despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Portrete şi întâmplări (XIV) – Şcoală fără manuale

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

Suficiente argumente verificate practic pot infirma orice teorie. Într-o tălmăcire mai prietenoasă, aceasta este Legea lui Mayer.

Aşa zişii politicieni, încleştaţi în bătaia pentru un ciolan mai „îmbrăcat”, se tânguiesc azi că începe un nou an şcolar şi elevii, de grija cărora îşi rup cămaşa de pe ei, nu au tradiţionalele manuale. Cele pentru clasa a VIII-a nici măcar nu au fost tipărite. Suferinţa lor mă ţicură la inimă, îmi vine să-i pup pe frunte şi să le dau câte o acadea d-aia pe băţ, ca să aibă de lins ceva mai plăcut, numai să tacă, să nu-i mai aud.

Fiind copleşiţi de grija pe care le-o poartă cetăţenilor alegători nu au mai avut timp să citească (dacă or fi citit vreodată) şi altceva decât extrasele de cont. Au ratat astfel ocazia de a lua cunoştinţă de zicerea ştiinţifico–umoristică a lui Mayer. Din această pricină n-au înţeles că ne aflăm chiar acum sub puterea legii de care tocmai vorbirăm.

De vreo douăzeci şi cinci de ani şcoala a început nesmintit fără ca şcolerii să aibă unul sau mai multe manuale.  Aflaţi pe rând în capul trebii, niciunul dintre cei care fac bolboroci la gură nu a mişcat un deget pentru a curma păgubosul nărav. Şcoala şi-a văzut de treabă fără manuale iar învăţăceii au înţeles că nici nu sunt necesare. Geaba frăsuiala! Atâţia ani de experienţă practică au infirmat teoria că nu se poate instruire şcolară fără manuale. Ba se poate! Demonstraţia a fost făcută. Dʼaia, nici de această dată elevii nu le vor primi! Mayer a avut dreptate!

Trecerea mea prin învăţământul preuniversitar a durat treisprezece ani şi nu pentru că am rămas repetent. Asta era pe atunci durata normală a studiilor pentru un tânăr care alegea ca la absolvirea liceului să obţină şi o calificare profesională temeinică. Sacrifica un an, dar merita!

Nu s-a întâmplat niciodată ca în ziua 15 septembrie a fiecărui an să nu găsim pe bănci cuvenitele manuale. Erau toate, erau noi-nouţe şi erau gratuite! La vremea aia, lumea în care trăiam avea altă croială. Şcoala era o chestiune serioasă, tratată ca atare de autorităţi, dar mai ales de beneficiari. Cel care, de la mare dregător la simplu elev, nesocotea regulile trăgea ponoasele.

În toată cariera mea de elev am fost prins în două incidente locale având ca subiect şi ca obiect manualele. Ambele s-au petrecute pe durata celor cinci ani de liceu.

Anul şcolar 1970–1971 se apropia de sfârşit. Rămăseseră câteva zile. Urma să încasăm bursele şi să plecăm în practica de vară. Cele două săli de clasă folosite de electricienii anului II se aflau la ultimul etaj al tronsonului mic dinspre strada Podul Giurgiului.

De cealaltă parte a culoarului, uşă în uşă cu clasa mea (II-B electro) era Contabilitatea. Acolo avea bârlog contabilul, un tip bizar venit de la Trustul Energomontaj. Ne-a atras tuturor atenţia pentru că purta ochelari cu lentile rotunde şi cu ramă groasă (ca ai luʼ mama mare),  folosea mânecuţe pentru a-şi proteja sacoul şi… nu răspundea când, politicoşi, îl salutau elevii.

Înaintea unei ore de curs uşa s-a deschis cu nerv şi în pragul ei a apărut vecinul care, fără să păşească înăuntru, ne-a anunţat răstit:

– Mâine să predaţi la Magazie manualul de desen! Dacă nu-l aduceţi vă blochez bursele!

Fără vreo legătură cu insolita solicitare a contabilului sau cu ameninţarea imposibil de dus la bun sfârşit, hotărârea de a păstra cu grijă toate manualele de specialitate, inclusiv pe cel de desen tehnic, era luată  mai demult. N-aveam niciun chef să intru în dialog cu bădăranul. În schimb am comentat ca pentru mine:

– Celor care nu sunt bursieri ce-o să le blocaţi? O roată de la bicicletă!

Am făcut-o cu voce cam tare şi cum ocupam împreună cu Gigi C. prima bancă pe rândul de la uşă, m-a auzit. A schiţat gestul de a intra în clasă, dar s-a oprit. Şi-a dat seama probabil că e pe cale să scape în lucernă. Nu se bucura, nici pe departe, de respectul şi aprecierea de care beneficiau toţi ceilalţi: profesori, tehnicieni, maiştri, personal auxiliar… Era doar un ciudat.

Informată despre neobişnuita dispoziţie dată clasei, peste capul ei, de cel cu mânecuţe, tânăra şi frumoasa noastră dirigintă şi-a făcut cruce şi pe răspunderea ei, ne-a cerut să nu predăm manualul.

Am aflat apoi că fusese vorba de o iniţiativă personală a locatarului de peste drum menită să reducă cheltuielile. Spre deosebire de celelalte manuale, care aveau preţul de câţiva lei, cel de desen tehnic costa 24,00 lei. Diferenţa era semnificativă. Cred totuşi că folosul nu reprezenta mare lucru. În schimb imaginea sistemului de învăţământ putea fi grav şifonată. Bietul de el nu înţelegea că într-o şcoală socotelile contabiliceşti nu erau suficiente. Mai trebuia un pic de minte.

Am păstrat manualul şi am continuat să îl salutăm politicos, dar ostentativ. Nu ne-a răspuns niciodată. Privirea lui spunea mai mult.

Nu ştiu cum a decurs întrevederea pe care a avut-o cu directorul Alexandru Moşu. Încălcarea ierarhiei, depăşirea atribuţiilor, comportamentul de vătaf care taie şi spânzură, nu puteau fi tolerate.  Săpuneala primită l-a adus cu picioarele pe pământ. Calm, vorbind domol, cu zâmbetul pe buze, Moşu se pricepea ca nimeni altul să o facă.

După câţiva ani, găselniţa sămădăului de la Liceul Industrial Energetic a fost reinventată de alte genii care au avut puterea să o oficializeze şi să o  generalizeze.

***

Marile companii româneşti interbelice care aveau un sistem propriu de pregătire a lucrătorilor, de la ucenic la maistru, puneau mare preţ pe însuşirea desenului tehnic, limbajul universal pe care îl cunosc, îl folosesc şi îl înţeleg toţi tehnicienii lumii.

În anul 1944 a apărut, cu sprijinul şi aprobarea Direcţiei de Studii şi a Comitetului de Direcţie C.F.R., volumul Desenul tehnic geometric elaborată de inginerul Fl. M. Bărbulescu. Lucrarea conţine cca. 900 fig. ale construcţiilor desenului tehnic geometric, menite să îndrumeze şi formeze pe tehnicienii şi meseriaţii de tot felul.

A fost urmată la puţin timp de partea a doua, Desenul tehnic industrial”,  editată tot sub egida C.F.R.

Redactată simplu, intuitiv,  este un memorator util şi acum celor care se încăpăţânează să deseneze cu instrumentele clasice ignorând binefacerile calculatorului.

Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate Bucureşti (S.G.G.E.B.) avea un sistem de formare şi pregătire profesională  continuă,  foarte bine pus la punct, în care erau cuprinşi toţi meseriaşii. Indiferent de specialitate (electricieni, mecanici, găzari) sau de locul de muncă (Uzinele Grozăveşti sau Filaret, staţii şi substaţii electrice, Uzina de gaz, Serviciul Construcţia Reţelei Electrice…) programa cursurilor cuprindea desenul tehnic.

Valorificând experienţa de la Gaz şi Electricitate specialiştii care se ocupau de şcolarizarea  tinerilor energeticieni din liceele industriale organizate şi patronate de Ministerul Energiei Electrice au inclus desenul tehnic între disciplinele de pregătire tehnică generală parcurse de toată suflarea, indiferent de specializare (studiul materialelor, utilajul şi tehnologia prelucrărilor mecanice, rezistenţa materialelor şi mecanică tehnică), alocându-i în fiecare săptămână câte două ore cuplate, timp de doi ani.

În noul său local, inaugurat în septembrie 1969, liceul din Bucureşti dispunea de o sală specială,  dotată cu planşete individuale şi cu  facilităţi pentru utilizarea diapozitivelor şi a filmelor didactice.

Tainele meşteşugului  fără de care niciun tehnician nu este întreg ne-au fost desluşite cu mână sigură de tânărul inginer Petru CUNICER. Tot domnia sa ne-a călăuzit paşii pe drumul cam gloduros al studiului materialelor.

Era mecanic şi ca toţi cei care ne învăţau meserie (maiştri, tehnicieni, ingineri, profesionişti desăvârşiţi şi pedagogi iscusiţi) venise în învăţământ din sectorul energetic după ce trecuse de o selecţie foarte riguroasă.

Numele Cunicer, cu rezonanţe străine, este neaoş şi desemnează slujbaşul care aduna impozitul de-i zicea cuniţă, datorat pentru cirezile de vite din afara ţării aduse la păşunat în Moldova.

Imaginea perceptorului brutal, neînduplecat, câinos, nu i se potrivea. Era prietenos, vorbea cu blândeţe, calm, convingător, privindu-şi interlocutorul în ochi. Hotărât, tranşant, consecvent în opinii şi în atitudine nu făcea concesii sau compromisuri. Avea o uşoară deficienţă de auz şi asta îl determina să fie mai retras, mai rezervat în relaţiile cu semenii.

Se îmbrăca îngrijit, dar spre deosebire de ceilalţi profesori o făcea cu pricepere şi eleganţă. Purta sacouri.  Avea o întreagă colecţie. Le asorta cu pantalonii. Alcătuia combinaţii armonioase în care cămaşa şi cravata erau piese grele. Pe toate le alegea  cu gust şi asta ne fascina. Încercam să-i urmăm exemplul. Ne inspiram în alegerea ţinutei civile. Nu ne prea ieşea căci posibilităţile noastre financiare erau modeste. Eram deja infectaţi şi mai aveam puţin de aşteptat. Am înţeles ceva mai târziu că, prin exemplul personal, profesorul nostru de desen tehnic făcea educaţie.

La orele de curs se exprima clar,  precis fără prea multe vorbe de umplutură. Sintetiza cu grijă esenţialul şi transmitea doar informaţia utilă. De la diagrama Fier–Carbon  până la asamblările demontabile toate subiectele erau susţinute cu planşe, cu diapozitive sau cu filme. Aşteptam orele dumisale ca pe o binemeritată destindere. Împletea frumos utilul cu plăcutul. Găsea totdeauna timp pentru glume şi bancuri. Comenta cu haz, uneori şi cu subînţeles, diverse întâmplări din viaţa şcolii sau de aiurea.

Din proprie iniţiativă şi cu sprijinul unui director luminat susţinea conferinţe săptămânale despre istoria artei. Era pasionat şi o făcea cu pricepere utilizând un material video impresionant. Un adevărat eveniment cultural într-un liceu industrial.

Deşi se desfăşurau seara, la conferinţe participau elevi de la zi (veneau special sau rămâneau după program) şi de la seral (chiuleau de la ore), dar şi profesori. Se umplea sala de desen. Era de două ori mai mare decât o clasă normală şi tot mai trebuiau aduse scaune.

Profesorul nostru avea şi dar şi har. Făcea parte din categoria, puţin numeroasă, a dascălilor simpatizaţi deopotrivă de toţi elevii şi de toţi colegii de cancelarie.

Anul şcolar 1972–1973 a început  fără Petru CUNICER. O boală agresivă îl încerca şi îi punea viaţa în pericol. Mama, căreia îi povestisem câte ceva, se ruga pentru sănătatea lui. Sunt convins că o făceau şi alţii.

A revenit după o lungă perioadă de timp, cam slăbit, dar învingător. Îl întâlneam deseori pe holurile şcolii. Se oprea de fiecare dată şi schimbam câteva vorbe ca între doi buni prieteni.

Arhiva mea de suflet păstrează o singură fotografie în care apare profesorul de desen tehnic. A fost făcută în vara anului 1974 cu ocazia festivităţii care marca ieşirea în lume a unei noi promoţii de energeticieni.

L-am revăzut în toamna aceluiaşi an. Fusesem admis la Facultatea de Energetică din Institutul Politehnic Bucureşti şi în două-trei săptămâni plecam în armată. Am mers la şcoală pentru a-mi lua la revedere de la câţiva oameni dragi printre care se afla şi profesorul Cunicer. Ne-am îmbrăţişat, ne-am urat de bine şi de sănătate … apoi au trecut anii. Nu mai ştiam nimic nou despre dânsul.

Am revenit în liceu, ca profesor plătit cu ora, în 1983. Bucuria revederii cu mulţi dintre dascălii care mi-au pus pe mână brăţara de aur a meseriei de electroenergetician nu poate fi descrisă în cuvinte. Omul, profesorul şi inginerul iubitor de artă Petru CUNICER nu se afla printre ei. Cu câteva luni înainte plecase definitiv în Israel.  

L-am iubit şi l-am preţuit ca pe un frate mai mare. Avea ceva de sfânt. Cred că prenumele Petru nu era întâplător. Pentru asta, indiferent unde s-ar afla, Dumnezeu îl are în grija Lui şi îl ocroteşte. Nu poate fi altfel.

***

A trecut practica, a trecut vacanţa de vară, am prăpădit bursele şi în septembrie 1971 ne-am întors la şcoală. Ajunseserăm în anul III. Am avut surpriza ca dintre manualele pe care le-am primit să lipsească unul, cel de fizică. Era o ciudăţenie care nu se mai întâmplase şi totuşi nimeni nu se dădea cu capul de colţul mesei.

Profesorul Mihail BIDIHON suplinea fără dificultăţi lipsa acestuia. Explicaţiile domniei sale, notiţele noastre şi culegerile de probleme reparau paguba. Tânărul director Moşu (!) avea însă motive de îngrijorare.

