despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

7 mașini vechi LXXXV

Iată c-am mai găsit mașini frumoase și pentru episodul 85! E drept că, pentru asta, Ando s-a și dus nițeluș prin Franța; dar a meritat. Începem cu unele mai sportive! Iar partea leului nu poate fi decît un Renault Alpine:

 

Un BMW 1600…

… și o Lancia Beta de-aceeași calibru completează frumos colecția!

  

Și pe-aici pe la noi mai găsim chestii interesante – cum ar fi o Honda Prelude din seria a patra.

Ori un Pontiac TransAm sclivisit.

Trecem la bîzdîgănii – uite un Renault Rodeo, pandantul lui Mehari!

O dihanie greu de numit…

Și-un Land Cruiser fără moarte.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Rezilierea contractului pentru concesionarea chibriturilor în presa vremii

de Ando și HM

S-au scurs 70 de ani!

Pe 12 Decembrie 1947 „România Liberă” anunța cu mîndrie că s-a reziliat contractul pentru concesionarea industriei chibriturilor.

Statul nostru intra în posesia fabricilor și a depozitelor. Gata cu monopolul. Cribite la tot poporul.

Mare bucurie! Naționalizarea, oricum, era după colț.

De ce-am publicat acum crîmpeiul ăsta de ziar? Fiindcă-i, totul, așa actual – zici că-i ceva ce vedem, seară de seară, la televizor.

Aceleași vorbe: „Trustul exploatator a refuzat plata”… „aservirea totală a economiei țării”… „în folosul trusturilor străine”.

Aceleași idei: doar că azi „ne-ncalecă” corporațiile și băncile.

S-au scurs, deci, 70 de ani – apropo, azi Țara noastră nu mai fabrică chibrite.

 

Despre Hala Unirii, fără patimă

scris de Ando

1986 avea să fie anul în care s-a finalizat etapa de „pregătire” a Pieţei Unirii pentru sistematizare. Spitalul Brâncovenesc fusese „rezolvat” din 1984. Venise, acum, rândul bisericii Sfântul Ion Nou şi a Halei Centrale (Ghica).

 

Biserica a avut şansă: a fost ascunsă, prin translaţie, după blocurile de pe bulevardul 1848 (actual Brătianu).

In schimb, vechiul simbol al comerţului bucureştean – hala – nu a avut scăpare. Datorită doamnei arhitect Mariana Croitoru avem şi imagini din timpul demolarii edificiului.

Acestea au fost, foarte pe scurt, faptele, dar şocul acestei demolări trezeşte şi acum, după peste trei  decenii, multe emoţii, comentarii şi discuţii. Şi totuşi, trebuie spus că, la fel ca dealul Arsenalului, Piaţa Unirii (deci şi hala) a fost, tot timpul, vizată în vederea realizării unor proiecte urbanistice ambiţioase.

În principalele ziare ale vremii, Scânteia şi România liberă, mai tot timpul când se scria despre schimbări şi evoluţii în înfăţişarea capitalei, găsim şi asemenea „semnale” evidente.

În 1966, de exemplu, vicepreşedintele Comitetului executiv al Sfatului Popular Bucureşti, referindu-se la sistematizarea pieţelor agroalimentare, afirma răspicat „… Piaţa Unirii va fi în viitor desfiinţată…”

 

În acelaşi an, 1966, şeful sectorului sistematizare al Institutului „Proiect” Bucureşti, arh. Traian Stănescu:

… precum şi arhitectul-şef al oraşului, prof. Horia Maicu…

… vorbesc, şi ei, despre viitoarele schimbări din Piaţa Unirii.

Iată, de exemplu, şi cum arăta macheta hotelului „România” proiectat a fi amplasat în… Piaţa Unirii.

Iar peste doi ani, în decembrie 1968, arh. Ghe. Săsărman, în articolul „Arhitectonica bucureşteană pe axul Dâmboviţei” din ziarul Scânteia, (re)aminteşte şi el de plănuita sistematizare a Pieţei Unirii.

Deci, încă din acea perioadă existau concret şi se discutau diverse variante (la nivel de proiecte, machete). Au urmat aproape două decenii în care direcţiile de dezvoltare ale oraşului au vizat alte priorităţi (platformele industriale, marile cartiere de blocuri de locuit, elemente de infrastructură, mari obiective social-culturale etc). A venit şi cutremurul din martie 1977 care a afectat serios multe zone din centrul oraşului şi a căror refacere a trecut pe prim plan. Se pare însă că îngrozitorul seism a deschis şi „apetitul” lui Ceauşescu pentru realizarea noului centru civic.

În această perioadă şi Halei Centrale i-a fost schimbat profilul: din hală de carne, în magazin cu autoservire, un fel de supermarket.

