despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Vitan – felurimi (II) Ai lu’ Anghimoft – Actualizare

scris de C. D. Mocanu

Pe strada Troscotului, la intersecţia cu strada Pelinului, locuia nea Sandu Macaragiu’ împreună cu soţia lui blondă, rubensiană şi puţin mai tânără decât el. Nu aveau copii. Nea Sandu lucra ca şofer-macaragiu pe o macara grea (KrAZ-KpAЗ de 16 tone), sinilie, ca cea din fotografii, cu care, atunci când venea acasă, bloca jumătate din stradă. Priceput, îngrijea cu aceeaşi pasiune macaraua dar şi gospodăria familiei.

Solicitat zi lumină (erau puţine macarale grele la acea vreme şi se construia în draci), nea Sandu, dăruit de natură cu un fizic impunător dar şi îngrăşat peste măsură îşi cam neglija soţia.

Aceasta, casnică, între spălatul rufelor şi pregătirea hranei îşi ostoia crizele hormonale cu „băieţii” din cartier, însuraţi sau nu, fără discriminare. Iar ei, nişte „boccii”, cam subţiri la minte, în timp ce o tăvăleau prin pat sau pe unde apucau, îi şopteau şi unele dintre secretele „breslei”, fără să ştie că din când în când „cadâna” îşi oferea nurii unor miliţieni de la „Economic”.

Tineri ofiţeri, cu pregătirea fizică la zi şi bine instruiţi în munca de miliţie, cadrele primeau ca bonus pentru prestaţia lor „ponturile” culese de „informatoare” în clipele, aproape zilnice, de desfătare.

Cei mai mulţi şi cei mai „activi” dintre „băieţii răi” lucrau „în carne”, adică la Abator, la Antrefrig sau la fabricile de mezeluri (Avântul, Mistreţul). Toate „lucrările” lor erau legate de produsele care începuseră să se arate mai rar în magazine: carnea şi mezelurile. Nu-i mai puţin adevărat că se fura cu aceeaşi frenezie şi atunci când vremurile erau mai îngăduitoare dar şi atunci când fapta descoperită îl putea duce pe temerar în faţa Curţii Marţiale. Fantezia cu care erau elaborate metodele de a scoate prada dincolo de poartă şi îndrăzneala cu care acestea erau aplicate înspăimântă imaginaţia.

Milițienii ştiau tot: cine, ce, cât, cum, când se fura, unde se vindea marfa, prin cine, care erau cumpărătorii. La informarea lor corectă contribuiau şi alte „sifoane” aflate în apropierea „iniţiaţilor” dar baza era slujitoarea zeului Amor, fiul Venerei. Deţinea „cheia” spre cele mai periculoase acţiuni pe care „băieţii” le plănuiau în secret dar le „dădeau pe goarnă” în momentele de extaz gratuit. Aşteptau răbdători „una grea” care să se lase cu câţiva „cotolani”, adică ani de „bodârlău”, nu cu o amendă penală sau doar cu câteva luni de „școlarizare” în „facultățile” patriei.

Efortul şi tenacitatea le-au fost răsplătite. Valoroasa lor colaboratoare le-a dat pe tavă o acţiune de noapte care avea ca obiect cam 3 tone carcasă de porc, adică o dubă plină ochi. Erau tare urâte acele dube care nu aveau agregat frigorific: un şasiu de Steagu Roşu (SR101) cu un cub pus în locul platformei. Pentru menţinerea unei temperaturi scăzute pe timpul transportului se utiliza gheaţa.

***

La vremea aceea, Abatorul, care oficial se numea Întreprinderea Regională de Industrializare a Cărnii –  I.R.I.C., era deservit de o cale ferată. Aceasta se desprindea din centura C.F.R. a Bucureștiului la Cățelu și urma malul drept al Dâmboviței până la podul de la Timpuri Noi (Lemetru). De existența acesteia beneficiau și alte unități economice aflate pe traseu: 

• Întreprinderea de Prefabricate și Agregate pentru Construcții – Stația de sortare agregate și de betoane Vitan, lângă podul Vitan–Bârzești, pe locul târgului Autovit.
• Intreprinderea de Montaje București – I.M.B., Șantierul București, Depozitul central de materiale, splaiul Unirii nr. 200.
• Cooperativa Chimica – Secția Topitorie Grăsimi, splaiul Unirii nr. 180.
• Fabrica de produse Chimice Organice de Sinteză – SIN, splaiul Unirii nr. 170A.
• Uzina Mecanică de Utilaj Chimic – U.M.U.C., Secția cazangerie, splaiul Unirii nr. 170.
• Întreprinderile pentru Industria Bumbacului – I.I.B., în limbaj comun Industria Bumbacului – I.B., splaiul Unirii nr. 160.

Animalele vii aduse pentru sacrificare, ca și carnea (în special de porc) trimisă la export în vagoane frigorifice, erau transportate pe calea ferată. Garniturile nu aveau acces la o rampă în interior și atunci toate operațiunile se desfășurau greoi, pe splai și numai noaptea. Altfel ar fi blocat podul rutier din fața Abatorului, în prelungirea străzii Foișorului.

***

În noaptea cu pricina „formația de muzicuțe” avea ca sarcină oficială și legală să încarce câteva vagoane frigorifice cu carcasă de porc pentru export. Neoficial și dincolo de lege plănuiseră „să-l scape” pe unul dintre ei, gestionar la „Desfacere”, de plusuri, adică de o cantitate impresionantă de carne, adunată din „jonglerii” cu scăzămintele și cu calitățile, dar și din furt cât se poate de cinstit. „Tamjă” mare!

***

„Formația de muzicuțe” nu este o figură de stil. Cu o singură excepție, toți cântau destul de bine la muzicuță. Învățaseră la școala din Vitan unde un profesor inimos de muzică îi iniția pe cei cu aptitudini în tainele instrumentului care se bucura de mare popularitate prin mahalalele orașului. Aveau muzicuțe Hohner cu schimbător, frumos gravate. Le păstrau ca pe bijuterii în cutiuțe elegante, căptușite cu catifea albastă. Cântau deseori împreună, mai ales dacă luau și ceva la bord. Dădeau adevărate concerte. Se aduna lumea ca la urs.

***

Manevra era simplă. Duba intra în Abator la rampa de la depozitul frigorific unde încărcătorii o umpleau, sub supravegherea gestionarului, cu jumătăți de porc. Ieșeau apoi în stradă și transferau carnea în vagon. Făceau asta de mai multe ori până ce acopereau cantitatea stabilită. Portarul, cu vigilența amorțită de „săniuță” și de „pinca” pe care o primea, înregistra ce-i spuneau băieții. Ultimul transport era al lor cu gestionar cu tot. Și acțiunea s-a desfășurat fără poticneli.

Cadrele de la „Economic” au lucrat profesionist. Au aşteptat şi au supravegheat „atleţii” încă din momentul în care au sunat adunarea şi s-au prezentat la „treabă”. I-au lăsat să încarce, i-au lăsat să plece, le-au păzit până la ziuă duba parcată pe una din străzile cartierului, i-au „însoţit” şi i-au fotografiat pe la toate măcelăriile prin care valorificau „găbjeala”. După ultima livrare, i-au reţinut (adică i-au „săltat”-sic!) pe toţi cei implicaţi, vreo 20, inclusiv pe gestionarii care au primit carne fără documente.

