despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

V V C XXXI – pe lîngă care trecem

de Ando și HM

Trecem pe lîngă atîtea lucruri pe care nu le vedem; sînt urîte, nu ne interesează, nu le dăm atenție.

Din lista celor care au rol utilitar dar sînt o rușine – murdare, neîngrijite, făcute urît, sărăcăcios – am bifat deja punctele termice din spatele blocurilor și substațiile electrice ale transportului public.

Dar orașul e plin de felurite construcții și încropeli fără rușine care spurcă spațiul din jur. Uite o răsuflătoare de-a Metroului – ce să mai zici? – e ca păduchele pe frunte.

Adăugăm, ruginind la colțuri de stradă, casetele companiilor de utilități; ce-i drept, uneori le mai vedem și… camuflate.

    

Au o calitate, toate astea – la o adică, pot fi schimbate fără mare osteneală. Dar ce te faci cu cele care nu pot fi schimbate?

Să ne uităm, bunăoară, la posturile de transformare din jurul nostru: cuburi urîte din beton care – prin neîngrijire – atrag toată necurățenia. Ici-colo, desigur, remarcăm că au fost totuși construite cu oarece milă pentru aspectul exterior…

 

Să profităm de ocazie și să ne dumirim că, de-a lungul timpurilor, și aceste construcții au avut partea lor de eleganță.

În primele două imagini, punctul de transformare din scuarul de jos de la Romniceanu – odinioară și acum – urmat de o splendidă construcție de pe Aleea Privighetorilor (lămpile, mai mult ca sigur dispărute azi, ne aduc aminte de cele model Zürich), și de cele din șoseaua Tudor Vladimirescu, parcurile Kiseleff și Carol.

  

Încheiem cu o clădire pe lîngă care chiar trecem fără s-o apreciem, lîngă colțul Grădinii Botanice – cu mozaicul verde la modă acum 40-50 de ani și cu un joc inspirat al detaliilor.

Lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Fragmente din memoria unui ziar (2)

scris de Ando

Citiți primul primul episod

Cum spuneam, chiar aparent avantajat de startul euforic al zilei de 22 decembrie, ziarul „Libertatea” a trebuit să se adapteze din mers la regulile implacabile ale economiei de piaţă.

Tarabele acelor ani gemeau de publicaţii, concurenţa era nemiloasă. Iată o fotografie făcută în 1990 de japonezul Norihiro Haruta, în Gara de Nord.

Apele societăţii erau tulburi şi vijelioase, aşa că nu era deloc uşor să rezişti, să te impui, să vii, permanent, cu ceva nou, deosebit şi să fii, totodată, perceput de cititori ca sursă credibilă. In aceste condiţii economice dure, entuziasmul şi simţul responsabilităţii faţă de cititori trebuiau să aibe în spate şi resurse financiare pe măsură. Pasul firesc ca, în paginile ziarului, să-şi facă apariţia publicitatea.

Mică paranteză. Din ce ştiu, până la revoluţia din decembrie 89, singurul ziar central cu pagină de „mică publicitate” a fost „România Liberă (şi acela după anul 1966).

E adevărat, nu cunosc dacă ziarele locale din acea perioadă conţineau acest gen de serviciu, chiar limitat la zona lor de audienţă.

Dacă îmi amintesc bine, ziarul „Dobrogea Nouă” din Constanţa avea, numai în perioada estivală, un supliment numit „Litoral”, unde apăreau şi ceva anunţuri. Revenim. Deci, din ianuarie 1990, totul era… la liber, aşa că ziarele duceau o luptă aprigă, „la baionetă” ca să câştige câţi mai multi clienţi. Sigur că, la fel ca mai toate ziarele importante de atunci, „Libertatea” avea şi el o rubrica de mică publicitate, dar ţinta ideală era formată din clienţii „graşi”: firmele private – care se înmulţeau rapid, restaurantele, magazinele, imobiliarele etc. Iată câteva mostre de reclame care apăreau în „Libertatea” acelor ani; probabil că pe altele le-aţi dibuit şi dumneavoastră în scanările din primul episod.

