despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Între amintiri, realităţi şi… previziuni

scris de Ando

Hazardul a făcut ca o mică parte din zona în care am bântuit în anii copilăriei să scape de vâltoarea nimicitoarelor demolări care au topit pentru vecie cartierul, generic numit, Uranus.

E vorba de aria cuprinsă între străzile Antim-Justiţei (şi ele ciuntite), până la fosta Cale a Rahovei (actuală George Georgescu) şi bd. Regina Maria (fost George Coşbuc).

De câţiva ani, îmboldit de nostalgie dar şi de curiozitate, trec deseori prin zonă. Aşa se face că, deşi am realitatea în faţa ochilor, automat, îmi apar în minte şi imaginile din copilărie. Iată cum arată, acum, fosta mea şcoală elementară – nr. 123, zisă şi Poenărescu:

E întreagă, bine întreţinută, dar devenind sediul Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret”, cei de acolo au scotit nimerit, după cum se vede în poze, să-i trântească ditamai „zidul de apărare” în locul vechiului gard din fier forjat şi să lase în viaţă doar un banal oţetar.

Pentru mine însă, şcoala a rămas cea din fotografiile lui Dan Perry, cu acea curte, umbrită de castani, vizibilă oricând din stradă. Intre cei doi copaci din mijloc, agăţam plasa de volei la orele de sport, iar în pauza mare, tot aici, încingeam câte o miuţă, chinuindu-ne să lovim mingiuţa de cauciuc de un leu şi şaptezeci de bani, cumpărată prin chetă de la tutungerie. Câte mingiuţe nu ne-au confiscat profesorii pentru că reveneam în clasă prăfuiţi şi transpiraţi!

Sau părculeţul de vizavi, cel dintre şcoală şi Mănăstirea Antim, cu ai săi copaci bogaţi.

Aici, atracţia principală era careul de beton care, probabil, proteja vreun transformator electric subteran, habar n-am. Era locul preferat unde ne adunam la pălăvrăgeală sau pentru a pune la cale cine ştie ce nebunie.

L-am adorat, poate şi prin faptul că nu am avut, niciodată, curte. Câte momente vesele sau triste am petrecut aici cu prietenii din vecinătate! De multe ori, ne prindea seara târziu, dar nu ne păsa: eram toţi la nici două minute de casă!

Acum, în locul părculeţului, distrus de organizările de şantier din anii 80, e încropit un scuar firav, chelit de copaci şi destul de neîngrijit deşi, aici a fost amplasată poate una din cele mai reuşite statui din Bucureştii post-revoluţie, cea a mitropolitului Antim Ivireanul.

A venit anul 1963. După doi ani de alergătură şi petiţii pe la diversele „organe” şi instituţii, taică-meu a reuşit să obţină repartiţie pentru un apartament la bloc şi, astfel, am părăsit casa insalubră, pe jumătate ruinată, din Cazărmii 21, mutându-ne pe şoseaua Giurgiului, la Toporaşi.

Aşa s-a produs prima ruptură. Ai mei au ajuns la concluzia că e mai bine să termin şcoala la 123, cu vechii colegi şi profesori, dar asta a însemnat drumul zilnic dus/întors cu tramvaiul pe traseul Toporaşi-11 Iunie. Timpul liber s-a redus substanţial. Oricum, mai ales din clasa a V-a, era din ce în ce greu să ne mai întâlnim atât de des, toată gaşca. Mulţi învăţau la şcoala vecină (nr. 122), orarul nu era acelaşi etc. Ne mai vedeam prin vacanţe şi, eventual, când aranjam câte un fotbal. Iar în blocul nou de la Toporaşi, în care ne-am mutat, cei mai mulţi copii erau de vârstă preşcolară, aşa că aici nu mi-am mai făcut prieteni. Sau, din cauză că oi fost si eu mai retras, cine ştie?

Am urmat, în aceeaşi logică, liceul, la „Mihai Eminescu”, pe fosta Cale a Rahovei. A avut şi el şansă! E tot acolo (devenit colegiu naţional), dar cu multe modificări. Astfel, a rămas vechiul corp principal (X), la care s-au adăugat două clădiri noi, toate trei închizând curtea interioară.

Bineînţeles, toţi ştiam că în clădirile de vizavi este pârnaia, adică arestul miliţiei, dar la acea vârstă ăsta era un subiect marginal, principalele noastre preocupări erau altele, mai ales că începuse să se simtă relativul dezgheţ politico-social de după 1964, care avea să ne marcheze adolescenţa.

Dar să părăsim ţinutul de neuitat al amintirilor şi să trecem la realitate.