A urmat un proces cunoscut în epocă, finalizat cu pedepse cuprinse între trei şi opt ani închisoare. Au fost apăraţi de avocatul Nicolae Ciobanu, profesionist desăvârşit şi orator pătimaș, care a reuşit să „îndulcească” acuzaţiile iniţiale. Altfel, ar fi fost „groasă” rău! Ca urmare, s-au mutat la „pârnaie”: Hainerich, Sandu Palmă Grea, Titi Jidanu, Sandu Fluerici, Fane Buflei şi Marin Anghimoft. Cu excepţia lui Fluerici care fiind mai plăpând a executat pedeapsa „zi la zi”, ceilalţi, bine clădiţi, au tăiat stuf în Deltă sau au „tras” la bacul de la Vadul Oii pentru „două zile la zi”.

Au venit acasă şubreziţi de regimul de la Poarta Albă şi de bătaia încasată în anchetă, dar „lecuiţi”. Nu s-au mai apropiat niciodată de Abator sau de tentaţia blondă de pe strada Troscotului.

Din documentele aflate la dosar şi-au dat cu uşurinţă seama cine „i-a făcut” dar nu au aflat niciodată care dintre ei „s-a scăpat”. Cel spre care se îndreptau bănuielile a negat cu îndârjire până când a dus secretul cu el în mormânt.

***

O „spovedanie” târzie și nesperată le-a confirmat suspiciunile. Ei nu au mai apucat să o afle. Cel care a „sifonat” din prostie temerara acțiune a fost Sandu Fluerici.

***

Cum proştii sunt dintr-o specie perenă (mama lor este permanent gravidă), s-au găsit unii care, după câţiva ani, au evitat greşelile „lotului Abator” dar au făcut altele soldate cu aceleaşi consecinţe.

Lică Anghimoft lucra ca şofer pe o dubă UMT, un fel de autobuz fără ferestre, cu o cabină imensă, făcut la Timişoara şi adaptat pentru transportul produselor alimentare. Cu ea aproviziona fabrica de mezeluri Avântul, dar făcea și distribuție de produse în rețeaua comercială.

Avea acces la carne și la mezeluri. Mai bine nici nu se putea. Erau din belșug:

▪ Salam: Italian, De vară, Vânătoresc, Caraiman, Torpedo, Krakauer;
▪ Şuncă de Praga și Muşchi Ţigănesc;
▪ Costiţă și Kaizer;
▪ Parizer, Polonezi și Cremwurşti;
▪ Cârnați Debreţin și Trandafiri.

Nu se codea, îşi făcea parte, cu generozitate, din toate. Lucra în familie: el aproviziona, nevastă-sa distribuia. Prinsese cheag. Şi-a extins şi reamenajat casa, avea un Fiat 1300 foarte puţin rulat cumpărat cu „banii jos” de la vestitul chirurg prof. dr. Ion Juvara, ceva bani la saltea, o cantitate bunicică de bijuterii. Lacom, dar şi foarte zgârcit, simţea nevoia să dezvolte afacerea.

Identificase desfacerea ca zonă critică şi era în căutare de colaboratori.

După ceva chibzuinţă, a găsit o „fată” vioaie, destoinică, descurcăreaţă, cu timp liber berechet, adică nărăvaşa consoartă a lui nea Sandu Macaragiu’. Fiind convins că amorul este incompatibil cu afacerile, nu a căzut în păcatul desfrânării şi nu a poftit nimic din ce aparţinea aproapelui său. Nici nu mai conta; lupul intrase în stână.

Câteva luni, lucrurile au mers bine, vânzările creşteau, „parnosul” aşijderea. Într-o bună zi, încercând să ţină pasul cu cererea, „descurcăreţul” a „achiziţionat” o cantitate mare de salam Italian. Pe atunci era bun, foarte bun, iar preţul la prăvălia lui ambulantă se potrivea tuturor buzunarelor.

Asta aşteptau gardienii economiei naţionale. Informaţi întocmai şi la timp, i-au organizat un flagrant soţiei „patronului” în timp ce aceasta făcea o livrare la un client din Policlinica Vitan. Neimplicat în tărăşenie, cu dorinţa de a-l proteja, omul l-a anunţat pe domnul Ionel (aşa îi spuneau clienţii) care s-a prins imediat că va urma o descindere domiciliară. În criză de timp, stăpânit de panică a întrebat-o pe noua lui colaboratoare ce să facă cu salamul şi carnea pe care le avea în „stoc”. L-a sfătuit să le arunce în closet. Aşa a făcut. După câteva ore au venit. Au venit: procurorul, miliţienii şi… vidanja. I-au demolat stabilimentul, au golit haznaua şi au găsit corpul delict.

Ca urmare, şoferul–negustor a exersat timp de doi ani la şanţuri lungi şi gropi adânci în Colonia de Muncă Policolor a Penitenciarului Văcăreşti. Înţelepţit, a continuat să lucreze ca şofer la Administraţia Domeniului Public Sector 3 şi la Serviciul de Pompe Funebre!

Între timp, nea Sandu a vândut casa. Însoţit de nevasta lui blondă, rubensiană şi de macaraua KrAZ-KpAЗ de 16 tone s-a mutat la bloc.

Am revăzut „femeia fatală” la începutul anilor ’80 într-o piaţă bucureşteană. Era marcată de bătrâneţe, se „başoldise”. Purta pe chip urmele exceselor dar şi ale nenumăratelor blesteme care i-au însoţit tinereţea.

Post scriptum:
– Fraţii Marin şi Lică Anghimoft sunt doi dintre cei opt copii ai bunicului meu Anghel Anghimoft.
– Simțind că a sosit momentul să se împace cu viața, consoarta lui nea Sandu Macaragiu’ s-a „spovedit” unor  apropiați, fiind convinsă că spusele dumisale vor ajunge unde trebuie. Și au ajuns la mine ca o viză de conformitate dată peste timp.

Urme ale trecutului (XVII) Rechizitele – Rigle

scris de C. D. Mocanu

Precizare: „Urmele” există și fac parte din colecția mea de vechituri.

Ne-am cunoscut pe când eram „student” la Grădinița nr. 41, Calea Vitan nr 135. Funcționa în același local cu Școala generală de 8 ani nr. 84 Târcă – Vitan. Asta se întâmpla în perioada 1960 – 1961. Acolo am folosit rigla pentru întâia oară sub blânda supraveghere a educatoarei Maria Carabela. De atunci suntem nedespărțiți.

De-a lungul timpului mi-au trecut prin mână fel de fel de rigle, unele mai pricopsite ca altele. În copilărie și în adolescență le-am folosit pe cele de uz școlar. Erau fabricate din lemn natur sau lăcuit, aveau trei lungimi: 20 cm., 40 cm. și 50 cm. și acestea mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. Pe la începutul anilor ’70 au apărut și riglele din material plastic devenite brusc de uz didactic. Nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici acum. Plasticul este inert, artificial, străin simțurilor noastre. Lemnul are viață și căldură. Nici măcar argumentul prețului nu putea fi invocat. Prețul unei rigle de 24 cm. din plastic (1,60 lei) era același cu cel al unei rigle de 40 cm. din lemn (1,55 lei).