Având în vedere cele de mai sus, dar mai ales conjunctura acelei perioade, era clar că demolarea halei centrale nu putea fi oprită. Că putea fi, de exemplu, dezasamblată şi refacută în altă parte, asta e o altă poveste.

Am să închei preluând de pe facebook un comentariu foarte interesant (dacă ar putea fi şi dovedit) legat de acest subiect:

„Când s-a dărâmat Hala Mare (Hala Ghica), autorităţile comuniste au vrut să o dea la fier vechi, dar o societate belgiană a aflat, şi a obţinut permisiunea să transporte pereţii într-un oraş din Belgia, unde, zice-se, au reasamblat-o”!

Din fugă: slavă europaletului…

scris de Ando

O soluţie simplă care rezolvă, simultan, două probleme: accesul la bancomat precum şi  păstrarea „distanţei de confidenţialitate” de către utilizatori.

Matei Voievod nr. 60-62 – revenire

scris de Ando

Având în vedere mulţimea comentariilor iscate de articolul de anul trecut, am socotit de cuviinţă să mai trec, din când în când, pe la faţa locului ca să vă pun la curent cu evoluţia lucrurilor.

Aşadar, după cum puteţi vedea în fotografiile făcute săptămâna trecută, lucrările la noua clădire au demarat şi, dacă toate etapele se derulează normal, la anul, pe vremea asta, blocul va fi terminat.

Monumentul Eroilor Patriei – 60 de ani

scris de Ando

În ziua de sâmbătă 17 august 1957, pe dealul Cotrocenilor, în faţa Academiei Militare, a fost dezvelit Monumentul Eroilor Patriei.

Din câte se vede şi în fotografiile ziarelor de atunci, practic, monumentul nu era gata, iar pe postament a fost montată o machetă din ghips, realizată la scara 1:1.

Ulterior, în 1958, după turnarea în bronz, a fost montat monumentul final.

Grupul statuar central este încadrat de două basoreliefuri circulare.

Chiar dacă solemnitatea dezvelirii monumentului precum şi comentariile din presă au purtat amprenta politicianistă a acelei perioade, trebuie remarcat că autorii (fiind vorba de o operă colectivă) au reuşit să realizeze o lucrare onorabilă şi sobră care, tocmai de aceea, a rezistat păstrându-şi mesajul în timp.

La fel de important este de menţionat că, din punct de vedere urbanistic, peste numai doi ani, aşa cum am scris aiciîntreaga zonă, care prin 1941 arăta astfel

 

… avea să se schimbe substanţial, reuşind totuşi – în opinia mea – să rămână una din cele mai frumoase şi aerisite „deschideri” ale oraşului.

 

Surse foto: ziarele „Scânteia” şi „România liberă” din 18 august 1957 și pagina de facebook „Romania in WWII-Photos”

e nevoie de-o minune…

poza, de la Ando

7 mașini vechi LXXXIV

de Ando și HM

Episodul 84 – cu o oareșce temă, acea a mașinilor mai mari. Dintre toate hardughiile văzute, am ales întîi pe cele care se pretează cel mai bine la… la vacanță – autorulotele. Iată un Chevrolet Windcruiser de la mijlocul anilor ’80:

Bine: asta-i deja… autobuz! Ce diferență între rulotele americane și cele europene:

Paul Ioan Pârlea a pozat-o pe asta, construită pe baza unui Fiat Ducato. Dar cea de mai jos – tot Fiat – e o buburuză! Se trage din micuța dubiță de succes 238 (care-a fost produsă din anii ’60 pînă-n anii ’80)

Să vedem și-o japoneză:

E un Mitsubishi L-300.

Ce-ar mai fi de văzut? Un „school bus” american – Loadstar 1700

… dar și un autobuz – cam greu să-l numim autocar – Rocar 111 RDT:

… un camion Renault GBH – moștenirea Berliet, desigur! – pozat de AdiP și două camionete Isuzu Elf/NPR și GMC Forward (același lucru)… Japonezii s-au apucat de camionetele astea pe la sfîrșitul anilor ’50, cele pe care le vedem sînt din seria a patra și mai mult ca sigur îs turcești. Mitsubishi-ul Canter face și el parte dintr-o dinastie de tradiție; e cam a șasea generație, cică…

   

… și – la fel, tot cam dracu’ ăla – un Iveco Massif și două Santana Anibal.

 

E clar că seamănă cu Land Roverul, pentru că Santana – firma spaniolă – l-a și produs în felul ei; mai apoi modelul s-a mai sclivisit (dacă se poate zice asta) și vîndut ca Iveco. După aia fabrica s-a închis.

… încheiem c-o Toyota RAV4; de la-nceputul seriei, cînd era încă o mașinuță – de-abia-ncepuse lumea anilor ’90 să aprecieze 4×4-urile mititele; pe măsură ce vremea a trecut, modelul – aflat azi la a treia generație – a devenit mai mare și mai luxos.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Cosmosul vazut… din Obor

 scris de Ando

Fotografiile astea, făcute de Andrei Bîrsan în piaţa Obor, mi-au adus aminte de o întâmplare amuzantă.