Tronsonul Căii Rahova cuprins între fabrica de bere, din vârful dealului, şi cheiul Dâmboviţei – tronson pe care-l ştiam bine – era, în acei ani, plin de viaţă. Erau înşirate magazine de tot felul, restaurante, depozite, birturi, ateliere, cinematografe, locuinţe. Era trafic: circulau maşini multe, plus autobuzele liniei 32 ale ITB-ului (mai apoi și 117). Nu era un „corso”, dar strada era vie, era cu oameni.

Avem adunate, datorită unor băieţi deosebiţi, destule imagini din acea perioadă care dovedesc asta.

Fragmentarea brutală a acestei porţiuni prin demolări şi prin tăierea noilor bulevarde a fost fatală, astfel că, nu numai ce a rămas din Calea Rahovei (rebotezată George Georgescu), dar şi toată zona de care vorbeam la început, a intrat într-un soi de lâncezeală jalnică, întreruptă doar de cine ştie ce slujbă importantă la Mănăstirea Antim sau de vânzoleala carelor de la televiziunile de ştiri, bulucite în faţa arestului poliţiei ca să surprindă întemniţarea sau eliberarea vreunui personaj „celebru”.

Mai trist e că anii de după 1989 au adus, şi aici, „sindromul caselor căzute” întins ca o pecingine peste întregul oraş, sindrom care a accentuat starea de decădere a zonei.

Şi totuşi, semnele schimbării încep să devină din ce în ce mai prezente. Dacă stăm să ne gândim nu este surprinzător. O asemenea „felie” urbană nu putea să scape de interesul dezvoltatorilor imobiliari. La poalele frumosului deal al Mitropoliei, foarte aproape de centrul oraşului şi de gura de metrou de la Unirii, cu Parcul Carol la nici jumătate de kilometru – sunt câteva atuuri care compensează faptul că această cvasi-enclavă nu are, practic, ieşiri auto decât spre supra-aglomeratul bulevard Regina Maria!!!

Simptomatică, pentru schimbările de care aminteam, este, de exmplu, evoluţia clădirilor de la numerele 56-60, de pe strada Justiţei.

Cum spuneam, din loc în loc, unele clădiri au fost renovate şi au primit o altă faţă, dar s-au ridicat deja şi câteva noi.

Altele aşteaptă la rând. Avem acum un mic şantier în lucru, pe colţul dintre Justiţiei cu George Georgescu:

Şi altul, mai mare, pe Intrarea Gladiolelor:

Ca să nu mai punem la socoteală terenurile virane (X) existente (sau… în devenire), aflate, deocamdată, în standby!

Realist vorbind, e imposibil de revenit la specificul vechiului vad comercial, dar, per ansamblu, estimez că, într-o perspectivă de maximum 10 ani, această zonă se va schimba radical.

Case căzute 282 – Str. Parfumului 35

scris de Ando

Când vezi aşa ceva, evident că nu prea mai ai ce spune. Rămâne o singură întrebare: scapă sau nu scapă?

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi CV

de Ando și HM

Firul călăuzitor al episodului de azi – cel cu numărul 105 – este roșu. Ce culoare mai potrivită pentru o mașină sport, joasă, agresivă?

Aăăă… fie ea chiar și Dacia 1310 Sport!

… sau mai degrabă un coupé Mercedes!

Mă rog, fie Fordul Escort cît de mic, tot îl putem face sportiv un pic.

Da’ iată o mașinuță sportivă-sportivă: Honda CRX.

… precum și varianta Rapid a Škodei.

Lăsăm gluma la o parte – Porsche nu-i o joacă.

Încheiem cu Opel Manta – un Ascona mai sprinten.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Case căzute 278 – Str. Principatele Unite 21

scris de Ando

Vara, ascunsă sub o abundentă cascadă de iederă şi verdeaţă,

care, în revărsarea ei, a cotropit şi întreaga curte,

 

de la distanţă, pare un mini paradis verde… In realitate, casa e părăsită şi arată rău.

Acum, că a venit iarna, vedem prea bine…

mai multe despre Case căzute

Din fugă: se face „lumină” pe strada Filibiliu

scris de Ando

S-a scris şi s-a comentat mult despre această clădire de la intersecţia străzilor Romulus cu Ion Filibiliu, clădire care, după retrocedare, intrase într-un abandon total şi se prăpădea într-un ritm accelerat, existând temerea (deloc exagerată) că, la un moment dat, vandalizată la greu şi golită de „conţinut”, zidurile ei exterioare vor ceda şi se vor prăbuşi în stradă.

Iată că, de prin luna iulie 2018, situaţia clădirii a intrat pe alt făgaş.

S-a deschis şantierul şi au început lucrările la proiectul imobiliar Carmen Sylva Royal Class Apartments, cu termen de finalizare: iulie 2021.