În arsenalul meu de instrumente dedicate, în principal, desenului tehnic s-au mai păstrat două rigle din lemn. Una este lăcuită, are 50 cm. și face parte din categoria celor de uz școlar. Cealaltă, de 40 cm., cu o construcție specială, răspunde pretențiilor unor profesioniști. Prețul (22,00 lei), de paisprezece ori mai mare decât al celei de uz școlar/didactic, o făcea inaccesibilă elevului obișnuit. Și cred că nici nu i-ar fi fost de mare folos. Pe cea păstrată în colecția mea de vechituri am găsit-o în sertarul unui birou trimis la casare.

O altă riglă de uz școlar a fost cea triunghiulară. Era confecționată dintr-o baghetă de lemn tare cu profil triunghiular, frumos lăcuită și inscripționată. Cei cărora le fusese destinată nu o apreciau. Atunci când din întâmplare se găsea în câte o clasă, o foloseau unii profesori pentru a aplica corecții celor care mai săreau calul. „Linia în trei muchii” avea, cel puțin pentru un timp, efect sigur. După ce încasai una la palmă îți pierea cheful de năzdrăvănii și te gândeai de două ori înainte de a repeta experiența.

Cu excepția celei triunghiulare, toate celelalte rigle îmi aparțin. Le-am păstrat cu grijă, ca pe niște urme dragi ale trecutului și le-am folosit, deși colegii se uitau la ele cu un ușor dispreț, atunci când am clădit reușite profesionale cu care mă mândresc, dar și atunci când strădaniile mele s-au sfârșit cu eșecuri usturătoare. Așa, ca-n viață! Acum așteaptă o nouă generație de utilizatori. E pe-aproape!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar… gata!

de C. D. Mocanu, Ando și HM

Orice lucru se termină, iar un lucru bun se termină mai repede. Așa cum v-am zis la-nceputul anului, colecția aceasta de calendare a cuprins perioada dintre 1962 și 74.

Ceea ce nu-nseamnă că nu mai avem cîteva mici cartonașe colorate-n teșcherea!

Iată, din 1979: un calendar Pepsi și altul care ne-nfățișează vechea imagine a Teatrului Național, deși este comandat de ADAS.

S-au tipărit sumedenie de calendare-n anii aceia, devenind și-o mică industrie lucrativă, întrucît se vindeau bine cele cu actori și cîntăreți străini. Au devenit celebre calendarele cu fete frumoase editate, an de an, de Adesgo (deși, să fim cinstiți, mai căutate erau posterele fabricii de ciorapi). Odată cu apariția lipsurilor de la sfîrșitul anilor ’80, numărul și calitatea calendarelor au scăzut.

După Revoluție, calendarul a redevenit un vehicul publicitar, căutînd să fie cît mai atractiv; își păstrează tradiționalul scop utilitar, nelipsind, firește, din poșetă.

Am fost, apoi, martorii perioadei în care calendarul a-nceput să intre în desuetudine. La ce folos cartonașul, cînd toată informația din el se găsea deja-n telefon? La mijlocul anilor 2000, deja firmele și agențiile care obișnuiau să comande la fiecare sfîrșit de an calendare pentru clienți renunță s-o mai facă.

Ici-colo, în cadrul campaniilor publice susținute pentru informarea generală, se strecoară cîte-un calendar.

Majoritate covîrșitoare a calendarelor de buzunar de azi sînt comandate de partidele politice; le găsim în cutiile poștale și rareori le luăm în casă.

Cu toate astea, fără să ne dăm neapărat seama, mulți dintre noi avem calendare destule – e vorba de cele tipărite în cadrul pachetelor formate din mici postere, magneți de frigider și alte materiale drăguțe pe care le cumpărăm în grădinițe și școli de la firmele de servicii foto.

Încheiem. Tragem nădejde că v-a plăcut plimbarea prim timp; ultimul calendar pe care vi-l arătăm este de actualitate – pentru anul 2020; an pe care vi-l dorim bun, plin de bucurie.

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (II)

de C. D. Mocanu și HM

gata cu ’74… publicațiile pentru copii mici și cei mereu mari.

Va urma!

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1974 (I)

de C. D. Mocanu și HM

Vacanțe-n România: marea, munții, bogățiile Patriei.

Va urma!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (III)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Puțin după ora 13:00 cei doi militari care ne-au întâmpinat la intrare au apărut pe toloacă. Cu glas sigur, puternic gradatul a dat comanda:

– Atențiune!

S-a făcut liniște și toți ochii s-au îndreptat spre ei.

***

Fără să fim instruiți, reacția a fost, parțial, corectă. Dacă cei așezați pe valize țâșneau în picioare ar fi fost ca la regulament! Noi nu știam! Încă!

***

Gradul și atitudinea demonstrau că locotenentul major este „șeful”. Concis și apăsat, pe un ton exersat să dea ordine și comenzi, ca un veritabil comandant ne-a prezentat „situația operativă”, ne-a informat că se va executa apelul nominal după care ne vom deplasa către Gara de Nord pe traseul… Pentru buna desfășurare a acestor activități ne-a ordonat să răspundem tare și clar „Prezent!” atunci când ne auzim numele și apoi să  ocupăm locul pe care cei doi sergenți ni-l vor indica în formația de deplasare. Au fost primele semne că milităria coboară din pod!

În sfârșit, s-au deschis larg porțile și formația astfel constituită, încadrată de cei patru artileriști s-a pus în mișcare. Mulțimea adunată în stradă ne-a urmat în tăcere ca un, Doamne iartă-mă!, cortegiu funerar. Tot drumul m-am întrebat ce ar putea ascunde valizele alea pe care niște băieți le târau, la propriu, de-i trecea transpirația. Aveam eu o bănuială: mâncărică bună de acasă.

Ajunși în gară ne-am îmbarcat, nu fără oarecare agitație, în acceleratul de Timișoara. Trenul avea în compunere mai multe vagoane pe care scria mare, cu cretă, „Rezervat MApN” . Și am plecat. Mă stăpânea o stare de discomfort deși conversația cu prietenii era plăcută. Făceam eforturi să nu mă mai gândesc la ce va urma.

Videle, Roșiorii de Vede… drumul îmi era cunoscut. Îl parcursesem de câteva ori înainte. După ce am trecut Oltul la Stoenești cei doi sergenți ne-au anunțat să ne pregătim de coborâre în stația următoare – Caracal. Sergentul major de la comisariat avusese dreptate. Era la Caracal!

În gară ne așteptau întăriri: o grupă de câțiva soldați condusă de un caporal și un autocamion militar. Băieții s-au alătural însoțitorilor noștri și ne-au ajutat să refacem formația de deplasare. Profitând de foiala din jur am intrat în vorbă cu caporalul. Mi s-a părut mie mai șmecheros, mai abordabil. Am aflat ușor că e bucovinean de pe lângă Rădăuți, că vom face parte dintr-o unitate de artilerie și că ne vom deplasa pe jos.

– E mult de mers? l-am întrebat.

– Cam mult! Pe strada principală din fața gării până la liceu și apoi la dreapta pe lângă biserică pe o stradă luuungă, pavată cu piatră, care duce la cimitir.

– Aoleo! Cred că noi ne aflăm aici pentru altceva! A început să râdă.

– Nu, nu mergem acolo! Unitatea e gard în gard cu cimitirul.

– Și autocamionul e pentru ăia care nu rezistă?

– Nici vorbă! Soldatul român rezistă. Vedeți voi! E pentru valize.