Am primit manualul după vreo două-trei săptămâni. Nedoritul şi stânjenitorul incident îşi avea obârşia în şcoală. Vecinul nostru de vizavi, socotitorul cu mânecuţe nu le comandase.  Alexandru Moşu nu l-a mai îndurat. Era prea mult. Straniul personaj care nu dezbrăcase haina de vătaf pe moşia Energomontajului a dispărut din peisaj. Nici nu mai conta din ce motiv a comis-o. Nesocotise rosturile şcolii şi de la asta i s-a tras. E mult de-atunci, e mult nepoate şi ca prin vis le văd pe toate!

Azi, pentru chestii mult mai grave, nu răspunde nimeni. Făptuitorii sunt spălaţi, uscaţi şi promovaţi în timp ce învăţământul românesc se duce de râpă.

„Nu ar trebui întârziată o nouă reformă a Educaţiei, căci se înmulţesc indiciile de criză adâncă a domeniului în România:

  • calitatea slabă a forţei de muncă, cum semnalează tot mai multe firme;
  • persistentă lipsă de competenţe, cum semnala Comisia Europeană în 2019 pentru România;
  • cea mai mare emigraţie dintr-o ţară a lumii în timp de pace;
  • cel mai mic consum de carte pe locuitor din Europa;
  • agramatismul – civic, moral, gramatical în creştere;
  • corupţia aferentă gravei răsturnări de valori din societate.”

Aşa stând lucrurile, dacă decidenţii ar fi fost pregătiţi şi de bună credinţă, s-ar fi profitat de oprirea activităţilor din semestrul al doilea al anului de învăţământ măcar pentru a gândi o reformă. În mod vizibil, însă, nu există printre decidenţi niciun cap în stare să gândească cuprinzător educaţia şi să o pună pe noi şine. Dincolo de gălăgia pe sofismul «ceilalţi au fost răi, deci noi suntem buni», fără să fie vreo probă, anul de învăţământ 2020-2021 începe cu neajunsuri vechi, acutizate mai nou de nepricepere, şi cu o lipsă de viziune ce devine costisitoare.”

Autorul „fotografiei” este profesorul Andrei Marga.

În timp ce şandramaua o ia la vale o doamnă, nomina odiosa, menţinută în capul trebii de o obscură protecţie, le dă indicaţii preţioase celor aflaţi sub înţeleapta sa cârmuire:

„Competenţele cheie trebuie atinse, nu trebuie neapărat să fie realizate toate conţinuturile.”

Şi uite aşa, cu sau fără manuale, ne vom pricopsi cu încă o promoţie de analfabeţi competenţi!

Portrete şi întâmplări (XIII) – Nu te pune cu nebunu!

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

După cinci–şase ani de la buluceala din decembrie ʼ89 viaţa începuse să se aşeze pe un alt făgaş. Oamenii o luau de la început croindu-şi cu stângăcii şi ezitări un drum nou despre care nu ştiau mai nimic. Unul dintre semnele că direcţia ar putea duce spre un trai normal, civilizat, a fost creşterea explozivă a numărului de autoturisme proprietate personală. Maşina reprezenta cea mai râvnită achiziţie.

Multe erau troace de care occidentul nu ştia cum să scape. Românii au fost o soluţie nesperată şi pe deasupra, profitabilă. Bietele rable aveau însă unele dotări moderne printre care închiderea centralizată şi/sau sistemele electronice de alarmă. Jucăriile astea erau cam zgomotoase. Se mai declanşau intempestiv, uneori noaptea, mai sfâşiau liniştea când vecinul îşi închidea maşina cu telecomanda. Dacă adăugăm şi zgomotul produs de traficul aflat în creştere, atunci se poate aprecia că ambianţa sonoră devenise deranjantă. Nu mi-am pus problema asta şi ca mine o tratau aproape toţi cei alături de care trăiam în acelaşi bloc.

Până într-o dimineaţă când am găsit pe parbrizul autoturismului meu un bileţel:

„ATENŢIE
Mulţi şoferi – idioţi – sunt needucaţi ca să respecte liniştea publică a locatarilor, – unii – mai folosesc sisteme de alarmă şi mai clacsonează noaptea şi ziua, aceste date fiind dăunătoare liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru.
În aceiaşi situaţie sunteţi şi Dvs. – la care unii locatari care şau vândut apartamentele au zis că toţi şoferii sunteţi ţigani sălbatici nu Europeni.”

Era 5:30 şi nu se mai afla nimeni prin preajmă. M-am uitat imediat la celelalte maşini şi am constatat că toate erau împodobite cu ciudata hârtiuţă. Nu aveam alarmă, nu claxonam nici ziua, nici noaptea şi nu mă simţeam vizat.

Din ziua aceea, toţi cei care parcau în faţa blocului erau avertizaţi periodic, de fiecare dată într-o altă formulare, că sunt „needucaţi în mod civilizat” şi că autoturismele lor sunt dăunătoare „liniştei publice a locatarilor şi este prost acest lucru”. Omul se întrebuinţa, nu glumă. Dactilografia 30-40 de fluturaşi, făcea variaţiuni agramate pe aceeaşi temă, le redacta cu o ortografie suferindă, împrăştia mesajele scremute numai la lumina stelelor… Cauza pentru care se zdrobea atâta mă ducea cu gândul că are buba la căpuţ, căci spune proverbul: „Omul nebun găseşte de lucru”. Nimeni nu-l lua în serios şi productele dumisale curgeau fără sminteală:

„DOMNULE
Majoritatea şoferilor sunteţi needucaţi în mod civilizat – pe unde şi cum să circulaţi pentru a respecta liniştea publică a locatarilor şi unde să parcaţi maşina – . În felul acesta cum circulaţi nu o să fiţi primit în ţările Comisiei Europene.
Şi din cauza tuturor şoferilor mulţi locatari şau vândut apartamentele deplasânduse în anumite locuri unde există linişte publică să poată dormi.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe această stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor.” „INFORMAŢIE Doi cetăţeni şau vândut apartamentele din Capitală (Bucureşti) şi au plecat în Timişoara şi Ardeal deoarece în Capitală nu au putut să şi doarmă liniştiţi noaptea şi ziua deoarece foarte mulţi ţigani maghiari circulă cu maşinile aiurea şi le parchează anapoda folosind şi sisteme de alarmă, neasigurând liniştea publică a tuturor locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii nu sunteţi educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceatră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea, iar unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice locatarilor.”

„IDIOTULE
Toţi şoferii sunteţi ne-educaţi cum trebuie, nu ştiţi să respectaţi liniştea publică a tuturor locatarilor de pe aceastră stradă, clacsonând mereu ziua şi noaptea şi unii mai folosiţi şi sisteme de alarmă dăunătoare liniştei publice a tuturor locatarilor. Cu această situaţie nu o să fiţi primiţi cu maşina în anumite ţări ale Comisiei Europene.”

 

La un moment dat unul dintre mesaje mi-a atras atenţia. Suna mai civilizat: domnule cetăţean, te rugăm, dumneata…, dar conţinea şi o ameninţare.

DOMNULE CETĂŢEAN
Nu te gândeşti că sistemul dumitale de alarmă de la autoturism deranjează toţi locatarii din blocul în faţa căruia parchezi maşina? Îţi place dumitale dacă toţi ce-i pe care îi deranjezi se răzbună pe dumneata aruncând cu pietre pe masină?
Te rugăm să-ţi elimini acest sistem de alarmă ce ne deranjează zi şi noapte.”

Nici măcar asta nu ar fi însemnat mare lucru dacă nu era urmată de fapte. E drept, nu pietre aruncate pe maşină, dar o zgârietură de la un capăt la celălat, un parbriz spoit cu var, o roată dezumflată… şi altele asemenea. Nu mai era de glumă. Plângerile păgubiţilor adresate Poliţiei au rămas fără efect. Niciunul dintre locatarii blocului, chestionaţi din uşă în uşă de administrator, nu a susţinut că este deranjat în vreun fel de maşinile parcate primprejur. Celula de criză formată din cei mai activi vecini căuta soluţii pentru a-l afla pe zmucitul care atenta la liniştea câtorva zeci de familii.

Şi cum Dumnezeu Drăguţul le potriveşte El pe toate, chiar în acea perioadă mi l-a scos în cale. Era trecut bine de miezul nopţii. Participasem la lichidarea unei avarii care lăsase fără energie electrică o zonă importantă din Ilfov şi veneam spre casă cu o maşină de serviciu condusă de colegul meu, maistrul M. Marian. Şoferul de ocazie avea o statură impresionantă. Doi metri înălţime, tencuit cu muşchi din belşug, reuşea performanţa de a desface piuliţe cu mâna goală, fără ajutorul vreo unei unelte. Maşina, un ARO 244, era echipată pentru intervenţii. Printre dotările specifice dispunea şi de două proiectoare puternice.

Îndată ce am intrat pe strada mea, o arteră importantă a cartierului, am zărit în depărtare o siluetă care se deplasa pe lângă maşinile parcate pe dreapta şi care se oprea puţin la fiecare din ele. Scena se desfăşura chiar în faţa blocului în care locuiam. Am reacţionat imediat. Uite omul! Ăsta e!

– Mariane, când ne apropiem de nenea ăla aprinzi proiectoarele, opreşti lângă el şi coborâm amândoi din maşină ca la avarie!

Cele două suliţi de lumină au avut un efect paralizant asupra noctambulului. A înţepenit ca un iepure vânat la faruri care aşteaptă doar nedreapta împuşcătură. Avea în jur de şaizeci de ani, păr grizonat, îmbrăcat îngrijit, îl mai văzusem pe undeva. În mână ţinea un tenculeţ de fluturaşi. I l-am luat fără să se împotrivească.

– Bună seara! Ce faci dumneata pʼaici?

A încercat să-mi răspundă, dar vorbele i s-au poticnit în gât.

– Unde locuieşti dumneata?

Mi-a arătat cu capul spre blocul din spate. Eram deci vecini.

– Nu cumva matale îmi laşi din două în două zile pe parbriz mesaje care încep cu Idiotule? Uite, eu sunt idiotul şi acum am să chem Poliţia!

Când am scos staţia de radio şi am apelat dispecerul s-a schimbat la faţă şi s-a sprijinit de maşina lângă care l-am surprins.

În clipa aia s-a deschis uşa blocului şi a apărut nea Fane, vecinul de la parter, care trezit de zgomot a urmărit dandanaua din spatele ferestrei. Mi-a făcut semn să ne tragem deoparte.

– Nea Mocanu, omul locuieşte la scara I. Era cumsecade şi la locul lui. A lut-o razna după ce a rămas singur. Are şi o deficienţă locomotorie. Poartă gheată ortopedică. (Atunci mi-am amintit unde îl văzusem.) Cred că s-a lecuit. Lasă-l în plata Domnului!

Şi l-am lăsat. Nea Fane a avut dreptate. Nu s-a mai ocupat de maşinile vecinilor. Şi-a găsit alte pasiuni care i-au obligat pe nişte apropiaţi să-l interneze într-o instituţie specializată.

Am fost astfel, fără voia mea, martor la verificarea definiţiei pe care a formulat-o Camil Petrescu:

„Ce e nebunia? O idee accentuată într-un cap singur.”

Întoarcere în Bucureștii studenției – Episodul 2

scris de Vlad Slavici

Început și sfârșit de an universitar.

Cluburi, baruri, terase, restaurante, cantine din preajma Politehnicii

M-am născut la Constanța în 1982. Acolo am copilărit și am locuit pană la sfarșitul liceului, în 2001. Dar în tot acest timp am avut o legătură strânsă cu Bucureștiul, dat fiind că bunicii mei paterni locuiau acolo, mai precis pe Str. Parfumului nr. 21, nu departe de locuința domnului Cristian Malide, deși probabil nu se cunoșteau. (Bunicii locuiau pe Str. Parfumului de la începutul anilor ‘70, dupa aproape 20 de ani petrecuți într-un bloc mic de pe Str. Sfinții Apostoli, probabil că nu foarte departe de locurile unde a copilărit Ando. Blocul unde-și aveau locuința în Sfinții Apostoli a dispărut ulterior, la demolările pentru construirea Casei Poporului.) O parte bună a vacanțelor de vară, precum și în întregime vacanțele de iarnă și de Paști le petreceam la București, la casa bunicilor.

Deci când am venit la București în 2001 pentru a începe facultatea veneam într-un loc familiar. În plus, recentele lecturi ale nuvelelor fantastice ale lui Eliade transformaseră Bucureștii, în ochii mei, într-un loc magic. Cel mai mare impact asupra mea a avut-o nuvela “Pe Strada Mântuleasa”, poate într-un fel și pentru că mergeam deseori la complexul alimentar de la Mântuleasa cu bunicul meu când eram copil. De aceea, nu e întamplător că primul club vizitat cu prietenii dupa ce am sosit la București (numit “Trinity”) se afla într-un beci de pe Strada Mântuleasa. Nu gåsesc nicio referință la el online, deci probabil că a disparut de mult timp, întocmai ca săgeata lui Lixandru din nuvela eliadescă. Venisem la București cu două săptămâni înainte de începerea cursurilor, ca să mă desfăt plimbându-mă pe frumoasele străzi ale capitalei singur sau cu colegii de liceu (căci, trebuie spus, trei dintre cei mai apropiați patru prieteni ai mei din liceu intraseră și ei la Automatică, deci gașca din liceu urma să fie împreună și în facultate. Al patrulea prieten apropiat intrase la ASE, deci nu foarte departe.) Știam Bucureștiul binișor dinainte, dar acum il vedeam cu alți ochi, de student și de major, și părea că o întreagă lume nouă mi se deschide în față. Capitala părea și mai frumoasă ca înainte, și adevărul este că dezvoltarea ei începuse să se accelereze.

