şi ele bine delimitate, iar noaptea se transformau în „barbugerie”!?

Despre microbiştii de care am amintit mai sus, ţin minte că, pe lângă o cunoaştere amănunţită a tot ce însemna fenomen fotbalistic în România, făceau şi bani la „Pronosport”, schimbau ponturi pentru joc, aveau însă (ceea ce m-a impresionat) un simţ al umorului deosebit, multe poante auzite acolo, nu le uit nici în ziua de azi, după cca. patruzeci de ani!!

Despre tablagii, numai de bine, erau adevăraţi artişti, credeam la vremea aceea că parcă toţi făcuseră… facultatea de matematică, atât de repede calculau mişcările!!

Dinspre seară, odată cu trecerea patrulei de Miliţie, către orele 22.00, începeau brusc partide aprige de barbut, unde am văzut şi poturi de 10.000 lei… ceea ce era ceva în acele zile (prin 1980) pentru nişte oameni obişnuiţi ca noi!

Şahiştii ocupau/ocupă şi acum un loc special în sufletul meu… fiind o comunitate (zic eu, aparte) ce funcţiona după reguli nescrise, dar respectate cu stricteţe.

Majoritatea era formată din jucători profesionişti (cum era şi cazul meu), legitimaţi la cluburile din Bucureşti, ce participau duminică de duminică la campionatul oraşului, mergeau în cantonamente, făceau antrenamente serioase, iar o dată pe an, mergeau cu echipele lor la Campionatul României – acele echipe ce se calificau până acolo, evident!

O idee despre cât de vastă era comunitatea şahistă din Cişmigiu zic eu că ne putem face, după faptul că cei mai „slabi” erau de categoria a II-a, iar cel mai tare era marele maestru Mihai Şubă, „născut şi crescut” de Cişmigiu de când „împingea lemnele pe table de şah” până la nivelul la care, la un moment dat (cred că 1983/1984), se afla, ca şi coeficient ELO, pe poziţia a şaptea în lume, după o victorie ce a făcut înconjurul planetei, la rusul Korchinoi, fost vice-campion mondial în acea vreme…

Mihai Şubă semna şi el condica odată cu noi, student fiind la matematica… parcului; nu ne neglijau însă nici Elisabeta Polihroniade şi Florin Gheorghiu, (dintre numele super-cunoscute), însă ei veneau mai rar şi nu prea jucau ci doar comentau!

In afară de latura şahistă, am cunoscut în parc oameni deosebiţi, mă refer la perioada 1979 -1989, intelectuali de rasă, lista ar fi prea lungă. Pe lângă ei, mai furam şi noi ceva idei, cultură, făceam schimb de ponturi despre cărţi şi filme… ce mai…o adevărată supapă de refulare pentru noi, în acei ani!

La fel ca la „categorisirea” sportivă de la categoria a II-a (cea mai slabă, deşi teoretic exista şi categoria a III-a) până la mare maestru (categoria sportivă maximă în şah) existau oameni de diverse meserii şi profesii, uniţi de acelaşi virus şi anume şahul, fără de care nu puteam trăi nicio zi, mai în glumă, mai în serios…

Astfel se face că unui ochi neavizat îi puteau părea ciudate partidele super-încinse, spectaculoase şi însoţite de comentariile „criminale, hazlii” ale celor de pe margine, între care, de exemplu Mr. T. – gropar de meserie şi Mr. A. un cunoscut profesor universitar la facultatea de medicină, la acea vreme…!! Iţi faci o idee cât „hai” se făcea de pe tuşă… pe marginea profesiilor celor doi combatanţi !? Culmea este că, de obicei, groparul triumfa! Ce „metafizică” intra acolo, nimeni nu ştie !?

