despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Blocul parazit

scris de Ando

Incet, încet se extinde genul acesta de bloc „parazit” ce se construieşte, pasămite, fără să  afecteze clădirea „paravan”din faţă – clădire care, musai, trebuie păstrată fiind, de obicei, valoroasă cel puţin din punct de vedere architectonic, dacă nu şi istoric.

Suntem, aşadar, pe strada Tudor Arghezi , la nr. 24,  vizavi de eternul teren în paragină din spatele ARCUB.

Pe spaţiul  marcat cu X,  în spatele clădirii „paravan”, este vizibilă deja structura noului bloc.

  

Aceasta fiind situaţia, dacă din punct de vedere estetic imaginea zonei este alterată, nu ne rămâne decât să sperăm că va fi consolidată şi reabilitată, total, impunătoarea şi deosebita clădire din faţă, care a fost afectată vizibil de aceste lucrări.

prin fundături VI

de Ando și HM

Primăvară! Chef de ducă, de iscodeală! E bine să te bagi prin fundături, pentru că descoperi felurite drăcii uitate de vreme. Și detalii frumoase.

… ne-ntoarcem pe lîngă Amzei, ca să trecem în revistă fundătura Biserica Albă:

 

… n-ar fi mare lucru de capu’ ei, dacă n-ar avea trecerea aceea ce duce, prin părculeț, spre gangurile blocurilor ce bordează piața. Încă din copilărie, mi s-a părut o șmecherie genială scurtătura asta. Vizavi de ea, mai dăm de vreo două intrări – Sibioara și Nicolae Crețulescu:

Sibioara s-a numit, cîndva, Leului; pare-se că după Război multe fundături au primit nume noi – așa, mai delicate – de sătucuri necunoscute (Filioara… Viișoara…) E drept și că aceste chiștocuri stradale primiseră pîn-atunci cu ușurință nume ba de proprietari, ba de cine știe ce obscure personalități pe care doar aceștia le cinsteau… Dacă te bagi pe-aici, poți ieși în Victoriei pe după un bloc – și dai și de una din rampele de aprovizionare ale hotelului Athenee Palace.

Cine vrea să vadă, însă, intrarea Amzei – aflată la doi pași – are niște frumoase surprize. Frontul ăsta de case cu intrările cu treptele direct din străduță e o adevărată raritate bucureșteană!

Dar și-o tăblie ruginită de atenționare a locatarilor – abaterile se vor fi adus la cunoștiința administrației numaidecît.

Ce-ar mai fi de văzut pe-aici, nu știu – așa că ne-ndepărtăm ușurel; dac-o luăm spre Ateneu, dăm de strada Constantin Esarcu, al cărei capăt dinspre Nicolae Golescu este blocat…

… iar dac-am lua-o-n cealaltă parte – spre Piața Victoriei, am dibui, abătîndu-ne doar un pic din drum, o intrare foarte echilibrată arhitectural la origine ce se lasă din Iorga, cu o clădire reușită-n fund:

 

… sau intrarea numită Toma Tomescu, mai mult un acces puchinos și prost pavat ce mărginește un bloc dărăpănat:

 

… curiosul care-și face drum pe-aici descoperă un Aro 10 care șade de ani de zile și-o tăbliță ștearsă; nu-i puțin lucru.

 

Reclama Ci-Co

de Ando și HM

Pe Pache – pe la intersecția cu Mătăsarii – știe toată lumea că-i o reclamă vopsită pe-o clădire:

Acuma, înainte de-a-nfrunzi pomii, poți s-o vezi mai bine; cît nu s-a spălat de ploaie și șters de vînt… Bine făcută – reclama – la o băutură gustoasă și răcoritoare care bătea cu mult Fanta de azi. Ohoo! – Ci-Co avea un gust așa bun de portocale; se făceau lucruri reușite.

Și, fiindcă știți cît de mult ne plac vestigiile astea șterse – că-s ele îndemnuri electorale, urme de firme industriale vechi, reclame sau lozinci – o înfățișăm azi.