A fost şi perioada în care Octavian Andronic, alias ANDO (redactor şef al ziarului până în anul 1998) şi-a valorificat din plin faţeta sa de caricaturist versat. Cunoscut şi afirmat în domeniu încă din 1969 (anul debutului), s-a simţit ca peştele în apă în noua conjunctură social-politică care îi aducea pe tavă o multitudine de subiecte din care noi am selectat (cu greu) câteva:

O precizare – calitatea, de cele mai multe ori modestă, a scanărilor reproduse, nu ne aparţine. Am considerat însă că putem trece peste acest aspect, altul fiind scopul periplului nostru temporal.

va urma

Case căzute 339 – Bd. Pache Protopopescu 79 şi 83

scris de Ando

La doi paşi una de alta, găsim aceste două clădiri împărtăşind, sub lacătul de la poartă, aceeaşi soartă tristă. Chiar sunt uimit cum pe această porţiune a respectivului bulevard, adică de la Piaţa Iancului până la intersecţia cu strada Traian, s-au înmulţit, în ultimii câţiva ani, clădirile părăsite şi lăsate într-o dubioasă paragină.

mai multe despre Case căzute

Din fugă: nema trotuar!

scris de Ando

Hai să vedem acum, o altă categorie de distrugători de trotuare. De data asta, avem de a face cu specia „radicaliştilor”, adică aceia care socotesc că trotuarul este un fel de apendice, total nefolositor, pus doar aşa, decorativ, pe marginea străzii. Priviţi aceste imagini de pe strada Vulturilor nr. 12-14. Aşadar, zona trotuarului de sub consola de la primul etaj al clădirii, a fost transformată fără jenă în parking, iar pietonii sunt obligaţi, practic, să meargă pe carosabil. Clădirea mea, trotuarul meu… fac ce vreau cu el!

Fragmente din memoria unui ziar (1)

scris de Ando

Scurtă introducere: Agenţia independentă de presă AMOS NEWS o iniţiativă privată a cunoscutului ziarist, publicist şi caricaturist Octavian Andronic (Ando).

Aici, este şi momentul să precizez că nu am absolut nicio legătură cu acel „Ando” sub care este cunoscut el, mai ales în lumea caricaturii româneşti. Este, pur şi simplu, o coincidenţă cu abrevierea numelui meu (Andone), abreviere care mă însoţeşte încă din copilărie.

Octavian Andronic este, fără doar şi poate, „părintele” ziarului LIBERTATEA – titrat ca „primul ziar liber al revoluţiei române”. O conjunctură temporală favorabilă a făcut ca, în chiar ziua de 22 decembrie 89, totul să se schimbe din mers în redacţia ziarului Informaţia Bucureştiului, unde lucra el, ziar care apărea, în mod normal, după amiaza: „De când am dat semnalul ca lumea să se apuce de scris și am stabilit numele ziarului – nu mai știu cine a venit cu numele, cine a fost ursitorul ziarului – cam la ora 16 a apărut. Prima șarjă de ziare am aruncat-o pe fereastră, iar apoi colegii l-au distribuit în drum spre case”, povestea Octavian Andronic.

Având în vedere cele de mai sus, e ceva absolut firesc ca, pe site-ul agenţiei Amos News, să găsim o interesantă selecţie din perioada de început a ziarului şi am zis să profităm un pic de această oportunitate ca să facem, împreună cu LIBERTATEA de atunci o mică excursie în timp. De ce subliniez de atunci? Simplu: pentru că, exceptând titlul, cotidianul care apare şi azi, nu mai are nicio legatură cu ziarul de la început. E bine, e rău? Nu sunt în măsură (şi nici nu e scopul acestor rânduri) să dau verdicte asupra unei evoluţii impuse de multiple elemente pe care, cu siguranţă, nu le deţin. Revenim. Ca şi în această perioadă cumplită şi năucitoare prin care trecem acum şi atunci, totul era în mişcare, în schimbare. Lumea scosese capul la lumină şi era dornică, ahtiată de informaţie, acea informaţie care lipsise decenii din presa sugrumată de vechiul regim. Eu citeam frecvent LIBERTATEA în acei ani, pentru că, în noianul de publicaţii care umpleau la refuz tarabele şi chioşcurile, acest ziar păstrase încă o sensibilă şi substanţială apropiere de viaţa Capitalei.

