despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Stadionul Republicii în presa vremii

de Ando și HM

Întîi de toate, nițică istorie – anume, pentru cel ce vrea să știe cum s-a ajuns la construirea stadionului Republicii. Se deschide în 1926. Zece ani mai încolo, capătă forme moderne și trainice. Afectat de Război, e reconstruit după. Odată cu demolarea zonei adiacente Casei Republicii, e desființat, astupat și folosit – în parte – ca garaj al uriașei clădiri și-n ziua de azi.

Cel curios să vadă cum s-a ridicat stadionul, va citi articole ca acestea: Întâiul StadionDeschiderea StadionuluiTribunele StadionuluiStadionul ANEFStadionul ANEF – update.

Noi o luăm cam de unde se oprește istoria aceea frumoasă.

În mai 1948, în plină reașezare a vieții și a lucrurilor, aflăm că reconstrucția Stadionului va fi gata pînă pe 23 August; cam așa era calendarul inaugurărilor – ce nu se deschidea pe-Ntîi Mai, se deschidea pe 23 August.

Zis și făcut – sau aproape făcut; în August s-a ținut „festivitatea încheierii lucrărilor”.

… inaugurarea propriu-zisă, o lună mai încolo, pe 25 Septembrie. Hai că nu era rău.

Cu ocazia asta s-au desfășurat și campionatele de Atletism ale Republicii Populare Romîne.

Și, de-acuma, să te ții – meciuri, campionate, festivități. Da’ las-că festivități fuseseră destule și pe vremea veche aici. Doar butaforia și scenografia era alta.

De-abia în zece ani mai încolo – în 1958 – se montează și nocturna. Deja aveam și cel’lalt stadion mare al Capitalei: „23 August”, dar acesta nu urma să aibă nocturnă pînă-n anii ’70! Primul meci oficial se joacă pe 15 mai – odată cu „reușita inaugurare a partidelor nocturne”.

Au trecut ani și izvoadele au tăcut.

Frumoasa arenă a dispărut. În ’87 încă nu fusese acoperită.

Azi ne mai lovim de vechiul zid al tribunelor. Atît.

Atît și atît de trist.

Când bazinul Lido se pregătea să facă valuri

scris de C. D. Mocanu

Copilăria și adolescența mi-au fost bântuite de dorința de a merge, măcar o singură dată, la bazinul Lido. Făcusem cunoștință cu marea în vara anului 1962, la Eforie, acolo unde tata căpătase de la sindicat un bilet de odihnă plătit cu bani puțini. Am revăzut-o în 1965, la 2 Mai. Timp de două săptămâni, tabăra de copii mi-a fost gazdă bună. Știam deci cum stă treaba cu valurile și cât de plăcut este să te iei cu ele la trântă. Ardeam de curiozitate să le înfrunt și pe acelea produse de niște mașinării într-un lighean din buricul Bucureștiului.

N’a fost să fie! Nu s-a putut! Veniturile familiei și cheltuielile atent drămuite pentru a finaliza și dota casa pe care părinții mei o construiau, nu erau compatibile cu luxul. Mă mulțumeam, ca și ceilalți puști din Vitan, cu ștrandul Floreasca 2 și cu lărgimea lacului pe malul căruia acesta funcționa de mulți, mulți ani. Acolo ne simțeam în apele noastre! În plus, mă stăpânea o oarecare sfială, o reținere, specifică atunci celor veniți din mahalalele orașului și care erau stingheri în prezența luxului și a domnilor.

Și când în sfârșit s-a putut, nu mai funcționa bazinul! În anii ’80, peste vară, ascunsă de ochii lumii (numai pentru cunoscători), făcea dever bun terasa pe două niveluri dinspre Biserica Boteanu.

O vizitam, împreună cu un grup de prieteni și colegi, de două ori pe lună: la lichidare și la avans.

Ne bucuram de o bere bună, cel mai adesea poloneză și de o mâncare pregătită după regulile artei de Marian Bărăgan, zis Mijache, bucătarul din Vitan care se transferase de la Cina. Valuri… canci!

Istoria locului a fost întoarsă pe toate părțile de împătimiții de București. Au prezentat-o frumos, cu fotografii, cu documente și cu vorbe alese Armyuser, Reptilianul și Ando în articole care acoperă aproape toată evoluția luxosului loc de distracție, mai puțin începutul.

O face însă Realitatea Ilustrată din 12 iunie 1930 cu o știre însoțită de fotografii, intitulată Capitala se înfrumusețează. Iat-o, transcrisă fără adaptări, cu sintaxa, topica, ortografia și punctuația textului original:

„Arșița soarelui încinge din ce în ce mai tare Bucureștiul. Asfaltul a început să danseze sub picioarele pietonilor încălziți, cari par din ce în ce mai preocupați de găsirea unui adăpost adumbritor. Grădinile de vară, preferatele generației trecute, au dispărut. Și de altfel ele nu mai corespund nici exigențelor moderne. Acum se cere confort, pitoresc, higienă, lux. Poate răspunde Capitala României dorinței locuitorilor ei? Peste puțin timp da! Într’adevăr pe bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin, se va inaugura în curând BAZINUL CU VALURI LIDO, care va corespunde nu numai unei mari utilități publice, dar va fi în acelaș timp cea mai frumoasă podoabă a Bucureștiului.

Construit în preajma terasei palatului Lido care va fi ocupat de biurourile unei mari instituții de Stat, palat care înseamnă el însuși un monument arhitectonic grandios, BAZINUL CU VALURI LIDO va da Bucureștenilor putința de a găsi un loc de reconfortare și amuzament în cele mai prielnice condițiuni.

Fotografiile noastre reprezintă câteva aspecte ale noului ștrand, pe cale de a fi terminat.