După alte câteva formalități organizatorice am pornit, „protejați” de militari, spre noua noastră casă. Strada care începea în fața gării arăta bine. Dreaptă, asfaltată, cu pomi frumoși pe margine îmi amintea de bulevardele asemănătoare din Târgoviște sau din Ploiești, fără să fie chiar un bulevard. În schimb cea care „duce la cimitir” arăta ca străzile din mahalaua mea bucureșteană: curată, trotuare înguste, pavată cu piatră cubică pe o porțiune și în rest cu piatră de râu, case modeste – mai pricăjite ca cele din Vitan, multe fără apă curentă și canalizare. Pentru cei crescuți numai la asfalt și în case arătoase, confortabile putea fi deprimant. Caporalul nu glumise. Unitatea se afla chiar lângă lăcașul de veșnică odihnă care urma să joace un rol foarte important în existența noastră cazonă.

Pe platoul în jurul căruia erau concentrate principalele clădiri ne-a întâmpinat un adevărat comitet de primire:

  • Locotenent colonelul Păun, locțiitorul politic al comandantului,
  • Maiorul Chihaia Mihail, șeful Statului major,
  • Locotenent colonelul Segărceanu, activist politic (educație ostășească),
  • Căpitanul Stoica Stelian, comandantul Bateriei TR,
  • Locotenentul Stănescu Nicolae, comandantul Plutonului 1,

Și cei doi ofițeri care ne-au adus de la București:

  • Locotenentul major Popescu, comandantul Plutonului 2,
  • Locotenentul Marinescu, comandantul Plutonului 3.

Maiorul Chihaia ne-a urat bun venit în unitatea militară UM 01462 – Regimentul 29 AAT (Artilerie AntiTanc) din compunerea Armatei a 4-a. și a precizat că acolo unde ne aflăm guvernează alt tip de reguli.

Ne-a sfătuit să ni le însușim, dar mai ales să le respectăm pentru a evita „să ne ciocnim pe traiectorie”. Asta cu traiectoria mi-a plăcut!

Cei doi sergenți care ne-au însoțit pe drum, plus un al treilea, urmau să „colaboreze” cu noi până la depunerea jurământului pentru a ne introduce în „tainele” vieții de cazarmă. Apoi am intrat în „programul ordonat”. Totul s-a desfășurat cu o eficiență uluitoare. Am fost grupați pe plutoane folosind listele întocmite dinainte, ne-am recuperat valizele aliniate șnur pe platou, am fost conduși la pavilionul destinat bateriei TR și ni s-au repartizat paturile pe care le vom folosi până la „liberare”. Clădirea era o hardughie care adăpostea, în principal, două dormitoare imense încălzite cu lemne (la parter și la etaj), dotate cu paturi suprapuse, dar și alte facilități specifice: toalete turcești, spălătoare, birouri, spații de depozitare, săli de curs.

Fără zăbavă, în șir indian,  am trecut pe la ușa magaziei de efecte unde, pe brațele întinse în față, fiecare a primit din mâna plutonierului de baterie, care era … sergent major, uniforma de iarnă (veston, pantaloni, bonetă), centura, vestă tricotată, bocanci, cămașă fără guler, maiou, izmene, două perechi de ciorapi, papuci, prosop, accesorii (semne de armă, petlițe, trese de militar TR).  Or mai fi fost și altele! Toate nou – nouțe, de la „ștoc”.

***

„Plutonier de baterie”, ca și „Plutonier de companie” era o funcție încadrată cu un subofițer, de regulă sergent major, care se ocupa de problemele godpodărești și administrative.

***

După ce le-am depus pe pat, în papuci și cu prosopul pe umăr am fost conduși la baie. Stabilimentul se afla în clădirea spălătoriei fiind de fapt o sală fără gresie sau faianță, cu vreo douăzeci de dușuri fără robineți atârnate în tavan și un vestiar. Cei a căror frizură necesita intervenție treceau pe la unul dintre frizerii civili aduși din oraș. Mergea repede! Tunsoarea „la chelie” nu era acceptată chiar dacă împricinații o doreau. Cei care purtau mustață au trebuit să renunțe la podoabă. Pentru mulți dezbrăcatul „la pielea goală” și dușul la comun a fost o încercare grea. Nu o spuneau, dar se vedea. Anii de sport practicat în echipă mă lecuiseră de orice inhibiție. Ni s-a ordonat să ne grupăm câte doi la un duș și să băgăm viteză pentru că apa caldă curge doar un sfert de oră pentru fiecare serie.

Spălați, curați și uscați am început chinuitoarea operațiune de ajustare a uniformelor prin schimbarea între noi a pieselor vestimentare nepotrivite. Pentru ceva timp dormitorul de la parter, în care eu aveam patul lângă sobă, s-a transformat într-un târg haios prin care mișunau niște unii îmbrăcați parțial în uniformă militară căutând cu pantalonii, cu vestonul sau cu bocancii în mână, ca la Taica Lazăr, un partener de schimb. Ce n-am reușit noi s-a rezolvat a doua zi, la magazie, după o revistă de front, astfel încât toți să arătăm ca la regulament.

Și când târguiala mergea mai abitir un semnal de goarnă a acoperit zumzetul tocmelilor. S-a lăsat liniștea și am încremenit. Nu ne așteptam și nu știam cum trebuie să reacționăm. Sergentul Vilinschi Eduard, cel care conducea programul plutonului meu (Plutonul 1), ne-a lămurit că anunța masa de seară, dar că nouă nu ni se alocaseră drepturile de hrană pentru ziua aceea, așa că vom mânca în sala de studiu hrana rece primită la plecare sau ce mai avem prin valize.

***

Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România” prevedea că „absolvenții de liceu, reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățamînt superior, îndeplinesc serviciul militar cu termen redus, beneficiind de drepturile prevăzute pentru elevii școlilor militare.
Încorporarea lor se va face la 1 octombrie al fiecarui an”.

Legal deci, în ziua de 30 septembrie nu făceam parte din efectivul unității, nu eram cuprinși în Ordinul de zi corespunzător și în consecință nu ne fuseseră alocate drepturile de hrană. Soluția era să primim hrană rece de la centrele militare care ne recrutaseră, ceea ce s-a și întâmplat.

Ordinul de zi pe unitate era (cred că este și azi) un document scris. Se emitea zilnic și era semnat de comandant și de șeful statului major. Conținea dispoziții care reglementau buna funcționare a unității de la numirea personalului de serviciu până la mișcările de armament și de muniție sau de la alocarea și scoaterea de la drepturile de hrană și bănești până la datele privind organizarea și desfășurarea instrunției.

Astăzi, niște jurnaliști angajați care n-au trecut, nici măcar în vizită, printr-o unitate militară folosesc termenul cu un alt înțeles, mult mai util cauzei.

***

Ziua s-a încheiat cu prima lecție despre programul de seară: Ce este băncuța de la capul patului, ce face ea și cum se folosește, cum se împăturește uniforma și unde îi este locul, unde și cum se păstrează bocancii pe timpul nopții, cum e orânduită folosirea spălătorului unde nu curge decât apă rece, cu ce ne echipăm pentru înviorarea de dimineață, când și cum se dă stingerea, ce obligații avem după aceea, cum stă treaba cu serviciul de noapte, adică plantonul și alte învățături care, cel puțin la prima vedere, păreau ciudate.