Ajuta și faptul că încă eram în vacanță, cu grija examenului de admitere la facultate în urmă, și că frumos e în septembrie la București! (pentru a parafraza spectacolul Frumos e în Septembrie la Veneția, dupa o carte de Teodor Mazilu). Pentru un student fără griji, perioada 15 septembrie – 1 octombrie e specială și are un iz de suprarealism amestecat cu romantism. Motivul este urmatorul: studentul își mai amintește că, timp de 12 ani, acele două săptămâni marcau începutul anului școlar, cu anxietățile aferente și cu regretul recentei dispărute vacanțe de vară. Dar deși aceste reflexe sunt bine stabilite în mintea sa ca urmare a recenților 12 ani de școală, dintr-o dată studentul se vede liber pentru înca două săptămâni, în timp ce observă, plimbându-se pe străzi și trecând intamplător pe lângă clădirile liceelor, ceremoniile de începere ale anului școlar pentru elevi. Dar cursurile facultăților încep abia la 1 octombrie, iar asta aduce cu sine o multitudine de gânduri, și îl face pe student să se simtă atemporal, măcar pentru două săptămâni.

Când mă gândesc la acea perioadă de la sfârșitul lui septembrie, îmi vine în minte frumoasa melodie “Mai lasă-mă” a lui Nicu Alifantis, pe versurile poemului “Viața mea se iluminează” de Nichita Stănescu. Această perioadă de tranziție este un simbol al trecerii de la copilărie la maturitate, de la eternitatea reprezentată de vară la efemeritatea simbolizată de toamnă, de la lipsa de griji și exuberanța tineretii la preocupările si seriozitatea omului adult. De aceea eul liric imploră pe cineva (iubita sa? vara? tinerețea?, aici intervenind procedeul superb atât de folosit de Nichita Stănescu al cifrării poemelor sale în mai multe chei de interpretare) să mai rămână cu el, să îl mai lase să zăbovească în starea plină de beatitudine în care se află:

“Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.”

Eul liric știe că se află în perioada de tranziție atât de efemeră, de care însă își dorește să se agațe până la ultimul fir:

“Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.”

Sufletul studentului îi cere și el timpului să-l mai lase în acel teritoriu în care vara s-a terminat, dar vacanța continuă, în care poate să guste, în același timp, din oferta culturală de toamnă (deschiderea teraselor, a cluburilor, începutul stagiunii de concerte și de teatru), dar și din libertatea vacanței care a ramas.

Sfârșitul de septembrie este una dintre cele două perioade ale vieții studențești în care te afli într-o tranziție pe care alții nu o cunosc. Cealaltă este sesiunea de vară, care se termină spre sfârșitul lui iunie. Acolo este invers: dacă între 15 – 30 septembrie studentul se bucura de lipsa de griji pe care numai el o are (fiindcă adulții s-au întors din concediu, iar copiii s-au intors deja la școală), între 15 – 30 iunie studentul suferă, fiindcă trebuie să studieze asiduu pentru examenele din sesiune, în timp ce adulții își fac deja planuri de concediu (sau măcar ies seara pe la terase să se relaxeze după o zi de muncă), iar copiii au terminat deja anul școlar. În plus, verile bucureștene sunt calde (uneori chiar fierbinți), dar plăcute. Trebuie să stai în casă să studiezi pentru următorul examen, dar soarele îți dă ghes să ieși. Încerci uneori să-ți iei cursurile și să înveți în parc, dar îți dai seama repede că nu merge. Parcul are prea multe moduri de a te distrage.

Totuși, studentul mai are câte o jumătate de zi de respiro chiar și în sesiune: în zilele în care se țin examenele, restul zilei după terminarea lucrării este dedicat relaxării. Se știe că ziua următoare va da startul unui alt sprint de 4-5 zile către următorul examen. Pentru noi, studenții de la Automatică și Calculatoare, barul și terasa “Chez Gabi” de pe Bd. Iuliu Maniu era locul unde ne adunam la un suc sau o bere după efortul intens al unui examen în sesiune. Localul (care mai există și azi, renovat și extins) era bine plasat chiar vis-a-vis de facutate. Deseori jucam câteva meciuri de ping-pong în sala de jocuri, și mai rar biliard. Pe atunci nu mai erau alte localuri în apropierea Politehnicii pe Iuliu Maniu (deși în afara sesiunii facultatea avea un mic bufet la etajul 1, unde puteai să iei o gustare, un suc sau o cafea și să stai cu colegii la o șuetă în pauze).

Dacă voiai altceva decât “Chez Gabi” trebuia să mergi ori până la Facultatea de Electronică (între APACA și Leu), unde erau două opțiuni: cantina de la subsolul Facultății de Electronică (care era excelentă: aveau deseori sărmăluțe în foi de varză, mămăliguță și ficăței prăjiți) sau un local mai jigărit gen fast-food din curtea facultății, lângă clădirile căminelor din Leu, cunoscut printre studenți după numele “La jeg” sau “La fum” (ambele denumiri fiind apte). Cea mai populară mâncare oferită de “La jeg” se numea schnitzburger și era exact ce spune denumirea, un schnitzel cu o roșie și o frunză de salată între două chifle, la care studenții adăugau ketchup și muștar din belșug. Nu știu dacă acest local mai există, dar nu cred ca mai e în forma de pe atunci. Micul campus de la Leu a mai oferit, cel puțin pentru o perioadă, o sală cu câteva mese de biliard (contra cost) la etajul 1 al căminului de la intersecția Bd. Iuliu Maniu cu Bd. Vasile Milea.

Cam la aceeași distanță de facultate, dar spre Grozăvești, numărul de opțiuni creștea dintr-o dată: acolo era Str. Economu Cezărescu, un micro-univers parcă rupt din alt film, complet diferit de tot cartierul din jur. Ar fi interesant un istoric al zonei respective, poate colegii de la SimplyBucharest știu mai multe. Bănuiesc că acea stradă, împreună cu cele doua-trei din jur, erau ultima reminiscență a unui cartier de case vechi care era mult mai extins pe vremuri, înainte de a se construi campusul Politehnicii și toată zona industrială din jur. Am frecventat rar acea zonă, și mai ales în anii 4 și 5 de facultate. N-am fost acolo decât la restaurantul “Pui de Urs”, celebru pentru organizarea de evenimente, și o dată la “Shorley”.

Fără a ieși din campus, studenții puteau frecventa cantina de la etajul 5 din Rectorat, care era deschisă atât profesorilor, cât și studenților. Iar chiar lângă campus erau deschise porțile celebrului bar-terasă “Piranha”. Acest club binecunoscut s-a închis în Februarie anul acesta, deci înainte să înceapă pandemia în țară. Îmi amintesc câteva seri frumoase petrecute alături de prieteni la “Piranha”, consumând carafă după carafă din vinul casei (cel mai ieftin din meniu) și discutând fel de fel de subiecte, filosofând pe teme variate. Acele seri le asociez cu o altă melodie frumoasă a lui Nicu Alifantis, “Poştalionul”, pe versurile poemului “Buffalo Bill” de Radu Stanca, o altă creație care poate fi citită în mai multe chei de lectură:

“Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.”

Dacă folosim prima cheie, poemul poate fi citit ca o narațiune în versuri despre o bandă de tâlhari din Vestul Salbatic care pune la cale jefuirea unei trăsuri. A doua cheie transformă narațiunea din western în aventură metafizică, în care banda de tâlhari caută să prindă însuși Timpul. A treia cheie, cea metaforică, arată că, de fapt, nu este vorba despre o aventură cu bandiți, ci despre o seară între prieteni în care speranța este că se va atinge acea stare de bucurie specifică acestor tipuri de întâlniri și care, măcar pentru puțin, va face timpul să pară că stă în loc:

“Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…”

Dacă mergem mai departe, până la Splaiul Independenței, intrăm în Regie, unde terasele și restaurantele abundă. Pe atunci, multe erau pizzerii (Pub 18, Pub 29, numite după camine: P18, P29), dar serveau și alte bucate, și, desigur, bere și vin. Iarna, vinul fiert din Pub 29 era la mare căutare. Când eram în anul 4, faimoasa Discotecă Maxx din Regie și-a deschis pizzerie la parter (avea și o terasă frumușică), și aceea a devenit pizzeria mea favorită din București. Nu știu dacă mai există ca restaurant, dar văd că discoteca încă există (sub numele Club Maxx).

Regia era plină de terase mai mici și mai mari, marea majoritate amenajate minimal, și multe dintre ele cu prețuri foarte mici. Clientela lor era, desigur, formată în mare parte din studenți, care nu-și permiteau să cheltuiască prea mult, dar cărora le plăcea sa iasă la terase. Câteva dintre aceste terase erau amenajate la intrarea în câte un magazinaș și nu aveau servire la masă: pur și simplu te ridicai de la masă, intrai în magazin, cumpărai o bere sau mai multe (depinde câți comeseni mai voiau un rând), plăteai și te întorceai cu sticlele înapoi la masă. Cam în felul în care a funcționat și terasa Argentin multă vreme vis-a-vis de Club A. Desigur, niciuna dintre aceste terase efemere din Regie n-a ajuns la nivelul de faimă al lui Argentin. Regia era (și poate mai este și acum) un loc unic în București, care emula într-un fel funcționarea unui întreg oraș: într-o zonă relativ mică studenții locuiau în cămine, aveau acces la o multitudine de terase, baruri, restaurante, câteva magazine alimentare, câteva discoteci, două cantine (R1 și R3, cu mancare destul de bună și la prețuri rezonabile; fosta R2 devenise discotecă, aproape de o fabrică de pâine la cotitura lui Vasile Milea dinspre Gara Basarab spre Grozăvești), o farmacie, un cabinet medical, o clătitărie de mare succes chiar la Splai (erau clătite din acelea mari făcute pe plită; nu la fel de bune ca cele din tigaie, dar mai rapide și acceptabile. Le știa toată Regia și deseori se făcea coadă acolo de trebuia să aștepți  jumătate de oră) lângă care era o altă pizzerie. Regia se continua cu Grozăveștiul, care era destul de similar. La marginea lor se ridica Carrefour Orhideea, care oferea studenților ce nu se găsea în micile magazine din Regie. Înspre Crângași, studenții aveau acces la piața de zarzavaturi și vreo două autoserviri.

Cu toate aceste facilități la o aruncatură de băț, mulți studenți nu ieșeau prea des din zona Regie – campusul Polithenicii. Când o făceau, de obicei calătoreau cu autobuzul 601 până la Universitate, unde se deschidea o altă lume, despre care vom vorbi într-un episod viitor.

Citiți primul episod

Urme ale trecutului (XVIII) – Ace de cusut

scris de C. D. Mocanu

Ce mare lucru? Un ac de cusut! Așa este, dar când cămășii îi lipsește chiar nasturele de lângă buric sau când pantalonii s-au căscat  prin părțile cele mai expuse și nu găsești un ac, abea atunci înțelegi cât de valoros  este.  Am aflat-o în armată. Gulerul de la veston și de la manta, nasturii, petlițele, tresele de militar T.R., pe toate le-am cusut cu mâna mea chiar în prima zi de militărie. Nu mai pun la socoteală repararea stricăciunilor vestimentare produse de nelipsitele accidente.

Știam din experiența altora că acul și ața sunt componente obligatorii ale trusei de supraviețuire sub arme. Mama, maistru blănar, avea acasă toate cele necesare. De când, la paisprezece ani, intrase ca ucenică la Kamerling, acul și ața îi erau prieteni credincioși. Le știa rostul și pentru a mă împiedica să presar acele de cusut prin valiză mi-a cumpărat de la Tase, fostul cinematograf Venus de pe Dudești, o trusă cu prețioasele instrumente înțepătoare. Aspectul îndoielnic nu mai conta. Necesitatea și utilitatea acesteia depășeau deranjul estetic.

Era „Made in Czechoslovakia” și conținea ace de diverse mărimi, pentru diverse utilizări, inclusiv o mașinică fără de care cei mai puțin îndemânatici se chinuiau rău să strecoare ața prin blestematul ăla de orificiu de-i zice urechea acului.

De atunci, din 1974, m-a însoțit peste tot în peregrinările mele prin țară și prin lume.

M-a scos de multe ori din încurcătură, a suferit pierderi majore, dar a răzbit  prin timp. Azi e doar obiect de colecție.

Pe la începutul anilor ’90, când complexul comercial Delfinului începuse  să se transforme  în bazar orientalo–balcanic–dâmbovițean, am zărit la una dintre tarabe inconfundabila trusă. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri și fără să-i iau prea bine seama, doar pentru a păstra și o versiune integrală. Părea că este întocmai cu cea aflată atunci încă în serviciu.

Abea acasă am observat că noua achiziție venea, aparent, din China și că cei care au mirosit „gheșeftul” păstraseră coșul dar înlocuiseră aranjamentul floral cu unul, ce-i drept, compus tot din trandafiri. Conținutul era însă identic.

Nici măcar asta nu mă poate convinge că acele și ambalajul lor înflorat au venit din țara mătăsii. Mai degrabă din puzderia de mici ateliere ale Stambulului, căci urmașii lui Soliman Magnificul sunt la fel de „oți” (poate mai abitir!) ca îndrăzneții și ingenioșii asediatori cu ochii oblici  ai piețelor comerciale de peste tot.

Oricum ar fi, au trecut peste noua trusă vreo treizeci de ani și a devenit astfel o urmă a trecutului păstrată de mine, printre altele așișderea, în sertarul „Obiecte mici – foloase mari”.

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (II) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Citiți prima parte

Am avut şansa să cunosc ultimele două generaţii de măcelari şi mezelari veritabili, cu carnet de lucrător eliberat de breasla profesională şi nepervertiţi de „găselniţele” alimentare ale vieţii moderne. Nu erau numai din familia mea, de-ai lu’ Anghimoft, ci şi de-ai lu’ Dudi, de-ai lu’ Pândaru, de-ai lu’ Boboc, de-ai lu’ Roman, de-ai lu’ Enciu, de-ai lu’ Vlăsceanu, de-ai lu’ Drăcea, de-ai lu’ Topliceanu, de-ai lu’ Capangiu.

Unii erau pensionari, alţii, fiii lor, în plină putere, lucrau în Abator, în cele două fabrici de mezeluri, Mistreţul şi Avântul sau la secţia de tranşare şi prelucrare a cărnii din Antrefrig.