Totodată, era vizibilă transformarea rapidă de stil şi de abordare a subiectelor. Ceea ce era normal: presa scrisă, şi cred că nu greşesc, a fost primul domeniu, de după 89, care a simţit fiorul rece al concurenţei. De aceea, se umbla mult, încă de atunci, la efectul de „impact” asupra cititorului. Dar, hai să intrăm un pic în atmosfera acelor ani, împreună cu prima pagina a LIBERTĂŢII. Regăsim cu această ocazie nume, figuri, evenimente – unele, poate uitate sau altele, pe care le vrem uitate.

  

Să extragem şi câteva titluri, aşa, mai sprintene, mai „cu mesaj”:

   

Dar nu era suficient! Aşa că au apărut, paginile tematice speciale, suplimentele /cel de week-end şi cel matinal (cu frontispiciul preluat după vechea Informaţia Bucureştiului”), au apărut… premiile pentru cititori, dar şi pentru personalităţi sau firme.

  

  va urma

Case căzute 338 – Bd. Pache Protopopescu 68

scris de Ando

Trec des pe aici, o văd, mă întristez şi, chiar dacă este părăsita de mai mulţi ani, eu tot mai am speranţa că se va găsi cineva s-o preia (cât se mai ţine „pe picioare”) şi s-o renoveze, aşa cum merită.

După Revoluție – mulți ani – a funcționat aici firma „Leaota Design”

mai multe despre Case căzute

După 44 de ani, cum îi zice acum lumea?

scris de Ando

Mult timp după inaugurarea festivă din 2 septembrie 1976, magazinul universal UNIREA a fost mândria comerţului socialist al Capitalei.

 

Printr-o fericită împrejurare (nu se ştie cine şi cum a intervenit) s-a renunţat la denumirea searbădă propusă iniţial: „Central”, denumire care apăruse nu numai pe macheta din ziar, dar a şi existat o scurtă perioadă pe frontonul magazinului, înainte de inaugurarea oficială.

Nu ne-am propus, de fel, să facem un istoric riguros. Dacă doriţi alte elemente interesante, le găsiţi, de exemplu, aici. Cert este că, după 1990, după un restart timid modificările sunt accelerate şi substanţiale.

Magazinul se extinde, se privatizează etc. ajungând la mall-ul de azi. Mulţi ani, din păcate, clădirea magazinului a arătat însă ca o… sorcovă. Iată, spre exemplificare, două fotografii Agerpres din 2004 și încă două de-ale noastre din 2005.

 

Trecem repede peste aceste detalii, ca să ajungem în zilele noastre şi, de fapt, la titlul articolului. Bineînteles că, în limbajul cotidian, este cunoscut tot de „Unirea”. Totuşi, trecând deseori pe lângă magazin şi privindu-l din diverse unghiuri, am remarcat că nicăieri nu este afişat numele său.

Sigur, poţi să afli repede, fără prea mare efort, că denumirea completă este acum: „Unirea Shopping Center”, dar oare de ce nu este firma asta şi pe clădire? Sau măcar o siglă! Cu ce ar strica?

Din fugă: o nedumerire

scris de Ando

După revoluţia din decembrie ’89, s-a trecut repede la înlăturarea denumirilor de sorginte comunistă ale unora din străzile oraşului.

Aşa se face că au revenit denumiri mult timp tăinuite, ocolite sau uitate: Carol, Ferdinand, Brătianu, reginele Maria şi Elisabeta etc, etc.

Pe mine, unul, nu prea m-au deranjat aceste schimbări. L-am considerat un lucru firesc, până la un punct.

Dar am o întrebare: cum se poate ca în Bucureşti, capitala României, să nu mai existe nici măcar o stradă (nu mai vorbesc de o piaţă) care să poarte numele de Republicii? Ţara noastră are, actualmente, o Constituţie unde la art.1(2) scrie, negru pe alb: „Forma de guvernământ a statului român este republica“.

Aşa, la o sumară căutare, am văzut că Timişoara, Ploieştiul, Braşovul, Clujul, Bacăul ba chiar şi Techirghiolul au o arteră cu denumirea de Republicii. Nu mai vorbesc de Paris, Roma sau Lisabona.