Echipat cu pijamaua kaki din dotare m-am întins la etajul patului suprapus pe care îl împărțeam cu colegul meu Viorel Cheslărenu. Cu mîinile sub cap și cu ochii închiși făceam bilanțul zilei și așteptam sunetul strident al goarnei care ne anunța că urmează să vină colonelul Ene pe la gene. Era o variantă adaptată, atât cât  s-a priceput gornistul, a cunoscutei melodii pentru trompetă „Il Silenzio” (Liniștea) compusă de Nini Rosso și Guglielmo Brezza, oricum mai calmă și mai liniștitoare decât celelalte semnale mobilizatoare slobozite din nesuferitul instrument.

Mă gândeam că vor urma opt ore de somn binefăcător. N-a fost să fie! Noi, cei aflați acolo și veniți din București, reprezentam cam jumătate din efectivul total. Ceilalți urmau să se prezinte la unitate în cursul serii și al nopții. Puțin după stingere a apărut și Țiganu, bunul meu prieten de care mă lega o relație specială. Venea de la Constanța. Apoi toată noaptea s-au foit prin dormitor colegii sosiți din țară.

Așa s-a încheiat prima zi petrecută în cazarmă. Ce a urmat a fost o încercare și o experiență de viață necesară, unică, utilă și irepetabilă.

Citiți partea întîicitiți partea a doua

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (IV)

de C. D. Mocanu și HM

Gata și cu ’73 – călătoream comod și plăcut cu vagoanele-restaurant și de dormit, ne relaxam pescuind și predam deșeurile metalice și refractare.

Va urma!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (II)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Nu eram familiarizat cu detaliile documentelor, dar mi-a rămas în minte bănuiala că unitatea militară în care urma să petrec nouă luni se află în Caracal, anecdodicul oraș din ținutul Romanațiului.

Am primit documentul, mi-am cerut încă o dată iertare și am ieșit. La ușă mă aștepta, cam plictisit, soldatul.

Mă grăbeam. Aveam întâlnire la Bordei cu un grup de băieți și fete, foști colegi de liceu printre care se afla și V.R., prietena mea. Mulți deveniseră în acea vară, ca și mine, studenți, dar unii încă nu primiseră ordinul de încorporare. Pățania prin care tocmai trecusem a adăugat un plus de veselie acelei seri frumoase.

Tata n-a comentat. În schimb i-a dat lui nea Jean Tâmplaru’, prietenul și colegul lui, vitănean de-al nostru de pe Drumul Între Vii, „ordinul” pentru confecționarea tradiționalei valize din lemn.

***

Nea Jean, meseriaș vechi, făcuse multe d’alea. S-a întrecut pe sine. A pus la bătaie tot ce știa. Lustruită de-ți făceai freza în ea, frumoasă, trainică, inteligent compartimentată, cu o încuietoare simplă, ingenioasă, valiza a însoțit apoi, trecută de la unul la altul, mai multe contingente de copii ai Vitanului ajunși la vârsta milităriei.

***

A doua zi, luni, după ce am epuizat sarcinile dimineții, m-am urcat pe bicicletă și am luat drumul spre Dodel. Locuia pe Pascu Nicolae la intersecția cu Dristor, foarte aproape de Bobocică. Coborând pe Răcari în câteva minute am ajuns la poartă. Am intrat. Prietenul meu moțăia la masa de sub bolta de ananas și căpșunică. Mirosea de te apuca amețeala. Trecuse de zece. Mă așteptam să-l găsesc în grădină sau la animale. Ceva nu era în regulă. Am sprijinit bicicleta de un butoi pus la umflat și m-am apropiat.

– Ce faci Bulgare? Ți-e rău?

N-a schițat niciun gest. Ca din pământ a apărut tanti Petca, mama lui.

– N-are nici pe dracu! Uite la el! Parcă-i un cotoi în călduri după ce a bântuit toată noaptea pe acoperișuri!

– Săru’ mâna!

– Ce faci mamă? Ți-a venit ordinul?

– Da! L-am luat eu ieri de la comisariat.

– Și când pleci?

– Nu știu! Pe douășpatru trebuie să mă prezint la ultima vizită medicală și atunci aflu când, cum și încotro plec. Oricum, până la 1 octombrie toți teriștii trebuie să ajungă în unități.

– Mă-ta ce zice?

În timpul ăsta Bulgarul se uita la noi ca curca-n lemne.

– Mama se ține bine! Tata pare mai afectat.

– Moldovenii sunt sentimentali! Toți au făcut armata și n-a murit nimeni. Ai mai fost tu plecat.

– Da bre, dar niciodată așa mult.

– Eu abia aștept să-l încalțe pe bagabontu’ ăsta! Poate se mai potolește. L-a luat vineri ta-su la Valea Dragului.

  S-au întors ieri la prânz. Nu i-a trebuit mâncare. S-a spălat, s-a îmbrăcat și dus a fost. A venit spre ziuă. Aveam treabă cu el. Gogoșarii, vinetele, castraveții, conopida, gogonelele nu așteaptă!

S-a îndepărtat apoi și din mers mi-a strigat:

– Când pleci să treci prin grădină! Adun niște capia pentru Mia (Mia era mama).

Am rămas singuri. Bulgarul dormea pe el. Îi picau ochii în gură.

– Unde ai fost mă?

Uitându-se peste umăr, ca nu cumva tanti Petca să fie pe aproape, mi-a răspuns în șoaptă:

– La Mi..ta!

Numele pronunțat era al unei mândre din mahalaua noastră. Fată frumoasă, plină de draci, îi cam păcălea pe mulți. Credeau că e o pradă ușoară. Se înșelau. La vremea aia doar Dodel cunoștea drumul spre darurile ei și nu irosea nicio ocazie.

– Băi Păcăliciule! Vezi că îndată după mine pleci și tu în armată. Ce aș mai râde să te anunțe Mi..ta că îți face un bulgar mic. O să te aștepte cu el în brațe iar ăla o să-ți spună „nene”! P’ormă faceți și nunta și botezul în aceeași zi ca să reduceți cheltuiala. Ai grijă că e ortodoxă! Te omoară tac-tu!

– Ce vrei bă?

– Eu, bună pace! Fii atent ce-am pățit, fi-ți-ar farsele ale dracu!

Și am început să povestesc. Pe măsură ce avansam dădea semne de înviorare. Când a înțeles ce gafă am făcut, a țâșnit de pe scaun râzând în hohote, cu sughițuri. Țopăia prin curte ca apucat de streche. S-a potolit greu  încercând să-mi explice:

– Să fi vrut și nu puteam să te sun de la Valea Dragului. Nu au telefoane. La Miliție și la Sfat sunt niște alea cu manivelă. Ca să dai un telefon la București trebuie să faci comandă la Oficiul Poștal, prin Oltenița. Cum ar fi fost să te anunțe centralista că te caută Valea Dragului și apoi o voce să te invite la Comisariatul Militar? Dacă o puneam eu la cale nu ieșea așa de bine! Mamă ce ți-ai luat-o!

Avea dreptate. Cunoșteam bine localitatea cu nume atât de frumos. Știam că nu există telefoane. Dacă aș fi știut și că Bulgaru este plecat acolo…

Am traversat perioada următoare calm și liniștit deși emoțiile se amplificau cu fiecare zi care mă apropia de așteptatul eveniment. Nici nu putea fi altfel. Urma o perioadă, limitată ce-i drept, despre care auzisem unele povești reale și mai ales multe legende. Știam că militarii cu termen redus beneficiază de regimul prevăzut pentru elevii școlilor militare, dar experiența de până atunci îmi spunea că abaterile nu sunt excluse. Și nu m-am înșelat!

