despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Case căzute 291 – Str. Doamna Ghica 32 B – Planorama

scris de Ando

Planorama, o dramă imobiliară! Oameni ţepuiţi de bani, iluzii sfărâmate.

Aşa arată acest orgolios „proiect”, după aproape 14 ani de la startul său furtunos, larg mediatizat în acea perioadă.

 

Fără a intra în tristele şi tenebroasele amănunte juridice care înconjoară falimentul acestui complex imobiliar, la ora actuală situaţia arată astfel: din cele 4 blocuri preconizate, unul singur este finalizat (şi ăsta, atenţie, pe banii proprietarilor!), unul este la stadiul de fundaţie sau groapă pentru fundaţie – nu prea mă pricep, iar celelalte două au rămas în faza de… schelet, adăugându-se la lista despre care am mai scris – listă care şi acum, după 7 ani, este, din păcate, perfect valabilă!

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi CVII

de Ando și HM

Sîntem la episodul 107! Ne bucurăm să-l începem cu două imagini bucureștene de-acum 45 de ani, pe care le avem de la Cristian Malide.

Vedem un Oldsmobile Toronado – splendidă linie americană! – din prima generație…

… dar și un Fiat X1/9, a cărui siluetă a rămas neschimbată, în timp; ce să-i mai adaugi?

Venim în zilele noastre, cu o grădină-ntreagă plină de rable obișnuite!

… și, fiindcă printre ele zărim și-o simplă Ladă, ne bucurăm să vă putem arăta și una în stare bună, îngrijită; și să lăudăm, odată-n plus, geniul italian care a reușit să deseneze o așa mașină echilibrată și frumoasă!

Că tot l-am luat pe Boboc cu drepturi depline în echipă, să-l lăsăm să se bucure de break-ul ăsta ruginit!

… urmînd ca noi să admirăm și versiunea originală ce pare a fi destinată exportului în Statele Unite.

Mai departe, să ne convingem cu ochii noștri care-s fazele decăderii mașinilor, folosindu-ne de cîteva Opeluri Ascona C:

Încheiem cu japoneza de azi: o Toyota Celica de final de serie; a șaptea generație.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Platforma Pipera – repere 2019

scris de Ando

Din când în când, fiind realmente un subiect interesant pentru Bucureşti, deci şi pentru noi, trebuie să revenim pe platforma Pipera pentru că, la urma urmei, vorbim despre un alt oraş… din oraş. Asta a fost şi asta este platforma – efectiv, un oraş al Bucureştiului. Detaliile înşirate, mai demult, rămân valabile, dar acum, atenţia s-a focalizat în special pe exteriorul perimetrului.

Pornim, aşadar, la drum şi, pentru înlesnirea parcursului virtual, am marcat cu litere diversele locuri unde am reţinut în imagini, modificări majore.

Spre vest, pe strada Gara Herăstrău, s-au cristalizat două noi zone de mare interes: A1 şi A2. După cum se vede, frontul stradal de pe tronsonul A1, este definitivat.

In tronsonul A2 , lucrul este în toi. Pe colţul cu Dimitrie Pompei (l-am marcat cu C pe harta mare) vom avea un ansamblu clădiri “pentru spaţii comerciale, conferinţe de birouri şi hotel”, un fel de… buricul pământului – dacă ne luăm după sloganul afişat: „In the center of everything that matters”!

 

Mai jos, spre şoseaua Fabrica de Glucoză, a fost „rasă” fosta clădire a ICPIL şi, în loc, se ridică „Ansamblul de birouri Equilibrium”.

Şi, uite aşa, am ajuns la şantierul lucrărilor de lărgire a şoselei Fabrica de Glucoză – pe harta mare, tronsoanele B1 si B2.

Paranteză: îmi aduc bine aminte că, prin iarna lui 1977, se discuta insistent despre această ajustare a şoselei, „la pachet” cu propunerea de realizare a unui micro cartier de-a lungul şoselei Petricani, cea de pe malul lacului Tei. Blocuri mici, cu maxim trei etaje. Văzusem şi o schiţă. A venit însă cutremurul din martie şi priorităţile oraşului au fost redirecţionate spre refacerea pagubelor… Revenim: abia acum, suntem, efectiv, la faza de redimensionare a arterei sus pomenite.