Construit cu o deosebită grijă de lux, higienă și confort, bazinul ștrandului va avea – grație aparatelor cari în ilustrații par niște cutii uriașe – noutatea rar întâlnită în Europa, a valurilor artificiale. De jur înprejurul lui vor fi splendide pergole și peluze, împodobite cu o vegetație luxuriantă. Peste scurtă vreme, feeria unui colț venețian se va desfășura dinaintea privirilor – desigur încântate – ale Bucureștenilor.

Până atunci să felicităm oficialitatea, care înlesnind acțiunea inițiativei private, a contribuit la modernizarea Bucureștiului, înzestrându-l cu o podoabă într’adevăr occidentală.”

Povestea bazinului, strâns legată de a „palatului Lido”, continuă. Ce va urma? Greu de spus! Complexul hotelier se află în plin proces de renovare și modernizare. Dacă acesta va atinge și „ștrandul cu valuri”, nu se știe. Urmăresc finalizarea lucrărilor. Sunt direct interesat. Am dorința de a mă număra printre primii vizitatori ai piscinei. Măcar acum, în amurgul vieții, să fac talasoterapie (fără aer marin și apă de mare) într-un lighean amplasat în inima târgului, mângâiat de valuri produse la mașinică.

povești mici din poze mari

Puține seturi de imagini istorice din București sînt atît de pline de căldură ca cele ale lui Robert Janak. Găsim un București dulce, cuminte, drăguț – așa cum ne place să-l știm și să credem că era cu juma’ de veac în urmă.

Așa cum am mai făcut-o cu poze de Șerban Lăcrițeanu și Iliaș Duțescu, pornim să scoatem mici înțelesuri și din pozele lăsate de Janak. Să nu rîdeți: chiar sînt mici; detalii; dar le luăm la puricat cu drag – merită.

Cît de bine-i prinsă atmosfera de bulevard a Bulevardului! Oameni în sus, oameni în jos – căci Bucureștiul a fost mereu un oraș aglomerat, cu oameni pe stradă; ghicim mai în spate, pe gardul metalic ce mărginea trotuarul, e montat un șir de jardiniere care-mbogățea aspectul general al străzii: cînd erau pline de flori, se vedea și mai frumos!

Mai departe, o bucată dintr-o clădire dispărută la Cutremur. Pe locul ei, după ce a rămas doar un scuar generos, s-a construit la-nceput de ani ’90, clădirea „Bancorex”…

Ne place mult de tot gărduțul terasei, ne place cum și el e-mbogățit cu jardinierele cu flori. În poza următoare, mai avem unul.

Sîntem vizavi de Gară; privirea fuge ba la chioșcul de sticlă al stației Peco, ba la cisterna de alimentare, ba la felinarul modern bucureștean, dar și la mulțimea de navete cu sticle. Vinul se transporta cu navete de lemn, greoaie, dar trainice; berea și sucurile veneau cu navetele de plastic. Căruțul de transport pare greu de împins…

În poza următoare rămînem în zonă: schimbăm unghiul, dar păstrăm specificul – alte navete; de astă dată vedem cum cele de fructe erau mai ușoare, făcute din șipci mai subțiri. La legume se foloseau deja navete din plastic.

Comerțul stradal, în continuare – vedem încă două căruțuri cu ocazia asta; tot oamenii le trăgeau și pe-astea. Alte navete și aici, mai maricele.

Pe Calea Victoriei colț cu Sevastopol, o tanti împinge un alt căruț – pare gol, dar tot vedem că se opintește oleacă.

Rămînem pe roate… iată un căruț-mosor pe care se-nfășurau furtunurile de cauciuc folosite la udatul spațiilor verzi. Pe-atunci, furtunurile astea erau groaznic de grele și de dificil de mînuit.

Vedem cît de multe femei făceau munci fizice și cum anumite ocupații le erau predestinate. Iată-le împingînd și cărucioare-pubele, cu tîrnurile lor mari…

Spre Rosetti, în spatele lor, oare trece un troleu TV articulat? – trebuie să fi fost un experiment al I.T.B., aidoma autobuzelor Škoda RTO cu burduf care au cam dat chix. Oricum, ajunși aici, să ne uităm înc-o dată la poze, fiindcă ne apar și cîteva dubițe frumușele.

De-ajuns cu tomberoanele – iată unul veritabil pe trotuar, și gata…

Și o privire-n sus, la felinarul stradal agățat de fire, folosit pe străzile unde era mai simplu să fie doar un rînd de lumini, pe mijloc.

Remarcăm niște felinare de peluză elegante, de-a căror existență uitasem.

Remarcăm, mai jos, proiectoarele menite să puie-n valoare noaptea statuia Tătucului și nu trecem cu vederea nici semnele de circulație luminoase, casetate frumos, cu geam de sticlă.

Nici „morcovii” de balizaj nu erau de lepădat! Peste o vreme urmau să fie-nlocuiți cu unii din plastic, de asemenea luminoși.

Vedem mai jos că vechi îs toate – metehnele bucureștene, mai ales. Pe nou-tăiata „Magistrală”, la nici cinci ani de la inaugurare, găseam deja semne de decădere: borduri lăsate, buruieniș, trotuarul spart pentru niscai lucrări ulterioare de care pesemne se uitase la vremea lor potrivită; cît despre felu-n care se parca și atuncice să mai zicem noi acum?

Dacă pomenirăm de lucrări edilitare, să bifăm și utilajul antediluvian de topit asfaltul.

Cîte povești mici am găsit și de data asta!

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Vitan – felurimi (VII) Ruse și Ionescu

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se bazează pe documente  completate cu amintirile mele (dar şi ale altora).

Mulți ani, principalul drum de acces în oraș dinspre sud, legat de Calea Dudești (prosper centru comercial, negustoresc), cu o continuă dezvoltare urbană, edilitară, socială și economică, Vitanul a evoluat până în anii ’60 către o mahala așezată, cu rosturi consolidate, animată de muncitori bine calificați, de mici meseriași și comercianți, de grădinari vestiți, de funcționari, oameni care câștigau bine și care își construiseră case și gospodării trainice, frumoase.