Marți, 24 septembrie 1974 la ora 7:00 fix m-am înfățișat, conform ordinului primit, comisiei de la Centrul militar pentru vizita medicală dinaintea încorporării. Erau acolo studenți de la Energetică, Automatică și A.S.E. A fost mai mult o formalitate finalizată prin adăugarea pe Ordinul de chemare a detaliilor referitoare la  ultima etapă a procedurii. Am aflat astfel că urma să mă prezint cu valiza luni 30 septembrie 1974, ora 13:00, la Centrul militar Sector 8(*), strada Alexandru Ioan Cuza nr. 56, în apropiere Gării de Nord.

Numărătoarea inversă începuse. Zilele rămase au fost pline și s-au scurs în ritm accelerat. Mai întâi de toate mi-am vizitat frizerul. N-am schimbat stilul de tunsoare doar că părul a fost scurtat ceva mai mult ca de obicei. Pregătirile nu mi-au luat prea mult timp. Trusoul era, în mare, gata: câteva perechi de ciorapi din bumbac specifici încălțărilor militare, câteva articole de lenjerie, produse cosmetice și de îngrijire personală, ață și ace de cusut, un briceag bun, instrumente pentru curățat și lustruit bocancii, plicuri, hârtie de scris și timbre, o lanternă, alte mărunțișuri care să-mi facă viața ușoară. Cu mîncarea nu aveam probleme. Mâncam orice, fără nazuri, așa că nu trebuia să iau cămara cu mine.

În cele șase zile rămase am participat și la două chefuri. Pe al treilea nu l-am mai onorat. Am declarat cinstit abandonul și am ales să mă odihnesc gospodărește.

Prima paranghelie a fost o „feciorească” între băieții din Vitan. Ne-am adunat vreo douăzeci, încorporabili și nu numai, în curtea imensă a lui Neluță (Vitan 205), nepotul camionarului din mahala, al lui nea Minică, unde nu deranjam pe nimeni și pe deasupra aveam toate cele necesare: mese, scaune, veselă, tacâmuri, două grătare mari. Acolo, din primăvară până toamna târziu se făceau nunți. Fiecare a adus ce a avut și ce s-a priceput. Am început pe la prânz și am ținut-o până a doua zi spre seară când numai oboseala, nimic alceva, ne-a doborât. Mizilicuri, specialități de măcelărie, mai multe feluri de vin bun, după pofta inimii, bere de care se găsea atunci în comerț, must proaspăt adus cu găleata de la nea Gheorghiță Dogaru (Vitan 197) și de la Oagăru (Vitan 204), ciorbă de potroace  pregătită de tanti Petca, adusă de Bulgaru cu șareta, într-un bidon de lapte, glume, povești, amintiri, muzică lăutărească și de petrecere d’aia adevărată, hore și sârbe îndrăcite, toate au făcut ca timpul să treacă fără să ne dea de veste. Lăutarii cartierului au fost și ei acolo, așa ca pentru băieți, fără bani. A venit mai întâi nea Ion Ursaru cu vioara și cu glasul lui înmuiat în miere. După ce s-a întunecat a apărut Nicu Chiriac cu acordeonul și să te ții! Cei mai plăpânzi erau conduși cu alai la hotelul de deasupra grajdului care adăpostea caii lui nea Minică – podul cu fân. După un somnic mic reveneau în mijlocul ostilităților cu pâlnia gâtului uscată. A fost ultima petrecere cu bulbuci la care am participat în Vitanul copilăriei și adolescenței mele.

Cealaltă a avut loc la un cunoscut restaurant bucureștean și a adus împreună, pentru bilanțul admiterii, cam toată promoția 1974 a Liceului Industrial Energetic fiind o reluare a petrecerii de la absolvire. Întâlnire frumoasă, dans, antren, voie bună, dar fără acel zvâc pe care l-a avut dezlănțuirea din grădina lui Neluță.

La soroc, însoțit de ai mei, am luat drumul către C.M.S. 8. Nu simțeam nevoia să meargă cu mine. Dar cine poate stăvili sentimentele și pornirile părintești? Nici n-am încercat. Tramvaiul 26 ne-a fost de mare ajutor. În dreptul centrului militar strada era blocată. O mulțime de oameni, părinți, rude, prieteni, trăia emoția plecării celor dragi către prima încercare serioasă care deschidea drumul tinereții.

***

Aveam la vremea aia… două prietene (V.R. și G.Z.) și amândouă vreau să mă conducă. Câtă energie consumată pentru a o determina pe una dintre ele să renunțe! În schimb m-au vizitat (pe rând!) de mai multe ori de-a lungul celor nouă luni petrecute sub arme. Una singură m-a așteptat și după vreo șapte – opt ani ne-am căsătorit.

***

Toți erau îndemnați de un militar în termen să ne aștepte în gară, dar nimeni nu părăsea locul. Stânjeneau accesul celor implicați direct în eveniment către intrare.

Când mi-am luat la revedere de la ai mei mama a început să plângă. Tata s-a ținut tare și hotărât m-a avertizat:

– Ne vedem la jurământ. Până atunci ai grijă să ne scrii! (ne-am conformat și unul și celălalt!)

I-am sfătuit să meargă acasă. Acolo nu mai era nimic de făcut. Le-am promis că vor afla cât de repede va fi posibil tot ce trbuie să știe despre mine. Au acceptat propunerea, dar numai Dumnezeu știe ce era în sufletul lor.

Cu Ordinul de chemare într-o mână  și cu valiza în cealaltă mi-am făcut loc printre cei care se buluceau să vadă ce se întâmplă dincolo de gard. La punctul de control m-au întâmpinat, ca și pe ceilalți, un locotenent major și un sergent. Purtau însemnele Artileriei. Ofițerul, cam supărat și arțăgos, a verificat documentul, a bifat ceva într-un tabel și mi-a făcut semn să avansez. Gradatul mi-a dat o pungă de plastic cam durdulie și cu brațul întins mi-a indicat drumul. În spatele clădirii era o curte măricică, nepavată, fără vegetație, cu pământul bătătorit și neted ca-n palmă. Maidanul lui Moise (Vitan 172 – 174) arăta mult mai bine. Un locotenent și un alt sergent, tot artileriști, supravegheau de pe margini vreo optzeci – nouăzeci dintre viitori mei camarazi de arme și apoi colegi de facultate.

Primul cunoscut pe care l-am reperat a fost Scândurică (Marian Dima). Am pus valiza jos, ne-am îmbrățișat și apoi curios am deschis punga: o pâine neagră, o conservă de pește, o cutie cu pateu de ficat, două triunghiuri de brânză topită, o napolitană și un pachet cu biscuiți. Speranța mea că vom merge la Caracal, oraș aflat la o distanță acceptabilă față de București, s-a spulberat instantaneu.

– Băi Scândurică! Cu atâta mâncare în traistă cred că ăștia ne duc la Sighetul Marmației.

