despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Salutări din Uranus!… la hotelul Marriott!

scris de Ando

Joi seară, neobosita echipă de la Cartierul Uranus a vernisat, la parterul hotelului JW Marriott, o inedită expoziţie de fotografii şi picturi din fostul cartier bucureştean, distrus pentru face loc noului centru civic. Inedită pentru că sunt prezentate unele fotografii în premieră, dar şi picturi cu aspecte din cartier realizate de Traian Bădulescu Sr. care a locuit mai bine de 34 de ani pe strada Meteorilor 23.

Expoziţia „Salutări din Uranus!” va fi deschisă o lună (program de vizitare 10-18), dar ceea ce este demn de reţinut – în fiecare  joi, între 18-20, vor fi întâlniri cu cei pasionaţi de discuţii, întrebări, detalii etc., întâlniri la care organizatorii vor aduce şi materiale surpriză, în afara expoziţiei.

  

7 mașini vechi XCIV

de Ando și HM

Episodul 94. Iată, la-nceput, cu ajutorul lui Andrei Mihai ceva ce merită – o Toyota Supra, generația a treia. Să tot fie de prin ’90.

Mult mai modest, un Fiat Coupé – chiar așa i-a zis. Una din încercările de-nnoire ale Fiat pe-nceput de ani ’90… de la Bravo la Multipla.

Revedem și-o mînă de Forduri Probe, mai mult sau mai puțin pe roate.

… iar un coupé, dar o Hondă:

Trecem la mașini mult mai potolite, c-o altă Hondă: Concerto.

… avem și rația de „americane”…

… și de mașini cu greutate – la propriu; un camion Mercedes de legendă; a cucerit lumea-ntreagă zeci și zeci de ani de zile.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie

prin fundături XXXVIII

de Ando și HM

Vedem două fundături care-ar mai avea uite-atîta și s-ar uni. Dar nu se unesc. E vorba de Arpaș (din Traian) și Vișinilor (din Vișinilor)… mare ciudățenie!

Să le și vedem; Arpaș:

  

– și Vișinilor:

   

Nu departe, din strada Popa Nan se face o intrare frumoasă.

    

De-aici, Calea Călărașilor-i la cîțiva pași; în preajma ei dăm de intrările Patrulei și Platon.

… pe care le luăm la fel – pe rînd.

      

… deși, la prima vedere, te-ai gîndi că-s rezultatele sistematizării ceaușiste, nu-i așa; sînt fundături vechi – așa au rămas dintotdeauna.

   

Detalii despre blocul roşu de pe bd. Ferdinand 44

scris de Ando

Dacă te afli prin preajma Foişorului de Foc, nu prea ai cum să nu-l vezi. Te „ia de ochi” fiind ca un biscuit pe dungă, o „lamelă” cu 8 etaje ce se înalţă cu tupeu peste toate clădirile din jur.

E adevărat că vizavi, pe colţul cu Iancu Căpitanu, există, de asemenea, un bloc înalt, dar fiind o clădire de colţ, parcă are un chichirez.

Revenind la „cestiune” şi lăsând la o parte consideraţiile mele estetice (evident, discutabile), iată peste ce detalii interesante despre blocul roşu am dat:

„Era un bloc cu o înfățișare ciudată, cu 8 etaje și foarte îngust. Înconjurat de case scunde, avea – şi are – ceva de «bloc-turn». Elementul frapant era fațada. După o modă occidentală, aceasta era din cărămidă aparentă.  Blocul era unul din cele câteva «blocuri-roșii» din București, din care aș aminti cel de pe strada Brezoianu, vizavi de blocul care găzduia redacția ziarului Curentul (celebru bloc ridicat prin metoda, «șantajul și etajul») și cel de pe strada Câmpineanu, în apropierea actualei Cinemateci. Toate acestea erau blocuri construite de inginerul Emil Calmanovici.”