Între cele două războaie, către anii ’30-’40, Vitanul era o comunitate urban–rurală închegată, funcțională, cu o vechime apreciabilă.

Segmentul cuprins între Calea Dudeşti şi Şos. Mihai Bravu (Calea Vitan) reprezenta o locuire compactă şi avea toate atributele urbanistice ale vremii: case solide construite pe aliniamente precise, străzi trasate ordonat, cu claritate, pavate şi prevăzute cu trotuare largi, canalizare, reţea de apă, alimentare cu energie electrică, iluminat stradal, acces la transportul public etc.

Porțiunea Șos. Mihai Bravu–Moara Vitan (pod Vitan), adică Șoseaua Vitan, a păstrat până la începutul anilor ’50 unele trăsături rurale. Dealtfel, o bună bucată de timp, sub numele de Cătunul Vitan, a fost parte a comunei suburbane Dudești-Cioplea. Geografia locului îi sporea imaginea rurală: lunca Dâmboviței, grădini de legume și de flori, livezi, vii, bălți… Şoseaua Vitan a cunoscut un proces mai lent de dezvoltare şi urbanizare, început în anii ’20 prin străduinţa şi stăruinţa preotului vrednic de pomenire Dimitrie P. Micşunescu pentru „pavarea, luminarea şi canalizarea cu apă a mahalalei” pe care o descria astfel:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acoperă colina.”

Apariția a două mari fabrici, Uzinele Române și Gallia, a netezit drumul cătunului către oraș.

Pe la jumătatea anilor ’30, Vitanul (în întregimea lui) era deja „încadrat” într-o zonă industrială foarte puternică. Iată doar câteva dintre fabricile și uzinele care contribuiau la prosperitatea acestuia:

  • Uzinele Române – „cutii, bidoane din tablă, țevi de plumb, alice de vânat” – Șos. Vitan Nr. 232 – 246
  • Țesătoria de mătase „Gallia” – „societate anonimă franco – română” – Șos. Vitan Nr. 248
  • Argintăria Românească – tacâmuri și alte obiecte din argint – Str. Laborator Nr. 55 (la Bujavercă)
  • Fabrica de carton „Mucavaua” – carton și articole din carton – Calea Vitan nr. 65
  • Industria textilă „Vitan” – produse textile – Calea Vitan Nr. 70
  • Țesătoria și boiangeria „Vica” – țesături vopsite – Calea Vitan Nr. 43
  • Țesătoria de mătase „Lyon’s” – Calea Dudești Nr. 186
  • Filatura și țesătoria mecanică „Dâmbovița” – țesături din bumbac – Calea Dudești Nr. 188
  • Fabrica de mezeluri „L. Pațac” – Str. Alexandru Ciurcu Nr. 18
  • Fabricile „Mociorniță” – pielărie și încălțăminte – Str. Apele Minerale Nr. 67 – 75
  • Fabrica de mezeluri „Baciu Clement” – Str. Apele Minerale Nr. 39
  • Societatea de tricotaje „București” – Str. Apele Minerale Nr. 15
  • Fabrica de mezeluri „Dinescu și Arpășanu” – Str. Morilor Nr. 51
  • Fabrica de ciocolată „Regina Maria” – Str. Octavian Nr. 42 – 44
  • Fabrica de parfumuri „Legrain” – Str. Octavian Nr. 2
  • Uzinele „Lemaître” – construcții de mașini – Splaiul Unirii nr. 165
  • Societatea românească pentru industria de bumbac – țesături din bumbac – Splaiul Unirii Nr. 174
  • Abatorul comunal – Splaiul Unirii Nr. 178

Acestora li se adăuga o mulțime de făbricuțe, ateliere, prăvălii diverse….

Se câștigau bani și aceștia trebuiau să circule pentru a se îmnulți. Experiența dovedește că acolo unde există viață socială și economică există și cârciumi. Mai ales dacă oamenii locului sunt mângâiați de prosperitate. Vitanul era numai bun. Au apărut ca ciupercile după ploaie și au împânzit mahalaua.

În 1925, autoritățile Bucureștiului inventariau numai pe Calea Vitan, până la Bujavercă (intersecția cu Str. Laboratorilor), opt cârciumi (cu aproximație una la fiecare o sută de metri):

  • Nae Alexandrescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Vasile Dinescu – Calea Vitan Nr. 18
  • Petrică Rădulescu – Calea Vitan Nr. 20
  • Haralambie (Lambe) Niculescu – Calea Vitan Nr. 52
  • Ștefan Lăzărescu – Calea Vitan Nr. 57
  • Ion V. Găitănaru – Calea Vitan Nr. 62
  • Teodor Teiu – Calea Vitan nr. 82
  • Haralambie Georgescu – Calea Vitan nr. 100

După cincisprezece ani erau la tot pasul, atât pe Vitan cât și pe străzile adiacente.

Le-a mers bine până când s-a schimbat regimul social–politic. Atunci toate au fost închise. Cele mai multe au trecut peste noapte în proprietatea statului. Câteva și-au reluat activitatea sub alte denumiri fără nicio legătură cu vechii proprietari: Bujorul, Foișor, Laborator, Înfrățirea, Ciocanul, Motru… Altele au căpătat o nouă destinație: magazin alimentar, băcănie, depozit de băuturi, magazin de legume–fructe, centru de pâine, circumscripție medicală (dispensar) de copii. Le păstrez în memorie pe toate. Le-am trecut pragul și le-am ascultat povestea spusă de bătrânii familiei mele sau de cei ai mahalalei. După 1985 toate au fost demolate.

Ruse și Ionescu au fost doi dintre cârciumarii Vitanului. Bunicul, Anghel Tănăsescu–Anghimoft, i-a cunoscut. Îl legau de ei interese financiare. Îi aproviziona cu carne și cu produse din carne, mai ales cu pastramă de oaie sau de capră și cu ghiudem, două dintre chestiile în prepararea cărora Anghimoft era recunoscut ca fiind foarte priceput. Și tot la ei poposea atunci când i se făcea sete sau când punea, cu prietenul lui Nicu Metz (angrosist de carne), de câte un chef cu bulbuci terminat a doua zi, spre prânz, între grădinile din dosul Bisericii Târcă, pe strada Soldat Dumitru Z. Nicolae, acolo unde Caterina (bunica) îi dregea pe toți (cheflii și lăutari deopotrivă) cu o ciorbă acră ca la mama ei.