Între timp s-au adunat pe lângă noi și ceilalți colegi de liceu. Încercările repetate de a-l trage de limbă pe sergentul aflat în apropiere au fost sortite eșecului. Destins, politicos, vorbăreț, devenea mut ca un pește atunci când îl întrebam care este destinația călătoriei noastre. Zâmbea și răspundea ridicând din umeri.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 și 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Citiți partea întîicitiți partea a treia

Urme ale trecutului (II) Calendare de buzunar 1973 (III)

de C. D. Mocanu și HM

… lumea citea: avem calendarele Editurii Medicale, ale Difuzării Presei (cu o selecție de titluri), ale publicațiilor pentru prichindei dar și ale celor destinate publicului mai mărișor, pasionat de știință, tehnică și SF. Editura Stadion (o editură de succes) scotea cartea „Ar fi fost prea frumos” despre Țiriac și Năstase însăilată meșter de Ioan Chirilă.

Va urma!

Portrete și întâmplări (XI) – Și am fost chemat la oaste (I)

scris de C. D. Mocanu

Precizare: Povestea ce va să vină este mărturia mea despre oameni pe care i-am cunoscut și fapte pe care le-am trăit.

Mă așteptam. Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România nu lăsa loc de-ntors: „Serviciul militar este obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex”. Tinerii sănătoși la minte și la trup făceau armata. În Vitan, „scutiții” erau priviți cu oarecare suspiciune. Probabil lucrurile stăteau la fel și în celelalte mahalale bucureștene. Cei care aveau diverse probleme sociale, de familie sau cei pe care starea sănătății îi făceau temporar „inapți pentru serviciul militar”, erau „amânați”.

Despre Mijache (Marian Bărăgan), subțirel ca o trestie, slab de trebuia ancorat când se întețea vântul și bâlbâit pe deasupra, nimeni nu credea că va fi încorporat vreodată. Altfel, sănătos tun, ager, plin de viață, vesel și „jmecher” cât cuprinde. Amânat de mai multe ori, doar o mai pune ceva carne pe el, timp în care a absolvit o școală de bucătari(!!!), și-a servit totuși patria gătind la cazan fasolică, „conducte” (macaroane), vărzică, „balastru” (orez) și alte delicatese într-o unitate militară de pe Șoseaua Olteniței.

După ce, în copilărie, a suferit un accident, Doru (Tudor Gheorghe) rămăsese cu o călcătură neobișnuită. Eu nu-l vedeam mergând în cadență, bătând pas de defilare sau efectuând marșuri lungi, însă comisia medicală  avea vedere mai bună.

A fost și el amânat de mai multe ori. Rămăsese fără tată. Era singurul care întreținea familia. Nea Stelian s-a prăpădit când Doru și frații lui minori, mult mai mici, un băiat și o fată, Costică și Gina, aveau cea mai mare nevoie de sprijin. Mama lor, tanti Trandafira, șubrezită de viață bună, de necazuri, de greutăți, nu putea munci orice. Era singurul care aducea bani. Lucra ca strungar la Cooperativa Automecanica.

Din motive pe care nu le-am aflat niciodată, într-o bună zi a solicitat să fie încorporat și nu oricum – la parașutiști. Era un pic sărit. Îl cunoșteam bine. Făcuserăm împreună o grămadă de nefăcute. Surprins, am vrut să aflu ce l-a apucat. Mi-a răspuns pe jumătate.

– Ce să mai aștept bă? Să mă ia ăștia cu arcanu după ce mă însor?

– Și cu ai tăi ce se întâmplă?

– N-or să moară! Îi mai ajută tanti Geta (mătușa lui, sora lui nea Stelian, locuia în apropiere, pe Fusului/Fanteziei), îi mai ajutați și voi…

În parte, chiar așa s-a întâmplat. Vecinii, fiecare după posibilități, au pus umărul. Un om de ispravă, înțelept, cu suflet mare care știa să deschidă anumite uși a angajat-o pe tanti Trandafira ca îngrijitoare la Școala generală nr. 84 – Târcă Vitan de unde, la momentul cuvenit, a ieșit la pensie.

Doru și-a făcut damblaua. A trecut testele specifice și a fost parașutist militar într-o unitate renumită din Buzău. Câteva luni de instrucție la cataramă au fost suficiente pentru a-și corecta mersul. Era tare mândru de uniforma lui cu beretă albastră. Cred că avea de ce!

Revenit „la vatră” a cochetat cu parașutismul sportiv. Pasiunea pentru o fată a fost mai puternică. S-a însurat și brusc a renunțat la salturi. Se pare că nevastă-sa l-a răzgândit, deși el nu recunoaște.

Pentru mine lucrurile erau clare. La momentul hărăzit urma să-mi iau valiza și să mă duc acolo unde eram trimis. Aveam totuși o necunoscută: durata stagiului militar. Dacă intram la facultate făceam nouă luni îndată după admitere, înaintea începerii cursurilor. Dacă nu, mă așteptau șaișpe luni de militărie sau, Doamne ferește, la marină… doi ani.

Luasem în considerare, chiar cu seriozitate, un eventual eșec la admitere. Un an și patru luni mi se părea mult. Era o pauză în evoluția mea care nu-mi aducea mari foloase. Aveam la îndemână mai multe soluții. Toate excludeau din capul locului abdicarea vinovată de la datoria prevăzută de lege. Cea mai convenabilă era ca în timpul stagiului militar să urmez cursurile unei școli de șoferi astfel încât după atât timp irosit să mă aleg măcar cu un permis de conducere pentru categoriile B și C. Mi-a fost sugerată de Victor Eftimie, văr cu tata (mama lui, Victoria, era sora lui Dumitru Mocanu, tata lui tata, bunicul meu), plutonier major și șoferul unui comandant foarte important din garnizoana Pitești.

Schema se baza pe prezumția (apropiată de realitate) că voi ajunge într-o unitate a Ministerului Apărării Naționale. Dacă Ministerul de Interne punea ochiul pe mine pentru trupele de securitate, atunci se putea spune că am avut ghinion. Rămâneam pe cont propriu. Depindea numai de mine cum reușeam să-mi îndulcesc viața.

Nea Victor aștepta cu arma la picior să primesc ordinul de chemare și să-i transmitem indicativul unității în care mă aflam. După ce depuneam jurământul și efectuam perioada de instrucție, „cineva” ordona transferarea mea în  garnizoana Pitești, la unitatea în care (ce coincidență!) plutonierul major Eftimie era încadrat. Acolo urmam cursurile școlii de conducători auto. Mă întorceam la unitatea care mă încorporase cu o săptămână – două înainte de a fi lăsat la vatră (trecut în rezervă).

Drumul era bătut. Cu ceva timp înaite aranjamentul funcționase perfect în beneficiul vărului meu Mitică, fiul lui Petre Tănăsescu, fratele mamei.

Sesiunea de examene din vara anului 1974 a făcut lumină. Am fost admis la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București. A urmat o vacanță plină, începută pe creasta Făgărașului, continuată cu peregrinări prin diverse zone turistice și încheiată  în viile și cramele Panciului.  Etapa finală, cea de refacere – recuperare după efort (!!!), s-a consumat la Soveja, în compania dragilor mei mocani vrânceni, doar cu aer curat, fructe de pădure, caș afumat și altă mâncărică bună. M-am adunat pe acasă chiar în ziua de 23 august, zi de mare sărbătoare. Țara toată petrecea la împlinirea a treizeci de ani de la declanșarea Revoluției de Eliberare Socială și Națională, Antifasciste și Antiimperialiste.

