despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Mega(JEG) Image

scris de Ando

Aşa arată intrarea la Mega Image-ul de pe bulevardul Ragina Elisabeta, cel de vizavi de Liceul Lazăr.

O mizerie. Ştiu, o să spuneti că este doar un spatiu închiriat şi că proprietarul răspunde de aspectul clădirii. Totuşi, după ce ai împânzit Bucureşti-ul cu magazine şi „şopîngău”-ri, după ce ne faci capul pătrat cu reclame, deci îţi merge bine afacerea, e cazul să arăti şi puţin respect faţă de acest oraş!

Cu sau fără proprietar, aranjează naibii, faţada aia! Nu de alta, dar chiar şi un amărât de buticar, măcar o dată pe an, dă o mână de vopsea ca să-i arate prăvălia cât de cât!

Din fugă: cu stâlpul… în braţe!

scris de Ando

Priviţi ce „soluţie” imbecilă s-a găsit pentru amplasarea stâlpului cu semafor în staţia de tramvai de pe bd.  Mărăşeşti de la intersecţia cu Dimitrie Cantemir. Plantat drept în mjlocul refugiului pentru călători! Ca să fie tacâmul complet, au mai agăţat de el şi un coş de gunoi, la doi paşi fiind încă unul! Călătorii? Dă-i dracului, se descurcă ei: fac slalom printre stâlpi, se bulucesc, se freacă unii de alţii… Vă daţi seama ce nasol e, mai ales, de cei care au şi un cărucior cu copil!

Case căzute 144 – Str. Dumbrava Roşie 18

scris de Ando

Strada Dumbrava Roşie leagă Piaţa Cantacuzino (cea unde dau parcul Ioanid şi Grădina Icoanei) de Piaţa Spaniei. Deci într-o zonă de invidiat a oraşului, avem o super-stradă cu clădiri sofisticate – sedii de consulate, case de avocatură, linişte, multă verdeaţă.

Dar, de când colaborez la acest serial, am renunţat să mă mai mir când întâlnesc, chiar în astfel de zone ultracentrale, case abandonate şi aduse în stare de paragină. Este şi situaţia clădirii de pe Dumbrava Roşie nr. 18, colţ cu Aurel Vlaicu, aflată la doi paşi de Piaţa Spaniei.

Ştiu sigur că, după revoluţie, aici a fiinţat – câţiva ani – firma Biotehnos a profesorului Ioan Mânzatu, un personaj notoriu al acelei perioade. Probabil, din motive de revendicare/retrocedare, firma a părăsit clădirea şi s-a mutat în Otopeni.

Iar clădirea, pustie, părăsită de mulţi ani, arată acum cam aşa:

mai multe despre Case căzute

Bd. Corneliu Coposu 6-8. Pur şi simplu… un bloc.

scris de Ando

Decembrie 1989 găsea triunghiul cuprins între străzile Sfânta Vineri, Calea Călăraşi (actual bd. Corneliu Coposu) şi Mircea Vodă aproape complet „defrişat” de tăvălugul demolărilor ceauşiste. Cu excepţia câtorva clădiri, practic, era distrus nucleul vechiului Cartier Evreiesc.

O perioadă, nu s-a construit nimic în acea zonă. Apoi, pe măsură ce se rezolvau problemele de retrocedare, s-a dat liber la noi construcţii, dar – în opinia mea – fără nicio viziune urbanistică de ansamblu. Aşa au apărut acele blocuri înalte, plantate parcă alandala pe un mare maidan. Pe undeva, se repetă haosul urbanistic din partea  de nord a oraşului – mă refer la construcţiile noi care mărginesc pe o latură strada Nicolae Caramfil şi, peste pasaj, bulevardul Aerogării – ambele zone fiind la fel de apetisante pentru afaceriştii imobliari.

De aceea, nici nu m-am mirat când am văzut, de curând, că s-a pornit un nou şantier. Se va construi, ghici ce?… un bloc de birouri, de data asta cu deschidere directă la bd. Coposu. Chiar mă întrebam cât o să mai zacă în paragină acel teren.

 

Şi, din păcate, aşa cum mai spuneam, vom avea o nouă clădire fără personalitate, practic un paralelipiped din beton, sticlă şi metal, rezultatul unui concept arhitectural pe care-l credeam abandonat după 1990.