***

Cârciuma lui Nae Ruse se afla la intersecția Șoselei Vitan cu Șoseaua Mihai Bravu, chiar acolo unde pe la 1870, pe vremea maiorului Pappasoglu, funcționa Bariera Vitanu, foarte aproape de Biserica Târcă ctitorită în 1820 de Radu Poenaru Sărdarul și de Natalia, soția sa.

Fotografia a fost făcută în 1936. (Clădirea a dăinuit până în 1985-86 când peste mahalaua mea au trecut buldozerele.)

În stânga, se construia Școala Târcă–Vitan, actuala Școală Gimnazială Nr. 84. Vizavi, dincolo de panglica pavată cu piatră de râu a Vitanului, sub malul înalt al Luncii Dâmboviței, stăpânea iazul rămas din „heleșteul ce se găsește la vale în fundul grădinii proprietarului N. Ioanid și care se prelungește spre proprietatea d-lui Th. Doncos până în dreptul bisericei și mai departe.” Lângă baltă, spre Bujavercă, se afla Școala Primară de Băieți Nr. 37 (școala veche devenită neîncăpătoare).

Tot atunci se amenajau după standardele timpului (trotuare largi, borduri, pavaje din piatră) Strada Răcari și Șoseaua Mihai Bravu între Răcari și Vitan. (Porțiunea  Răcari–Laborator (capătul tramvaiului 26) a rămas drum de țară până în 1964 când a fost realizată străpungerea Vitan–Dâmbovița pe care se circulă și azi.)

Nae Ruse a fost membru al Mișcării Legionare. Cârciuma lui a găzduit sediul unui Cuib Legionar. Prin preajmă erau destui adepți ai Gărzii și ai Căpitanului. Când evenimentele au luat-o razna, bunicul a renunțat să mai treacă pe acolo. Nu vroia să fie asociat în niciun fel cu legionarii. În Abator aceștia nu erau tolerați. Cei câțiva pe care măcelarii i-au dibuit au avut viață grea. Nu știu dacă Ruse a făcut rele. La începutul anilor ’50, pentru mult mai puțin, erai găzduit în cele mai teribile temnițe. Și într-o noapte l-au săltat.

Treceam zilnic pe lîngă fosta cârciumă. Nu mai funcționa de mult timp. Terasa dispăruse și proprietatea era împrejmuită cu un gard de scândură care urma spre stradă profilul curb al trotuarului. Casa, cu frontonul ei inconfundabil, arăta bine. Corpul dinspre Mihai Bravu era locuit de un turc bătrân care producea dulciuri. Le vindea, pe o tarabă mică, la poartă. În rest, pustiu.

Prin ’63-’64, Anghimoft a adus vestea:

– Caterino, a venit Ruse!

– Vai de mama lui! Câți ani a făcut, Anghele? Dumnezeu să-l ocrotească!

Atunci am aflat și eu de unde venea și de ce ajunsese acolo.

Când vremea îi îngăduia, ieșea în curte. Sprijinit de gard urmărea cu interes agitația străzii. Nu era înalt, mai degrabă scund. Purta părul pieptănat pe spate, totdeauna tratat cu ulei de nucă. Avea o mustăcioară subțire care îi sublinia conturul buzei. Anii de detenție lăsaseră urme. Era palid și lipsit de vlagă. N-a trecut foarte mult timp și cel care privea copiii roind în jurul școlii a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată.

După zavera din ’89, pe locul rămas de izbeliște în coasta Școlii Târcă–Vitan, s-a ridicat falnic un complex comercial și de servicii medicale foarte modern. Numai metal și sticlă. Gardul din tablă maronie care apare în fotografia lui Cristian Malide marchează cu fidelitate amplasamentul cârciumii lui Nae Ruse.

***

Suntem în 1940. Pe Strada Foișor, dincolo de intersecția cu străzile Laborator, Lt. Mihail Foișoreanu și Mugur Mugurel, lângă Școala Primară de Băieți Nr. 47 (dată în funcțiune de vreo doi ani, azi Școala Gimnazială Nr. 95), la câțiva pași de Biserica Foișor ctitorită în 1746 de Smaranda, soția domnitorului Nicolae Mavrocordat, se afla bodega lui Dumitru St. Ionescu. În diagonală, pe colțul cu Foișoreanu, funcționa încă școala veche – Școala Primară de Fete Nr. 37 – devenită peste ani Grădinița cu program prelungit Nr. 22.

Stătea în drumul celor mai mulți lucrători de la Abator, de la Mociorniță sau de la Lemaître. Avea vad bun și un dever de invidiat. Curtea din spate adăpostea o grădină încăpătoare unde, neștiuți, mușterii puteau petrece în voie. Clădirea a trecut prin vreme, fără a mai fi folosită. Stingheră și degradată, la începutul anilor ’60 a cedat locul terenului de handbal al școlii.

Mai către zilele noastre, când sportul nu mai este prețuit de puștii cartierelor bucureștene, i-a venit și ăstuia rândul să-și dovedească utilitatea. Pe amplasamentul ocupat cândva de cârciuma lui Mitică Ionescu a fost așezată centrala termică a școlii.

Curtea cu gard din șipcă cocoțat pe zidul de sprijin din cărămidă a dispărut odată cu celelalte construcții ale Foișorului dintre Vitan și Laborator. Cu câteva excepții, porțiunea Laborator–Splaiul Unirii a scăpat neatinsă. Au apucat să pună jos două-trei case pricopsite, frumoase, ale unor grădinari și negustori cunoscuți. A rămas în urmă un imens teren  viran. Așa este și acum.