După cum am amintit anterior, ziua noastră „de lucru” începea, musai, la ora 9.00 şi se sfârşea, fie când ne ducea Miliţia la secţie, fie când adormeam cu capul pe mese…

Seara, matrafoxaţi bine, voiam să jucăm table, iar noaptea ne băgam la barbut. Doamne, ce de sutare ne-au chelit meseriaşii…

Şahul între noi se juca şi el pe bani într-adevăr, dar mai niciodata de la începutul partidei ci numai atunci când se zgândăreau orgoliile, iar poziţia pe tablă era de aşa natură şi de ciudată, încât fiecărui jucător i se părea că stă mai bine/câştigă; atunci – încurajaţi de „mărgiuleni” – începeau „licitaţiile”… în genere, între 50 -150 lei…!

Scandalul (mai mult ori mai puţin lăsat cu cafteală) începea atunci când, jocul fiind pe miză financiară, unul dintre jucători făcea mutări „spuse-auzite” de la jucătorii mai tari; acest lucru era de neadmis la partidele „pe bani”.

Desigur că am jucat şi eu. Norocul a fost că, mă situam undeva la jumătatea „traseului” dintre cei mai slabi şi marii maeştri, aşa că mă simţeam „în sânge” când să „marc banu”, ori ba… 🙂

O întâmplare haioasă, apropos de „răutatea” cu care se juca – în sens pozitiv, evident – este că fostul campion mondial Anatoli Karpov ne-a făcut onoarea ca, însoţit de Elisabeta Polihroniade şi de şeful F.R. Şah, să viziteze pentru câteva ceasuri bune careul nostru, ocazie cu care a vrut să dea un simultan (!?)… gândindu-se, probabil, că are de a face cu nişte amatori!?

Imi este greu să descriu starea de „excitabilitate” a celor ce au participat la şase mese, dar cu siguranţă nu ştiu dacă rusului i-a venit bine, a pierdut patru partide din şase – printre care şi la Mr. T., groparul-talent-minune… treabă care i-a luat vreo trei ceasuri; românul era rezistent tare!!

Alte întâmplări haioase, dacă se pot numi aşa (!?) sunt cele legate de Miliţie, care îşi făcuse abonament la amenzile date şahiştilor pentru: băut în public, gălăgie, lipsă serviciu (decretul 153, faimos, penal) şi alte contravenţii…!

Intr-o seară, ne-au pescuit pe toţi (vreo doi’şpe) beţi turtă, pe la două noaptea, ne-au făcut o „ambuscadă surpriză” (!?) şi ne-au băgat în „taxiul tineretului”, mai pe şleau… duba miliţiei.

Ajunşi la secţie, noi mai mult ţinându-ne de pereţi, tovaraşii ne-au cerut actele (!); dreptul lor nimic de zis, dar, ghinion, au dat peste Mr. P. care era unul dintre cei mai finuţi amici, dar al cărui tată (ghinion)… era şef de cabinet al unui demnitar din C.C. Pentru că nu avea acte la el, l-au sunat pe ta’su la 2.25 noaptea… ca să-l identifice pe băiat!? „Câine” şi ta’su: l-a sunat pe gen. Nuţă (comandantul miliţiei R.S.R.) să-l întrebe de când miliţia are ordin să aresteze şahiştii… fie ei şi beţi, dar care nu făceau la ora aia prea multa gălăgie!

Nasol e că l-au sunat şi pe taică-meu la aceiaşi oră (care habar n-avea unde sunt) şi m-au reclamat, apoi i-au cerut să vină să mă recunoască!? Taică-meu, sculat din somn şi enervat oricum, le-a spus că da, vine fără probleme, dacă ei emit o adresă oficială (!) către E. C. (n.n. Elena Ceauşescu) prin care să justifice de ce el va veni mai târziu la Ministerul Chimiei… Asta le mai lipsea miliţienilor… ne-au încărcat înapoi pe toţi şi ne-au dus înapoi în parc… nu s-a mai luat nimeni de noi de atunci!!

