despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (III)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte a doua parte

Ăsta da, bulevard cochet! Scuarul central e o frumusețe pe vreme de vară. Clădirile ce-l mărginesc – cu potențial – ne bucură și acum, deși intervențiile contemporane au spurcat ceva-ul vechi. Partea asta de Dorobanți chiar s-a schimbat mult în ultimele două decenii!

Ca plimbare-n sine, nu-i nici prea-prea, nici foarte-foarte: șantiere, mașini lăsate alandala pe trotuar,  trafic ba-n goană, ba aproape blocat; mai mult îți face, parcă, cu ochiul liniștea ce se ghicește-n spatele caselor de la șosea.

Bucata de-nceput e echilibrată, cu construcții pe amîndouă părțile; pe stînga admirăm substația electrică care a fost pusă acolo elegant și cu respect față de restul zonei – azi e ascunsă după o pădure de panouri publicitare.

Zău că-i de mare mirare că nu-s fotografii vechi de pe-aici, mai ales că partea asta chiar nu-i de lepădat – și apărută, istoric, relativ recent: parcelarea Principele Carol (unde-s străzile cu nume de eroi aviatori) apărea-n anii ’20; cartierul Primăverii se năștea cu un deceniu mai tîrziu; iar pe locul Televiziunii nu se apucase încă să se construiască nimica. Pînă și Șoseaua Aviatorilor a primit forma splendidă ce-o cunoaștem de-abia-n anii ’30.

Destule-s de văzut:

     

Cîteva case au avut norocul să fie renovate frumos ori măcar… cu milă.

Dar și cînd vezi cum s-a „reinterpretat” o casă de poveste, te-apucă toate alea!

Clădirile noi – chit că nu-s mare procopseală arhitectonică – sînt, parcă, mai… cinstite: atîta s-a putut.

Firește, ca să apară ele, ceva a trebuit să dispară. Blocul vechi de mai jos n-a avut noroc!

 

De fapt, spurcarea zonei s-a făcut deja, odată cu primele intervenții de după ’90; las-că nici plombele puse pe vremea comunismului nu erau de vreo valoare.

Pe dreapta, deja ne putem lăsa-n Primăverii, ce se deschide ademenitor cu străzi, scuaruri, părculețe; mai încolo, pe stînga, iată și încă frumoasa Televiziune Română: în spatele ei putem explora alte străzi și fundături.

… deși trotuaru-i desfundat și curtea ne-ngrijită, tot ne priește plimbarea!

Pe măsură ce ne apropiem de capătul Dorobanțiului, dăm și-n partea sa complet schimbată-n anii noștri: un rînd de clădiri de birouri apărute-n anii 2000; găseam înaintea lor una din cele mai reușite exemple de arhitectură comercială – micul complex cu alimentară, cofetărie și băruleț de lîngă Televiziune ce a fost demolat în 2003. Pe vemuri, privind din Herăstrău, vedeai doar silueta elegantă a Televiziunii; azi se ițesc borcane.

Peste drum de ele, locul rămîne nu doar deloc pus în valoare, ci și urît și murdar de-a dreptul; un șir de barăci – că, orice-am zice, tot barăci sînt! – cu nimic în spate. Scuarul central, aici, a rămas pavat. De ce? Ca s-arate ca naiba. Trotuarele-s pline de gropi și mizerii chiar și-n fața clădirilor de birouri.

Ne oprim: piața imensă unde se varsă Dorobanțiul se cheamă Charles de Gaulle, dar i-a mai cinstit și pe Hitler și pe Stalin. Azi e sistematizată cu fel de fel de insulițe și pădurici, dar la-nceput era doar goală-goală; mulți ani piatra ei cubică decazuse într-un asemenea hal, încît gropile erau legendare.

 

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

Aşa… mai româneşte!

scris de Ando

La episodul 300 al serialului nostru despre case căzute, am prezentat această clădire din marginea Pieţei Obor.