***

Deși aflate la distanță una de alta, cele două cârciumi erau legate de o stranie coincidență. Funcționau gard în gard cu o școală și foarte aproape de o biserică. Asta nu i-a smintit nici pe învățăcei, nici pe enoriași. Alte vremuri, alți oameni… altă educație! În familie, în școală și în biserică.

anii ’90 XXIII – scaunul de terasă

Cînd trec pe lîngă vreun morman de gunoi lăsat pe stradă și dau de cîte-un scaun dintr-ăsta aruncat, îmi aduc aminte de primii ani ai libertății noastre: anii în care orice mirosea altfel și totul era o promisiune.

Puține „instituții” ale anilor ’90 au fost atît de importante precum terasele.

Da – au apărut peste tot, chiar și unde nu era voie; dar ce bucurie, ce atmosferă, ce libertate însemna să stai la terasă!

Însemna, vedeți voi, că aveam – în sfîrșit – cum să stăm împreună, noi, oamenii: fără să ne mai zică nimeni că nu-i voie, fără să ne mai temem că n-aveam unde, fără să ne mai pese de ora-nchiderii ori de lipsuri.

Și, mai presus de toate, aveam și cum să stăm!

Începutul anilor ’90 a adus la noi minunata invenție a… scaunului de plastic. Sigur, venea-mpreună cu masa de plastic: întinsă și ușoară.

„Scaunul de terasă”, așa cum l-am botezat, era comod, ergonomic – cum să nu fi fost nemaipomenit să te-ntinzi la vorbă ceasuri în șir cînd ședeai așa de bine?

Scăpasem de scaunele de fier cu tabla ruginită, cu picioare strîmbe și inegale, scăpasem de mesele grele care se hîțîiau!

Habar n-aveți voi, azi, ce treabă minunată a fost acest banal scaun de terasă de plastic!

lista articolelor din seria anilor ’90

Pe urmele unui bilet

scris de C. D. Mocanu

Deși cred că nimic nu este întâmplător pe lumea asta, uneori chiar întâmplarea ne oferă surprize plăcute. În toamna anului 2014 am fost invitat să arunc o privire în interiorul unei construcții vechi din  Cartierul experimental (de locuințe minimale) Cățelu. La vremea ei adăpostea una dintre cele trei spălătorii folosite  de locatarii caselor din jur dar și câteva spații de depozitare.

Aflate într-o stare avansată de degradare, reprezentau un pericol potențial și riscau să devină focare de infecție plasate în mijlocul unui cartier cochet, curat, civilizat, în consecință mult râvnit. Primăria, proprietarul acestora, le-a pus în vânzare și unul dintre cumpărători, știindu-mi damblaua, m-a chemat să  răscolesc prin vechiturile depozitate în noua lui achiziție care s-a dovedit a fi o adevărată peșteră a lui Ali Baba, ticsită cu semne ale trecutului.

M-am ales cu o mulțime de lucrușoare care mi-au însoțit copilăria plus doi saci mari, plini cu cărți. Literatură română și străină interbelică dar și o colecție de „almanahe” diverse apărute în perioada  1960 – 1975. Rătăcit printre ele, am găsit un volum masiv, 1359 de pagini litografiate după manuscris, conținând „Cursul de chimie neorganică, Vol. I Metaloizi și Chimie generală, Ediția XVI, 1927” predat de profesorul G. G. Longinescu la Facultatea de Științe a Universității din București.

Textul, îngrijit și clar, redactat cu migală, utilizând un limbaj simplu, conține foarte multe desene explicative.

Cartea este o bijuterie oferită tinerilor porniți pe drumul anevoios al descifrării tainelor chimiei.

***

Gheorghe Gh. Longinescu (12 septembrie 1869, Focșani – 7 aprilie 1939, București) a fost un eminent chimist, profesor la Facultatea de Științe a Universității din București, director al Laboratorului de Chimie anorganică, membru de onoare al Academiei Române. Timp de peste patruzeci de ani, sub deviza „Știința înseamnă muncă și munca înseamnă cinste.”, a desfășurat o rodnică activitate didactică și științifică. Este cel care a descoperit o relație matematică originală între temperatura de fierbere a lichidelor organice, densitatea lor și numărul de atomi din moleculă, cunoscută ca „formula Longinescu”. A stabilit valoarea unei constante („constanta Longinescu”) utilizate la stabilirea masei moleculare a elementelor chimice. În 1905, împreună cu Gheorghe Țițeica, a fondat „Natura-Revistă științifică de popularizare”. A fost membru al Mișcării Legionare în care a crezut și pentru care a militat până în ultima clipă a vieții sale.

***

Pe colțul din dreapta-sus al primei pagini există două însemnări ducând spre unii dintre cei care au făcut îndelung popas intelectual studiind conținutul cărții:

Manon Vorel 1928-1929. O fi fost domnișoara, Manon descendentă a faimoasei familii de farmaciști Vorel din Piatra Neamț? Probabil da! În România, numele Vorel era și atunci, este și azi, o raritate.

Emilia Mândruțău Fac. Farmacie 1946/47.

Ca și celelalte volume recuperate din spălătoria de cartier, cursul de chimie din 1927 avea nevoie de reparații menite să-i prelungească viața. Cu ceva timp în urmă i-a venit rândul.

Răsfoindu-l pentru a-i evalua starea și pentru a stabili operațiile de recondiționare necesare am găsit între paginile sale un bilet de intrare la teatru. Și biletul și teatrul din alte vremuri.

Ce bucurie!

Este o „invitație…. valabil (sic!) joi 10 februarie ora 3 matineu și 7.15 seara”, pentru două locuri, „cu 50% reducere”, la spectacolul  de revistă „Stroe știe și le spune” prezentat de Teatrul Savoy situat pe Calea Victoriei Nr. 33. Textul acesteia, cam stângaci și cu greșeli de ortografie, lasă impresia unei improvizații.

