despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Acum 50 de ani: paşaportul pentru Mexic

scris de Ando

Fix acum 50 de ani, după amiaza zilei de duminică de 16 noiembrie 1969 (o zi mohorâtă, cu cer plumburiu) aducea o mare bucurie iubitorilor români de fotbal. Pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti, naţionala României termina la egalitate (1-1) meciul cu Grecia, câştigând astfel grupa preliminariilor din care mai făceau parte Portugalia şi Elveţia. Se termina, astfel, o campanie de peste un an de zile, iar naţionala noastră se înscria pe lista celor 16 finaliste de la turneul final din Mexic 1970.

Aşteptarea fusese lungă, trecuseră… 32 de ani de la ultima participare a României la un turneu final de C.M. şi, ca să fim cinstiţi, după un start de forfait (0-3 cu Portugalia, la Lisabona) puţină lume se gândea la un asemenea frumos deznodământ. Apăruse însă o generaţie valoroasă şi ambiţioasă de jucători. Cu o conducere tehnică competentă, realistă şi cu răbdare, s-a clădit, astfel, o reprezentativă solidă, fără complexe.

Sigur, ar fi fost şi mai frumos să câştigăm ultimul meci din grupă, mai ales că-l jucam acasă, pe un stadion arhiplin, dar nu s-a putut. Grecii îşi jucau şi ei şansa şi veniseră la victorie, cu o selecţionată bine pusă la punct, arţăgoasă şi… motivată (se zvonea, de exemplu, că multimiliardarul armator Onassis promisese jucătorilor prime substanţiale în caz de calificare). Plus, foarte mulţi suporteri greci în tribune, în afara cotei repartizate oficial. Tot din „gura lumii” aflasem că aceştia veniseră bine „pregătiţi” pentru a cumpăra bilete la negru: cu valută, cu lanţuri sau cu ceasuri de aur, cu diverse electronice etc. Aşa că meciul a fost greu, tensionat, dar băieţii noştri s-au ţinut bine şi şi-au atins obiectivul.

Peste şase luni, începea aventura mexicană, însă, până acolo, să vedem cum au văzut meciul decisiv (şi nu numai meciul propriu-zis) două publicaţii de atunci: ziarul Scânteia şi revista Sport. Plus câteva imagini din arhiva Agerpres.

  

Case căzute 97 – Str. Popa Soare 36: revenire

scris de Ando

Timpul trece repede şi găsim, acum, clădirea din piaţeta Sf. Ştefan pe care o compătimeam ascunsă sub cearceaful de şantier.

Ce şi cum va fi la final, greu de desluşit şi nici panoul afişat nu ne prea lămureşte. Ce se desfiinţează, ce se construieşte??? Cert este că două din elementele de efect, adică mansarda şi mica „turlă” frontală au fost demolate, aşa că nu este exclus să asistăm şi aici la genul de „hornuială” care să mascheze, în fapt, noua clădire care se va ridica în spate.

E un procedeu prea des practicat în ultimii ani încât să nu ne ducă gândul şi la această variantă. Dar rămâne de văzut!

mai multe despre Case căzute

De la Ford la Floreasca City

scris de Ando

Nu mai trecusem de multişor prin zonă, iar ultima imagine cu care rămăsesem era cea cu hala fostei întreprinderi „Automatica”, ciumpăvită de tronsonul dinspre blocul mai vechi – sediul fostului institut „Electrouzinproiect”- de pe colţul cu bd. Mircea Eliade.

Acum, aici, pe Calea Floreasca, este în plină desfăşurare un vast proiect imobiliar: ONE Floreasca City. Un proiect, ca multe altele, controversat şi contestat, dar care a depăşit aceste etape şi îşi vede de drum.

Mi-a atras atenţia însă mesh-ul care acoperă gardul şantierului dinspre Calea Floreasca şi care, zic eu, a meritat cele 15-20 de minute ca să-l parcurg şi să-l pozez.

Bineînţeles că nu pot lipsi de aici clasicele imagini cu viitorul ansamblu imobiliar. In poze, arată frumos. Şi promisiunile de „beneficii pentru comunitate” sunt generoase. Să vedem ce-o ieşi.