De aia sunt nedumerit, pentru că nu prea înteleg: ce este atât de ruşinos sau condamnabil în această denumire încât Bucureştiul o refuză?

7 mașini vechi CXIX

de Ando, Bobocul și HM

Episodul 119, săracul, e deschis de urîțenia asta de Chevrolet Niva – o struțocămilă rusească ce s-ar fi dorit un soi de modernizare a celebrei Lăzi cu-același nume.

Poate era mai frumos să-ncepem cu Volvo-ul 142 ăsta bleu? – nu știm.

Da-i sigur, oricum, că Subaru‘ ăsta Legacy nu merita onoarea asta, chit că nu-i de lepădat.

Cîteva poze de la Dragoş Bora, așa… în doi timpi.

Ne-aducem aminte de o mașinuță englezească – MG F.

Rămînem cît mai jos, așa cum stă bine oricărei mașini sport – cu pozele de la de la Romanian Carspots.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Partidul ştia multe

scris de Ando

Mă uitam la pozele astea din arhiva Agerpres şi mi-am adus aminte de un episod interesant.

Era prin iunie 1978. Pe Şoseaua Colentina se conturaseră bine blocurile noua intersecţie de la Doamna Ghica, iar mai marii Comitetului P.C.R sector 2 au decis să înfiinţeze în zona dinspre lacul Plumbuita un parc, realizat prin… „muncă patriotică”. Precizare pentru cei mai tineri: genul ăsta de acţiuni de „muncă patriotică” se efectuau cu personal din întreprinderi, instituţii, studenţi, elevi etc. fie în timpul orelor de program dar, deseori, şi după program sau chiar în zilele legale de odihnă. Lucram, în acea perioadă, la atelierul de proiectare S.D.V. de la I.E.M.I., pe platforma Pipera. Odată venită dispoziţia de sus „de la sector”, s-a stabilit numărul de oameni pe care trebuia să-l dea întreprinderea şi s-a hotărât ca, pentru această acţiune (care a durat circa două săptămâni), echipa „iemiştilor” să fie formată din tineri, adică UTC-işti luaţi din diferitele secţii. că mă încadram ca vârstă, aşa că eu am fost „alesul” şefului de atelier.

După păţania de la începturi pe care am povestit-o mai demult, în ce priveşte aceste acţiuni, mi-am confecţionat o tactică bazată pe două criterii: atât timp cât eram desemnat la o activitate ce se derula în timpul programului, nu obiectam. Dacă partidului îi convine să plătească un inginer ca să dea cu sapa sau să dea zapada, se acceptă! Problema apărea când acţiunea se derula cum am mai zis, după orele de program. In aceste situaţii, mi-am dat sema că refuzul nu-i cea mai indicată opţiune, mai ales că dispoziţiile ajungeau la noi prin şeful de compartiment. Aşa că, dacă eram desemnat, participam, dar apoi „negociam” cu şeful diverse variante de… recuperare. El era mulţumit că a găsit oameni pentru acţiune, iar eu îmi puteam rezolva astfel diverse probleme personale care necesitau, musai, învoire de la serviciu, aşa că până la urmă, ambele părţi ieşeau în câştig.

Revenim la parcul cu pricina. Echipa de la IEMI a primit în lucru o halcă de teren, undeva în apropiere de podul de peste canalul Colentinei. Acum îi zice Parcul Plumbuita II.

Era acolo un fel de groapă care trebuia curăţată de bolovani, rădăcini de arbori morţi, fiare etc. şi pe măsura ce se aducea pământ, acesta trebuia descărcat din camioane, apoi cu el se umplea groapa şi i se dădea şi forma de pantă spre şosea. Apoi s-a trecut la plantarea a tot felul de arbori, tufişuri ornamentale etc. In acea perioadă, se lucra din plin la construirea pasajului subteran de la Bucur Obor, iar pământul dizlocat acolo se aducea cu autocamioanele la Plumbuita. In fiecare zi, după-amiaza, venea „pe teren” secretarul adjunct al comitetului de partid pe sector. Il chema, dacă nu greşesc, Cociuba. Era un tip înalt, slab, blonziu şi îl ştiam, din vedere, de la diversele activităţi derulate în sector pentru înlăturarea pagubelor de după cutremurul din martie 1977. Fuma mult (numai KENT), nu ridica niciodată tonul, dar nu admitea replică. Un personaj, evident, inconfortabil.