Și ne-ntrebăm: oare de ce s-a vopsit tocmai aici, pe calcanul ăsta, reclama la Ci-Co? Nu-i tocmai un vad fantastic pentru o reclamă – nici măcar pentru vremea comunistă. Poate, sub ea, o fi fiind fost scris altceva, și Ci-Co a acoperit vechea inscripție? Habar n-avem.

Din fugă: Timpuri Noi Square

scris de Ando

După ce terenul fostei întreprinderi Timpuri Noi, de pe Splai, a zăcut ani buni în pârloagă, iată câteva imagini făcute la „locul faptei” zilele trecute.

Sunt primele clădiri ale noului ansamblu Timpuri Noi Square care va ocupa, în final, cele 5 hectare de teren. Strict, din punctul meu de vedere, ca simplu privitor urban, nimic spectaculos sau neaşteptat: alte clădiri fără personalitate, insipide chiar, destinate în primul rând să aducă, cât mai repejor, profitul aşteptat de proprietar. Dacă, totuşi, vă interesează detalii, le puteţi afla aici.

Despre Lemetru și istoria zonei… avem destule de citit: Ciocolata și Apele Minerale • Nițică istorie – Lemaitre (I)Nițică istorie – Lemaitre (II) • A mai rămas ceva! • A mai rămas ceva! Sau poveste unei altei casePrin zona industrială • Săracu’ Borroczyn, săracu’ Sulzer

7 mașini vechi LXXX

Gata oricînd! – și cu norocul de partea noastră, iată că sîntem la episodul 80. Îl deschidem cu un Ford Fairlane Galaxie 500 1959… aproape întreg!

Ce diferență față de modelele cu cîțiva ani mai vechi, încă… Volgi. Mai e mult de lucru la mașină! Ando a găsit-o. Tot el – și-un Mustang sărăcuț, din anii nefericiți ai modelului. Zici că-i un Scorpio dus la sală.

Să mai vedem un model, european de astă dată: Taunus. Mai dichisit ori mai ruginit – oricum, și cel ruginit încă-i trainic, după mai bine de 35 de ani.

 

Am terminat cu Fordurile, ne ocupăm de Opeluri! Ce surpriză plăcută, în lumina veselă a Soarelui de dimineață – un Rekord P2.

… cînd te gîndești că are peste juma’ de secol! Varianta cu patru uși a fost mai rar văzută la noi; pînă și caravanul – varianta break – avea tot două uși pentru pasageri. …Opel!

Ando a mai dat peste un Rekord – mai nou, ce-i drept, un D – care se ori se duce undeva, ori vine de undeva:

… și-ncheiem rubrica Opel cu un Ascona C, găsit pe timp de vară de Paul Ioan Pârlea:

 

Hai să mai rupem monotonia modelelor cuminți, c-o Lancia Fulvia Coupe: o adevărată frumusețe!

A găsit-o Ando. Iar Boemul, un încă un MG T pe care-l vedem păstrat cu grijă.

 

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici)

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Opera Română în presa vremii

pregătit de Ando și HM

Opera: n-aș zice că-i o clădire taman frumoasă, dar… ne-am obișnuit cu ea, așa cum e.

 

Să vedem mai multe despre cum a apărut; și a-nceput s-apară încă din „arșița soarelui de vară” din ’51, cum ne zice articolul ăsta din… iarna lui ’52, din „Scînteia”

„Teatrul Muzical”, cum găsim numită clădirea, se-nălța ca-n poveste pe „locul viran din preajma Cotrocenilor” unde – ani înainte – visaseră alții Gara Centrală; dar ziarele publicau, deocamdată, doar machetele; vedem și alte construcții-n lucru, cum ar fi Radiodifuziunea ori Studiourile cinematografice de la Buftea.