Dispare, aşadar, din vechiul cartier evreiesc, un controversat imobil, devenit însă – prin cumul de interese şi… dezinterese – un real şi nedorit focar de mizerie.

 

Câteva precizări

scris de Ando

Pentru că tot am mai scris despre ele cu alte ocazii, la final de an – când se spune că e bine să nu rămai cu datorii – am adunat laolaltă, ultimele informaţii despre aceste clădiri.

Prima, cea de pe bulevardul Primăverii, colţ cu strada Heleşteului e „rezolvată” Aici, este acum sediul Muzeului  de Artă Recentă. Spun ei, în pagina de prezentare, că: „După Muzeul Simu, MARe este primul muzeu privat de artă care se deschide în România în ultimii 100 de ani, într-o clădire care îi este dedicată exclusiv, nu într-o construcție oarecare, convertită la sarcina de muzeu”.

A doua, şi cea mai controversată transformare, este cea de pe strada Dumbrava Roşie colţ cu Aurel Vlaicu. Actualmente, este în lucru, dar, deja, cei de la MAD Projects îşi laudă tare mult proiectul pe pagina lor de facebook.

Fără alte comentarii, am pus două fotografii – una, făcută de noi în aprilie 2017, cu vechea clădire, cealaltă… din viitorul apropiat, văzut de proiectant.

 

Ne ducem în centrul oraşului, pe strada Doamnei, unde avem detalii despre ce se va întâmpla cu vechiul palat „Marmorosch Blank Şi aici este acum şantier, dar cei de la Optim Project Management ne informează că palatul va fi, în final, (undeva, prin trimestrul 2 al anului 2020) convertit într-un hotel de 5 stele – parte a brandului Marriott.

 

Deocadată vedem, pe viu, cum se demolează corpul nou de clădire.

1948 – pagini vesele din presa vremii

de Ando și HM

Să ne veselim oleacă – cică rîsul îngrașă, da’ nu se mai pune după atîtea sarmale, cozonac și alte bunătăți. Ne uităm la cîteva pagini vesele de-acum șapte decenii. Humorul, săracul, era-n pas cu vremea: cu ciocul mic, cum s-ar zice. Așa că nu dăm prea multă atenție la șarjele politice împotriva imperialismului și ne uităm, mai degrabă, la condei. Desenatorii erau Nell Cobar, Cik Damadian și, firește, mai tînărul Matty. Nell Cobar avea partea leului – caricatura principală a lui era.

Găsirăm și-o pagină sportivă, din care scoatem nu puține informații; citim despre refacerea sărmanei arene „cu adevărat occidentale” Venus – ea avusese, încă dinainte de Război, prima nocturnă – și nu Republicii… Cît de curînd urma să dispară: nici cinci ani și se ridica Opera: Teatrul Muzical.

Planuri de noi stadioane mai erau – unul, în „depresiunea Cuțarida”, acolo unde taman se amenaja parcul Copilului; cel’lalt era Progresul, cel ținut azi în delăsare de Banca Națională.

Mai aflăm și de nașterea echipei departamentale de fotbal Dinamo prin contopirea „oborenilor” de la fosta Unirea Tricolor cu cei de la Ciocanul – se-ntîmpla, asta, în aprilie. 1948.

listă de articole selecționate din presa vremii – aici

7 mașini vechi CIV

de Ando și HM

Un episod fără glorie, fără rable extraordinare. Începem, măcar, cu ceva mai puțin întîlnit…

E un Vauxhall – știți voi, Opelul englezesc – Chevette. Cum o fi ajuns pe-aici?

Găsim mai departe una din cele mai reușite mașini concepute de Citroën – modelul GS: uimitor pentru anii 70, cu adevărat uimitor; un DS cu picioarele pe pămînt, cum s-ar zice. S-a fabricat mai bine de 15 ani.

… dar și una din ultimele mașinuțe mici și ieftine ale firmei, AX-ul.

Un Nissan Sunnny (o serie defunctă a mărcii), produs la-nceput de ani ’80.

Detem și peste două Volvouri din seria 300 – mai pe roate, mai pe butuci…

Nu trecem cu vederea peste varianta break a legendarului 405 – ultimul Peugeot legendar!

Și, oarecum mînă-n mînă, un splendid Renault 25

… cu nemaipomenitul Saab 9000, răspunsul suedez – dar desenat de italieni – la minunata linie a Renaultului de dinainte.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Din fugă: statuia Generalului Henri Mathias Berthelot

scris de Ando

Cu vremea asta urâtă şi pişăcioasă, nu ştiu când o să ajungem să vedem pe viu statuia.