In intervalul scurs de atunci, brutăria de la parter s-a desfiinţat, iar clădirea a intrat în letargia specifică caselor fără un rost anume.

De curând însă, am remarcat o activitate susţinută de revitalizare a spaţiului de la parter. Din ce am aflat de la unul din lucrători, ieşit la o ţigară, se amenajează un fel de birt sau ceva gen fast food… rămâne de văzut.

De observat însă stilul ăsta păcătos (deja împământenit, specific românesc) de a trage ca de un cal mort de biata clădire, stil comun atât proprietarului cât şi chiriaşilor. Adică: o tencuială şi o spoială, doar jos la parter, nişte termopane (că astea se montează rapid), practic o nouă cârpeală făcută pe sponci, cât să pornească mai repede afacerea, ca să vină banii! Restul casei? Dumnezeu cu mila! Cât timp nu cade cuiva în cap o bucată de zid sau o cărămidă, e în regulă.

O mentalitate paguboasă, moştenită din naţionalizările comunismului, care a măcinat încet, încet acel concept sănătos al negustorului care locuia în aceeaşi clădire cu propria-i prăvălie.

Case căzute 411 – Str. Agricultori 55

scris de Ando

Pe unul din colţurile intersecţiei dintre Matei Voievod şi Agricultori, zace, de ani buni, această magherniţă. Ce mă miră este cum de nu au reuşit să puna mâna pe ea, pentru o eventuală extindere (măcar a terasei), cei cu restaurantul „DaDa” care funcţionează în măgăoaia din spate.

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (II)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

citiți prima parte

Iată-ne la Perla. Nu, nu mai e nici o Perlă pe-aici de multă vreme, dar locului i-a plăcut numele ăsta, așa că l-a păstrat. Perla a fost restaurant; o vreme, pe vremea lui Ceaușescu, s-a numit și Varșovia – închis astăzi, e magazin „dm”. În spate fusese și cofetărie: era un complex elegant. Peste drum, străjuind colțul cu Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte, încă mai vedem clădirea ce-a adăpostit cinematograful Volga încă dinainte de Război, după ce-a luat locul bodegii Roata lumii; acum în reconstrucție, probabil din ea va rămîne coaja – măcar de-ar pune-o în valoare cît de cît!

Intrăm în cel de-al doilea Dorobanți, v-ați prins deja; e cel unde-ncep și fițele – un bulevard larg, cu blocuri înalte; pînă să vedem mai de-aproape ce-i acum aici, să-i lăsăm pe cei care l-au făcut să se laude oleacă.

Da – n-au fost multe, bulevardele gîndite să fie cu atîtea spații comerciale mari, etajate – ne-au rămas în memorie magazinul Tineretului și cel care vindea marfă importată din Republica Populară Bulgară -; era păcat să-l zdroncăne tramvaiele, așa că după ce s-au ridicat blocurile astea, linia lui 5 – una din cele mai vechi linii bucureștene – ce mergea pe aici a fost mutată pe Floreasca; zece ani mai tîziu se muta iar, pe Barbu Văcărescu. Și, deși autobuzul 131 poate fi asociat pe deplin cu Dorobanțiul, multă vreme nici n-avea treabă cu el: de la Piață se ducea pe Roma și Căderea Bastiliei (unele străzi chiar au nume frumoase!) spre Romană; chiar și după Revoluție a mai practicat o parte din traseul ăsta. În zilele noastre ne întîlnim pe-aici chiar și cu autobuze preorășenești – unul din traseele serviciului de transport al orașului Voluntari pătrunde pînă la Perla!

O luăm din nou la pas, fără să ne putem stăpîni ciuda că ne lipsesc cu desăvîrșire imagini de dinaintea construirii blocurilor. Noroc c-am reușit să dibuim urma Garajului Peleanu de la numerele 127-129, care-i azi ascuns după blocurile stradale; fotografia interbelică ne ajută să vedem cît de larg fusese de la bun început Dorobanțiul.