Dar mai interesant şi, oarecum surprinzător, este că, mare parte din acest mesh de mari dimensiuni, este dedicată fostei fabrici Ford, „primul producător auto din România care fiinţat, începând cu anii ’30, chiar pe acest loc.

Astfel, sunt selectate şi expuse elemente interesante legate de modul în care a evoluat fabrica, despre producţie şi despre politica de personal, condiţiile de muncă etc.

P.S.: Şi uite aşa, mi-am adus aminte de inginerul I. M., unul dintre colegii de la primul meu loc de muncă – I.E.M.I. Bucuresti – care lucrase ca ucenic la Ford Floreasca. De la el am aflat, prima oară, unde fusese acea fabrică. Omul nostru avea un Wartburg 311 şi, timp de 7 ani, cât am lucrat la IEMI, a venit zilnic, iarnă, vară, la serviciu cu maşina. Venise criza petrolieră din ’73, apoi cea din ’79, preţul la benzină sărise substanţial…  pentru I. M. nu conta! Nu lăsa maşina, o cunoştea perfect, trebăluia tot timpul la ea, prepara tot felul de amestecuri de combustibili ca să iasă mai ieftin. Aşa că, l-am întrebat odată: Da’ nu vă e teamă că o să se strice?” Mi-a răspuns, n-o să uit niciodată: „Domnu’ inginer (el fiind mai mare ca mine cu aproape 25 ani), astea sunt fiare – le tai, le îndoi, le sudezi, le cârpăceşti – cu omul e mai nasol când se rablageşte!“

Din fugă: la Foişor s-a ocupat locul

scris de Ando

Acum un an, „Dineş” pleca de la parterul blocului vechi din rondul Foişorului de Foc. Deşi, după mine, zona este încă un vad bunicel, abia de curând a venit în loc „REINA KEBAP”.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

7 mașini vechi CXIV

de Ando, Bobocul și HM

Începem cu o mînă de autovehicule utilitare: primul e un Ik-4 iugoslav din Constanța pe care ni-l face cadou Dragoş Bora, urmat de-un Dac 112 și de-un camion de depanare; mai avem și-un Rocar De Simon lăsat de rușine.

 

Regăsim cu drag un Fiat 1800, ale cărui detalii-s admirate, pentru episodul 114, tot de Dragoş Bora:

Nu ne dăm în lături să băgăm în seamă Renaultul ăsta 5 tare dărăpănat.

… însă cînd vedem o așa Lancia Delta pe picioarele ei, chiar ne crește inima!

… sau Opelul ăsta Rekord gata de drum.

Seat León a fost o mașină bună, te cam pune pe gînduri văzînd-o pe dreapta:

Cît despre ultimele trei… trei biete Tico.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Civilizație publică LXVI – ceasuri

de Ando și HM

Nu-i prima oară cînd vorbim despre ceasurile publice bucureștene. Și nici măcar a doua oară, să știți! Dar de data asta însă plecăm și la vînătoare prin oraș – ca să ne fie mai ușor, împărțirăm ceasurile găsite pe căprării.

Începem cu ceasuri vechi care nu funcționează, unele de multă, multă vreme!

   

… dar continuăm cu ceasuri vechi care dau în continuare ora exactă!

Sigur că da, unele dintre ceasurile astea au fost reparate odată cu clădirea, ceea ce-i un lucru bun; și chiar putem vedea exemple destule de clădiri noi ori refăcute care au găsit foarte nimerit să-și pună ceasuri pe frontispiciu:

  

… Că n-or fi întotdeauna cine știe ce ceasuri frumoase, nu prea mai contează, nu? Hai să trecem și la cîteva ceasuri de reclamă ale unor magazine:

Categoria următoare e aceea a ceasurilor amplasate pe domeniul public, care pot fi – desigur – funcționale…

… sau rable ruginite, precum cele de la Stația de Salvare, Cuțitul de argint și Șoseaua Alexandriei:

Și terminăm cu cel mai cunoscut ceas dispărut din Capitală, cel de la Universitate, instalat după Război; iată-l în prima sa variantă:

… în varianta următoare, în anii ’70, se-nvîrtea; i-a urmat o una sărăcăcioasă, care-a dispărut în anii ’90:

 

… urma să-i ia locul un ceas în formă de cub-reclamă, care se-nvîrtea; dar pe care nu l-am regăsit pozat. Odată cu dispariția acestuia, n-am mai avut ceas pe colț, la Universitate; cîțiva ani a fost altul în mijlocul rondului (arăta și timpul rămas pînă la intrarea în Uniunea Europeană; după eveniment, a fost mutat la intersecția de la Budapesta).