Paranteză.

Dintotdeauna, am avut un respect, chiar şi un fel de invidie faţă de profesia de arhitect. Unda de invidie m-a lovit în liceu, când pentru majoritatea dintre noi perspectivele profesionale balansau frecvent în zona „inginer sau economist”, iar din categoria “tocilarilor” se recrutau, de obicei, …viitorii medici 🙂 Atunci, am aflat cu uimire că unul dintre colegii de clasă, se pregătea de zor, de peste un an, cu meditaţii în particular, pentru examenul la arhitectură. Ţin minte că a scos un bloc de desen şi ne-a arătat diverse schiţe şi desene la care ne-am uitat cu evlavie şi care l-au săltat undeva, sus, în ochii noştri.

De atunci, în mintea mea, arhitectura a însemnat ceva deosebit, mai mult decât arta de a construi ceva frumos, plăcut ochiului.Am asociat-o, mult timp, cu o anume libertate în gândire şi în atitudine, elemente pe care alte meserii nu ţi le ofereau. Poate doar actoria… Bineînţeles că pe măsură ce anii treceau, realitatea avea să-mi demonteze tăios această marotă. Ajunsesem, chiar să-i compatimesc, oarecum, pe arhitecţi, date fiind constrângerile sistemului comunist, care înăbuşeau şi aplatizau aproape orice ieşire „din rând”. Mă gândeam, deseori, câte idei frumoase, deosebite, îndrăzneţe, câtă imaginaţie au fost îngropate de valul cenuşiu al uniformităţii noilor construcţii (cartiere de locuit, instituţii etc) care se ridicau cu nemiluita în toată ţara. Cât de mari trebuie să fi fost dezamăgirile şi frustrările multor promoţii de arhitecţi din acea perioadă! Câtă imaginaţie spulberată aiurea!

Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea barierelor, când accesul la informaţie şi la documentare este, practic, nelimitat, când ai cele mai noi materiale şi utilaje la dispoziţie, tu vii şi plantezi în centrul oraşului un bloc, parcă geamăn cu cel de pe şoseaua Giurgiului, colţ cu Toporaşi, făcut prin anii 60?!

prin fundături VIII

de Ando și HM

Am ales pentru azi niște artere-nfundate mai curioase. Cum ar fi trecerea asta din Cotroceni, dintre străzile Carol Davila și Iatropol:

Nu-nțeleg de ce nu este stradă-stradă; dacă a fost deschisă de tot sau nu; știu doar că pe ea nu poți pătrunde decît cu piciorul. Un alt mister, ca și cel al străzii Nanu Muscel. Nici construirea complexului Cotroceni de aici nu mi-e tocmai limpede: ce fusese înainte acolo? ce s-o fi demolat? și de ce s-o fi construit aici?

Lăsăm de-o parte întrebările fără răspuns și ne-ntoarcem la străduța de mai sus; incredibil, ea are și-un nume: farmacist Aurel Țipeiu. Interesat de persoana acestuia, n-am dat decît peste un anunț găsit într-o foaie din 1914 – „Românul” (ocazie cu care-am mai descoperit și alte cîteva resurse digitale, anume ale Bibliotecii Universitare din Cluj):

Iacătă înc-o stradă necăjită…

… este vorba de strada Italiană; sau de ce-a rămas din bucata ei ce corespundea bulevardului Carol I. Ce s-a-ntîmplat aici? A fost tăiată strada Armand Călinescu, în ideea de a uni strada Vasile Lascăr (Galați, la vremea respectivă) de Paleologu.

… așa că vechia albie a Italianei a rămas stingheră și-nfundată, pe post de parcare. E-n continuare pavată cu piatră cubică și e separată de noua arteră ceaușistă de-un scuar. Ba, ca să fim cinstiți, are și-o fundătură mică, numai a ei:

Să traversăm doar! Pentru că, în dreptul fostului hotel Modern, dăm de o altă mică fundătură. E un ciot din vechia albie a străzii Armenească; nu te-ai gîndi că, de fapt, strada asta se lasă din Calea Moșilor și că doar taie bulevarul Carol I. Ca să fim drepți, se poate circula, totuși, prin fața clădirii (azi de birouri) Modern.