Trecând peste cârcoteli, invitația a fost folosită. Poartă urmele unei metode de anulare  pe care am mai întâlnit-o, în copilărie, la cinematograful Tudor Vladimirescu (devenit mai apoi Vitan). Biletul era îndoit pe jumătate și se „ciupea” unul dintre colțurile îndoiturii, rezultând chiar în mijloc un „V”. Două persoane, îmi place să cred că a fost o pereche de tineri studenți, au văzut „Asamblu (sic!) 100 persoane COR-Balet-Orchestă (sic!)-MONTARE”!

Pare a fi un „bilet de favoare”, dintre acelea pe care conducerea teatrului sau artiștii le ofereau familiei, prietenilor, cunoscuților, mai marilor vremii, celor față de care aveau diverse obligații.

După surpriza descoperirii și după ce am tot întors peticul de hârtie (11,5×6,5 cm.) pe față și pe dos, o întrebare a început să nu-mi dea pace: Oare când a avut loc spectacolul? Mențiunea „VALABIL JOI 10 FEB.” nu este suficientă. Care februarie?

N. Stroe, pe numele său real Nacht Stroe (5 mai 1906, Răcăciuni – 24 iunie 1990, Tel Aviv) și Vasile Vasilache (26 octombrie 1907, Huși – 4 aprilie 1944, București) au format unul dintre cele mai îndrăgite cupluri umoristice din istoria teatrului de revistă românesc: Stroe și Vasilache.

Au devenit cunoscuți, practic în întreaga țară, prin emisiunea „Ora veselă” transmisă săptămânal, începând cu 9 ianuarie 1929, de Radio București.

Cei doi erau nelipsiți din spectacolele de la Cărăbuș sau de la Alhambra și pentru că vorbeau cam mult despre realitățile vremii, în 1940 li s-a interzis să mai apară împreună pe scenă. O vreme au jucat la teatre diferite (Stroe la Barașeum, Vasilache la Alhambra și la Cărăbuș). Asta nu i-a împiedicat să scrie și să compună, în colaborare, noi  cuplete.

„Ei rămân în istoria Revistei românești nu numai cu valoarea artei lor, ci mai presus de toate, cu gestul – care adesea ni se pare incomensurabil – de a fi trăit și de a fi murit prieteni”. Așa îi prezenta scriitorul, textierul și poetul Aurel Storin în cartea sa Farmecul discret al revistei.

Biletul găsit de mine nu putea proveni din acea perioadă. Stroe avea angajament cu Teatrul Barașeum, al Comunității Evreilor, iar Teatrul Savoy încă nu exista. În localul din Calea Victoriei Nr. 33 funcționa Cinematograful Savoy.

Moartea prematură și neașteptată a lui Vasilache în bombardamentul din 4 aprilie 1944 a făcut ca Stroe să rămână fără partener. Împreună cu actrița Nora Piacentini, soția sa și cu actorul Mircea Șeptilici înființează, în 1945, Teatrul de Revistă Atlantic (sau Nora Piacentini, cum i se mai spunea) care se adaugă celor deja existente: Alhambra, Savoy, Gioconda. Noul teatru ocupa localul din Strada Academiei Nr. 32 acolo unde funcționase vestita Companie Cărăbuș – Constantin Tănase.

După doi-trei ani, Stroe trece cu întreaga trupă (din care făceau parte, printre alții, Elly Roman, Zizi Șerban, Gică Petrescu, Ion Antonescu Cărăbuș) la Teatrul Savoy.

Suntem astfel conduși spre anii 1947-1948, perioadă în care începe colaborarea artistului cu teatrul din Calea Victoriei Nr. 33 și de la care, în mod firesc, trebuie începută căutarea informațiilor despre invitația pentru joi 10 februarie (anul?).

Un prim indiciu îl reprezintă prețurile practicate la Savoy; între  80 și 230 lei preț întreg (cu reducere, între 40 și 115 lei). Devalorizarea accelerată a monedei naționale, proces început după 1945, ajunsese în primele luni ale lui ’47 la paroxism. Sutele de mii sau milioanele de lei, utilizate pentru plata cumpărăturilor de fiecare zi, nu mai mirau pe nimeni.

În februarie 1946, Comisariatul General al Prețurilor a fixat prețurile maximale de intrare la cinematografe. Pentru cele „de premieră” și pentru cele „din centru”, în funcție de categoria locului (parter-trei categorii sau balcon-trei categorii) costul unui bilet era stabilit între 600 și 1000 lei, respectiv între 500 și 900 lei.

Similar pentru „cinematografele de cartier” între 400 și 600 lei, respectiv între 300 și 500 lei.

„Salariații publici, invalizii de război și militarii de orice grad cu familiile lor (soție și copii minori) beneficiau la orice reprezentație de o reducere de 40%.” Studenților și elevilor li se acorda aceeași reducere „numai la prima reprezentație de Sâmbătă după amiază și la matineul de Duminecă.”

Diferența dintre „prețul la cinematografe” stabilit în 1946 și cel de la Teatrul Savoy, înscris pe invitație, se justifică numai dacă acesta din urmă corespunde perioadei de după Reforma monetară (Stabilizarea) care s-a produs în ziua de 15 august 1947.

Având ca reper Stabilizarea -1947, calendarul perpetuu ne oferă un alt indiciu. Ziua de joi a coincis cu data de 10 februarie în 1949  și în 1955.

O fi cuprins programul Teatrului Savoy pentru stagiunea 1948 – 1949 spectacolul Stroe știe și le spune? Ne ajută presa vremii. Ziarul Scânteia (printre puținele care publicau zilnic programul teatrelor, cinematografelor și al postului național de radio – oare de ce?) Nr. 1309 de joi 23 decembrie 1948 răspunde afirmativ.

De observat că celelalte teatre de revistă ale Bucureștiului (Alhambra, Gioconda, Izbânda, Astoria) nu mai sunt prezente în viața culturală a orașului.