Așadar, în stînga, splendoarea străzilor cu Capitale; în dreapta, o-ncrengătură ciudată de străduțe-ntortocheate, care parcă niciodată nu te scot acolo unde ai nevoie. Și cam așa-i toată bucata dintre Dorobanți și Floreasca; firește că pe măsură ce te duci spre piață, crește și strălucirea străduțelor astea.

Cu toată spoiala și scumpetea locului, ceva-ceva îți zice că nu-i decît o anticameră a cartierului Primăverii.

Ne amintim de magazinul-fanion de electrocasnice „Gepa”, care avea un dever imens în anii ’90 – apăruse-n locul fostului magazin bulgăresc de care-am amintit înainte.

 

Pe cît de lat îi bulevardul, pe-atît i-s de-nguste trotuarele; ce-i drept, acum cîțiva ani s-a lărgit un picuț cel de pe mîna dreaptă – nu îndeajuns! Dar hai să vedem atmosfera.

Din fericire, au rămas destule clădiri neafectate de construirea blocurilor. Nu s-au păstrat chiar rău și pun în valoare colțurile străzilor adiacente! Liceului i s-au construit două corpuri în plus; n-ai zice că nu-s „la locul lor”. Și, spre cinstea lor, urbaniștii de acum jumătate de secol au păstrat un mic segment de joasă înălțime pînă la următorul calup de blocuri înalte.

  

Firește, se mai strecoară cîte ceva-n zilele noastre…

Un punct de interes a fost clădirea poștei; aproape de ea, blocul cu librăria „Lumina”: o librărie mare, cu etaj; jumătate din spațiul comercial e acum vopsit în negru – absolut îngrozitor.

 

Între Poștă și librărie, firește, biserica: și ea-și vîră-n spațiul rămas o felie imobiliară!

Între partea a doua și a treia a Dorobanțiului e… o pauză; o piață, un rond, adică – poate e chiar o bucățică de sine stătătoare. Clădirile interbelice ce flanchează piața-s, din păcate, degradate și ascunse aproape mereu după reclame uriașe.

 

Un loc larg – inutil de larg – cu un părculeț neîndeajuns de pus în valoare în care mulți ani s-a adăpostit Lupoaica noastră călătoare. Autobuzele, în drum spre Perla, obișnuiau să-l ocolească; azi, cînd n-o mai fac, parcă ni se pare că era mai frumos așa; măcar 282-ul s-ar putea îndura să facă stație aici. În rînd cu vechea benzinărie și cu „Bitolia” – alt toponim rămas în mintea bucureșteanului de la magazinul alimetar din blocul ridicat în anii ’60 – găsim un reper neașteptat: un mic fast-food („Mc Burger”) ce rezistă de la-nceputul avîntului comercial postrevoluționar. Pesemne ce cel mai ieftin locșor din tot Dorobanțiul… Străzile cele două care se desfac din piață, de pe partea asta, sînt doar fundături – nu ajung nicăieri, oprindu-se la un rînd de case-ndărătul Pieței Floreasca.

 

Piața-n sine (pesemne c-a apărut înainte de Război, în regim volant) nu-nseamnă nimic; nici complexul ridicat lîngă ea; aici atracția-nseamnă cafenele, magazine dichisite și – mai ales – fascinația apropierii de zona interzisă; funcționează-n continuare, la intrarea pe Beller, cofetăria Ana și magazinul Nic. Pe-aici se băgau tramvaiele, cînd veneau pe Dorobanți și o luau spre Floreasca – ne-au rămas cîteva imagini; urme ale pietrei cubice se găsesc azi, păstrate-n stația de autobuz.

Găsim, pe hărțile vechi, că Beller se numea, înainte… Plăcintei – zău că nu suna rău deloc.

 

Dar ce căutăm aici? – hai înapoi, ne-așteaptă partea a treia a Dorobanțiului… cu totul și cu totul alta, dacă se poate așa ceva.