Carnea şi produsele din carne se găseau încă din belşug în comerţ dar se simţea adierea unui vânt rău ce se va transforma, pas cu pas, într-un uragan care va pustii magazinele alimentare. Se fura din ce în ce mai des şi în cantităţi din ce în ce mai mari, cu mult peste nevoile personale. Mezelarii erau obligaţi să respecte reţete „moderne” care, încet dar sigur, nu mai semănau cu cele pe care le învăţaseră în anii lungi de ucenicie şi pe care le desăvârşiseră muncind în fabrici renumite (Rochus, Pescaru, Paţac, Podsudek, Baciu). Nu mai era nevoie de priceperea lor. Chimiştii „rupeau uşile” şi le vor lua locul iar ei se vor îndrepta spre alte ocupaţii. Câţiva s-au refugiat la Gostat sau la Întreprinderea Agroindustrială „30 Decembrie” unde, pentru o perioadă relativ scurtă,  s-au mai produs mezeluri adevărate.

Câte ceva din secretele măcelarilor şi ale mezelarilor, mai ales cele legate de prepararea hranei proprii, s-au păstrat în familiile acestora, transmise din generaţie în generaţie. Noi, acasă, pregătim şi astăzi diverse „chestii” despre care „lumea”, adică prieteni şi cunoscuţi, nici măcar nu-şi închipuie că pot fi gătite şi că rezultatul poate fi, nu numai mâncabil, ci şi foarte gustos. Necazul este că „bucăţile” necesare se găsesc rar şi cu mare greutate. Unele au dispărut cu desăvârşire. Măcelarii de tip nou, cu meseria învăţată la fără frecvenţă, nici nu au auzit de ele.

Şi totuşi! Ce mâncau măcelarii?

▪ Mâncau negreşit carne. Mai ales de porc! Fără carne, nu funcţionau. Munca lor solicita un efort fizic intens, adesea pentru durate mari. O anumită categorie trebuia să suporte şi o povară emoţională grea. Ăştia, pe lângă carne, funcţionau şi cu alcool. Credincioşi, îşi sărbătoreau patronii, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, la biserica lor de închinare, Cărămidarii de jos și făceau periodic danii celor săraci. Respectau datinile creştine, cu o singură excepţie: posturile.

Fotografia îi înfățișează pe „Lucrătorii măcelari” care în ziua de 8 noiembrie 1934 sărbătoreau „Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri” la Biserica Cărămidarii de Jos, acolo „unde au împărțit alimente copiilor săraci”.

▪ Preferau mâncarea gătită. Deşi în abator aveau la dispoziţie toate cele necesare pentru a prăji, a fierbe sau a frige, dar şi materie primă la discreţie, adesea mâncau la cantina care a funcţionat permanent, indiferent de regimul social – politic. Nimeni, de la măturător la director, nu îşi aducea mâncarea de acasă. În ziua în care aveau chef de o „prăjeală” singura grijă era pâinea, pe care o cumpărau de la brutăria aflată la intersecţia străzii Foişorului cu Splaiul, pe locul unde azi se vând automobile Mazda.

▪ „Gustau” şi un grătar asortat, dar cu rost. „Socializau” destul de des „La Urlătoare”, dar şi la alte cârciumi din împrejurimi ( la „Dumitru Ionescu”, la „Tarapana” (la Gheorghe), la „Papetz – Gât Strâmb” sau la „Mitică” în Foişorului, la „Spirea”, la „Lupitu” sau la „Ştefan” în Laboratorului, la „Lambe”, la „Nae Ruse” sau la „Bobocică” în Vitan). „Urlătoarea” stătea în coasta abatorului în capătul dinspre Văcăreşti al străzii Luncei/Glădiţei. Specialităţile erau alese și aduse de clienţi. Cârciumarul contribuia cu pregătirea lor, cu cel mai bun grataragiu, cu băutura (cel mai adesea, vin) şi cu… lăutarii.

▪ Mâncau slănină doar în perioada friguroasă a anului. Alegeau cu atenţie bucăţi subţiri, nu mai mult de doi centimetri, cu şoriciul fraged, bine pârlit, pe care le ţineau la sare grunjoasă (fără iod!!!) vreo trei – patru săptămâni. Le uitau apoi câteva zile în „zeamă” de usturoi. Erau păstrate peste iarnă, afară, atârnate la streaşina casei.

▪ Mâncau foarte rar tocături (salam, cârnaţi, mititei…) pregătite de alţii. Toată viaţa, bunicul i-a „înjurat” pe mezelari şi din hoţi şi escroci nu-i scotea, deşi unii îi erau buni prieteni. Ştia el ceva! Nu refuzau însă produsele din carne nemărunțită: costiţă, kaizer, muşchi ţigănesc, şuncă de Praga.

▪ Foloseau cu reţinere fumul pentru conservarea cărnii şi a produselor din carne. Iarna păstrau cârnaţii în aer liber, fără să-i afume. Cei care scăpau până în primăvară erau bine uscaţi şi se potriveau de minume cu o cinzeacă de ţuică.

▪ Aveau reţete proprii pentru prepararea cărnii şi a mâncărurilor cu carne. Pregăteau cu mare iscusinţă „miroase”, combinaţii, doar de ei ştiute, de condimente pentru diverse utilizări (fripturi, cârnaţi, mititei, ghiudem, miel, capră, porc, berbec, vacă etc.).

▪ Deşi se „bălăceau” în carne, aproape toţi creşteau şi tăiau de Crăciun un porc sau mai mulţi, după mărimea familiei.

▪ Creşteau găini, raţe şi gâşte. Îi ajutau grădinile şi heleşteiele din împrejurimi. Mâncau cu plăcere carne de pasăre la grătar sau la ceaun dar şi gătită. Raţa pe varză avea căutare!

▪ Nu refuzau peştele. Preferau saramura bulgărească, foarte picantă sau peştele la grătar. Îl acceptau şi pe cel prăjit.

▪ Mulţi dintre ei aveau oi. Le ţineau la ciobanii din jurul Bucureştiului. Anghel Anghimoft spunea adesea că oaia e bună şi vie şi moartă. Împreună cu Nicu Metz, prietenul lui, deţinea 40–50 de oi date în grija unui cioban priceput din Baloteşti. Îşi asigurau astfel, în primul rând, brânza pe care o mâncau cu mare plăcere. Vara cu roşii, restul anului cu măsline şi cu ceapă. În al doilea rând aveau o sursă sigură de carne din care bunicuʼ pregătea o cantitate importantă de pastramă pentru nevoile familiei dar şi pentru vânzare. Altfel carnea de oaie nu era apreciată decât toamna când se înăsprea mustul. În al treilea rând valorificau lâna: plăpumi, saltele, ciorapi, căciuli, veste, jersee… Familii numeroase, necesităţi mari! Femeile ştiau să toarcă şi să împletească!

▪ Vecinătatea grădinilor le oferea o varietate de legume proaspete, de cea mai bună calitate. Nu ocoleau salata verde, roşiile, vinetele, guliile, varza albă, castraveţii, ţelina, ardeii graşi, ceapa verde, mărarul, leuşteanul… în diverse combinaţii care, în stare proaspătă sau gătite, însoţeau de regulă felurile cu carne.

Lista de bucate

Fără pretenţia de a le cuprinde pe toate şi fără detalii de „fabricaţie”, încerc să schiţez o listă a celor mai mâncate feluri de mâncare aşa cum îmi vin ele în minte. Voi începe cu acela de la care lu’ tata mare i s-a tras porecla şi prin el nouă, celorlalţi membrii ai familiei.

  • Anghimaht (din germanul eingemacht, popular anghimoft) de miel sau de berbecuţ. O mâncare cu sos foarte aromat, uşor picant care conţinea şi lămâie. Bunicul, nu numai că era mare consumator de anghimoft dar îl şi pregătea cu meşteşug. Făcea totul singur. Alegea cu ochi de meseriaş carnea, neapărat cu os, după criterii numai de el ştiute şi o ţinea căteva zile pe gheaţă, într-un amestec de mirodenii. Pregătea sosul, după o reţetă proprie şi dădea totul focului de lemne într-un ceaun mare pus pe pirostrii. Avea prieteni care „se rătăceau” de câteva ori pe an între grădini, pe strada soldat Dumitru Z. Nicolae, fostă Abatorului, mai ales primăvara şi toamna, ca să le facă Anghel Anghimoft un… anghimoft. Veneau cu nevestele și aducea fiecare propriile specialităţi. Se umplea curtea. Unul singur venea cu mâinile în buzunare. Îl însoţeau însă… lăutarii.  Era Nicu Metz, pe numele lui real Nicolae Dragomirescu, negustor angrosist de carne. Locuia pe Regenerării, lângă Casa Parohială a Bisericii Foişor. Comportamentul nonconformist şi asemănarea fizică cu un pitoresc personaj bucureştean au făcut ca prietenii să-i atribuie numele aceluia – Nicu Metz. Bunica spunea că e dilimandros!
  • Limbă de vacă, cu maioneză sau cu mujdei cremă.
  • Pastramă de capră sau de oaie, pe care o preparau singuri (ca pentru ei!), la grătar.
  • Supă din coadă de vacă (mosorele), de preferinţă cu tăieţei.
  • Ciorbă din picioare de porc acrită, de preferinţă, cu zeamă de varză sau cu borş.
  • Picioare, urechi şi cozi de porc, fierte şi scoase în mujdei de usturoi (variantă de pacele).
  • Supă din rasol de vacă. Măduva din os se păstra în supă iar carnea se scotea separat şi se mânca cu hrean.
  • Tocană măcelărească.
  • Ciorbă din cap de piept, de mânzat sau de vacă, acrită cu borş.
  • Supă din cap de piept, de mânzat sau de vacă.
  • Tocană din piept de porc.
  • Momiţe, fudulii (porc sau berbec), măduvioare, creier la grătar.
  • Rotocoale de berbec la grătar.
  • Maţe de miel împletite şi prăjite în tigaie.
  • Ciorbă de burtă.
  • Tuslama (muchie şi mură de burtă cu mujdei).
  • Inimă, rinichi, splină de porc (măruntaie) la grătar.
  • Jumări de porc, tescuite, cu ceapă.
  • Untură de porc pe pâine, presărată cu ceapă tocată şi sare.
  • Ciorbă din rasoale de porc, acrită cu borş sau cu zeamă de varză.
  • Nucă de porc la cuptor.
  • Mâncare cu sos, din limbă de vacă şi măsline.
  • Muşchi de porc sau de vacă, la grătar (neapărat în sânge).
  • Tocană din nucă de porc.
  • Piept de porc cu varză călită.
  • Friptură de ied la cuptor (de Sfintele Paşti).
  • Garf şi antricot de porc la grătar.
  • Capac de porc sau de mânzat la grătar.
  • Spată, ceafă şi fleică de porc la grătar.
  • Ciolan de porc, copt la cuptor.
  • Fasole cu cârnaţi, cu ciolan sau cu costiţă.
  • Drob din măruntaie de miel făcut în prapur (de Sfintele Paşti)
  • Ghiudem (mai rar babic) întovărăşit musai cu o cinzeacă de ţuică.
  • Vrăbioare şi antricoate de vacă, la grătar (mai rar).
  • Caltaboşi în zeamă, făcuţi în bumbar (intestin gros) şi mâncaţi cu covrigi uscaţi.

Multe din „specialităţile” utilizate pentru prepararea bucatelor înşirate aici , făceau parte din categoria subproduselor de carne!

Or fi mâncat sănătos? Greu de spus. Ştiu sigur că erau gustoase, că mâncau cu poftă şi nu se gândeau deloc că ar putea să le dăuneze cumva. Toţi cei pe care eu i-am cunoscut au trecut uşor de optzeci de ani după ce toată viaţa au muncit, au „consumat” fără reținere carne, mai ales de porc şi au băut cu măsură, mai ales vin.

 Într-un interviu acordat ziarului on-line Adevărul Mihaela Bilic, medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice, şcolită la Paris în cunoaşterea modului în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează comportamentul faţă de alimente, face o pledoarie argumentată şi nuanţată pentru carnea de porc.

[…] „Carnea de porc merită a fi reabilitată. Se poate vedea cu ochiul liber că grăsimea de porc este bogată în acizi graşi mononesaturaţi similari cu uleiul de măsline. Gândiţi-vă cum arată slăninuţa, în ce fel este de fragedă. În momentul în care o laşi la temperatura ambiantă devine moale, exact ca uleiul de măsline, când stă pe masă e lichid, când îl pui la frigider precipită. Ca şi gust, slăninuţa este plăcută, poate fi mâncată, pe când seul de oaie, de exemplu, ori grăsimea de vită este atât de greţoasă şi de tare încât arată clar cât este de saturată. Nimeni nu poate mânca o bucată de grăsime de vită aşa cum mâncăm o fâşie de slăninuţă. Ani întregi nu am pus la îndoială calitatea cărnii de porc. Ne-am trezit acum să spunem, vai de mine, porc nu, dar de fapt nu ştim de ce. Este un fel de prejudecată. În cărţile de nutriţie, porcul e lăudat. Nu ştiu de unde au învăţat acei oameni şi ce anume, dar cine face astfel de afirmaţii trebuie întrebat: „Dar de ce?“. Şi să vină cu un argument clar, nu că aşa au auzit.”

[…] „Am auzit medici care spun că la diversificare trebuie să-i dai copilului carne de curcan şi de vită. Dar porcul de ce nu? Ce are carnea de porc? Vă spun eu, nu există niciun argument contra cărnii de porc.

Ba dimpotrivă: grăsimea de porc este mai puţin saturată şi mai sănătoasă decât cea de vită. Porcul nu este un animal rumegător, ci monogastric, fiind 94% compatibil cu omul. Cum digeră un copil carnea de porc nu o va digera pe cea de vită. Important este să alegi o bucată slabă de porc. De exemplu, muşchiul de porc este mai slab decât orice bucată de carne de vită, iar muşchiuleţul este mai slab şi decât pulpa de pui. Dacă porcul este hrănit corect şi este crescut în aer liber, carnea lui are şi omega 3.”

Tot domnia sa face pe Instagram o pledoarie pentru utilizarea unturii și alege ca exemplu un preparat drag nouă românilor: cornulețele.