Aici, mi-am permis să completez textul cu fotografiile celor două blocuri amintite de autor:

„Acesta era o figură mitologică în familia mea și în cercul lor de prieteni. Pentru cei mai mulți a fost mentor profesional. Pe lângă el și-au făcut ucenicia mulți ingineri constructori. Dar tot prin ei s-au întâlnit, în mod tragic, cu Istoria.  Foarte bogat, Calmanovici face studii tehnice, în domeniul construcțiilor civile, la Munchen. Sionist în tinerețe (a fost în conducerea clubului Macabi), Calmanovici va îmbrățișa ideologia comunistă. Avea să devină principalul donator al partidului, activând de altfel în ilegalitate, ca membru al comisiei financiare a PCR, structura care strângea fonduri pentru partid. O anumită libertate de gândire îl va pune în conflict cu vîrfurile Partidului. Este arestat în 1951, implicat în «lotul» Lucrețiu Pătrășcanu și condamnat la închisoare pe viață. Va muri în 1956, în închisoare, după ce este torturat. Blocul construit de Calmanovici era destinat de a fi locuit – prin  vânzare în condiții bune – de o serie de ingineri, colaboratori ai săi. De altfel, mulți ani a rezistat la intrarea în bloc o firmă modestă, cu inscripția „Căminul inginerilor».

Aș aminti câteva nume de ingineri din bloc: inginerul Herman Hascal, specialist în construcții industriale; printre altele a construit laminorul de la Roman, având funcții importante în Ministerul Construcțiilor de Mașini), inginerul Vasile Nicolau (fost ministru-adjunct al costrucțiilor, apoi rector al Institutului de Construcții. A fost printre primii demnitari care au «defectat». A fugit și s-a stabilit la Viena, în a doua jumătate a anilor ‘50. Era un bun specialist în teoria betonului-armat). Unchiul meu, David Rotman, a fost redactor la Edtura Tehnică. L-am lăsat la sfârșit pe tatăl meu, Marcu Rotman, apropiat colaborator al lui Calmanovici. Tata a condus șantiere importante ca sanatoriul Dobrița (Gorj) și Timișul de Sus, Casa Scânteii, ca și obiective industriale (Fabrica de ciment Megidia).

În bloc a locuit o personalitate de excepție: inginerul energetician Remus Răduleț, posesor al  unui doctorat la Politehnica din Zurich, profesor universitar, rector mulți ani al Universității Populare, membru (din 1963) și vicepreședinte al Academiei Române (1963-1974). Și Răduleț era un «nou venit» în București, fiind originar din Timișoara.  Cred că apartamentul de pe Dimitrov a fost primul său domiciliu în București.

Sigur, în bloc stăteau și alți locatari: două dactilografe, una evreică, doi ziariști, Donca și Gheorghe Ciobanu. Lucrau amândoi la Agerpres. Ea unguroaică, fata unui general de securitate, Istoc, iar el, dintr-o familie de bulgari, romanizați. Și alții…”

Descrierea aparţine domnului Liviu Rotman, care a locuit în acel bloc 25 de ani, şi pe care am extras-o dintr-un recent şi deosebit de interesant articol al său, despre întreaga zonă: Cartierul Foișorul de Foc – un spaţiu multicultural.

Pe mine unul însă, m-a cutremurat soarta lui Emil Calmanovici (numele mi-era cunoscut din  din diversele căutări pe blogul lui armyuser) cel a cărui viaţă fost frântă cumplit de comunişti, adică tocmai de cei pe care i-a ajutat şi i-a sprijinit financiar, probabil ca niciunul altul.

Cotrobăială urbană

scris de Ando

Unde dai şi… unde crapă, bună zicală! Cam aşa păţesc şi eu de multe ori: adică plec în preumblări prin oraş, chitit pe ideea de a mai prinde ceva noutăţi pentru serialele noastre (fie o căzătura de casă, fie o rablă uitată pe cine ce ştie ce stradă sau maidan, etc.) şi mă întorc în tolbă cu alt gen de „trofee”. Aşa că, data asta, o să vă prezint o adunătură de statui, statuete şi figurine pe care fie le-am dibuit printre ulucile şi găurile de garduri, fie le-am găsit expuse chiar „la vedere” în diverse curţi, pe ziduri sau în firidele caselor.

Mai distractiv în toată povestea, e că pe unele le-am remarcat târziu, deşi trecusem de nenumărate ori pe acolo (aici nu pun la socoteală episodul „punct ochit, punct lovit”, cel cu bustul lui George Georgescu din strada Povernei).

Cu menţiunea că am eliminate, din start, categoria „lei, leişori, leuţi” precum şi piticii de grădină, să pornim, aşadar, la drum.

Fireşte, nu te prinde mirarea când găseşti o astfel de galerie în curtea somptuoasei clădiri Ghika-Grădişteanu de pe Calea Victoriei, colţ cu Nicolae Iorga.