Este posibil ca acestea să nu-și fi transmis programele, în timp util, la redacția ziarului spre a fi publicate. Cum în acea vreme bântuia  Naționalizarea, eu cred că acele teatre au fost „translatate” în curtea statului și apoi închise. Prea multă revistă, prea multă bășcălie!

Nici teatrul Savoy nu avea să o mai ducă mult. A dispărut și el în perioada februarie 1949 – ianuarie 1950. Locul i-a fost luat de alte două teatre: Teatrul de Estradă și Teatrul de Revistă. În 1958, acestea erau deja istorie. Localul din Calea Victoriei Nr. 33 găzduia Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase – Sala Savoy.

Se exclude astfel posibilitatea ca biletul pe urma căruia am pornit să fie datat joi 10 februarie 1955.

Înseamnă deci, că „Invitația” pentru „2 locuri, cu 50% reducere, la ultimele spectacole înainte de turneu al Revistei Stroe știe și le spune, făcută de Teatrul Savoy Calea Victoriei Nr. 33, a fost valabilă pentru ziua de joi 10 februarie 1949.

Peticul de hârtie ajuns printr-o întâmplare în posesia mea este bătrân și ca un bătrân nostalgic păstrează o frântură din istoria fascinantă a teatrului românesc de revistă.

Un semn frumos venit din trecut!

Post Scriptum

Anul viitor – 2019 – se împlinesc 100 de ani de la prezentarea primului spectacol de revistă pus în scenă de Teatrul Cărăbuș.

Timpul ceasului s-a scurs…

scris de Ando

Sunt un „ratb”-ist cu vechime. Aproape 6 ani, am făcut cu tramvaiul traseul de la Toporaşi (Şos. Giurgiului) până la staţia de la poalele Mitropoliei, cea de la intersecţia străzii 11 Iunie cu bd. Coşbuc (actual Regina Maria).

Mai întâi, pentru ultimele două clase de elementară făcute la şcoala 123 (Poenărescu), apoi liceul, la „Mihai Eminescu” de pe Rahovei. La început, era numai tramvaiul 12, ulterior s-a înfiinţat şi linia 7.

Pe atunci, tramvaiele 12 şi 7, cam prin dreptul Tehnic Club, o coteau de pe Calea Şerban Vodă pe strada Cuţitul de Argint, pe lângă parcul Carol şi coborau – ca şi acum – dealul Filaretului, spre 11 Iunie.

Ei bine, cam pe la mijlocul străzii Cuţitul de Argint, era staţie şi, acolo, chiar lângă gardul care mărginea parcul, trona, cocoţat pe un stâlp, un ceas mare, cu trei cadrane. Mergea foarte bine  (bănuiesc că era cumva legat de Institutul Astronomic, aflat la doi paşi, în parc), iar noaptea era şi luminat.

Chit că după intrarea la liceu, am primit cadou un ceas de mână, tot ăsta de lângă gard a rămas, ani de zile, reperul meu orar. Când tramvaiul se apropia de staţie era, practic, imposibil să nu-ţi fure privirea unul din cadranele lui, vizibile din orice direcţie. După el îmi dădeam seama dacă ajung la timp la şcoală, dacă mai am o şansă pe bază de alergare sau dacă… am feştelit-o definitiv cu prima oră şi trebuie să încropesc în grabă o istorioară, drept scuză.

Apoi, pentru patru ani de zile, am schimbat traseul şi tramvaiele pentru Politehnica din Grozăveşti. Dar pe 12, pentru că mă ducea direct la gară, l-am mai folosit uneori, atunci când aveam cursuri în localul politehnicii din Polizu. Pe urmă, am schimbat cartierul şi nu am mai avut drum pe acolo.

Intre timp, prin anii 80, strada de pe deal – Constantin Istrati – a fost prelungită pe lângă autogara Filaret, până la noua arteră Progresului (Trafic greu), iar tramvaiele au fost scoase de pe Cuţitul de Argint, ele ajungând la şi de la Piaţa Pieptănari (Eroii Revoluţiei) prin Șoseaua Viilor.

Aşa se face că, foarte recent, trecând la pas prin zonă, am căutat vechiul ceas. Şi, spre surprinderea mea, l-am regăsit, la locul lui. Mai bine zis, ce a rămas din el: o carcasă ruginită, în vârf de stâlp, cu găvanele goale. Un ceas învins de timp.

Cosmosul vazut… din Obor

 scris de Ando

Fotografiile astea, făcute de Andrei Bîrsan în piaţa Obor, mi-au adus aminte de o întâmplare amuzantă.

Era prin noiembrie 1981. Mă transferasem de puţină vreme de la I.E.M.I. la Aerofina dar, deja, duceam dorul vechilor colegi cu care mă înţelesesem foarte bine atât la serviciu cât şi în diversele momente de relaxare petrecute împreună, cu diverse ocazii, în afara programului.

Aşa se face că m-am bucurat tare mult când, într-o dupa amiază, venind de la serviciu, m-am întâlnit în Obor cu patru din cei mai buni amici de la IEMI, chitiţi să dea o scurtă raită bahică printr-unul din localurile din apropierea pieţei. M-am alăturat fără ezitare grupului şi am purces la… treabă. După vreo două ore, uşor afumaţi şi într-o stare de „bună dispoziţie”, părăsim cârciuma şi dăm cu ochii de… Turbo Jet. În acel moment, spiritul de exploratori ai spaţiului s-a dovedit a fi mai puternic decât simţul ridicolului şi ne-am proţăpit, toţi cinci, la casa de bilete. Omul de acolo a avut o mică tresărire când ne-a văzut aşa, în grup organizat, dar la urma urmei, banii sunt bani… şi ne-a dat biletele. Am urcat treptele scării şi am intrat în rachetă. Din câte îmi amintesc, aranjamentul interior consta în două rânduri laterale a câte două scaune, separate printr-un culoar îngust. Fiecare din cele două rânduri era montat pe niste glisiere. În faţă, spre vârful  rachetei, era un ecran rotund pe care – după stingerea luminii – era proiectat un film care prezenta, pe un fond sonor adecvat, etapele unui mic raid cosmic, văzut din postura de „cosmonaut” (lansare, zbor, survolarea unei planete, întoarcere pe Pământ). Cireaşa de pe tort erau însă secvenţele de luptă cu alte nave, ceva gen „star wars”. Înainte de „start”, racheta se înclina în sus, iar în timpul „zborului” şi a „bătăliilor”, rândurile de scaune făceau diverse mişcări de du-te-vino pe glisierele amintite. Din când în când, întreaga rachetă executa şi nişte mici rotaţii în jurul axului propriu, undeva în jur de 30 de grade. Pentru efect, toate aceste mişcări erau coordonate cu imaginile care se derulau pe ecran.