Era prin noiembrie 1981. Mă transferasem de puţină vreme de la I.E.M.I. la Aerofina dar, deja, duceam dorul vechilor colegi cu care mă înţelesesem foarte bine atât la serviciu cât şi în diversele momente de relaxare petrecute împreună, cu diverse ocazii, în afara programului.

Aşa se face că m-am bucurat tare mult când, într-o dupa amiază, venind de la serviciu, m-am întâlnit în Obor cu patru din cei mai buni amici de la IEMI, chitiţi să dea o scurtă raită bahică printr-unul din localurile din apropierea pieţei. M-am alăturat fără ezitare grupului şi am purces la… treabă. După vreo două ore, uşor afumaţi şi într-o stare de „bună dispoziţie”, părăsim cârciuma şi dăm cu ochii de… Turbo Jet. În acel moment, spiritul de exploratori ai spaţiului s-a dovedit a fi mai puternic decât simţul ridicolului şi ne-am proţăpit, toţi cinci, la casa de bilete. Omul de acolo a avut o mică tresărire când ne-a văzut aşa, în grup organizat, dar la urma urmei, banii sunt bani… şi ne-a dat biletele. Am urcat treptele scării şi am intrat în rachetă. Din câte îmi amintesc, aranjamentul interior consta în două rânduri laterale a câte două scaune, separate printr-un culoar îngust. Fiecare din cele două rânduri era montat pe niste glisiere. În faţă, spre vârful  rachetei, era un ecran rotund pe care – după stingerea luminii – era proiectat un film care prezenta, pe un fond sonor adecvat, etapele unui mic raid cosmic, văzut din postura de „cosmonaut” (lansare, zbor, survolarea unei planete, întoarcere pe Pământ). Cireaşa de pe tort erau însă secvenţele de luptă cu alte nave, ceva gen „star wars”. Înainte de „start”, racheta se înclina în sus, iar în timpul „zborului” şi a „bătăliilor”, rândurile de scaune făceau diverse mişcări de du-te-vino pe glisierele amintite. Din când în când, întreaga rachetă executa şi nişte mici rotaţii în jurul axului propriu, undeva în jur de 30 de grade. Pentru efect, toate aceste mişcări erau coordonate cu imaginile care se derulau pe ecran.

Spectacolul ăsta cu imagini şi zgâlţâieli dura circa 15 minute.

Vă daţi seama de uimirea copiilor din rachetă când ne-au văzut, ditamai măgădăii, cum ne înghesuim în acele scăunele… Ce mai, arătam ca măgarii între oi! Spre meritul nostru, ne-am comportat decent, adică n-am râs şi n-am făcut mişto de micuţii acaparaţi de spectacolul interstelar.

La coborâre, jos lângă scara rachetei se postase un ţigănuş plin de muci care ne privea cu interes. Să fi avut 9-10 ani. Din tot grupul de adulţi, m-a ochit pe mine. Probabil şi-a dat seama că eram cel mai tânăr şi, deci, eu pot fi partenerul ideal de dialog.

– Nene, nene… stai să-ţi zic ceva!

– Lasă-mă bă, în pace, că nu-ţi dau nimic! – l-am contrat eu, obişnuit fiind cu practicile conaţionalilor din Obor.

Muciosul nu s-a descurajat şi, trăgându-mă energic de mânecă, m-a informat pe un ton conspirativ:

– Nene, nene… v-au păcălit! Racheta n-a plecat, a stat aici! Am văzut eu! Doar s-a învârtit niţel!

Oraşul pierdut… repere

scris de Ando

Nu mai trecusem cam de multişor pe trotuarul ăsta al bulevardului Bălcescu şi, de aceea, am rămas plăcut impresionat când am dat cu ochii de acest banner montat la intrarea într-unul din tronsoanele blocului Dunărea (cel mai retras de la stradă), banner care aminteşte trecătorului că acolo a fost, odată, Biserica Enei.

Derularea dramaticului eveniment de acum 40 de ani este bine cunoscută dar, oricând, merită amintit acest fabulos set de fotografii de la demolarea bisericii, făcute de arh. Radu Ştefănescu!

Din păcate, nu toţi „concetăţenii” noştri apreciază asemenea demersuri, adevărate “„obstacole în calea uitarii””, cum zicea cineva. Ba, chiar le distrug!

Dovada? La circa un kilometru mai departe, pe bd. Magheru, în spatele blocului EVA, s-a montat, mai demult, un panou bilingv (română/engleză) care să amintească de o altă brutală şi nefericită intervenţie urbanistică: demolarea Muzeului Simu.

Iată în ce hal arată, acum, acest panou!

foto Muzeul Simu: Artmark