„De ce nu se mai foloseşte untura în bucătărie decât arareori şi în mod excepţional? Nu ştiu să vă răspund, dar e o mare greşeală. Nu există o formă de grăsime mai stabilă la încălzire şi cu gust mai bun decât untura. Ar trebui să uităm de existenţa margarinei sau a untului când vine vorba de prăjeală sau aluat frământat.” […]

„Ce pot să vă confirm este că frăgezimea şi gustul cornuleţelor cu untură trezesc în noi un tip de nostalgie aparte, aceea a lucrurilor simple şi bune, de care nu ne săturăm niciodată.

Dacă aveţi în preajma voastră vreo bunică sau tanti care încă mai ştie să facă aluat cu untură, profitaţi! Chiar dacă nu aveau studii ştiinţifice la bază, tradiţiile şi obiceiurile din bătrâni sunt garanţia reuşitei şi sănătăţii în bucătărie.”

***

În toate băcăniile (și nu erau puține) din mahalaua copilăriei mele, fără excepție, se aflau la vedere trei produse: lădița cu marmeladă, calupul de untură și butoiul cu măsline.

***

Şi doamna doctor Bilic precizează:

[…] „Mâncarea nu trebuie să fie nici perfectă, nici ideală, nici excesiv de sănătoasă. Noi, oamenii, am fost lăsaţi de natură să împărţim produsele în două categorii: comestibile sau necomestibile. Alimentele ori sunt bune de mâncat, comestibile, deci sănătoase, ori nu sunt comestibile, nu sunt sănătoase, nu le mâncăm. Între acestea două nu există grade de comparaţie. A vrea noi să inventăm un aliment mai sănătos ca altul este de-a dreptul stupid. După cum scrie în cărţile de nutriţie, doza face otrava. Dacă ne propunem să mâncăm excesiv de sănătos şi mâncăm numai seminţe de in, bineînţeles, că ne vor face rău. Alimentaţie sănătoasă înseamnă moderaţie ca şi cantitate şi diversitate. Deci, important este să mâncăm puţin din tot.”

Aferim doamnă doctor! Aşa mâncau măcelarii! Fără excese, cam de toate, în special de ale porcului, alese și pregătite cu pricepere. Cine i-o fi povăţuit?

Vitan – felurimi (IV) Ce mâncau măcelarii? (I) – actualizare

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină se întemeiază mai întâi pe documente. Ea este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele. 

„Celui căruia nu-i place să mănânce carne, nu-i place, de fapt, să mănânce nimic.” G. K. Chesterton – Scriitor englez

Mă trag dintr-o familie numeroasă şi cunoscută de măcelari, aşezată în mahalaua Vitanului la începutul anului 1920. Bunicul, născut şi crescut în Raion (strada Cezar Bolliac nr. 9) s-a însurat degrabă şi cum numărul copiilor se mărea de la un an la altul (ajungând în final la zece), a simţit nevoia să-i scoată din spaţiul limitat al unei străzi „domneşti”, de oraş şi să le ofere mai multă „lărgime” pentru a copilări în libertate.

Ce loc putea fi mai nimerit decât mahalaua Vitanului, dincolo de calea Dudeşti, pe o stradă care atunci se croia în lunca Dâmboviţei, între grădinile din dosul Bisericii Târcă? În plus se apropia la o aruncătură de băţ de Abator, locul lui de muncă.

Aşezarea dezvoltată în jurul şoselei Vitan, adică între intersecţia cu Mihai Bravu (fosta barieră Vitanu) şi Moară (pod Dâmboviţa – fosta moară de apă Vitan), mulţi ani integrată în cătunul Vitan, parte componentă a comunei suburbane Dudeşti Cioplea, şi-a întemeiat devenirea întru bunăstare pe două actvităţi: grădinăritul şi măcelăria.

Scurtă incursiune istorică

În monografia Istoricul Sfintei Biserici „Înălţarea Domnului” numită „Târcă” din capitală, publicată în 1932 de Institutul de arte grafice „Tiparniţa”, str. Dr. Istrate nr. 10, Bucureşti, preotul Dimitrie Micşunescu (1893–1982) descrie astfel locul pe care l-a iubit şi slujit cu devotament timp de aproape şaizeci de ani, din 1 noiembrie 1923 până la trecerea sa la Domnul:

„La marginea oraşului Bucureşti, în partea de Sud–Est, este aşezat cartierul Târcă–Vitan, scăldat primăvara în ninsoarea înfloritelor grădini, care îşi întinde în stânga Dâmboviţii cum şi în dreapta satului catolic Cioplea lunca prefăcută în nesfârşite straturi de grădinărie. În faţă, spre dreapta se întinde mahalaua Foişorului, la stânga mânăstirea Văcăreşti – azi temniţă – iar pe deal în stânga Dâmboviţei nu tocmai în mijlocul cartierului lîngă via de pe terenul proprietarului Themis Doncos, este aşezată biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” pronumită „Târcă”, cu zidurile roase de vremuri şi turla-i subţiratecă întocmită în loc de priveghere pentru pândarii viilor ce acopereau colina. …. În multe din văile ce înconjoară mahalaua Târcă şi care altădată erau acoperite cu apă, acum o impresie foarte plăcută face marea de verdeţuri, cultivată şi necultivată, din imensele grădini private. Cele dintâi verdeţuri şi legume ce ies primăvara, sunt numai din acele grădini.”

Dumnezeu a binecuvântat această margine de Bucureşti şi a dăruit-o cu grădini, vii şi livezi dar şi cu apa care să le hrănească. Restul au făcut oamenii!

„Gazeta municipală, anul VI, nr. 273 din 16 mai 1937” publica în pagina „Informaţiuni”, la rubrica „Preţurile de en gros la Halele centrale Obor” numele grădinarilor producători care aprovizionau această importantă piaţă. Borţică, Balaurea, Colibăşeanu, Tănase şi Mihalache erau din Vitan!

 

◊◊◊◊◊

Începuturile meşteşugului măcelăriei şi ale comerţului bucureştean cu carne sunt localizate în alte zone ale oraşului. Animalele erau sacrificate de către măcelari în oboarele lor aflate lângă apa Bucureştioarei, în mahalaua Scaunelor Vechi. „Scaunele”, adică buştenii pe care se tranşa şi se tăia carnea, constituiau chiar piaţa unde se comercializa acest produs alimentar.

Descriind mahalalele bucureştene, G. I. Ionnescu–Gion, în „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, str. Berzei, nr. 59, Bucuresci, 1899, ne lasă mărturie:

„Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este una din vechile mahalale ale oraşului. Documentele Arhivelor o pomenesc încă din anul 1609 din vremea lui Radu – Vodă Şerban, de când stăpânea pe acolo Cernica Vornicul. Acte din anii 1628, 1675, 1695 ne-o arată populată de o parte de neamuri boiereşti ca Merişanii, Lămoteştii, Isvoranii, Popeştii iar de altă parte de măcelarii Bucurescilor care, pe lângă malurile gârliţei Bucureştioara, îşi aveau scaunele lor de carne”.

I se mai spunea şi mahalaua Măcelarilor aşa cum apare într-un act din 1 iulie 1695 dat de „noi oroşanii, carii sântem… vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.

În timp, „Scaunele” s-au mutat din zona Universităţii de azi, spre răsărit, cam pe unde se află actuala stradă Scaune, în spatele Spitalului Colțea. G. I. Ionnescu–Gion notează în lucrarea menţionată că mahalaua „a fost cumplit pârjolită la 27 februarie 1739 de un foc care a distrus vreo 40 de scaune de măcelari şi-n urma căruia poate, scaunele s-au mutat lângă Dâmboviţa. Totuşi, la 1769, măcelarii mai aveau pe aci oboare de vite”.

Organizați în breaslă, plătitori de dări, au continuat să-și practice negoțul în același loc. Dreptul lor asupra acestuia a fost întărit printr-un hrisov domnesc care stabilea și reguli pe care erau obligați să le respecte. Hrisovul este cuprins în Istoria românilorŭ, Cursŭ făcutŭ la Facultatea de litere din Bucuresci de profesorŭ V.A. Urechiă:

La lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, … Dumitru vătafulŭ breslei măcelarilorŭ din Bucurescĭ, împreună cu lude 32 Măcelarĭ, a scris jalbă Domnului Alexandru Ipsilante Vvd. cum-că până la o vreme fórte bine şi cu bună orînduială s’aŭ păzitŭ tagma acesteĭ bresle, în loculŭ lorŭ celŭ strěmoşescŭ, unde sunt scaunele de carne cele vechĭ ce este întru dînsulŭ pentru vîndzarea de carne, iar dela o vreme încóce stricâdu-li-se orânduiala lorŭ cea din vechime, mulţĭ din ómenĭ aŭ începutŭ de sineşĭ, a deschide scaune de vîndŭ carne care pe unde le este voia, dintru a cărorŭ pricină nu potŭ păzi nicĭ poruncile ce li se daŭ pentru îndestularea obşteĭ oraşului acestuia.

Dumné-lorŭ boerĭ Epitropĭ aĭ trebilorŭ obşteĭ …. aŭ însciinţatŭ Domnieĭ mele, cum-că jalba le este adevěrată şi cererea cu cale; dreptŭ aceea dat’am Domnia mea acestŭ hrisovŭ alŭ Domnieĭ mele …. şi hotărîmŭ ca să aibă a se ţiné şi a se păzi precum maĭ josŭ arétă.

Loculŭ pe care sunt scaunele de carne cele vechĭ fiindŭ alŭ lorŭ strămoşescŭ, într’adinsŭ pentru vîndzarea de carne, să fie şi de acum înainte nestrămutaţĭ dela acelŭ dzisŭ locŭ.

Dobitócele să nu le înjunge şi să le jupóie în loculŭ de mai sus dzisŭ, a se face scărbiciune şi putóre, ci să aibă a ţine pentru tăiarea dobitócelorŭ douě séu treĭ salhanale aiurea la apă curătóre, însă afară din Bucurescĭ şi de acolo să aducă carnea curată gata la scaune ca să o vîndză.

Vătăşia acestuĭ rufetŭ după vechiulŭ obiceiŭ să aibă a se păzi şi de acum înainte, adecă toţĭ ceĭ din sus numiţiĭ măcelarĭ, carĭ acum s’aŭ alesŭ a fi rufetŭ la acéstă bréslă, să fie supuşĭ vătafuluĭ lorŭ la toté celea ce-ĭ va pověţui, şi le va da poruncă pentru a obştieĭ îndestulare, şi pentru orênduiala rufetuluĭ lorŭ. …..

Brésla acésta să fie datóre a griji din vreme, să aibă dobitóce din destulŭ pentru câtă sumă de carne se cheltuesce pe anŭ, ca să fie oraşulŭ în tótă vremea fără de lipsă, şi încă să fie datóre a vinde carne bună, grasă de o potrivă, să mănânce şi bogatulŭ şi sěraculŭ, iar pentru preţulŭ cărneĭ după vremĭ, cum va fi cumpěrătórea dobitócelorŭ aşĭa cu cişniŭ se va face nartŭ şi după acela să vîndză, iar nu într’altŭ chipŭ.

Afară dintr’aceştĭ lude 33, măcelariĭ de maĭ sus numiţĭ, nimenĭ altulŭ să nu fie volnicŭ a deschide scaunŭ să vîndză carne fără scirea şi voia vătafuluĭ şi a rufetuluĭ.

Pentru ca să se păzéscă acéstă orênduială în tótă vremea nestrămutatŭ, am întăritŭ hrisovulŭ acesta, cu însěşĭ credinţa Domnieĭ mele Iω Alexandru Ipsilante Vvd. Şi cu credinţa prea iubiţilorŭ fiĭ şi Beizadele a Domnieĭ mele Constantinŭ Vvd., Dumitraşco Vvd., şi cu totŭ sfatulŭ cinstiţilorŭ şi credincioşilorŭ boerilorŭ ceĭ marĭ aĭ Divanuluĭ Domnieĭ mele: Panŭ Toma Creţulescu Vel Banŭ, Nicolae Ştirbeiŭ Vel Vorn. de Ţéra-de-sus, Badea Ştirbeiŭ Vel Vornicŭ de Ţera-de-jos, Ştefanu Mişoglu Vel Spăt., Nicolae Brâncovénu Vel Vistierŭ, Scarlatŭ Caragea Vel Postelnicŭ, Manolache Brâncovénu Vel Clucerŭ, Scarlatŭ Manu Vel Comisŭ, Nicolae Filipescu Vel Paharnicŭ, Constantinŭ Ghica Vel Stol., Ştefanŭ Cioranu Vel Slugerŭ, Constantinŭ Vel Pitarŭ, şi Ispravnicĭ, Ioanŭ Iuliano Vel Logofětŭ, George Mavrocordatŭ 2-lea Logofětŭ; şi s’au scrisŭ hrisovulŭ acesta întru alŭ doilea anŭ alŭ Domnieĭ mele aicĭ în oraşulu scaunului Domnieĭ mele Bucurescĭ, la lét dela zidirea lumeĭ 7284, iar dela mântuirea eĭ 1776, luna luĭ Augustŭ 23, de Dumitrache Logofětŭ za taină.”

Un document datat 8 septembrie 1801 menţionează că, după ce Curtea Veche nu a mai fost folosită, măcelarii au început să-şi desfăşoare activitatea în grajdurile acesteia de unde s-au extins apoi spre mijlocul oraşului, pe malurile Dâmboviţei.

Murdalâcul” şi „putoarea … nesuferită” determină cârmuirea oraşului să decidă ca locul de tăiere sau „zalhanaua” să fie mutat pe cursul râului, la Radu Vodă, în dreptul jitniței (jicniţei) din Mahalaua Popescului.