Surpriza e când dai de genul ăsta de statui în curţile unor case mai puţin impozante, situate pe străzi, oarecum, mai ferite:

– pe strada Iancu Căpitanu

 

– pe strada Rabat

– pe strada Aurel Vlaicu

Sau, cum e cea din curtea de pe strada Plevnei, pe care am prins-o în două ipostaze: întreagă şi descompusă.

Altele, însă, sunt, cum s-ar zice: „la liber”, la vederea trecătorului:

– ca ornament de fântână, undeva în Cotroceni

 

– sau cum este compoziţia statuară de pe strada Gârlei, amplasată acolo, pe malul lacului Băneasa… habar n-am de ce:

Din când în când, cu precauţia de rigoare, ca să nu dăm în gropile trotuarelor, e bine să mai aruncăm privirea şi pe sus pentru că pe sub streaşini, pe copertine, ori pitite în firide, putem dibui câte ceva interesant:

Nu puteau lipsi din această galerie câteva „capete” uneori aruncate fără noimă, alteori acoperite de frunze:

Un alt gen de lucrări (unele, în opinia mea, foarte interesante) sunt cele alcătuite din diverse elemente metalice (plăcuţe, inele, lamele etc).

Cele mai multe le-am găsit grupate într-o curte de pe strada Jean Monet:

Dar am dat de ele şi în alte locuri:

Fără „lei, leişori, leuți” şi „pitici”, spuneam la început, dar nu m-am putut abţine când am dat de aceşti… elefănţei:

Am lăsat la sfârşit preferata mea de pe strada Roma nr. 16. De data asta, vorbim de o lucrare autentică: sculptura „Însingurare” a artistului Ion Mândrescu. Aşezată vizibil, lângă gardul casei, prin dimensiuni, ar fi mai mult o lucrare de interior, dar generozitatea (sau orgoliul) colecţionarului oferă astfel şi trecătorului obişnuit, câteva momente de bucurie vizuală.

prin fundături XXXV

de Ando și HM

Intrarea Galaţi se face din Vasile Lascăr (fostă Galați), la doi paşi de intersecţia acesteia cu şoseaua Ştefan cel Mare. Impropriu numită intrare, în fapt, este o alee gen „potcoavă” care face înconjurul a două blocuri, având acces din Vasile Lascăr la ambele capete.

Una din laturile acestei intrări, cea cu restaurantul chinezesc „Templul Soarelui”, se continuă cu strada Sergent Năstase Pamfil, stradă care se intersectează, apoi, pe rând, cu străzile Ghiocei şi Tunari.

Pe Sergent Năstase Pamfil, tronsonul cuprins între intrarea Galaţi-Ghiocei, dăm de două intrări. Prima – Docherilor – deşi marcată clar pe hartă, pe teren e… inaccesibilă. Materializată doar de plăcuţele rămase pe ziduri, ea este, practic, o curte închisă cu o masivă poartă metalică!

La doi paşi mai încolo, găsim şi cealaltă intrare: Bicaz, semnalizată din belşug, dar nu mai mare decât o intrare de bloc!

Afundîndu-ne olecuță mai mult în cartier, găsim – din strada Erou Ion Călin – și intrarea cu-același nume:

… chiar frumușică!

Încheiem cu intrarea Țibana (fostă Păun Popescu), care se face din Toamnei, cam vizavi de strada Coloniei; o intrare simplă, cu rondoul cuvenit în capăt.

prin fundături XXXIV

de Ando și HM

Azi, o mînă de intrări peste care-am trecut cu vederea.

Prima! Se cheamă Crișului, și-o găsim oarecum paralelă cu Magistrala; partea ei stîngă a rămas în picioare și azi, iertată de demolările pricinuite de construirea arterei cele mari. Se face din Radu Vodă.

Alta la rînd! O intrare ce se face din Batiștei, pe lîngă blocul ăsta roșu….

… frate-n stil ce cel de jos de la „Union”…

Și dac-am tot ajuns iar pe Cîmpineanu, iată și-o înfundătură dintre două blocuri din ansamblul Pieței Palatului.

Dar să și revedem – într-o imagine istorică – intrarea Căpitan Preoțescu, adiacentă zonei străzii 11 Iunie.

autotaxarea în presa vremii

de Ando și HM

Pe 20 August 1962 au început să circule-n București primele autobuze fără taxatoare – pe linia 35.

Te suiai, puneai banii-ntr-o cutie și-ți luai biletul. Nu mai era nevoie ca-n fiecare vehicul să șadă săraca taxatoare, încotinată pe roată, într-o coșmelie minusculă. În scurtă vreme sistemul s-a extins pe liniile 40, 46, 61, 63 și 133 și-n tramvaiul 5; cum ar veni, și pe linii centrale, dar și mărginașe.