Ambele tronsoane au fost atacate. Aici sunt imagini de pe tronsonul scurt, B2, cel care leagă Barbu Văcărescu de Calea Floreasca.

Iar aici, sunt  fotografii de pe celălalt tronson – B1 – cel dintre Barbu Văcărescu şi şos. Petricani.

Călătorului îi şade bine cu drumul, zice proverbul, dar – adaugă unii – şi drumului îi şade bine… cu nişte blocuri pe margine! In consecinţă, paralel cu noul traseu al şoselei, s-a „ciupit” şi o halcă zdravănă din pepiniera Tei-Toboc (X roşu) pe care s-a ridicat, deja, un complex de blocuri. După aspect, bănuiesc că e vorba de blocuri destinate locuinţelor.

Apropo de regimul terenurilor din pepinieră, iar o dau pe… amintiri. Se întâmpla prin 1982. Intrarea principală la Aerofina, întreprinderea la care am lucrat, era amplasată pe Fabrica de Glucoză. Exact vizavi, la marginea pepinierei, era un teren viran, plin de moloz, bolovani, fiare, gunoaie. Nu ştiu ce-o fi fost acolo înainte, probabil vreo clădire administrativă, dar acum, era numai bun pentru amenajarea unei parcări suficiente pentru cca. 40 de maşini. Aproape un an şi jumătate au durat tratativele dintre conducerea întreprinderii şi cei de la „spaţii verzi”, de care ţinea pepiniera, pentru a ne ceda, atenţie! doar în folosinţă, acest teren. Problema s-a rezolvat abia după ce s-a intervenit de la „nivel superior” (asta pentru că la Aerofina lucrau şi o mulţime de… piloşi). Bineînţeles că amenajarea ulterioară s-a facut în regie proprie, prin munca după program a salariaţilor întreprinderii.

Tot ceea ce se întâmplă acum cu şos. Fabrica de Glucoză are o importanţă sporită pentru că la capăt de drum, adică la intersecţia cu şoseaua Petricani, avem deja finalizat nodul de legătură cu autostrada A3 – Bucureşti-Ploieşti.

Apropo de acest nod, nu comentez soluţia temporară aplicată pentru rezolvarea traficului dar, pentru că tot am ajuns aici, e momentul să mă întreb cum vor  fi rezolvate, din punct de vedere al circulaţiei auto, celelalte două intersecţii importante, adică: Fabrica de Glucoză cu Barbu Văcărescu, în primul rând, apoi Fabrica de Glucoză cu Calea Floreasca. Pentru că lărgirea de care am vorbit până acum, e doar o parte a soluţiei. O intersecţie prost gândită şi prost organizată anulează tot efortul de redimensionare a arterei, iar ambuteiajele vor persista.

Revenim la platforma propriu zisă, care îşi urmează, oarecum, nestingherită, viaţa trepidantă. De fiecare dată când ajung aici, senzaţia este că, urbanistic vorbind, totul pare scăpat de sub control. Greu de crezut, dar între clădirile existente – nici ele prea vechi, tot se mai găseşte câte un petec de teren ca să se ridice o nouă cutie din beton şi sticlă. Aşa s-a umplut, de exemplu, şi „golul” de pe Dimitrie Pompei, adică terenul „D”- cum l-am marcat pe harta veche.

Blocuri aduse până la buza trotuarului, eventual garnisite cu câte o platformă mai făţoasă, „de întâmpinare”, placată cu gresie. Albastrul rece şi cenuşiul auster domină paleta de culori. Ici, colo, câte o încercare timidă de gazon sau câte o terasă cu câţiva arbuşti ornamentali nu reuşesc să ostoiască senzaţia de şantier perpetuu provocată de siluetele macaralelor şi schelelor iţite printre blocuri.