Printr-un Pitac din 1802, Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă îi cere lui Aga să-i oprească pe măcelari de a mai tăia vite în Curtea Veche sau în cuprinsul oraşului:

„Cinstite şi credincios boierule, al Domniei mele vel Aga …. pentru ferirea de molipseala aerului care aduce vătămare la sănătatea de obşte şi pentru curăţenia apei Dâmboviţei şi a matcei ei, iată poruncim Dumitale să îndareşti pe toată breasla măcelarilor ca de azi înainte negreşit să ridice şi să fie opriţi cu totul de a mai tăia în Curtea Veche sau în altă parte înăuntrul poliţiei vite ori şi ce fel, mari şi mici, ci toţi măcelarii să-şi ducă vitele să le taie la Zalhana, ce încă de anul trecut, după nizamul ce a fost dat, a fost făcută şi am gătit-o la Radu Vodă, ca acolo să şi le taie şi să le cureţe şi numai carnea vitelor curăţită şi grijită să o aducă în poliţie”.

Odată cu prosperitatea, zalhanalele, abatoare primitive, au adus cu ele „scărbiciune şi putóre”, „binefaceri” care au transformat în infern un colț de oraș aflat în plină dezvoltare economică, urbanistică, culturală, financiară, generată în bună parte de comunitatea evreilor sefarzi.

Pentru a scăpa de coșmar un grup de „Prea plecați slugi, Mahalagii ot mahalaoa Popescului au trimis la data de 6 februarie 1831 „Excelenții sale domnului deplin înputernicitului prezedént al Divanurilor Moldovii şi Valahii, domnul ghenăral leitenant şi a feluri de orduri cavaler, Pavel Dimitrievici Kisilev, plecată jalbă” prin care cereau sprijin pentru mutarea zalhanalei „dumnealui baronului Meitan, contracciu” care tărăgăna punerea în aplicare a unei hotărâri mai vechi a „Divanului Săvârşitor”. Stabilimentul le făcea traiul de netrăit cu „putoarea”, cu „miotile şi sbierătile păzitorilor vitelor ce să aduc la zalhana, spre tăiere, şi a celor ce le taie” și cu „apa că o bem în dooă cu sângele, baliga şi cellalt murdalăc ce să scurge în gărlă de la atăta sumă de vite ce să taie.

„Alt mijloc şi nădejde nici ne-au mai rămas, nici cunoaştem într’aceasta, decăt mila excelenţii voastre, care ne rugăm printr’aceasta de al treilea jalbă, a să răvărsa acum spre izbăviră-ne, mai vărtos că acum, văzănd măcelari că prin dooă jălbi, ce am dat excelenţii voastre, nu am folosit nimic, au mai aşăzat şi altă tăere tot alăturea acolea.”

Își vor afla izbăvirea, dar nu chiar atunci. Va mai trece un pic de timp până ce zalhanalele de la „jicniță”, amplasate acolo de Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă pe la 1802, vor fi mutate „în mahalaoa Dobroteasa, pă locul preotului Popa Nicolae ot Sfăntu Gheorghe Vechiu, i al dumnealui slugerului Alexandru Vasca, din josul morilor Mănăstiri Radu Vodă, care locuri sînt în marginea apei Dîmboviții”.

„Regulamentul pentru starea sănătăţii, înfrumuseţarea şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor”, din 1832, a întărit această decizie şi a stabilit că:

„Trebuinţa neapărată fiind a înceta cu totul de acum înainte de a se tăia vite în oraş, să se orânduiască într’adins loc de măcelării pe apa Dâmboviţei din josul morii mănăstirii Radului Vodă, căreia mori într’aceste zile i s-au tăiat zăgazul pentru înecăciunea ce pricinuia oraşului”.

După nesfârșite pertractări și șmecherii dâmbovițene urmate de tot atâtea „jălbi”, „contraccii” și-au strămutat zalhanalele și s-au așezat spre Sud, în afara „poliţiei”, pe malurile Dâmboviței „în mahalaoa Apostolului, unde este streaja Uliţi Dobrotesi” și „pă moşiia Radului Vodă în Tabaci”.

În prima parte a veacului al XIX-lea, respectând regulile stabilite de autorități, Hagi Moscu, vestit negustor şi bancher, a înființat o zalhana dincolo de „Apostoli şi Tabaci”, pe cursul cel vechi al Dâmboviței, între Vitan și Cioplea. Așa se face că, pe lângă grădinărit, în mahalaua Vitanului s-a împământenit un nou meşteşug, cel al măcelăriei. Stabilimentul „Hagimoskului” apare pe harta Blaremberg din 1842.

Având ca sursă de informaţie „Istoria fondării oraşului Bucureşti” a lui Pappasoglu, preotul Micşunescu desrie astfel locul:

„… există o măgură mare ce se vede la Cioplea în dosul Zalhanalei ce exista pe timpuri şi unde se aduceau vitele la tăiere. Această Zalhana a fost proprietatea unui comersant şi bancher pe timpurile vechi, anume Hagi Moscu, astăzi este strada Dristorului”.

Înainte de a se numi Dristorului, porţiunea de stradă cuprinsă între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan s-a numit Zalhanalei. Acum este împărţită în două străzi, una în continuarea celeilalte: Râmnicu Vîlcea şi Râmnicu Sărat.

În toamna anului 1872 a fost dat în funcţiune Abatorul Comunal, construit de antreprenorul francez Alexis Godillot, la comanda primăriei, pe un teren din preajma Livezii cu Duzi, situat la marginea oraşului pe malul drept al Dâmboviţei, între aceasta şi Calea Văcăreşti, în dreptul străzii Foişorului.

Apariția abatorului a condus la restructurarea activităților specifice, de la sacrificare până la vânzare și a pus bazele unei industrii moderne a cărnii.

Astfel, pentru mai bine de o sută de ani, din Văcăreşti în Dudeşti şi din Nerva Traian în Zalhanalei/Dristorului, pe lângă Abator, se vor dezvolta şi vor dăinui cele mai mari şi mai cunoscute fabrici bucureştene de mezeluri, de pielărie, de încălţăminte, de prelucrare a grăsimilor animale şi a deşeurilor organice de origine animală.

Pe lângă meseria de grădinar sau măcelar, mahalagiii deprind şi ei noi meşteşuguri: tăbăcar, mezelar, măţar, curelar, tălpuitor, cojocar, săpunar, rihtuitor, blănar, care le vor permite să trăiască, adică să-şi construiască o casă modestă dar trainică, să-şi întreţină familia, adesea numeroasă şi să ducă un trai fără lipsuri majore. Au fondat adevărate dinastii transmiţându-şi din tată în fiu secretele meseriei. S-au stins încet după 1948 până ce au dispărut cu totul în anii ’70.

Va urma!

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele (III) – „Rupsei tocul și penița …”

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

„Când a fost să scriu frumos, Mi-a căzut condeiul jos.”

Am învățat să zgârii hârtia folosind ca unelte tocul, penița și călimara cu cerneală. Se întâmpla uneori chiar așa, ca în cântecul lui Ion Luican. Când îl scăpam din mână sau când se rostogolea elegant pe pupitru, blestematul ăla de toc se repezea totdeauna cu penița spre podeaua în care se înfigea fără greș. Acasă, unde pe jos erau așternute preșuri țesute din cârpe sau covoare ieftine, mai aveam o șansă. La școală însă, parchetul din clasă îi venea de hac peniței. Vârful ei ascuțit se îndoia și cele două jumătăți elastice (colți), separate printr-o despicătură (fantă), nu se mai adunau nici rugate într-un singur punct.

În astfel de situații „M-am jurat de mii de ori” să fiu mai atent sau să-l dau dracului de scris. N-am reușit nici una, nici alta. Nu era chip și penița trebuia înlocuită.

***

Lucrarea, simplă în esență, devenea complicată pentru că lăsa urme albastre pe mâini. În zadar ștergeam penița vătămată cu sugativă sau cu ce se mai nimerea. Cerneala, de bună calitate, se lăsa greu înlăturată de pe degetele ghinionistului.

Sugativa era o hârtie albă, mai grosuță, foarte poroasă, care avea o mare capacitate de absorbție a lichidelor. Cu ea înlăturam cerneala în exces ajunsă accidental, sau nu, pe caiete, pe cărți, pe bănci, pe unde vrei și pe unde nu vrei.

Se procura odată cu celelalte rechizite, sub forma unor coli împăturite cu dichis până ajungeau la dimensiunile unui caiet din care decupam bucăți cam cât o carte poștală. Mai târziu s-a renunțat la acest mod de prezentare și au apărut blocurile de sugativă cu foi detașabile mult mai lesne de fabricat și de utilizat.

***

Penița nr. 1 (inscripționată „Flamura Roșie Sibiu”) și cea cu numărul 3 (de producție străină, probabil „Claps nr. 23”) au fost întrebuințate de mine în chinuitoarea strădanie de a deprinde meșteșugul scrisului. Și nu oricum. Când am reușit să legăm între ele liniuțe, bastonașe, bucle și alte simboluri grafice am trecut la nivelul următor, la caligrafie. Acum, după un car de ani, uitându-mă la „eleganța” scrisului meu îmi dau seama că efortul a fost zadarnic. Cea cu numărul 2 (inscripționată „Flaro Inox”), ceva mai tinerică, este neutilizată.

La vremea primilor mei pași pe drumul lung și anevoios al școlii, în țara lui Petrache Poenaru, inginer, matematician, pedagog, membru titular al Academiei Române, cel care la 25 mai 1827 înregistra în capitala Franței Brevetul nr. 3208 Condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală, elevii foloseau tocul și penița. Existau, cu siguranță, niște rațiuni potrivite acelor timpuri.

Iată instrumentul pe care eu l-am folosit până în clasa a patra. Atunci regulile au devenit mai permisive și am făcut saltul la condeiul portăreț, adică la stilou, al cărui inventator a fost recunoscut americanul Lewis Edson Waterman, nu valahul Poenaru.

Este confecționat din lemn și bine vopsit cu o vopsea foarte rezisentă. Parcă ar fi smălțuit.

Această variantă simplă și frumoasă a fost înlocuită de tocul din plastic dotat și cu un sistem mai elaborat de fixare a peniței. În sertarele mele s-au păstrat câteva tocuri pe care azi nu le mai utilizează nimeni, au doar valoare sentimentală.

Fără cerneală, tocul și penița nu erau bune la nimic, le lipsea valoarea de întrebuințare. Prețiosul lichid albastru și-l aducea fiecare de acasă într-o călimară „purtăreață” din sticlă. O căram zilnic la școală cu ajutorul unui săculeț croșetat, sau din pânză, agățat de încheietura mâinii. În clasă își avea locul ei într-unul din cele două locașuri circulare anume scobite pe fiecare pupitru.

Se spunea despre ea că e atât de dibace încât nu lasă niciun strop de cerneală să se strecoare afară, chiar dacă o răsturnai, o dădeai de-a dura sau doar o înclinai. În principiu așa stăteau lucrurile. Doar în principiu, căci călimara asta, zisă „ideală”, a fost pentru mine un coșmar. „Of… ce chin, ce jale!”

Făcută dintr-o bucată, fără părți demontabile, avea gura sub forma unei pâlnii prin care trecea tocul. Buna ei „funcționare” era condiționată de cantitatea de lichid din recipient astfel încât, oricare ar fi fost poziția călimării, răsturnată (pe o parte, cu gura în jos) sau doar înclinată, cerneala să nu depășească gâtul  pâlniei și să rămână captivă acolo. Asta se întâmpla doar dacă schimbarea poziției se făcea lent. Când mișcarea era bruscă, cel puțin o picătură slobodă producea o pată persistentă pe mâini, pe haine, pe caiet , pe bancă, pe podea… Cum să ceri unor copii de șapte–opt ani, a căror asociere cu prevederea și cumințenia era cu totul întâmplătoare, să nu bruscheze călimara? Ba uneori, fără să-și dorească, o spărgeau. Atunci era belea mare.

Fiecare învățăcel în ale scrisului avea acasă câte o sticluță cu cerneală ca cea din fotografie. Era solidă și dopul prevăzut cu o garnitură de cauciuc o făcea sigură. Putea fi rostogolită fără nicio grijă.

Unii dintre colegii mei preferau să o folosească direct, înlocuind călimara. O plimbau zinic cu ei la școală. Avea și soluția asta neajunsurile ei, dar cel puțin îi ferea de tradiționalele pete albastre.

Și pentru a ilustra cele istorisite până acum iată un detaliu dintr-o fotografie făcută în toamna anului 1961. Îi înfățișează pe elevii clasei I C a Școlii generale de 8 ani nr. 84 Târca Vitan împreună cu diriginta lor Rozalia Gheorghe, clasă din care făceam și eu parte.

Pe lângă colegii mei Adrian Nicolae , nepotul cârciumarului Lupitu de la Bujavercă, Marin Neagoe, Laurențiu Ernest și Liviu Tănase, poza surprinde și personajele poveștii: tocul, călimara, sticluța cu cerneală.

Coșmarul s-a sfârșit prin 1963. A apărut călimara din plastic. Era o copie redesenată a suratei din sticlă. În plus avea și un capac care o închidea foarte bine evitând astfel necazurile care ne-au chinuit până atunci. Am conviețuit și cu ea încă vreo doi ani în bună înțelegere.

Tocul și cerneala n-au amărât doar viața elevilor. Erau o prezență generalizată în toate instituțiile. Doar călimara arăta altfel. Făcută din sticlă, era masivă și răspundea necesităților activității de birou.

Cele trei doamne de la secretariatul școlii aveau așa ceva pe mesele lor de lucru.

N-am aflat niciodată cum se descurcau dumnealor cu albăstrelele de pe degete, căci de evitat nu era chip.

Alte rechizite: riglele hîrtia albastră și etichetele

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Etichete, hârtie albastră și încă ceva

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Toamna venea ca o izbăvire peste cartierul copilăriei mele. După moleșeala verii mahalaua lui Târcă se trezea la viață. Soarele își mai domolea vipia și se simțea în aer mireasma inconfundabilă a strugurilor ăia țărănești, fără peceți de noblețe, care atârnau voluptuos în bolțile gospodarilor. Ananas, terasă, o mie una, plușată sau cum s-or mai fi numind, erau buni. Îi mâncam fără fasoane. Când mustul stors din ei pișca la limbă, în cățuiele grătarelor începea să sfârâie pastrama de oaie. Fumul ei, plăcut mirositor, binecuvânta mahalaua îngânat discret de muzica lăutărească slobozită în surdină de pe discuri de vinil. Știam atunci că începutul unui nou an școlar e pe aproape.