Surse foto și documentare: Adrian Crăciunescu • AgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.

V V C XXXVIII

de Ando și HM

Tare rău mi-a părut când am aflat, pe la început de noiembrie, că – odată cu demolarea întregii clădiri de pe şos. Vergului – a dispărut şi copertina fostei Filaturi de lînă pieptănată. Parcă în compensaţie, ca să-mi treacă din tristeţe, am găsit un alt model, nu atât de sofisticat ca formă, dar la fel de îndrăzneţ ca soluţie. Se află pe lateralul aripii noi a Colegiului Tehnic „Dimitrie Leonida” de pe bd. Basarabia (fost bd. Muncii) şi vreau să cred că va avea viaţă mai lungă.

Din categoria mărunțișurilor ciudate ale arhitecturii de cartier din comunismul tîrziu, iată o copertină cu o urmă de cochetărie ce-mbogățește ultimul model – bocciu și banal – de clădire a „Telefoanelor”.

lista episoadelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

Case căzute 410 – Str. Dianei 12

scris de Ando

La doi paşi de Piaţa C. A.Rosetti, mai puţin norocoasă decât vecina sa de vizavi, de la numărul 9 – care, între timp, a fost renovată şi redată utilizării – „vegetează”, din păcate nelocuită şi nefolosită, această clădire interesantă. Din mai multe surse, am aflat că, înainte de revoluţie, aici a fiinţat, într-o perioadă, o casă de comenzi şi un magazin alimentar cu circuit închis pentru angajaţii corpului diplomatic.

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi CXXXV

de Ando, Bobocul și HM

Bun! Începem episodul 135 cu o frumoasă raritate veche! Un Ford Cortina – are aproape 50 de ani. Frumoase-s stopurile lui, nu?

Tare mi-a plăcut cum se ține Alfa asta, model 33 (din seria a doua). E pe jumate mai tînără decît Fordul, dar e păstrată cum se cade.

Să fie generația a doua a seriei 5 cel mai frumos BMW mare? Ani de zile așa am zis; zic și-acum.

 

Trecem la mașini americane. Unele-s frumoase, altele nu. Lincoln Town Car e… nu.

Oldsmobile Cutlass Ciera e… banal. Și destul de mititel; nu „barcă”.

Modelul Voyager – c-a venit de la Chrysler, de la Pymouth, nu contează – a-nsemnat mult pentru răspîndirea conceptului de mini-van, în anii ’80.

Uite-o camionetă despre care – fără să greșim – mai degrabă ne gîndim că-i vreun Isuzu, deși e Chevrolet. Volumul i s-a păstrat, odată cu transformarea în Blazer.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Din fugă (94): retro-gâgâlici la Mega Mall

scris de Ando

O drăguţă expoziţie cu câteva maşini retro, „mici” dar vestite, poate fi văzută la Mega Mall-ul din Pantelimon, la etajul 1. Ţine până pe 28 martie.

Case căzute 409 – Str. Romulus 52 (?)

scris de Ando

A pomenit de ea şi Cristian Malide de curând.

Hardughia asta zace, de ani buni, abandonată în starea din imagini, la răscrucea străzilor Matei Basarab cu Romulus. Nu există niciun panou afişat şi ca, de obicei, în Bucureşti e o adevărată corvoadă să localizezi o clădire după număr. Aşa că, mai mult am dedus numărul după poarta de acces pentru materiale şi utilaje din gard, poartă pe care am dibuit-o pe Romulus. Asta dacă n-o ține de Matei Basarab, caz în care ar putea avea numărul 43… Oricum, după starea în care se află, o putem plasa, fără nicio ezitare, şi-n categoria scheletelor mobiliare.

mai multe despre Case căzute

Plimbări în Bucureşti XXXV – trei bulevarde-ntr-unul singur (I)

de Ando, C. D. Mocanu și HM

Da: Calea Dorobanților nu-i una, ci trei – asta, cînd bagi de seamă mai bine. Una, dinspre Centru la Perla; alta, de-acolo la piață; și încă una, cum o iei spre Televiziune: fiecare diferită, cu ritmul, stilul și viața ei: și ăsta-i și momentu-n care ne oprim să vorbim despre cale… ca despre ea; fiindcă bucureșteanul de el – de „Dorobanți” știe.