Cetățenii au „primit cu interes” noutatea. Cred și eu – ia uite de ce!

 

Atît din foiletonul „Tărăboanța” din august ’68, cît și din știrea asta de la Timișoara, ne dăm seama că oamenii – de tip nou, dar cu metehne vechi – trăgeau sistemu-n piept, punînd ori bani mai puțini, ori nasturi și alte fleacuri în cutii. (Păi, ce – nu înflorise mai încolo și industria producătoare de „monede” chioare, din fier, odată cu punerea metroului în funcțiune spre marile platforme bucureștene?)

Cu toate astea, autotaxarea urma să revină; plănuită la mijloc de ani 70 și lăudată prin prisma eficienței; odată cu creșterea capacității de transport a autovehiculelor (articulate) și a fluxurilor de deplasare a călătorilor în ele, taxatoarea era o piatră de moară.

 

Așa că s-a trecut la autotaxarea care – în esență – se practică și azi, patru decenii mai tîrziu. De-acord, nu mai avem bilete, ci carduri; dar gheretele de vînzare au rămas, aidoma ca-n 1978.

Un an mai tîrziu – vigilentă ca-ntotdeauna – presa demasca pe cei ce nu-și „onorau obligația legală, cetățenească de a-și achita taxele de călătorie”.

Ce altceva să facă? Omul, deși de tip tot mai nou… se-ncăpățîna să reziste, retrograd, pîndarilor și controlorilor.

1968 – adunate din presa vremii

de Ando și HM

Să mai coborîm în timp – iată-ne acum în 1968. Adică juma’ de secol a trecut de la lucrurile astea. În iunie aflam de primul BAC-111 care intra-n flota noastră aeriană (pe lîngă Tarom, mai operau și „Liniile Aeriene Române”- L.A.R. – spre cîteva țări unde din cauza unor neînțelegeri ori conflicte era dificil să zboare Taromul). Dup-o vreme ne-am apucat și noi să fabricăm avioane de-astea, și le-am botezat – firește! – Rombac.

 

La vremea ceea, orice avion n-avea unde altundeva s-aterizeze decît la Băneasa. Așa că se construia aeroportul de la Otopeni!

… și – mînă-n mînă cu transportul aerian venea, firește, turismul. România se deschidea, nu? Așa că se puneau bazele construirii viitorului hotel Intercontinental.

În alte știri, cum s-ar zice, aflăm de difuzarea unui serial TV – „Cosmin, fiul zimbrului”, de moartea lui Gagarin (pe 27 martie) dar și… ce mărfuri din import veneau spre vînzare tot în martie 1968: halva din Bulgaria, smochine, măsline și citrice din Grecia, stafide din Turcia, arahide și ceai din China și Anglia; mai veneau orez, conserve; băuturi din Franța și Italia; tergal din Spania (încă nu ne-apucasem să producem textile „de plastic”) și sibir cehesc (ăsta era un soi de molton). Să nu uităm că ne aflăm în plin avînt comercial al mandatarilor.

 

Iar pentru pasionații de autovehicule, găsim o poză cu splendidul minibuz TV-71, proaspăt relansat. Era o frumusețe, deja industria de autobuze prinsese oleacă de încredere.

prin fundături XXXIII

de Ando și HM

Cu două săptămîni în urmă ne-am plimbat prin zona străzilor Sirenelor–Sabinelor. Ca-ntotdeauna, nu ne iese recensămîntul complet al fundăturilor… și nici nu vrem asta, fiindcă orice prilej e bun să ne-ntoarcem și să vizităm iar locurile – și să mai tragem foloase din asta, învățînd lucruri noi.

Așa că au rămas cîteva lucruri de văzut pe-aici. Ne-a tras de mînecă și Radu, și bine a făcut. Prima fundătură de care amintim azi se găsește-n scuarul dintre Rahova și Sabinelor. Este mizeră și n-are nume.

La un pas de ea, găsim străduța-ngustă Săpunari. Deși s-a asfaltat, partea ei dincoace e-mpuțită rău, dar dinspre strada Uranus (unde corespunde) arată mult, mult mai cuminte și cochet.

    

În zona asta-s multe străduțe așa înguste. Le-am străbătut cu ani în urmă! Am amintit – între Tudor Vladimirescu și Rahovei – de Petre Marinescu și 1821; în preajma lor se găsește și-o înfundătură pietonală, botezată Fulgilor!