Nu mă perpeleam de dorul școlii, așa cum nu se perpeleau nici prietenii mei. Noi nu aveam motive de plictiseală și din această pricină nu tânjeam după activitatea școlară. Când venea sorocul ne făceam datoria cu bucurie, fiecare după puteri și aptitudini, dar nu-i simțeam lipsa.

Exista totuși un eveniment pe care eu îl așteptam cu mare interes. Până prin clasa a patra l-am perceput ca pe un ritual: „Pregătirea copilului pentru școală”. Haine, inclusiv uniformă, încălțăminte, rechizite, toate trebuiau cumpărate și asta se întâmpla într-un anume fel.

Acțiunea avea loc îndată după marea sărbătoare de la 23 August atunci când părinții mei încasau avansul. În ziua sorocită trebuia să-l aștept pe tata la fabrică. Programul lui era de la 6:00 la 14:00. La 14:30 ieșea pe poartă. Eu veneam mai devreme și poposeam la cantină. Era un obicei împământenit în familiile celor care lucrau la „7 Noiembrie”. Procedam așa atunci când foamea nu ne dădea pace iar acasă meniul era cam subțire. La intrare administratorul ne întreba de sănătate, spuneam cine suntem, verifica într-un tabel, apoi  primeam liber la mâncare. Dacă avea îndoieli cerea ajutorul bucătăresei care, ca și tovarășa directoare Stancu, îi cunoștea pe toți copiii salariaților:

– Ăsta-i al lu’ Mocanu, mecanicu’ ăla înalt, cu mustață, de la Filatură!

Mâncărica bună, îndestulătoare, se deconta la lichidare.

La ora trei ne întâlneam cu mama în stația de tramvai din fața Depoului Dudești și porneam spre oraș. Pe atunci tramvaiul 19 trecea pe la Universitate. Incursiunea noastră începea la Romarta Copiilor, vizavi de Cercul Militar, continua la Trei Ursuleți, pe Doamnei, lângă pasajul Blanduziei, vizavi de Banca Națională și își consuma etapa finală pe Lipscani. Primul popas îl făceam la Librăria George Coșbuc. De acolo cumpăram necesarele rechizite.

 

Stabilimentul aflat la numărul 26 era compus din două încăperi mari care comunicau între ele, dar care aveau și intrări separate, direct din stradă. În cea din dreapta funcționa librăria iar cea din stânga adăpostea un raion mare de papetărie, unul de jucării și unul de marochinărie specifică (ghiozdane, serviete, genți, mape, etc.) plus instrumente de scris (stilouri, pixuri), pentru toate buzunarele.

Nu zăboveam mult. Spre sfârșit de august lumea se gândea la belșugul apropiat al toamnei. Nu se bulucea la rechizite așa cum se întâmpla după 1 septembrie. Vânzătoarele îi rezolvau repede pe cei câțiva clienți care deschideau sezonul. Pentru fiecare clasă exista o listă orientativă cu cele necesare. O adaptam funcție de ce mai aveam pe acasă din anii trecuți sau de ce căpătasem de la rude și prieteni. Un singur lucru nu lipsea niciodată: Hârtia albastră făcută sul și purtată la subsuoară până acasă.

***

Se cumpăra totdeauna mai multă decât ar fi fost necesară pentru „îmbrăcarea” caietelor și a cărților deoarece mai avea o utilizare. Cu hârtie albastră camuflau gospodarii mahalalelor bucureștene ferestrele și nu pentru a se feri de bombardamentele nocturne, devenite între timp amintire, ci pentru a se apăra de arșița nemiloasă a soarelui de vară care transforma orice încăpere într-un cuptor.

Puține case de la periferie erau dotate cu rulouri, niște obloane flexibile fabricate din stinghii de lemn cu un profil special, manevrate din interior. Pe Vitan, între străzile Niță Elinescu și Crivățului existau doar trei.

Una cu etaj, la madam Țăranu (Vitan nr. 185), construită în perioada interbelică, a lui Ion – Oltenașu (Vitan nr. 195) și una pe intrarea Fusului/Fanteziei la numărul 9, a familiei Petrescu. Ceilalți foloseau într-o veselie, cu rezultate foarte bune, hârtia albastră.

Fixarea acesteia pe cercevelele ferestrelor se făcea simplu și eficient cu ajutorul pionezelor. Cam primitive, prea puțin aspectuoase, mai și rugineau, dar își făceau treaba.

 

Așa plate, erau parcă special făcute pentru a fi puse pe scaunul celor mai „drăguțe” colege sau pe cel al unor prieteni cărora le venise rândul să o fure. Aveau succes!

***

Se încheia astfel o primă etapă din „pregătirea copilului pentru școală”. Cu sacoșele pline, luam Lipscaniul la picior spre Sfântu’ Gheorghe poposind ici și colo pentru a satisface alte nevoi. Achizițiile se terminau „la Dinischiotu”, magazinul alimentar de unde, pe lângă cele necesare casei, tata cumpăra o sticlă cu coniac Triumf. Nu era băutor de distilate. Pregătindu-se pentru o nouă săptămână de muncă, duminica seara se răsfăța cu un coniac mic.

Când soarele dădea semne că ar vrea să se retragă puneam cap-compas Sfânta Vineri. Ajunși acolo, frânți de oboseală, ne remontam la grădina restaurantului Unirea, calea Văcărești nr. 15, lângă cinematograful Alexandru Sahia. La vremea aceea avea program muzical susținut de câțiva lăutari cunoscuți în Vitan, era elegant, frumos și civilizat.

Etapa următoare se desfășura a doua zi. Începea la fel, cantina, poarta fabricii, doar că de această dată rămâneam în zonă fără să mai fie nevoie de ochiul vigilent al mamei. Străbăteam Dudeștiul, pe jos, în pas de voie, până la Nerva Traian. Acolo, chiar în stația de tramvai, se afla un magazin de încălțăminte, totdeauna foarte bine aprovizionat, de la care îmi completam zestrea școlară cu o pereche de teniși, musai d’ăia chinezești, foarte rezistenți, albaștri cu talpă verde. Îi foloseam la orele de sport și apoi îi hărtăneam pe acasă în următoarea vacanță de vară.

La întoarcere măsuram Vitanul cu pasul, de la Poștă până dincolo de Niță Elinescu și făceam o necesară oprire (obicei vechi) la bufetul Bujorul, vizavi de Lambe, lângă fabrica de carton și mucava Stăruința, cât de-o halbă și-un țap la botu’ calului.

Mai  rămânea de săvârșit ceremonialul „îmbrăcării” caietelor și cărților, adică protejarea coperților cu hărtie albastră iscusit decupată și îndoită. Nu era urgent. Mai putea aștepta nițel. Înaintea clasei întâia l-a oficiat, cu mare pricepere, mama.  După ce, la orele de lucru manual, am deprins tainele meșteșugului nu a mai fost nevoie. Am făcut-o singur până când am terminat cursurile liceului și am continuat apoi, peste ani, îngrijind cărțile și caietele fiului meu. Apăruseră între timp supracoperți din plastic, frumoase, ingenioase, comod de utlizat, dar artificiale. Nu le-am folosit niciodată pentru că nu au în spate o poveste dragă sufletului meu. Și azi îmi protejez cărțile pe care le folosesc frecvent învelindu-le în hârtie de care se nimerește, așa cum am învățat cu mulți, mulți ani în urmă.

Hîrtia albastră nu se mai fabrică. Principala ei utilizare este doar amintire. Era de o calitate modestă, în consecință  ieftină și astfel accesibilă tuturor. Avea însă o valoare simbolică remarcabilă. Reprezenta ȘCOALA. Chiar și atunci când, întinsă țambal pe ferestrele caselor din mahala, ne ferea de răutatea soarelui.

Caietele și cărțile frumos îmbrăcate în hăinuțele lor albastre nu erau desăvârșite fără etichete, adică fără acte de identitate. Cum altfel să le deosebești între ele? Etichetele se vindeau în plicuri de câte o sută de bucăți. Ajungeau pentru câțiva ani. Zimțate și cu lipici pe spate, semănau cu mărcile poștale. Ca și acestea, pentru a fi fixate la locul cuvenit, stratul adeziv trebuia umezit. Instrumentul aflat totdeauna la îndemână era… limba. Mama, care se scandaliza văzându-mă cum ling la etichete, mi-a făcut rost de o buretieră, un fel de castronaș cu un burete îmbibat în apă peste care se presa ușor eticheta înainte de a fi lipită. Nu m-am prea împăcat cu ea. Tot purtătoarea de papile gustative mă scotea din necaz.

Așa se finaliza campania școlară de toamnă. Urmau câteva zile de care hoarda celor în pantaloni scurți profita din plin. Mai aveam de făcut … nefăcute. Și nu ne codeam. Ne bucuram fără opreliște de darurile toamnei: „Mere, Pere, În panere. Prune Bune Și alune, Și gutui amărui, Cu puf galben Ca de pui”. Se găseau din belșug prin curțile noastre. Acelea nu ne atrăgeau. Cele mai ochioase și gustoase erau cele furate de la alții.

Când în grădinile neamului lu’ Balaurea, ale lui Pătrunjel (Prahoveanu) sau ale lui Pandele apăreau munții de varză albă și roșie, de conopidă, de gogoșari și de capia, de țelină căpățânoasă, de gogonele și „… tot felul de legume, De nu le mai știi pe nume”, era clar că nu mai avem loc de întors. Începea școala.

De-a leapşa cu o fotografie

Tot scotocind prin arhiva AmosNews, am dat de această fotografie din ziarul „Libertatea”, făcută acum 30 de ani, în celebrul „careu” al microbiştilor şi şahiştilor din bătrânul Cişmigiu.

In studenţie, am pierdut şi eu ceva nopţi pe acolo, chibiţând spumoasele şi interminabilele discuţii despre fotbal. Dar nu o să uit niciodată cafteala care s-a iscat, brusc, între doi şahişti, dintre cei care, aparent, îşi vedeau liniştiţi de jocul lor la mesele de piatră. Dar ce pasiuni mocneau acolo… Ţin minte, şi acum, cum unul din cei doi, căţărat pe masă, îl altoia la căpăţână, cu tabla de şah, pe cel de jos… până i-au despărţit cei din jur ca să nu vină miliţia.

Amintindu-mi de acest episod şi cunoscând patima lui pentru şah, nu a fost decât un pas să-i arăt fotografia unuia din cei mai simpatici urmăritori (uneori, chiar colaborator) ai blogului nostru, care, bucuros, şi-a făcut timp să ne trimită câteva din amintirile sale legate de careul magic al Cişmigiului. Să-i dăm cuvântul, aşadar.

scris de Mini-Economicus

Dincolo de pasiunea pentru şah, existau ce-i drept şi locuri unde se putea practica acest „sport de masă”. Erau cluburi, campionate şi cupe la toate nivelurile de performanţă, iar când spun sport de masă, aici chiar intra numărul mare de jucători legitimaţi şi nelegitimaţi, locuri unde existau mese de şah: Cişmigiul (cel mai vechi), Oborul (din 1979), parcurile: 23 August, Moghioroş, Titan, Tineretului, Tolbuhin, etc. precum şi faptul că la masa de şah se mânca şi bea pe rupte, înainte, în şi după partide…!

Cişmigiul a ocupat mereu un loc aparte, atât prin amplasament, senioritate cât şi prin calitatea şi diversitatea jucătorilor ce „semnau condica” zilnic…

Careul şahistilor, după numele sub care era cunoscut, îngloba trei mari categorii de „artişti”: şahiştii (în număr semnificativ), microbiştii, extrem de spectaculoşi în comentarii, la curent cu toate detaliile… de la ce culoare de chiloţi purta Augustin de la Dinamo, până la motivul pentru care Piţurcă a fost arestat şi tablagiii/barbugiii – ceva mai retraşi şi „conspirativi”.

Taberele erau fluide, se schimbau imediat, noi şahistii între partide treceam la microbişti până intram din nou la masă ca să jucăm. Mesele de şah erau limitate, era mare bătălie să apuci un loc, dacă nu erai acolo cel târziu la ora 9.00.

In egală măsură, cele de table erau şi ele bine delimitate, iar noaptea se transformau în „barbugerie”!?

Despre microbiştii de care am amintit mai sus, ţin minte că, pe lângă o cunoaştere amănunţită a tot ce însemna fenomen fotbalistic în România, făceau şi bani la „Pronosport”, schimbau ponturi pentru joc, aveau însă (ceea ce m-a impresionat) un simţ al umorului deosebit, multe poante auzite acolo, nu le uit nici în ziua de azi, după cca. patruzeci de ani!!

Despre tablagii, numai de bine, erau adevăraţi artişti, credeam la vremea aceea că parcă toţi făcuseră… facultatea de matematică, atât de repede calculau mişcările!!

Dinspre seară, odată cu trecerea patrulei de Miliţie, către orele 22.00, începeau brusc partide aprige de barbut, unde am văzut şi poturi de 10.000 lei… ceea ce era ceva în acele zile (prin 1980) pentru nişte oameni obişnuiţi ca noi!

Şahiştii ocupau/ocupă şi acum un loc special în sufletul meu… fiind o comunitate (zic eu, aparte) ce funcţiona după reguli nescrise, dar respectate cu stricteţe.

Majoritatea era formată din jucători profesionişti (cum era şi cazul meu), legitimaţi la cluburile din Bucureşti, ce participau duminică de duminică la campionatul oraşului, mergeau în cantonamente, făceau antrenamente serioase, iar o dată pe an, mergeau cu echipele lor la Campionatul României – acele echipe ce se calificau până acolo, evident!