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

Din fugă: după 71 de ani, revine o statuie

scris de Ando

Spuneam că, probabil, acestea erau printre ultimile imagini din 1948 în care apare monumentul original ridicat în memoria lui Ion C. Brătianu, în rondul de la Universitate.

 

Din motive, ca întotdeauna, neelucidate, montarea şi inaugurarea noii variante a statuii a tot fost amânată, aşa că, din tărăgăneala asta dâmboviţeană, s-a ratat ocazia celebrării Centenarului Marii Uniri de anul trecut, s-a dus şi ziua aniversară de 560 de ani a Bucureştiului din septembrie, anul ăsta…

Acum, să vedem dacă, măcar luna asta, noua statuie va fi dezvelită!

Dacia 1300 la 50 de ani

de Ando și HM

Nici nu se pornise bine producția modelului Dacia 1100 la Colibași (azi Mioveni) și după un an ne pregăteam să aducem un alt Renault în tînăra noastră industrie auto.

L-am numit Dacia 1300 și l-am lansat acum juma’ de secol, în toamna lui 1969: s-a văzut vineri, pe 3 octombrie, în cadrul Expoziției Realizărilor Economiei Naționale.

Modelul francez – Renault 12 – de-abia fusese și el lansat; și presa a fost invitată mai tîrziu în octombrie să testeze ambele mașini.

 

Dacia 1300 a continuat să atragă privirile vizitatorilor și la expozițiile următoare, iar din aprilie 1970 s-au început și livrările.

Primele Dacii 1300 erau, desigur, „franțuzești” – cum ar veni, le asambalam; rapid, industria noastră a asimilat complet fabricarea mașinilor. Au urmat variantele break, pick-up și autoutlitarele derivate.

… și, la fel de iute, s-a pus pe roate și industria service-urilor auto dedicate, așa cum ne-arată deja Cartea de telefon din 1970.

Am analizat în detaliu schimbările prin care a trecut Dacia noastră în cei peste 35 de ani de fabricație, iar azi vă arătăm – mai jos – și-o sumedenie de poze cu mașini de prin oraș. Unele merg pe stradă, altele n-o să mai meargă decît la topit.

 

cu imagini și de la Boemul și Andrei Mihailista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Case căzute 314 – Calea Călăraşilor 126 / Str. Traian 99

scris de Ando

Vizavi de Hala Traian, pe colţul a două binecunoscute străzi (Calea Călăraşi şi Traian ) supravieţuieşte, în paragină, această clădire cu antecedente… bahice. Pozată în 1976 de Dan Vartanian, era – pe atunci – sediul restaurantului COZIA.

 

Peste drum, pe celălalt colţ, unde zace acum, uitat de timp, un schelet de construcţie, era terasa de vară a restaurantului.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 313 – Str. Ion Heliade Rădulescu 33

scris de Ando

Străduţa Ion Heliade Rădulescu duce, din strada Avrig, spre strada Ziduri Moşi şi Piaţa Obor. Mult timp, după 1989, terenul şi casa de aici, de la numărul 33, s-au aflat cam… fără stăpân legal.

A fost perioada în care o gaşcă de conaţionali, ceva mai bronzaţi, îşi făcuse aici un fel de cartier general, de unde derula pe teritoriul pieţei, tot felul de afaceri cu marfă de provenienţă dubioasă.

De vreo doi ani, pare-se că lucrurile s-au lămurit. Terenul a fost curăţat, gardul vechi înlocuit, iar acum putem vedea şi casa. Nu arată chiar aşa de rău, cel puţin la exterior, şi parcă ar fi păcat să dispară.

mai multe despre Case căzute