 

O altă stradă mai lungă decît am fi tentați a crede este Arthur Verona. Nu se-oprește defel la Patria, ci continuă peste Magheru, pînă-n strada Nicolae Golescu. Doar că bucata asta e doar o altă fundătură…

Lăsăm la sfîrșit una dintre cele mai nefericite străzi tăiate din București. Care alta – decît Lipscani? Pentru mulți e doar un loc de plimbare între Sfîntu-Gheorghe și Magazinul Victoria, dar…

… dar Lipscani unește Calea Moșilor de Dîmbovița. Este cam tăiată de bulevardul Brătianu, săraca de ea – poți continua plimbarea spre centrul vechi doar prin pasaj…

 

… iar de din jos de Victoria este blocată de vecinătatea apăsătoare a Inspectoratului de Poliție.

 

7 mașini vechi LXXXI

scris de Ando și HM

Nici nu știi cum s-o iei, da’ tre’ să-ncepi cumva. Poate așa:

Un „Milletrecento” pe care l-am mai văzut – și care zace tot mai ruginit. A fost o mașină excepțională – o frumusețe, o adevărată frumusețe – echilibrată și fără cusur. Nu-i de mirare că italienii i-au păstrat proporțiile cînd au creat Fiaturile 124 și 125(125, pozat de Mihail Manea)

Cu Fiaturile astea s-a umplut o lume: le-au produs, în spatele cortinei de fier, sîrbii, polonezii (125-ul) și – bine-nțeles – rușii (124-ul). Industria socialistă – greoaie – n-avea de ce să se miște, să se modernizeze; așa că a tras de modelele ajunse învechite pînă-nspre secolul 21.

Polonezii au făcut un soi de experiment din Fiatul 125, și-așa a ieșit în lume FSO Polonez; o mașină destul de greoaie (deși designul era furnizat de Giugiaro), dar cu oareșce pretenții de modernitate pentru sfîrșitul anilor ’70. Mihai Alexandru Pop l-a pozat – dar nu la noi, firește.

  

Polonezii l-au adus spre anii 2000, noi am tras de Dacia cît am putut; iar rușii au întins Lada pîn-la exasperare…

Deși niciodată nu i-a dat stilul afară din casă, rușii au încercat să fie, cumva, în rînd cu designul european. Cînd era clar că e nevoie de o mașină mai modernă, au inventat Samara (sau, la ei, Sputnik). Nu prea grozavă ori zveltă, era totuși o diferență, nu? Era, la mijlocul anilor ’80. Lada „clasică”, desigur, s-a fabricat în paralel. Dar și de modelul ăsta nou n-au știut cînd să se despartă: l-au lungit. L-au făcut cu cinci uși…

… cu patru…

… iar după aia, l-au înlocuit cu urîțeniile astea.

… iar azi chinuie designul Loganului.

O altă-ncercare sovietică de a crea o mașină mai socotită a fost Moskviciul Aleko; modelele precedente ale mărcii erau cu adevărat arhaice. Tot Mihail Manea l-a prins recent:

Ce să-i zici? Banală și mare, fără să fie vina ei: era o inspirație după o altă mașină banală și mare – anume Simca 1307. Venise vremea hatchback-urilor; soluția de-a avea mai mult spațiu ca-ntr-un sedan, fără a conduce o hardughie combi. Renault 16 – căci R 16 a fost primul astfel de automobil – a arătat că oamenii vor mașini funcționale, îndrăznețe și elegante. Îl revedem cu plăcere…

Cu vremea, industria a creat destule hatchback-uri utile și nu neapărat frumoase – Passaturi, R 20, să zicem – și doar după ceva rafinament s-a ajuns, de pildă, la un R 25… În fine! Aleko ăsta nu arăta chiar așa de rău – să ne gîndim la Ceneul nostru…

Europenii aveau nevoie și de mașini mici, pentru oraș. În comunism, neputînd practic să ai nici măcar o mașină, erai obligat s-o alegi împăcînd și capra și varza, dar vesticii puteau ține două mașini diferite-n familie. Mașinile mici comuniste erau, de fapt, nu de oraș – ci de economie. Dar în anii 80 s-au produs și dintr-astea. Ucraineana Tavria și – de ce nu? – interesantul nostru Oltcit au fost mașini destul de originale. Amintim de Polski Fiaturile mititele sau de Yugo-urile Koral, căci au fost multe pe șosele.