O idee despre cât de vastă era comunitatea şahistă din Cişmigiu zic eu că ne putem face, după faptul că cei mai „slabi” erau de categoria a II-a, iar cel mai tare era marele maestru Mihai Şubă, „născut şi crescut” de Cişmigiu de când „împingea lemnele pe table de şah” până la nivelul la care, la un moment dat (cred că 1983/1984), se afla, ca şi coeficient ELO, pe poziţia a şaptea în lume, după o victorie ce a făcut înconjurul planetei, la rusul Korchinoi, fost vice-campion mondial în acea vreme…

Mihai Şubă semna şi el condica odată cu noi, student fiind la matematica… parcului; nu ne neglijau însă nici Elisabeta Polihroniade şi Florin Gheorghiu, (dintre numele super-cunoscute), însă ei veneau mai rar şi nu prea jucau ci doar comentau!

In afară de latura şahistă, am cunoscut în parc oameni deosebiţi, mă refer la perioada 1979 -1989, intelectuali de rasă, lista ar fi prea lungă. Pe lângă ei, mai furam şi noi ceva idei, cultură, făceam schimb de ponturi despre cărţi şi filme… ce mai…o adevărată supapă de refulare pentru noi, în acei ani!

La fel ca la „categorisirea” sportivă de la categoria a II-a (cea mai slabă, deşi teoretic exista şi categoria a III-a) până la mare maestru (categoria sportivă maximă în şah) existau oameni de diverse meserii şi profesii, uniţi de acelaşi virus şi anume şahul, fără de care nu puteam trăi nicio zi, mai în glumă, mai în serios…

Astfel se face că unui ochi neavizat îi puteau părea ciudate partidele super-încinse, spectaculoase şi însoţite de comentariile „criminale, hazlii” ale celor de pe margine, între care, de exemplu Mr. T. – gropar de meserie şi Mr. A. un cunoscut profesor universitar la facultatea de medicină, la acea vreme…!! Iţi faci o idee cât „hai” se făcea de pe tuşă… pe marginea profesiilor celor doi combatanţi !? Culmea este că, de obicei, groparul triumfa! Ce „metafizică” intra acolo, nimeni nu ştie !?

După cum am amintit anterior, ziua noastră „de lucru” începea, musai, la ora 9.00 şi se sfârşea, fie când ne ducea Miliţia la secţie, fie când adormeam cu capul pe mese…

Seara, matrafoxaţi bine, voiam să jucăm table, iar noaptea ne băgam la barbut. Doamne, ce de sutare ne-au chelit meseriaşii…

Şahul între noi se juca şi el pe bani într-adevăr, dar mai niciodata de la începutul partidei ci numai atunci când se zgândăreau orgoliile, iar poziţia pe tablă era de aşa natură şi de ciudată, încât fiecărui jucător i se părea că stă mai bine/câştigă; atunci – încurajaţi de „mărgiuleni” – începeau „licitaţiile”… în genere, între 50 -150 lei…!

Scandalul (mai mult ori mai puţin lăsat cu cafteală) începea atunci când, jocul fiind pe miză financiară, unul dintre jucători făcea mutări „spuse-auzite” de la jucătorii mai tari; acest lucru era de neadmis la partidele „pe bani”.

Desigur că am jucat şi eu. Norocul a fost că, mă situam undeva la jumătatea „traseului” dintre cei mai slabi şi marii maeştri, aşa că mă simţeam „în sânge” când să „marc banu”, ori ba… 🙂

O întâmplare haioasă, apropos de „răutatea” cu care se juca – în sens pozitiv, evident – este că fostul campion mondial Anatoli Karpov ne-a făcut onoarea ca, însoţit de Elisabeta Polihroniade şi de şeful F.R. Şah, să viziteze pentru câteva ceasuri bune careul nostru, ocazie cu care a vrut să dea un simultan (!?)… gândindu-se, probabil, că are de a face cu nişte amatori!?

Imi este greu să descriu starea de „excitabilitate” a celor ce au participat la şase mese, dar cu siguranţă nu ştiu dacă rusului i-a venit bine, a pierdut patru partide din şase – printre care şi la Mr. T., groparul-talent-minune… treabă care i-a luat vreo trei ceasuri; românul era rezistent tare!!

Alte întâmplări haioase, dacă se pot numi aşa (!?) sunt cele legate de Miliţie, care îşi făcuse abonament la amenzile date şahiştilor pentru: băut în public, gălăgie, lipsă serviciu (decretul 153, faimos, penal) şi alte contravenţii…!

Intr-o seară, ne-au pescuit pe toţi (vreo doi’şpe) beţi turtă, pe la două noaptea, ne-au făcut o „ambuscadă surpriză” (!?) şi ne-au băgat în „taxiul tineretului”, mai pe şleau… duba miliţiei.

Ajunşi la secţie, noi mai mult ţinându-ne de pereţi, tovaraşii ne-au cerut actele (!); dreptul lor nimic de zis, dar, ghinion, au dat peste Mr. P. care era unul dintre cei mai finuţi amici, dar al cărui tată (ghinion)… era şef de cabinet al unui demnitar din C.C. Pentru că nu avea acte la el, l-au sunat pe ta’su la 2.25 noaptea… ca să-l identifice pe băiat!? „Câine” şi ta’su: l-a sunat pe gen. Nuţă (comandantul miliţiei R.S.R.) să-l întrebe de când miliţia are ordin să aresteze şahiştii… fie ei şi beţi, dar care nu făceau la ora aia prea multa gălăgie!

Nasol e că l-au sunat şi pe taică-meu la aceiaşi oră (care habar n-avea unde sunt) şi m-au reclamat, apoi i-au cerut să vină să mă recunoască!? Taică-meu, sculat din somn şi enervat oricum, le-a spus că da, vine fără probleme, dacă ei emit o adresă oficială (!) către E. C. (n.n. Elena Ceauşescu) prin care să justifice de ce el va veni mai târziu la Ministerul Chimiei… Asta le mai lipsea miliţienilor… ne-au încărcat înapoi pe toţi şi ne-au dus înapoi în parc… nu s-a mai luat nimeni de noi de atunci!!

Adevărul este că „virusul şahului” ajunsese la cele mai mari nivele, de la N. C. până la directorii de întreprinderi… astfel că în campionatul Bucureştilor era o concurenţă acerbă completată cu „mişto-urile de rigoare”. Mai fiecare întreprindere socialistă avea ca bază echipa de fotbal şi cea de şah… cu puţine excepţii…!

Jucătorii profesionişti (cum era şi cazul meu) erau încadraţi (evident, fictiv ca prezenţă) pe statul de plată cu „scoatere din producţie” şi.. mai şi primeau o indemnizaţie aflată undeva între 600 -1.000 lei, ceea ce între 1979 -1989… nu era chiar nimic!

Ca să închei într-o notă haioasă, cele mai tari erau „blaturile cu mita pe faţă” între echipele bucureştene !! „Celebra înfruntare” între MECONS (mezeluri şi conserve) şi echipa ISM (întreprinderea de stofe de mobilă) s-a tranşat prin 1985 în favoarea MECONS (oarecum evident având în vedere situaţia halelii la acea vreme) prin transportul personal către casă cu cârca, a celor de la stofe, a 10 Kg. de mezeluri şi conserve de caciulă…

După cum zicea dictonul socialist „de la fiecare după putere, fiecăruia după nevoi”, am plecat şi eu – după un meci blătuit – cu 10 m liniari de stofă de costum, de cea mai bună calitate… iar altă dată ne-au „miluit”/mituit cu 5 kg de vopsea!?

Marele avantaj al şahului în acea vreme rămâne însă “scoaterea din producţie” însoţită de scutirea de prezenţă la facultate… pe care am folosit-o atât de mult încât din cinci ani la ASE, am făcut „pe bune” fo’ doi!?

Vremuri… amintiri…

P.S. După câte îmi aduc aminte, în dreptul celor două cutii de chibrituri suprapuse, în dreapta fotografiei, se afla Mr. R cel care a fost „tatăl nostru” cât ne-am făcut veacul pe acolo… 

Portrete și întâmplări (XII) Ce pățești când treci pe roșu… cu mașina

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este despre evenimente, fapte, întâmplări, pe care le-am trăit și despre oameni pe care i-am cunoscut, așa cum s-au păstrat în memoria și în însemnările mele zilnice.

7 februarie 2011 a fost într-o luni. Vremea îngăduitoare, cam blândă pentru ultima treime a iernii, dezmorțea nu doar natura, ci și dorința de muncă profitabilă a unora. În Ilfov se construia în draci. Investitorii de toate mărimile rupeau ușile și ne asalatau cu cereri de racordare la rețeaua electrică. Riscam să ne blocăm. Toți cei capabili să rezolve astfel de probleme au fost mobilizați și fiecare și-a primit porția. Programul meu se întindea pe două zile pentru că urma să rămân peste noapte la țară și de acolo să-mi continui turneul.

Am acoperit cu ușurință zona Afumați – Moara Domnească – Găneasa – Brănești, am trecut pe acasă să-mi iau câte ceva și am apucat voinicește spre Ștefănești. Acolo, înainte de intrarea în localitate, pe stânga se dezvoltau obiective mari și importante: un studiou cinematografic, depozite ale marilor lanțuri comerciale, un centru logistic. Mai aveam două-trei ore de lumină și mă grăbeam.

Conduceam o mașină de serviciu. Șoseaua Fundeni nu era aglomerată. Am ajuns nesperat de repede la șoseaua Colentina. Urma să o trec, să intru pe Andronache și de acolo, ață peste centură, în câteva minute descindeam pe platforma de la Ștefănești.

Veneam lansat spre intersecție. Semaforul era pe verde. Mai aveam oleacă până să trec de el. În fața mea, nicio mașină și am insistat. Într-o clipă verdele se făcu galben. Am forțat socotind că voi apuca să trec. Puteam să opresc în siguranță, dar așa se întâmplă când o mâncărime dosnică nu-ți dă pace. Am țâșnit de pe Fundeni exact când s-a făcut roșu. Intersecția este largă și n-am stânjenit traficul pe Colentina. În timp ce traversam liniile de tramvai am văzut pe sensul dinspre Bazarul Europa mașina Poliției. Aștepta chiar la semafor să-și continue drumul către Ghica Tei. Eram sigur că va veni după mine. Am urmărit-o în oglindă. A cotit pe Andronache și a pornit sirena. Vorba unei vecine confruntate cu dileme existențiale: „Acum ce să făcem?” Păi ce să făcem, am tras imediat pe dreapta. Mașina Poliției m-a depășit și a oprit la vreo zece metri mai departe. Cu actele în mână îl așteptam pe agentul  care venea spre mine fără să se grăbească. S-a prezentat regulamentar, dar nu i-am dat răgaz să-mi spună din ce pricină m-a oprit și zâmbind am recunoscut.

– Am comis-o domnule agent!

– Ați cam comis-o! Vă grăbiți?

– Mai am treabă în Ștefănești. Nu vreau să mă prindă întunericul. De acolo mai e ceva drum până acasă și deja mă gândesc la o țuică și la o ciorbă caldă.

A început să râdă.

– Sunt obligat să vă iau carnetul!

– M-ați nenorocit! Fără mașină nu pot să-mi fac meseria. Dați-mi orice amendă, dar nu mă lăsați fără permis.

Verificase certificatul de în matriculare și știa cine este deținătorul autovehiculului.

– Cu ce vă ocupați?

I-am spus. Se uita fix la mine și dădea dojenitor din cap.

– Rămâneți la mașină.

Profitând de răgaz am apucat să-i anunț pe cei care mă așteptau că voi întârzia câteva minute. A revenit, mi-a întins actele și m-a informat:

– V-am amendat cu 134 de lei (două puncte de amendă), 67 de lei dacă plătiți pe loc sau în cel mult 48 de ore.

– Plătesc pe loc!

Am semnat procesul verbal, am dat banii, am primit hârtiile, ne-am strâns mâna ca doi prieteni și fiecare și-a văzut de ale lui. Consideram chestiunea rezolvată.

Seara, acasă, după țuică și alte alea, pățania de peste zi a fost principalul subiect abordat în consiliul de familie. Auzind cuantumul penalizării soața mea și-a exprimat îndoiala:

– Cum? Ai trecut pe roșu și ai plătit doar șaizeci și șapte de lei amendă. Nu se poate!

Documentele, pe care eu nu mă uitasem până atunci, puteau spulbera îndoiala. Le-am adus și am încercat pe rând să deslușim câte ceva. Părea misiune imposibilă. Nu sunt un caligraf desăvârșit, uneori nici eu nu-mi înțeleg scrisul, dar al domnului agent șef principal P. Gh. părea indescifrabil. Valoarea amenzii era totuși clară și asta sporea misterul. Dar pentru care faptă? Mi-a trebuit ceva timp pentru a descifra cuneiformele dumisale. A fost o adevărată investigație pentru care am pus la bătaie răbdarea, intuiția și… lupa. Una meseriașă, cu sursă proprie de lumină și cu putere de mărire apreciabilă.

Punând alături Procesul verbal și Chitanța am constatat că „Fapta săvârșită este prevăzută de art. 167/1/d RAOUG195/02Rep. și sancționată de art. 99/1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată”. Regulamentul de aplicare (RA) a Ordonanței  de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 republicată privind circulația pe drumurile publice prevede la art. 167, alin. 1, lit d că „Se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise, în fugă și/sau fără să se asigure”, iar art. 99, alin. 1, pct. 3 din ordonanță stabilește sancțiunea: „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa I de sacțiuni (2 sau 3 puncte–amendă) nerespectarea de către pietoni a normelor privind circulația pe drumurile publice”.

Asta era! Agentul șef principal P. Gh. l-a amendat pe conducătorul auto M.C.D., care a traversat cu autoturismul intersecția șos. Colentina cu șos. Fundeni pe culoarea roșie a semaforului, ca pieton, pentru că a traversat neregulamentar șos. Andronache! Foarte tare!

 „Traducerea” Procesului verbal a devenit astfel doar o formalitate. A confirmat ceea ce știam deja.

În ziua 07 luna 02 anul 2011 dl. Mocanu Constantin Dan (adică eu) a săvârșit următoarele: „A traversat șos. Andronache prin loc nemarcat și fără să se asigure creând pericol de accident”.

Nu faceți ca mine! Puteți avea ghinionul să treceți pe roșu chiar prin fața mașinii de poliție. Cu siguranță în ea nu se va afla agentul șef principal P. Gh. și veți rămâne… pietoni!