Conform legii, „încorporarea absolvenților de liceu reușiți la examenul de admitere în instituțiile de învățământ superior se face la 1 octombrie al fiecărui an”. Mă pregăteam și așteptam să sune goarna.

1 septembrie 1974 a fost într-o duminică. De vreo două săptămâni se deschisese sezonul de vânătoare la prepelițe, turturele și guguștiuci. Tata plănuise o ieșire în teren cu nea Pascu Ionescu și cu Gheorghe Capangiu, vânători din mahala, de la Bujavercă. Au plecat cu noaptea-n cap să plimbe puștile prin lunca Dâmboviței, spre Ochiul Boului. Știau ei o tarla cu floarea soarelui și niște lucernă unde ar fi putut face măcar de-o ciulama. Eu am rămas acasă. Un gând nedefinit, sâcâitor mă îndemna să stau locului. Aveam sentimentul că se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat!

Trecuse cu puțin de ora 8.00, eram în grădină și tocmai terminasem de băgat apă pe brazde. Când mă pregăteam să spăl trotuarul, mama a scos capul pe geamul bucătăriei:

– Hai la telefon! Te caută de la Comisariatul Militar!

Cum? Comisariat, dimineața la 8.00, telefon, duminica? Nu se potrivea deloc cu ce știam eu despre mersul lucrurilor. Mirosea a farsă de la o poștă. Aveam un prieten care, cu multă fantezie, punea la cale astfel de năzdrăvănii. Mă încercase de mai multe ori, fără succes. Știam că nu se dă bătut și momentul era potrivit.

Cel de la capătul firului s-a prezentat regulamentar, cu toate cele necesare: grad, nume, funcție. Doar că eu nu eram dispus să ascult toate astea. N-am reținut nimic. Politicos, dar ferm și imperativ m-a invitat la sediul centrului militar al sectorului 4(*), în cursul zilei, până la ora 21.00, pentru a mi se înmâna ordinul de chemare la încorporare. Procedura nu era una tocmai obișnuită și asta a făcut ca suspiciunile mele să fie îndreptățite.

Vocea era (credeam eu) a păcătosului de Dode Bulgaru (alintat Dodel pentru a-l deosebi de Dodiță și de un alt bulgar, Costel Bulgaru) care încerca să mă facă. Nu aveam nicio îndoială. Ce-a fost la gura mea! Recital. Interlocutorul a așteptat răbdător să mă potolesc.

– Eu mi-am îndeplinit misiunea. În evidența noastră figurează că ați fost convocat. Faceți cum credeți!

Și fără să mai aștepte vreo replică a închis telefonul.

Răcorit că i-am tras-o bulgarului ăla cu capul tare zădărnicindu-i o nouă farsă, mi-am văzut de ale mele. Spre prânz a apărut și tata. I-am povestit cele întâmplate. N-a zis nimic, dar părea preocupat de chestiune. Și-a curățat arma, s-a uitat prin grădină și înainte de a ne așeza la masă a reluat subiectul.

– Băi băiatule! Cred că ar fi bine să te duci până acolo. (Dacă tata folosea în conversațiile cu cei apropiați formula de adresare „Băi băiatule!” („Măi fato!”), treaba era serioasă.)

Când s-a mai răcorit un pic, după ora 18.00, m-am conformat. Centrul Militar al Sectorului 4 funcționa într-o casă mare și frumoasă, care nu a fost demolată, aflată la intersecția bulevardului Hristo Botev cu calea Călărași (bulevardul Corneliu Coposu), în preajma Bisericii Sfântul Mina – Vergu. Nu era departe. Pe strada Constantin Nottara ieșeam în Dudești, lângă „7 Noiembrie”, „Select” și „Depoul I.T.B.”. De acolo luam tramvaiul 19 până la capăt, la Sfânta Vineri, făceam câțiva pași pe lângă clădirile vechi ale Călărașilor și ajungeam la comisariat.

Punctul de control de la intrare părea pustiu. M-a întâmpinat un plutonier. Am avut impresia că-l deranjez. A ascultat cam absent povestea convocării mele, mi-a cerut Buletinul de Identitate, s-a uitat într-un tabel și a ordonat unui soldat să mă conducă la ofițerul de serviciu.

Începusem să mă îngrijorez. Ceea ce apreciam eu ca fiind o farsă se contura a fi o jenantă gafă pe care cu ușurință am comis-o. L-am urmat pe însoțitorul meu în tăcere. A bătut la ușă și am intrat. După obligatoria formulă de salut și de adresare: „Să trăiți! Permiteți să raportez!” a arătat cu capul spre mine.

– Pentru ordinul de încorporare.

A făcut apoi stânga împrejur, a ieșit și am rămas singur cu ofițerul așezat la birou. Purta însemnele Infanteriei. Era căpitan. Întinzând măna după un teanc de formulare, pe un ton nu tocmai prietenos, m-a întrebat:

– Cum te numești? Numele, inițiala tatălui, prenumele.

– Mocanu Gh. Constantin–Dan. Când a auzit a lăsat baltă hârtiile.

– Aaaa…! Tu ești ăla care m-a înjurat dis–de–dimineață și mi-a zis că sunt bulgar căpățânos!

Deși „antrenat” să ies onorabil din situații stânjenitoare, în clipa aia aș fi vrut să se crape pământul, să mă înghită, numai să nu fiu eu acela. Cu oarecare nesiguranță în glas, am încercat să-i explic cum s-a ajuns la regretabila întâmplare menționând că raționamentul meu greșit a pornit de la convocarea prin telefon. A început să râdă.

– E legală. Mi s-a mai mulțumit în felul ăsta atunci când, în exercițiul funcțiunii, am transmis telefonic diverse ordine către tinerii chemați la datorie! Dacă nu te prezentai azi, eram hotărât să trec incidentul în raportul de serviciu! Și să știi că nu sunt bulgar, sunt moldovean!

***

După ce am îmbrăcat uniforma am aflat cum stăteau lucrurile. Instruirea teoretică a militarilor TR începea cu „Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiate România”. Cunoașterea acesteia era obligatorie și am studiat-o temeinic. Acolo scria că „ordinul de chemare la recrutare sau încorporare, precum si pentru clarificarea situației militare a recruților, se înmâneaza în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală referitoare la modul de comunicare a actelor procedurale”. Procedura convocării telefonice era, ca și acum, prevăzută în legislația penală.

***

Atmosfera s-a mai destins un pic. În timp ce căuta ordinul buclucaș am mai schimbat câteva vorbe. La un moment dat, în încăpere a intrat un tânăr sergent major de artilerie îmbrăcat impecabil care a cerut permisiunea să iasă în oraș. Tocmai semnam dovada de primire a ordinului. Pe colțul acesteia era scris cu creionul numărul 1462. Subofițerul s-a uitat curios pe hârtie și a exclamat:

– Asta e la Caracal! Apoi, fără explicații, a plecat.

(*) În conformitate cu prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 284 din data de 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor Municipiului Bucuresti: Sectoarele 1 si 8 s-au unit, rezultând sectorul 1; sectoarele 2 si 3 s-au unit, rezultând sectorul 2; sectorul 4 a devenit sectorul 3; sectorul 5 a devenit sectorul 4; sectorul 6 a devenit sectorul 5; sectorul 7 a devenit sectorul 6.

Va urma!

Citiți partea întîicitiți partea a treia