 

Pe final de an, „România Liberă” ne poftea la o călătorie-n timp, să vedem cum va arăta noul ’53 – „al treilea fiu al cincinalului”, care venea „cu privirea ageră, plină de visuri înaripate” – Canalul, termocentrala de la Doicești, „cetatea luminii” de la Bicaz se mai apropiau cu un pas de realitate; iar Opera-și va fi deschis porțile.

Timpul n-avea răbdare. „Teatrul Muzical” trebuia deschis în vară, deși constructorii se-apucaseră de el, cu doi ani înainte, cu gîndul de a-l termina cu ocazia aniversării Revoluției din Octombrie – adică-n Noiembrie, pe 7. Dar la ușă bătea Festivalul Mondial al Tineretului din August, precedat de Congresul aferent. Pas cu pas, mai primeam cîte-o veste bună, iar imaginile de la locul șantierului luau locul schițelor și machetelor.

 

… iar vara… gata!

  

Și cam asta a fost; lucrurile au intrat în normal – iar în Ianuarie ’54 Teatrul de Operă și Balet își putea deschide, oficial, noua stagiune în casa cea nouă.

… în zilele noastre, în fața Operei e șantierul magistralei de metrou din Drumul Taberei.

 

Din nou, pe Batiştei

scris de Ando

Revenim, după şapte luni,  pe strada Batiştei.

De muncit, aşa cum scriam atunci, se munceşte în continuare, dar deja putem să tragem nişte  concluzii.

Aşadar, clădirea fostei policlinici cu plată de la nr. 27 a ieşit binişor „la lumină” şi nu arată deloc rău !

 

In schimb, vizavi la nr. 26, cum era uşor de prevăzut, noul bloc în construcţie se arată, deja, ca un vecin nepotrivit cu stilul arhitectonic al clădirilor din preajmă.

prin fundături V

de Ando și HM

… una dintre cele mai lungi fundături ale Bucureștiului pare Soldat Grigore Răducanu. Să tot aibă vreo 200 de metri, între strada Frosa Sarandy și spatele blocurilor noi ce bordează Primăria Sectorului 1. Habar n-am cît și dacă a apucat să fie, și ea, stradă. Hărțile vechi – de dinaintea ridicării Primăriei – o înfățișează înfundîndu-se într-un smîrc aidoma Cuțaridei. Chiar și mai apoi e trecută ca fundătură: pe numele Gherase…

   

Dar pe străduța asta cîte-am mai găsit! O căsuță căzută; un garaj; vreo patru rable din care azi a mai rămas numai una; și-un restaurant de care lumea-și aduce aminte cu drag și-acum, la mai bine de cinci ani după ce s-a-nchis…

Tot lungă-i și intrarea Portocalelor, despre care v-am scris mai demult, lăudîndu-i căsuțele liniștite:

Ne-ntoarcem la ale noastre; cele obișnuite. Iată intrarea General Christian Tell:

Cum te bagi în ea, lăsînd de-o parte coaja rămasă nedemolată de-acum trei ani, te uimește frumoasa clădire a vechii școlii franceze.

Dacă te-i plimba pe strada Episcopul Radu – poate căutînd casa cu cavaleru-n armură pe acoperiș – te poți opri să vezi cîteva fundături, cum ar fi cea care poartă chiar numele străzii, cu un bloculeț frumos la intrare, și chiar binișor restaurat…

 

… sau Monahului: p-onoarea mea dac-am văzut vreo intrare mai colorată ca asta!

 

din zbor

de Ando și HM

cîte săli de cinema zac; și, fiindcă nu toate trebuie transformate în cluburi ori supermagazine, reconversia lor ar însemna un folos comunității. „Favoritul”, săracul, e de cînd hăul în aer. „Flamura” și „Grivița” – abandonate și ele – sînt în vederea consiliilor locale pentru a fi folosite la ceva util

La „Gloria” treaba se mișcă destul de binișor.

Festivalul mondial al Tineretului în presa vremii

pregătit de Ando și HM

August 1953: la București se ține Festivalul mondial al Tineretului. Ce chin pentru o Țară care-și revenea greu după Război, foamete și instaurarea comunismului.