Adevărul este că „virusul şahului” ajunsese la cele mai mari nivele, de la N. C. până la directorii de întreprinderi… astfel că în campionatul Bucureştilor era o concurenţă acerbă completată cu „mişto-urile de rigoare”. Mai fiecare întreprindere socialistă avea ca bază echipa de fotbal şi cea de şah… cu puţine excepţii…!

Jucătorii profesionişti (cum era şi cazul meu) erau încadraţi (evident, fictiv ca prezenţă) pe statul de plată cu „scoatere din producţie” şi.. mai şi primeau o indemnizaţie aflată undeva între 600 -1.000 lei, ceea ce între 1979 -1989… nu era chiar nimic!

Ca să închei într-o notă haioasă, cele mai tari erau „blaturile cu mita pe faţă” între echipele bucureştene !! „Celebra înfruntare” între MECONS (mezeluri şi conserve) şi echipa ISM (întreprinderea de stofe de mobilă) s-a tranşat prin 1985 în favoarea MECONS (oarecum evident având în vedere situaţia halelii la acea vreme) prin transportul personal către casă cu cârca, a celor de la stofe, a 10 Kg. de mezeluri şi conserve de caciulă…

După cum zicea dictonul socialist „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoi”, am plecat şi eu – după un meci blătuit – cu 10 m liniari de stofă de costum, de cea mai bună calitate… iar altă dată ne-au „miluit”/mituit cu 5 kg de vopsea!?

Marele avantaj al şahului în acea vreme rămâne însă “scoaterea din producţie” însoţită de scutirea de prezenţă la facultate… pe care am folosit-o atât de mult încât din cinci ani la ASE, am făcut „pe bune” fo’ doi!?

Vremuri… amintiri…

P.S. După câte îmi aduc aminte, în dreptul celor două cutii de chibrituri suprapuse, în dreapta fotografiei, se afla Mr. R cel care a fost „tatăl nostru” cât ne-am făcut veacul pe acolo… 

Portrete și întâmplări (XII) Ce pățești când treci pe roșu… cu mașina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

7 februarie 2011 a fost într-o luni. Vremea îngăduitoare, cam blândă pentru ultima treime a iernii, dezmorțea nu doar natura, ci și dorința de muncă profitabilă a unora. În Ilfov se construia în draci. Investitorii de toate mărimile rupeau ușile și ne asalatau cu cereri de racordare la rețeaua electrică. Riscam să ne blocăm. Toți cei capabili să rezolve astfel de probleme au fost mobilizați și fiecare și-a primit porția. Programul meu se întindea pe două zile pentru că urma să rămân peste noapte la țară și de acolo să-mi continui turneul.

Am acoperit cu ușurință zona Afumați – Moara Domnească – Găneasa – Brănești, am trecut pe acasă să-mi iau câte ceva și am apucat voinicește spre Ștefănești. Acolo, înainte de intrarea în localitate, pe stânga se dezvoltau obiective mari și importante: un studiou cinematografic, depozite ale marilor lanțuri comerciale, un centru logistic. Mai aveam două-trei ore de lumină și mă grăbeam.

Conduceam o mașină de serviciu. Șoseaua Fundeni nu era aglomerată. Am ajuns nesperat de repede la șoseaua Colentina. Urma să o trec, să intru pe Andronache și de acolo, ață peste centură, în câteva minute descindeam pe platforma de la Ștefănești.