Aşadar, tov. Cociuba venea în parc şi ţinea zilnic o „şedinţă operativă” împreună cu responsabilii întreprinderilor care dădeau oameni. De la noi, de la IEMI, participa secretarul adjunct de partid pe întreprindere: Nea Anghel „Partid”, porecit aşa pentru că secretarii plini se mai schimbau la alegeri, dar el era parcă de-o veşnicie adjunctul cu probleme organizatorice. Aşa l-am prins când am intrat pe porţile întreprinderii, aşa l-am lăsat după aproape 8 ani, când am plecat din IEMI. In scripte figura ca maistru, dar îl găseai, permanent, la biroul comitetului de partid. Altfel, un tip isteţ, uns cu toate alifiile. Ştia cum să vorbească cu toată lumea, în aşa fel încât să nu-şi facă duşmani. Dădea tot timpul de înţeles că „daca ar fi după el… dar n-are ce face, aşa sunt dispoziţiile de mai sus… trebuie să ne descurcăm...”. Ei bine, într-una din zile, vine la locul unde trebăluiam noi, mă ia deoparte (eram cel mai în vârstă din toată echipa) şi-mi zice: „Tov. Andone, azi după-masă am programare la dentist şi nu o pot amâna (nu minţea, avea falca umflată). Te rog, stai matale la operativă, notează sarcinile pe care le dă tovaraşul Vice şi mâine dimineaţă, vino direct la fabrică ca să-mi le spui”. Aşa că, în după-amiaza respectivă, m-am prezentat la… operativă. După ce a dat obişnuita raită prin parc, Cociuba a venit şi a început să împartă diverse sarcini: cutare întreprindere mai aduce nişte oameni, alta trebuie să se ocupe de confecţionarea de gărduleţe din acelea din fier forjat, IEMI trebuie să aducă nu mai ştiu câte kilograme de vopsea verde etc. La un moment dat însă, unul din cei responsabili de întreaga lucrare (nu ştiu dacă diriginte este termenul potrivit) se ridică şi spune: “Tov. Vice, să ştiţi… am fost anunţat că mâine nu avem camioane suficiente cu care să aducem pământul de la pasaj!”. S-a făcut linişte. Cociuba nu se împacientează şi îi spune şoferului său: „Cheamă-l prin staţie pe Harasim!”, Harasim fiind pe atunci, comandantul miliţiei pe sectorul 2. Se duce şoferul la maşină (Daciile de la partid ca şi cele de la miliţie erau dotate cu staţii radio emisie/recepţie, făcute la… IEMI) şi transmite mesajul. Intre timp, Cociuba finalizează împărţirea sarcinilor şi apare Harasim.Mâine dimineaţă, îi spune Cociuba, faci filtru. Pui aici, pe Colentina, lângă pod, două echipaje – unul pe o parte, altul pe partea cealaltă a străzii. Controlează tot ce e camion sau basculantă. Pe care-l prinde cu actele în neregulă (foaie de parcurs, delegaţie etc) îi ridică talonul şi carnetul şi-l trimite la muncă patriotică, adică la cărat pământul de la pasaj la parc. După-masă, fără amendă, le daţi actele înapoi şi să se descurce ei cu ziua absentă de la serviciu.” Aşa a făcut, a doua zi, Harasim şi a prins vreo şase şoferi „în flagrant” care mai înjurând, mai bodogănind, au cărat pământul… benevol. Cum s-or fi descurcat apoi la întreprinderile lor, habar n-am. Cine îndrăznea, fiind prins de partid cu musca pe căciulă, să spună că este un abuz? Cociuba ştia asta, partidul ştia şi mai multe dar până la un punct, toţi închideau ochii, pentru că învârtelile astea cvasi cotidiene, extinse la nivel de ţară, erau ca un fel de supape pentru presiunea acelor vremuri care deveneau din ce în ce mai grele.