Spectacolul ăsta cu imagini şi zgâlţâieli dura circa 15 minute.

Vă daţi seama de uimirea copiilor din rachetă când ne-au văzut, ditamai măgădăii, cum ne înghesuim în acele scăunele… Ce mai, arătam ca măgarii între oi! Spre meritul nostru, ne-am comportat decent, adică n-am râs şi n-am făcut mişto de micuţii acaparaţi de spectacolul interstelar.

La coborâre, jos lângă scara rachetei se postase un ţigănuş plin de muci care ne privea cu interes. Să fi avut 9-10 ani. Din tot grupul de adulţi, m-a ochit pe mine. Probabil şi-a dat seama că eram cel mai tânăr şi, deci, eu pot fi partenerul ideal de dialog.

– Nene, nene… stai să-ţi zic ceva!

– Lasă-mă bă, în pace, că nu-ţi dau nimic! – l-am contrat eu, obişnuit fiind cu practicile conaţionalilor din Obor.

Muciosul nu s-a descurajat şi, trăgându-mă energic de mânecă, m-a informat pe un ton conspirativ:

– Nene, nene… v-au păcălit! Racheta n-a plecat, a stat aici! Am văzut eu! Doar s-a învârtit niţel!

Fântâna Lahovary – completare

scris de Ando

Spuneam, spre finalul articolului scris în ianuarie, că fântâna „la fel cu Monumentul Pompierilor de pe Uranus, a avut noroc de oameni care au conservat-o şi, după 1989, au amplasat-o pe scuarul din faţa blocului Gioconda

Şi iata că unul dintre amicii blogului nostru, arhitectul Cristian Brăcăcescu, care a participat nemijlocit la demontarea fântânii, ne-a trimis câteva precizări, însoţite şi de două imagini.

Să-i dăm, aşadar, cuvântul:

(Fântâna)… „a fost demontată prin 1985, în chiar ziua în care s-a demolat Opereta. Nu găsesc pozele originale, am scanat nişte copii xerox vechi şi recopiate…. Impreună cu două colege de la Oficiul de Patrimoniu, Speranţa Diaconescu şi Doina Mândru, căpătasem, prin insistenţă şi milogire de la ICRAL, o automacara şi câţiva muncitori cu care am demontat fântâna şi am dus-o în curtea muzeului Obedenaru, unde era secţia de pictură a Muzeului Municipiului. Prin 1995-1996 am regăsit componentele pe Calea Văcăreşti, în apropierea bisericii Dobroteasa, în curtea arhitectului Dan Petreanu, care s-a ocupat de remontarea monumentului.”

Mulţumim!

Scotocind printre amintiri: fântâna Lahovary

scris de Ando

Tare mult m-am bucurat zilele trecute când am dat, pe net, de această fotografie:

fotografie de Paul Filip. sursa: Delcampe

Da, este fântâna Lahovary dar aşa cum o ştiam eu din copilărie, adică amplasată pe splai, pe colţul cu strada Azilul de Noapte (Operetei, mai târziu), deci imediat după vechea clădire a Operetei.

In poza asta din iarna lui 54, cu cheiul Dâmboviţei, se vede mai bine vechiul amplasament:

De ce era aşa de importantă şi de ce mi-a rămas atât de pregnant în memorie? Probabil pentru că era elemental central de atracţie din drumurile pe care le făceam cu gaşca la şi de la cinematografele de pe bulevard (6 Martie, actual Elisabeta).

Stăteam pe Cazărmii şi indiferent de traseul pe care-l alegeam (cel mai scurt, Apolodor – Piaţa Splaiului şi apoi pe Calea Victoriei sau cel ocolit prin  Bateriilor – Sf. Apostoli – Mihai Vodă – Brezoianu), musai la întoarcere ne opream spre a ne potoli setea la fântâna cu pricina – pentru că pe vremea aceea,  fântâna era racordată la reţeaua de apă. Bine, setea e un fel de-a spune pentru că, de fapt, aşezaţi pe treptele din jurul fântânii fie făceam cronica ad-hoc a filmului văzut, fie ne stropeam în fel şi chip folosind ca armă  apa de la ţurţuroiul fântânii. Asta până ne lua la trei păzeşte vreun trecător sau vreunul din cei care aşteptau tramvaiul în staţia din apropiere.

Anii au trecut, şi timpul m-a împins în alte cartiere ale oraşului.

Prin anii 70, dădeam încă, din când în când ochii cu fântana pentru că aveam mai mulţi colegi de facultate care încă locuiau în zonă şi ne opream uneori să bem o bere la una din grădinile din apropiere. Coboram împreună din 14 la Operetă şi eu plecam apoi cu 12, tot de la Operetă, spre casă.

După demolările dramatice din zonă, la câte case şi biserici s-au distrus acolo, nu credeam că voi mai vedea vreodată „în carne şi oase” fântâna. Dar, la fel cu Monumentul Pompierilor de pe Uranus, a avut noroc de oameni care au conservat-o şi, după 1989, au amplasat-o pe scuarul din faţa blocului Gioconda.

Nu mai e la locul ei, nici nu se putea asta, dar de câte ori trec prin zonă, mă abat s-o revăd, un minut sau două, în amintirea uneia din bucuriile copilăriei, atât de îndepărtate acum.