Veneam lansat spre intersecție. Semaforul era pe verde. Mai aveam oleacă până să trec de el. În fața mea, nicio mașină și am insistat. Într-o clipă verdele se făcu galben. Am forțat socotind că voi apuca să trec. Puteam să opresc în siguranță, dar așa se întâmplă când o mâncărime dosnică nu-ți dă pace. Am țâșnit de pe Fundeni exact când s-a făcut roșu. Intersecția este largă și n-am stânjenit traficul pe Colentina. În timp ce traversam liniile de tramvai am văzut pe sensul dinspre Bazarul Europa mașina Poliției. Aștepta chiar la semafor să-și continue drumul către Ghica Tei. Eram sigur că va veni după mine. Am urmărit-o în oglindă. A cotit pe Andronache și a pornit sirena. Vorba unei vecine confruntate cu dileme existențiale: „Acum ce să făcem?” Păi ce să făcem, am tras imediat pe dreapta. Mașina Poliției m-a depășit și a oprit la vreo zece metri mai departe. Cu actele în mână îl așteptam pe agentul  care venea spre mine fără să se grăbească. S-a prezentat regulamentar, dar nu i-am dat răgaz să-mi spună din ce pricină m-a oprit și zâmbind am recunoscut.

– Am comis-o domnule agent!

– Ați cam comis-o! Vă grăbiți?

– Mai am treabă în Ștefănești. Nu vreau să mă prindă întunericul. De acolo mai e ceva drum până acasă și deja mă gândesc la o țuică și la o ciorbă caldă.

A început să râdă.

– Sunt obligat să vă iau carnetul!

– M-ați nenorocit! Fără mașină nu pot să-mi fac meseria. Dați-mi orice amendă, dar nu mă lăsați fără permis.

Verificase certificatul de în matriculare și știa cine este deținătorul autovehiculului.

– Cu ce vă ocupați?

I-am spus. Se uita fix la mine și dădea dojenitor din cap.

– Rămâneți la mașină.

Profitând de răgaz am apucat să-i anunț pe cei care mă așteptau că voi întârzia câteva minute. A revenit, mi-a întins actele și m-a informat:

– V-am amendat cu 134 de lei (două puncte de amendă), 67 de lei dacă plătiți pe loc sau în cel mult 48 de ore.

– Plătesc pe loc!

Am semnat procesul verbal, am dat banii, am primit hârtiile, ne-am strâns mâna ca doi prieteni și fiecare și-a văzut de ale lui. Consideram chestiunea rezolvată.

Seara, acasă, după țuică și alte alea, pățania de peste zi a fost principalul subiect abordat în consiliul de familie. Auzind cuantumul penalizării soața mea și-a exprimat îndoiala:

– Cum? Ai trecut pe roșu și ai plătit doar șaizeci și șapte de lei amendă. Nu se poate!

Documentele, pe care eu nu mă uitasem până atunci, puteau spulbera îndoiala. Le-am adus și am încercat pe rând să deslușim câte ceva. Părea misiune imposibilă. Nu sunt un caligraf desăvârșit, uneori nici eu nu-mi înțeleg scrisul, dar al domnului agent șef principal P. Gh. părea indescifrabil. Valoarea amenzii era totuși clară și asta sporea misterul. Dar pentru care faptă? Mi-a trebuit ceva timp pentru a descifra cuneiformele dumisale. A fost o adevărată investigație pentru care am pus la bătaie răbdarea, intuiția și… lupa. Una meseriașă, cu sursă proprie de lumină și cu putere de mărire apreciabilă.

Punând alături Procesul verbal și Chitanța am constatat că „Fapta săvârșită este prevăzută de art. 167/1/d RAOUG195/02Rep. și sancționată de art. 99/1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată”. Regulamentul de aplicare (RA) a Ordonanței  de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 republicată privind circulația pe drumurile publice prevede la art. 167, alin. 1, lit d că „Se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise, în fugă și/sau fără să se asigure”, iar art. 99, alin. 1, pct. 3 din ordonanță stabilește sancțiunea: „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa I de sacțiuni (2 sau 3 puncte–amendă) nerespectarea de către pietoni a normelor privind circulația pe drumurile publice”.

Asta era! Agentul șef principal P. Gh. l-a amendat pe conducătorul auto M.C.D., care a traversat cu autoturismul intersecția șos. Colentina cu șos. Fundeni pe culoarea roșie a semaforului, ca pieton, pentru că a traversat neregulamentar șos. Andronache! Foarte tare!