Ca să complicăm de la-nceput lucurile – nimica nu-i simplu-n București – vechiul Pod al Herăstrăului pornea, demult, de la Biserica Albă și ajungea doar pîn’la bariera orașului, adicătelea pe unde trece-acuma șoseaua Ștefan cel Mare. După 1900 partea centrală s-a scurtat, de la piața de azi Lahovari; iar partea din afară – spre  Arcul de Triumf – era ba șoseaua Herăstrău, ba prelungirea Dorobanți. Cu alte nume, în afară de cel al regelui Alexandru al Serbiei, n-a prea fost vremelnic botezată; deși Nomenclatorul Stradal încearcă să ne lămurească destul de conștiincios, pare c-a lăsat pe dinafară momentu-n care bucății de după Piață i s-a zis și Roosevelt.

Oricum, Dorobanțiul e una din cele mai vechi artere bucureștene, alături de Podul Mogoșoaiei, fiind ieșire spre nord – la vremea aia nu se tăiase bulevardul central ce-mparte orașu-n două. Chiar și pentru asta merită să ne plimbăm pe aici!

Se vede că-i vechi; partea de-nceput e strîmtă și destul de nespectaculoasă arhitectonic – dac-o comparăm cu axa centrală -, fără să fie, însă, banală. Nu locuia aicea fitecine. De mare rușine c-a fost așa de puțin trasă-n poze de-a lungul istoriei!

Așadar, Dorobanțiul începe de la piața Lahovari, căreia bucureșteanu-i pronunță numele de parc-ar fi maghiar. Mai nimeni nu prea ia-n serios bucățica asta de pînă-n ASE; la rond, acum un sfert de secol, întorceau o droaie de autobuze – mai ales cele ce veneau din Drumul Taberei – azi nu mai e nici un nod urban. Clădirea renovată urît a Spitalului de ochi și Casa oamenilor de știință-s cele mai de seamă locuri de aici; mai acana se ițește hotelul „Dorobanți”. N-a fost niciodată o construcție reușită; pînă și arhitecții, cu juma’ de gură, o recunoșteau. Pe-o bucată din locul unde s-a ridicat fusese celebrul restaurant „Mon Jardin”, care a ființat sub acest nume pînă la demolare. Lîngă el, la Casa oamenilor de știință, restaurantul se chema la vremea aceea „Parcul trandafirilor”.

 

Ne intersectăm cu Dacia și Eminescu; pe mîna dreaptă avem dovezi veritabile de bun-gust arhitectural interbelic; locul a căpătat forma de azi odată cu deschiderea bulevardului Dacia – cel mai nou bulevard vechi – schimbarea a fost uriașă.

Blocul de pe colț a fost nefericit renovat și consolidat la sfîrșitul anilor ’90: deja arată foarte urît. Peste drum de el, un blocșor care a avut mereu șarmul lui, plus că are o copertină de excepție.

… pe stînga nu ne face nici azi să strîmbăm din nas clădirea ASE-ului (înaintea ei se găsea și casa unde a locuit Alexandru Macedonschi); trotuarul larg, umbrit cu platani – sunt o droaie de exemplare splendide pe-aici, încă de la amenajarea și îndreptarea străzii de la sfîrșitul secolului XIX -, era un loc animat în anii de după Revoluție, datorită terasei din stație. Azi pe-aici doar autobuzele circulă-n amîndouă sensurile; restul mașinilor care vor să meargă spre Ștefan cel mare trebuie să facă ocol pe Polonă. Cîteva vile, un bloc plombat – care avea o cofetărie bine plasată-n apropierea facultăților…

 

… și ne pomenim la primele locuri chiar interesante. Întîi, garajul, a cărui clădire – mare minune! – s-a păstrat; azi e supermagazin.