Dar să nu confundăm realităţile cu nostalgia tinereţii. Platforma Pipera a fost concepută ca zonă industrială, creată şi dezvoltată pentru a produce, unde estetica şi mediul înconjurător erau şi atunci în suferinţă. Vremurile au adus doar schimbările inerente, industriile actuale sunt de cu totul şi cu totul alt profil. A trecut timpul halelor orizontale pline cu maşini-unelte, a atelierelor de turnătorie, de vulcanizare, de vopsitorie sau de confecţii metalice. De fapt, marea problemă este, acum, diferenţa abruptă dintre dinamismul investitorilor şi amorţeala cronică a administraţiei, fie ea centrală sau locală.

Persistă, de exemplu, un contrast izbitor între clădirile noi sau transformate şi infrastructura înconjurătoare. E încă mult praf, chiar noroi pe marginile drumurilor. Vechiul bulevard Dimitrie Pompei, cu şinele şubrede pe care tramvaiul, efectiv, se târăşte scârţâind şi bălăngănid din toate încheieturile, arată de groază, fiind copleşit de vâltoarea fluxurilor de maşini.

Este exact cum spuneam cu altă ocazie: „Un loc care s-a întins în sus, ca să nu privească-n jos, să vadă murdăria”.

Nu ştiu când o să revenim pe platformă, de aceea am zis să lăsăm finalul acestui periplu sub deviza optimistă din fotografie:

Din fugă: se limpezesc apele la Bucur Obor?

scris de Ando

După doi ani şi jumătate, acolo de unde a plecat  McDonald’s, zilele trecute, a apărut firma Auchan.

Din bârfele locale, am aflat că e vorba de preluarea spaţiului de la subsolul magazinului, spaţiu mare, dar de mult timp nefolosit.

Dar ce va fi sus, la parter, unde tronează acum firma?

Vom vedea.

harta zonelor comerciale

Case căzute 287 – Calea Dudești 101

scris de Ando

Clădirea se află la doi paşi (fiind, practic, vecine) de fosta Poştă Vitan (care, şi ea, zace în părăsire de numai ştiu câţi ani). Vara, de bine, de rău, e mascată de iedera bogată şi, la repezeală, nu prea te prinzi ce e cu ea, dar acum, dezgolită de veşmântul vegetal, descoperi cu tristeţe starea de paragină în care se află.

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi CVI

de Ando și HM

Vînturile din ultima vreme au dezvelit un Fiat 850 coupé ce șezuse multă vreme ascuns:

Șmecheră mașină – păcat că zace-n rugină! Uite ce frumos arată un exemplar bibilit!

… și hai să vedem și din ce se trage – uite și modelul 850 standard; zău că-s două mașini diferite (de fapt, cam așa se petrecea pe-atunci cam peste tot).

Iar în cazul nostru versiunea sport chiar pare mai mare decît cea de bază…

Fiat – celebră pentru „bombițele” de după război, fabrica totodată și exemplare mari, luxoase, în acceași perioadă, precum cele ale seriei 1800/2300. Mi-ar fi plăcut să văd la acesta în spate plăcuța de înmatriculare pătrată, așa cum se purta pe vremea lui. Să nu uităm că-n anii ’60 aceste plăcuțe se realizau din plastic solid.

Mai admirăm (mereu mi-a părut că seamănă cu Fiatul de mai sus) și minunatul Peugeot 404, ca un tribut adus primului episod publicat acum opt ani de zile!

Venim mai încoace cu Honda Legend, din prima serie, apărută prin 1985.

Și, fiindcă detem peste două americane, le puserăm pe-amîndouă. Șed spate-n spate, sper că nu s-au certat.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.

Din fugă: Casa Bazaltin sub asediu… muncitoresc!

scris de Ando

Destul de curând, văzusem din nou Casa Bazaltin îmbracată în schele, dar experienţele anterioare m-au învăţat să fiu circumspect.

Totuşi, zilele trecute, pe schele, şi nu numai, un grup de lucrători robotea de zor la faţada clădirii şi la porţiuni din acoperiş, aşa că nu este exclus ca această interesantă şi valoroasă clădire să reintre în patrimoniul urban al oraşului.

Între amintiri, realităţi şi… previziuni

scris de Ando

Hazardul a făcut ca o mică parte din zona în care am bântuit în anii copilăriei să scape de vâltoarea nimicitoarelor demolări care au topit pentru vecie cartierul, generic numit, Uranus.