Dar Bucureștiul s-a pus la cale cum se cuvine: era o sărbătoare și orașului ăsta mereu i-au plăcut sărbătorile. Parcuri, stadioane, cvartale noi pentru oaspeții din 106 de țări.

Am văzut – pregătirile-ncepuseră încă din vreme:

Așa că, pe sfîrșit de Iulie, primele vești bune apăreau: Teatrul din Bucureștii-Noi, Stadionul 23 August, Opera Română erau cîteva din reperele bucureștene de fală, proaspăt terminate. „În basmele copilăriei am auzit cu toții de palate care cresc din pămînt peste noapte și niciodată n’am crezut că această plăsmuire de vis poate fi atît de aproape de realitate. Stînd în fața impunătoarei construcții a Teatrului Muzical, acest lucru ți se pare ușor de înțeles și gîndul  te poartă la imaginea uriașului din poveste care a creiat aceste palate. Acest uriaș este poporul nostru liber…”

Deci duminică, pe 2 August, în arșița verii, jocurile puteau începe: „de zile în șir, mii de tineri veniți din cele patru zări ale pămîntului poposesc pe aerodromurile, în gările și în porturile patriei”.  La tribună – toate înaltele oficialități, bașca patriarhul.

    

Descrierea festivităților de deschidere și-a atmosferei din Capitală face toți banii: „Iată negri din Camerun, Nigeria, Senegal și alții din nemărginitele întinderi ale Africii, primiți de spectatori cu urale. Tineri brigadieri, constructori ai stadionului, rup rîndurile și îi îmbrățișează… Defilează compozitorul Ciu Vei-ci, scriitorul Con Yo-pao, fruntașul în producție Lin Li-fu… Spectatorii primesc cu simpatie pe tinerii înalți și blonzi care poartă drapelul Marii Britanii… Trec delegații eroicului popor coreean – delegați ai celorlalte țări le aruncă flori, îi poartă pe umeri… Reprezentanții acelor milioane de tineri americani care nu vor să aibă soarta celor căzuți în Coreea…  Fețe zîmbitoare privesc spre Ahmed Mohamed Saed, delegat al tineretului din Sudan, care a ridicat un băiețel în brațe. Săndel, care nu știe încă să vorbească, își exprimă bucuria printr-un gîngurit… Strigăte de surpriză izbucnesc din toate piepturile cînd artista mongolă Țogzolma începe să cînte cu mult foc pe românește «S’a gătit badea de nuntă»… ”

Festivalul – aflat la a patra ediție – s-a ținut pînă pe 14 August. A fost înfățișat amplu-n ziar; din cele patru pagini, citeai cel puțin două cu relatări, impresii, rezultate și prostii precum cele scrise de Deșliu: „Cu cîtă fantezie și ingeniozitate au lucrat decoratorii la pregătirea parcului pentru carnaval! Iată un chioșc unde poți să-ți astîmperi foamea; nu-i nevoie să ceri lămuriri suplimentare asupra alimentelor, pentrucă decorul vorbește dela sine; deasupra chioșcului tronează o enormă halbă de bere încununată de doi crenwurști rotofei, atît de bine executați că-ți lasă gura apă numai privindu-i. În dreapta e un indicator de băuturi: un cangur cu un pui în săculeț. Avînd în vedere că printre participanți la carnaval sunt și copii, indicatorul dă îndrumare precisă consumatorilor: tata cangur golește cu poftă o sticlă de bere, în timp ce puiul soarbe lapte din biberon. Uite și o morsă foarte însetată: colții cei lungi o împiedecă să bea din pahar așa că morsa trebuie să se folosească de un pai.”

Cu toate, toate astea, zice-se…  „niciodată n’a fost Bucureștiul atît de frumos, atît de plin de viață”.

    

Ani mai tîrziu, Bucureștiul urma să fie gazda altei manifestări similare, tot un soi de Olimpiadă sărăcăcioasă: Universiada din 1981.