În coasta lui s-a ridicat o construcție nouă, care – cu toată lauda-i de sine – are doar calitatea că… n-a ieșit mai rău: „Magnetică prin volumetria orizontală atent finisată cu granit roșu, discretă prin reluarea întocmai a culorilor clădirii-monument din vecinătate – Casa Maria Lahovary din 1889, îndrăzneață în expunerea întregii fațade sudice către largo-ul oferit de al doilea monument care o flanchează – Garajul carosierului Peleanu din 1938, clădirea de birouri de la numărul 33 al Căii Dorobanților se așază cu eleganța și nonșalanța unei dive într-o lojă pregătită anume pentru ea. Discursul celor două volume, cel roșu, placat cu granit Red Multicolor cu venaturi de mari dimensiuni, și cel alb, finisat cu fibrociment Equitone alb, colorat în masă și aplicat prin lipire, urmărește cu claritate cerințele zonei protejate – retragerea etajelor 4 și 5 – și le declină prin transformarea corpului alb într-un fundal discret, care, în lumina dimineții, aproape dispare din câmpul vizual datorită parasolarelor albe orientate către Est”.

Imaginea alb-negru ne arată, însă, clădirea garajului „Peleanu” de la numerele 127-129, care azi se găsește ascunsă-n spatele blocurilor construite-n anii ’70 pe segmentul următor al Dorobanțiului.

Peste drum, înc-o bîzdîganie modernă, ce-i drept mai retrasă; lîngă ea, splendidul bloc cu zodii – una din puținele clădiri istorice renovate-n vremea lui Ceaușescu – să tot stai să-l admiri. Bucureșteanu-l ține la mare cinste mai degrabă pe constructor – inginerul Prager – decît pe arhitecți – Radu Dudescu şi Mircea Marinescu… În anii ’80, autobuzele care mergeau spre Perla făceau și stație aici, la Slătineanu.

Traversăm din nou, pentru casa Lahovary (pieței cu statuie-i zicem Lahovari, conacului ăsta, nu) – altă bucurie pentru ochi… dacă n-ar fi deja flancat de atîta modernitate. Dar știți ce? Încă nu s-a compromis de tot Dorobanțiul ăsta.

După ce ne-oprim să facem o vizită cofetăriei „Dolce principessa”, parcursul continuă, pierzîndu-și din farmec; vedem casa Slătineanu, încă un bloc-plombă, destule clădiri foarte neîngrijite, parteruri comerciale abandonate; în stînga și-n dreapta străduțe puzderie, întortocheate, înfundate; cîteva intervenții nouăzeciste ba abandonate, ba sfîrșite neinspirat; vreo trei-patru case nelocuite; cel puțin un loc unde o să se construiască ceva mare; și, odată ce trecem de intersecția cu Grigore Alexandrescu se termină cu strada veche. O ultimă zvîcnire de mîndrie: clădirea ambasadei turce – și gata.

Două blocuri greoaie anunță intersecția cu Iancu de Hunedoara și Ștefan cel mare; pe stînga, la parter, era asociația filateliștilor.

Fotografia de mai jos, dac-ar fi să ne-ncredem că acea Jariștea era cea de pe pe Bonaparte, ne-ar arăta locurile. Dacă nu-i de pe-aici, înseamnă că-i mai de departe; mai precis n-avem de unde ști.

Articol actualizat

(va urma!)

Citiți pe larg: Scurt istoric al Căii DorobanțilorCasa SlătineanuStudiu – Dorobanți 16-18Arhitectul Radu Dudescu

Surse foto și documentare: Adrian CrăciunescuAgerpresAzopan Tramclub TransiraMuzeul Municipiului București • Softpedia – blocurile comunisteArhiva UAR

lista episoadelor din seria „Plimbări în Bucureşti” – aici.