Noroc că alţii muncesc şi pentru noi, aşa că nouă ne rămâne să semnalăm inaugurarea monumentului Henri Mathias Berthelot (autor Elena Nucă) în piaţeta situată la intersecţia strazilor Gen. Berthelot cu Luigi Cazzavilan.

Dacă unele din statuile prezentate de noi în timp au fost amplasate fie la „barter”- în cadrul unor acţiuni comune, fie din motive nedesluşite deplin, dar pe care nu le comentăm aici, de data ceasta avem de-a face cu un personaj care a iubit România şi chiar a făcut multe pentru această ţară, într-o perioada deosebit de grea!

Foto: Angelo Brezoianu © AGERPRES

7 poze vechi

scris de Ando

Tot scormonind prin „naftalina” arhivei foto AGERPRES, am găsit acest grup de fotografii interesante, care poartă data de 15 aprilie 1948, deci trecute binişor de 70 de ani.

Aşadar, suntem în imediata apropiere de Piaţa Brătianu, adică la intersecţia celor două mari axe ale Bucureştiului de atunci: bulevardul Brătianu cu bulevardele Carol I-Elisabeta sau, pe limbajul de acum, la „rondul” de la Universitate şi încercăm să trecem peste textul banal care însoţeşte imaginile agenţiei: „lucrări de modernizare în centrul Capitalei”!

Dacă datarea fotografiilor este corectă, probabil că sunt şi printre ultimele fotografii în care apare, pe poziţie, monumentul lui I .C. Brătianu, monument ce va fi demolat, conform diverselor surse, chiar în vara acelui an, 1948.

Chiar îmi permit ipoteza că imaginile redau „elanul muncitoresc” cu care se lucra deja la noul amplasament al liniilor de tramvai, linii care, până atunci, ocoleau – în giratoriu – impozantul monument. Rondul şi statuia aveau să dispară curând, piaţeta se va numi Nicolae Bălcescu în loc de Brătianu şi, câţiva ani de zile, aici va fi o banală intersecţie „în cruce”.

Dar şi fără această speculaţie, valoarea documentară a imaginilor este incontestabilă. Oricare dintre noi poate cu răbdare să identifice o grămadă de alte elemente interesante începând, de exemplu, cu modelele de tramvaie, trecând pe la hainele purtate de bucureştenii acelui an şi terminând cu inventarul uneltelor folosite de cei angrenaţi în acţiunea de „remodelare” a zonei.

Pesemne, totuși, pozele să fie prilejuite de o acțiune patriotică, voluntară, subotnicească – dacă ne uităm la amestecul de lucrători și la uneltele lor simple; cu toate lipsurile de după Război, pe șantierele propriu-zise se lucra, totuși, „profesionist”. Însă pe toate șantierele vremii au participat, pe lîngă lucătorii angajați, și „voluntari” – c-or fi fost ei studenți, militari, deținuți ori doar oameni ai muncii din alte sectoare. Așa s-au construit toate! Bine, cînd regimul popular își dădea seama că nici hei-rupul și nici tîrnăcoapele nu erau de-ajuns, lăsa de-o parte mofturile și se apuca să importe mașini și utilaje din Occident; sînt tare simpatice pozele de pe șantierul Stadionului „23 August” pline de camioane vest-germane, că „Molotoavele” – fie sovietice, fie autohtone – se stricau una-două.

Ca să nu mai vorbim de clădiri. Iată, pe colţul din dreapta – dominat de imaginea blocului „Creditul Minier” de pe Batiştei – vedem o parte din conglomeratul de construcţii (prăvălii diverse, terase-restaurant, cofetării, simigerii, farmacii ) care înconjurau clădirea fostului Circ Krateyl.

În sens opus, în pozele 5 şi 6 vedem o parte din spitalul Colţea, cu statuia spătarului Mihai Cantacuzino, dar avem şi o perspectivă a bulevardului chiar dincolo de Sf. Gheorghe.

Poza 7 vine şi ea cu o grămadă de detalii interesante. E făcută aproximativ de pe colţul unde acum se află părculeţul Colţea, cel cu vioara spartă

Aici, am marcat cu X, intrarea pe fosta străduţă Vasile Boerescu, ulterior denumită Ion Vidu. Străjuită pe colţul din dreapta de clădirea fostului Minister de Război (acum sediul APIA – Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură), străduţa pornea din bulevardul Carol I şi a dispărut odată cu lucrările la ansamblul Teatrul Naţional-Hotel Intercontinental. Prin anii ’50, aici erau case de locuit, o mica piaţă, diverse magazine şi, de asemenea, parculeţul sportiv cu arena „Progresul” vestită la acea vreme pentru galele de box pe care le găzduia.