Mai facem iar niște pași, fiindcă vedem fundătura Stan Tabără. Ea se află-ntr-o mică enclavă cu case, rămasă între Calea Rahovei și actualul Trafic Greu. Ca s-ajungi pe ea, te bagi îndărătul unui bloc, pe lîngă o clădire industrială unde-i azi o tipografie (înainte, ceva de confecții – cred) și o iei pe strada Dincă Ștefan (vreo două case de pe ea-s chiar dichisite și valoroase)…

… apoi cotești pe-un ciot de stradă de cîțiva metri care se cheamă Axente Sever….

… și ajungi unde trebuie; strada Stan Tabără este, deci, paralelă cu Dincă Ștefan. Pe jos, te-ntorci bine-nspre Rahova, pe Trafic Greu. Strada asta s-a ciuntit fiindcă șoseaua cea nouă – Progresului, cum se cheamă-n acte – s-a tăiat peste ea (o soartă similară are, două stații de tramvai mai încolo, strada Gării Dealul Spirii, al cărei curs, pe lîngă fosta Circă Financiară, se mai ghicește paralel cu șoseaua).

Pe hărțile vechi-vechi dibuim – pe lîngă străzile astea două, Dincă Ștefan și Stan Tabără – o a treia, pe locul căreia s-a construit clădirea de azi a tipografiei; aparent, se numea Dinu Ștefan… iar cea de azi Dincă Ștefan s-ar fi numit Stifler! Multe s-au schimbat. Ne uităm pe-o hartă din anii ’70 ca să vedem mai clar atît zona de-aici, cît și restul cartierului. Înainte de industrializarea tîrzie și sistematizarea ceaușistă, micile străduțe de-aici ar fi avut și-o oarece corespondență-nspre Tudor Vladimirescu.

Pe hartă am marcat cu roșu toate fundăturile dispărute. Vedem că-s multe, nu? Cu siguranță că majoritatea dădeau în cine știe ce curți industriale; deoarece zona asta toată a fost puternic industrială; o știm bine. Și – dac-am tot pomenit iar de Tudor Vladimirescu – să ne-aducem aminte de alte două-trei fundături dispărute.  Au rămas doar pe hîrtie Enescu Ene și Sergent Popa Stan, (ultima trecută ca stradă ce dădea-n Gheorghieni – deși-i clar că se-nfunda-n șina ce ducea spre Antrepozite). Nu mai e nici mica intrare ce se făcea din Locotenent Petre Linteș – toate au dispărut odată cu raderea întregului front stradal de pe dreapta șoselei. În imaginea de mai jos vedem – privind în lungul șoselei –  cum, în dreapta, s-ar fi desprins intrarea Enescu Ene.

Am putea-ncheia aici, dar n-o facem; hai să continuăm plimbarea, dacă tot ne-am încălzit. Menționăm intrarea Biserica Ghencea, cam de peste drum de Lira; se face din 13 Septembrie și n-are nimic spectaculos. Un caraghioslîc de stradă este Azimei: ea unește capetele străzilor Petrache Poenaru și Grigore Tocilescu, care formează un mic cvartal de case-tip interbelice între Calea Rahovei și Sebastian; cu puțină ambiție, Azimei ar putea ieși-n Sebastian; s-ar putea ca noile blocuri ce se construiesc pe-aici să creeze un acces privat. Străduțele astea au fost pavate elegant prin 2000, cu „pișcoturi” de beton; recent au fost asfaltate simplu.

În căutările noastre ne-am promis să nu ne ducem prea departe de Centru și mai ales să nu căutăm, pe-acolo, cine știe ce-nfundături industriale, ce dau înspre șine uitate… și așa mai departe. Dar Rahova-i Rahova – și am o slăbiciune pentru ea. Mai amintesc fundătura Lintești, ce se face din Ferentari, pe după Grădinița de la intersecția cu Rahova–Sebastian; clădirea ei a fost inaugurată-n 1929, odată cu-nceperea anului școlar.

… și – și cu asta, gata! – o fundătură foarte lungă, ce pleacă din Rahova și se duce… și se duce cale de mai bine de 200 de metri! pîn-aproape de actuala șosea Năsăud. Se cheamă Iosif Niculescu și n-am priceput niciodată de ce a rămas așa. În capătul ei mai e o mică-ngustătură ce duce spre niscai curți din dos.