 „Traducerea” Procesului verbal a devenit astfel doar o formalitate. A confirmat ceea ce știam deja.

În ziua 07 luna 02 anul 2011 dl. Mocanu Constantin Dan (adică eu) a săvârșit următoarele: „A traversat șos. Andronache prin loc nemarcat și fără să se asigure creând pericol de accident”.

Nu faceți ca mine! Puteți avea ghinionul să treceți pe roșu chiar prin fața mașinii de poliție. Cu siguranță în ea nu se va afla agentul șef principal P. Gh. și veți rămâne… pietoni!

Vitan – felurimi (II) Ai lu’ Anghimoft – Actualizare

scris de C. D. Mocanu

Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.

Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.

Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.

Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.

Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.

Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.

Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.

***

La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii –  I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu: 

• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.

Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.

***

În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!

***

„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.

***

Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.

Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.

A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.

Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.

Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.

***

O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.

***

Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.

Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.

Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:

▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.

Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.

Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.

După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.

Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.

Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.

Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!

Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.

Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.

Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor  apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Rigle

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Ne-am cunoscut pe când eram „student” la Grădinița nr. 41, Calea Vitan nr 135. Funcționa în același local cu Școala generală de 8 ani nr. 84 Târcă – Vitan. Asta se întâmpla în perioada 1960 – 1961. Acolo am folosit rigla pentru întâia oară sub blânda supraveghere a educatoarei Maria Carabela. De atunci suntem nedespărțiți.

De-a lungul timpului mi-au trecut prin mână fel de fel de rigle, unele mai pricopsite ca altele. În copilărie și în adolescență le-am folosit pe cele de uz școlar. Erau fabricate din lemn natur sau lăcuit, aveau trei lungimi: 20 cm., 40 cm. și 50 cm. și acestea mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. Pe la începutul anilor ’70 au apărut și riglele din material plastic devenite brusc de uz didactic. Nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici acum. Plasticul este inert, artificial, străin simțurilor noastre. Lemnul are viață și căldură. Nici măcar argumentul prețului nu putea fi invocat. Prețul unei rigle de 24 cm. din plastic (1,60 lei) era același cu cel al unei rigle de 40 cm. din lemn (1,55 lei).

În arsenalul meu de instrumente dedicate, în principal, desenului tehnic s-au mai păstrat două rigle din lemn. Una este lăcuită, are 50 cm. și face parte din categoria celor de uz școlar. Cealaltă, de 40 cm., cu o construcție specială, răspunde pretențiilor unor profesioniști. Prețul (22,00 lei), de paisprezece ori mai mare decât al celei de uz școlar/didactic, o făcea inaccesibilă elevului obișnuit. Și cred că nici nu i-ar fi fost de mare folos. Pe cea păstrată în colecția mea de vechituri am găsit-o în sertarul unui birou trimis la casare.

O altă riglă de uz școlar a fost cea triunghiulară. Era confecționată dintr-o baghetă de lemn tare cu profil triunghiular, frumos lăcuită și inscripționată. Cei cărora le fusese destinată nu o apreciau. Atunci când din întâmplare se găsea în câte o clasă, o foloseau unii profesori pentru a aplica corecții celor care mai săreau calul. „Linia în trei muchii” avea, cel puțin pentru un timp, efect sigur. După ce încasai una la palmă îți pierea cheful de năzdrăvănii și te gândeai de două ori înainte de a repeta experiența.

Cu excepția celei triunghiulare, toate celelalte rigle îmi aparțin. Le-am păstrat cu grijă, ca pe niște urme dragi ale trecutului și le-am folosit, deși colegii se uitau la ele cu un ușor dispreț, atunci când am clădit reușite profesionale cu care mă mândresc, dar și atunci când strădaniile mele s-au sfârșit cu eșecuri usturătoare. Așa, ca-n viață! Acum așteaptă o nouă generație de utilizatori. E pe-aproape!