Însă cea mai bună mașină mică construită-n blocul socialist e, fără tăgadă, Skoda Favorit. Fabrica cehoslovacă – cu tradiție lungă – produsese prea mult mașini învechite, cu motoru-n spate; oricît și-ar fi modernizat, de pildă, modelul 120L, tot nu mai era o mașină demnă de deceniul opt!

   

Așa că, după cum știți, ambiția i-a făcut pe cehoslovaci să lanseze o mașină frumoasă – desenată de Bertone -, interesantă, zdravănă: ceva cu care se puteau lupta nu chiar cu Golful, dar cam cu orice mașină mică europeană.

 

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

cine n-are bătrîni…

… să-i cumpere!!!

Așa am fost noi învățați – să respectăm bătrînii.

pozele – de la Ando

prin fundături VII

de Ando și HM

… fuserăm pe-aici deja, cînd am văzut intrarea Cantilli. Ne-ntoarcem. Lîngă ea e Flioara:

 

E-o adevărată rețea de alei puchinoase și întortocheate aici, între Dorobanți și Căderea Bastiliei. N-are rost să pozăm fieștecare intrare ori curte lungită: Fabulistului, Moneasa, Căderea Bastiliei, Grigore Alexandrescu. Ne-oprim, totuși, pe Anasonului, ca să vedem cît s-a-ntins dihania cea nouă ce corespunde-n rondul de la Povernei

 

Amintim și intrarea Macedonski, ciuntită de construirea ASE-ului și ne oprim să ne uităm la o clădire rămasă cam neterminată de foarte, foarte multă vreme, ce corepunde străzilor Slătineanu și Crăciun:

 

Dar ce-i aici e floare la ureche; să te păzească Ăl-de-Sus să treci Dorobanțiul, înspre Polonă. La-nceput pare simplu; e intrarea Camil Petrescu, și lîngă ea strada Emmanuel David; prima s-a mai numit Gaillac, iar a doua Colonel Grigore Ion. În ruptul capului eu nu-nțeleg de ce strada asta – Emmanuel David –  a fost închisă la ieșirea în Polonă… sau poate n-a fost deplin deschisă:

… interesant de pozat e casa asta cu intrarea-gang-scară:

Altfel (pen’că-i cam gălăgioasă atmosfera-n casa asta), strada asta-fundătură e liniștită.

Lucrurile-ncep să se complice numaidecît: nici nu știi cîte-nfundături găsești pe Polonă! M-am mai plimbat pe-aici, căutînd odinioară străduțele-nguste. Te bagi și te-ntorci – și tot parcă nu te-ai băgat peste tot; ciudată parte de oraș, meschină și bogată totodată. Pe partea dreaptă, cum mergi spre Ștefan cel Mare ai Bravurii – care încă mai arată a stradă:

… coridoarele – că altfel n-ai cum să le spui! – Nicorești și Buciumeni?

 

… sau Slătinița – care-i mai mult o fîșie mărginită de-o parcare…

Pe ceal’laltă parte a străzii, mai mult ghicești, îndărătul unei porți, intrarea Lacul Roșu, și, în apropiere, perechea de fundături Bogdănița și Jijia:

 

Așa-i că-i aiuritor? Dar, ce – parcă între Dorobanți și Floreasca e mai bine? Aiurea – dar de văzut, poate altcîndva.

Case căzute 138 – Str. 11 Iunie 75

scris de Ando

In Piaţa Libertăţii, cea de la poalele Parcului Carol, într-o curte lipită de „căzătura” fostului cinematograf  Libertăţii, ascunsă vederii de un gard dublat cu nişte panouri hidoase, zace părăginită o clădire interesantă, dar… ghinionistă.

Noroc cu găurile din panouri pentru că, aşa, am putut  face câteva poze, mai convingătoare.

mai multe despre Case căzute

Din fugă: externalizare!

scris de Ando

Soluţia finală este evidentă, dar încerc să-mi închipui cât s-a preumblat cetăţeanul nostru, cu farfuria în braţe şi cu ochii după sateliţi, prin curte, pe acoperiş, pe balcon până găsit rezolvarea miraculoasă.