E vorba de aria cuprinsă între străzile Antim-Justiţei (şi ele ciuntite), până la fosta Cale a Rahovei (actuală George Georgescu) şi bd. Regina Maria (fost George Coşbuc).

De câţiva ani, îmboldit de nostalgie dar şi de curiozitate, trec deseori prin zonă. Aşa se face că, deşi am realitatea în faţa ochilor, automat, îmi apar în minte şi imaginile din copilărie. Iată cum arată, acum, fosta mea şcoală elementară – nr. 123, zisă şi Poenărescu:

E întreagă, bine întreţinută, dar devenind sediul Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret”, cei de acolo au scotit nimerit, după cum se vede în poze, să-i trântească ditamai „zidul de apărare” în locul vechiului gard din fier forjat şi să lase în viaţă doar un banal oţetar.

Pentru mine însă, şcoala a rămas cea din fotografiile lui Dan Perry, cu acea curte, umbrită de castani, vizibilă oricând din stradă. Intre cei doi copaci din mijloc, agăţam plasa de volei la orele de sport, iar în pauza mare, tot aici, încingeam câte o miuţă, chinuindu-ne să lovim mingiuţa de cauciuc de un leu şi şaptezeci de bani, cumpărată prin chetă de la tutungerie. Câte mingiuţe nu ne-au confiscat profesorii pentru că reveneam în clasă prăfuiţi şi transpiraţi!

Sau părculeţul de vizavi, cel dintre şcoală şi Mănăstirea Antim, cu ai săi copaci bogaţi.

Aici, atracţia principală era careul de beton care, probabil, proteja vreun transformator electric subteran, habar n-am. Era locul preferat unde ne adunam la pălăvrăgeală sau pentru a pune la cale cine ştie ce nebunie.

L-am adorat, poate şi prin faptul că nu am avut, niciodată, curte. Câte momente vesele sau triste am petrecut aici cu prietenii din vecinătate! De multe ori, ne prindea seara târziu, dar nu ne păsa: eram toţi la nici două minute de casă!

Acum, în locul părculeţului, distrus de organizările de şantier din anii 80, e încropit un scuar firav, chelit de copaci şi destul de neîngrijit deşi, aici a fost amplasată poate una din cele mai reuşite statui din Bucureştii post-revoluţie, cea a mitropolitului Antim Ivireanul.

A venit anul 1963. După doi ani de alergătură şi petiţii pe la diversele „organe” şi instituţii, taică-meu a reuşit să obţină repartiţie pentru un apartament la bloc şi, astfel, am părăsit casa insalubră, pe jumătate ruinată, din Cazărmii 21, mutându-ne pe şoseaua Giurgiului, la Toporaşi.

Aşa s-a produs prima ruptură. Ai mei au ajuns la concluzia că e mai bine să termin şcoala la 123, cu vechii colegi şi profesori, dar asta a însemnat drumul zilnic dus/întors cu tramvaiul pe traseul Toporaşi-11 Iunie. Timpul liber s-a redus substanţial. Oricum, mai ales din clasa a V-a, era din ce în ce greu să ne mai întâlnim atât de des, toată gaşca. Mulţi învăţau la şcoala vecină (nr. 122), orarul nu era acelaşi etc. Ne mai vedeam prin vacanţe şi, eventual, când aranjam câte un fotbal. Iar în blocul nou de la Toporaşi, în care ne-am mutat, cei mai mulţi copii erau de vârstă preşcolară, aşa că aici nu mi-am mai făcut prieteni. Sau, din cauză că oi fost si eu mai retras, cine ştie?

Am urmat, în aceeaşi logică, liceul, la „Mihai Eminescu”, pe fosta Cale a Rahovei. A avut şi el şansă! E tot acolo (devenit colegiu naţional), dar cu multe modificări. Astfel, a rămas vechiul corp principal (X), la care s-au adăugat două clădiri noi, toate trei închizând curtea interioară.

Bineînţeles, toţi ştiam că în clădirile de vizavi este pârnaia, adică arestul miliţiei, dar la acea vârstă ăsta era un subiect marginal, principalele noastre preocupări erau altele, mai ales că începuse să se simtă relativul dezgheţ politico-social de după 1964, care avea să ne marcheze adolescenţa.

Dar să părăsim ţinutul de neuitat al amintirilor şi să trecem la realitate.

Tronsonul Căii Rahova cuprins între fabrica de bere, din vârful dealului, şi cheiul Dâmboviţei – tronson pe care-l ştiam bine – era, în acei ani, plin de viaţă. Erau înşirate magazine de tot felul, restaurante, depozite, birturi, ateliere, cinematografe, locuinţe. Era trafic: circulau maşini multe, plus autobuzele liniei 32 ale ITB-ului (mai apoi și 117). Nu era un „corso”, dar strada era vie, era cu oameni.

Avem adunate, datorită unor băieţi deosebiţi, destule imagini din acea perioadă care dovedesc asta.

Fragmentarea brutală a acestei porţiuni prin demolări şi prin tăierea noilor bulevarde a fost fatală, astfel că, nu numai ce a rămas din Calea Rahovei (rebotezată George Georgescu), dar şi toată zona de care vorbeam la început, a intrat într-un soi de lâncezeală jalnică, întreruptă doar de cine ştie ce slujbă importantă la Mănăstirea Antim sau de vânzoleala carelor de la televiziunile de ştiri, bulucite în faţa arestului poliţiei ca să surprindă întemniţarea sau eliberarea vreunui personaj „celebru”.

Mai trist e că anii de după 1989 au adus, şi aici, „sindromul caselor căzute” întins ca o pecingine peste întregul oraş, sindrom care a accentuat starea de decădere a zonei.

Şi totuşi, semnele schimbării încep să devină din ce în ce mai prezente. Dacă stăm să ne gândim nu este surprinzător. O asemenea „felie” urbană nu putea să scape de interesul dezvoltatorilor imobiliari. La poalele frumosului deal al Mitropoliei, foarte aproape de centrul oraşului şi de gura de metrou de la Unirii, cu Parcul Carol la nici jumătate de kilometru – sunt câteva atuuri care compensează faptul că această cvasi-enclavă nu are, practic, ieşiri auto decât spre supra-aglomeratul bulevard Regina Maria!!!

Simptomatică, pentru schimbările de care aminteam, este, de exmplu, evoluţia clădirilor de la numerele 56-60, de pe strada Justiţei.

Cum spuneam, din loc în loc, unele clădiri au fost renovate şi au primit o altă faţă, dar s-au ridicat deja şi câteva noi.

Altele aşteaptă la rând. Avem acum un mic şantier în lucru, pe colţul dintre Justiţiei cu George Georgescu:

Şi altul, mai mare, pe Intrarea Gladiolelor:

Ca să nu mai punem la socoteală terenurile virane (X) existente (sau… în devenire), aflate, deocamdată, în standby!

Realist vorbind, e imposibil de revenit la specificul vechiului vad comercial, dar, per ansamblu, estimez că, într-o perspectivă de maximum 10 ani, această zonă se va schimba radical.

Case căzute 282 – Str. Parfumului 35

scris de Ando

Când vezi aşa ceva, evident că nu prea mai ai ce spune. Rămâne o singură întrebare: scapă sau nu scapă?

mai multe despre Case căzute

7 mașini vechi CV

de Ando și HM

Firul călăuzitor al episodului de azi – cel cu numărul 105 – este roșu. Ce culoare mai potrivită pentru o mașină sport, joasă, agresivă?

Aăăă… fie ea chiar și Dacia 1310 Sport!

… sau mai degrabă un coupé Mercedes!

Mă rog, fie Fordul Escort cît de mic, tot îl putem face sportiv un pic.

Da’ iată o mașinuță sportivă-sportivă: Honda CRX.

… precum și varianta Rapid a Škodei.

Lăsăm gluma la o parte – Porsche nu-i o joacă.

Încheiem cu Opel Manta – un Ascona mai sprinten.

(lista completă a episoadelor şi a maşinilor publicate – aici

Dacă aveţi întrebări despre unele dintre maşinile publicate, vă stăm la dispoziţie.