despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

prin fundături VIII

de Ando și HM

Am ales pentru azi niște artere-nfundate mai curioase. Cum ar fi trecerea asta din Cotroceni, dintre străzile Carol Davila și Iatropol:

Nu-nțeleg de ce nu este stradă-stradă; dacă a fost deschisă de tot sau nu; știu doar că pe ea nu poți pătrunde decît cu piciorul. Un alt mister, ca și cel al străzii Nanu Muscel. Nici construirea complexului Cotroceni de aici nu mi-e tocmai limpede: ce fusese înainte acolo? ce s-o fi demolat? și de ce s-o fi construit aici?

Lăsăm de-o parte întrebările fără răspuns și ne-ntoarcem la străduța de mai sus; incredibil, ea are și-un nume: farmacist Aurel Țipeiu. Interesat de persoana acestuia, n-am dat decît peste un anunț găsit într-o foaie din 1914 – „Românul” (ocazie cu care-am mai descoperit și alte cîteva resurse digitale, anume ale Bibliotecii Universitare din Cluj):

Iacătă înc-o stradă necăjită…

… este vorba de strada Italiană; sau de ce-a rămas din bucata ei ce corespundea bulevardului Carol I. Ce s-a-ntîmplat aici? A fost tăiată strada Armand Călinescu, în ideea de a uni strada Vasile Lascăr (Galați, la vremea respectivă) de Paleologu.

… așa că vechia albie a Italianei a rămas stingheră și-nfundată, pe post de parcare. E-n continuare pavată cu piatră cubică și e separată de noua arteră ceaușistă de-un scuar. Ba, ca să fim cinstiți, are și-o fundătură mică, numai a ei:

Să traversăm doar! Pentru că, în dreptul fostului hotel Modern, dăm de o altă mică fundătură. E un ciot din vechia albie a străzii Armenească; nu te-ai gîndi că, de fapt, strada asta se lasă din Calea Moșilor și că doar taie bulevarul Carol I. Ca să fim drepți, se poate circula, totuși, prin fața clădirii (azi de birouri) Modern.

 

O altă stradă mai lungă decît am fi tentați a crede este Arthur Verona. Nu se-oprește defel la Patria, ci continuă peste Magheru, pînă-n strada Nicolae Golescu. Doar că bucata asta e doar o altă fundătură…

Lăsăm la sfîrșit una dintre cele mai nefericite străzi tăiate din București. Care alta – decît Lipscani? Pentru mulți e doar un loc de plimbare între Sfîntu-Gheorghe și Magazinul Victoria, dar…

… dar Lipscani unește Calea Moșilor de Dîmbovița. Este cam tăiată de bulevardul Brătianu, săraca de ea – poți continua plimbarea spre centrul vechi doar prin pasaj…

 

… iar de din jos de Victoria este blocată de vecinătatea apăsătoare a Inspectoratului de Poliție.

 

prin fundături VII

de Ando și HM

… fuserăm pe-aici deja, cînd am văzut intrarea Cantilli. Ne-ntoarcem. Lîngă ea e Flioara:

 

E-o adevărată rețea de alei puchinoase și întortocheate aici, între Dorobanți și Căderea Bastiliei. N-are rost să pozăm fieștecare intrare ori curte lungită: Fabulistului, Moneasa, Căderea Bastiliei, Grigore Alexandrescu. Ne-oprim, totuși, pe Anasonului, ca să vedem cît s-a-ntins dihania cea nouă ce corespunde-n rondul de la Povernei

 

Amintim și intrarea Macedonski, ciuntită de construirea ASE-ului și ne oprim să ne uităm la o clădire rămasă cam neterminată de foarte, foarte multă vreme, ce corepunde străzilor Slătineanu și Crăciun:

 

Dar ce-i aici e floare la ureche; să te păzească Ăl-de-Sus să treci Dorobanțiul, înspre Polonă. La-nceput pare simplu; e intrarea Camil Petrescu, și lîngă ea strada Emmanuel David; prima s-a mai numit Gaillac, iar a doua Colonel Grigore Ion. În ruptul capului eu nu-nțeleg de ce strada asta – Emmanuel David –  a fost închisă la ieșirea în Polonă… sau poate n-a fost deplin deschisă:

… interesant de pozat e casa asta cu intrarea-gang-scară:

Altfel (pen’că-i cam gălăgioasă atmosfera-n casa asta), strada asta-fundătură e liniștită.

Lucrurile-ncep să se complice numaidecît: nici nu știi cîte-nfundături găsești pe Polonă! M-am mai plimbat pe-aici, căutînd odinioară străduțele-nguste. Te bagi și te-ntorci – și tot parcă nu te-ai băgat peste tot; ciudată parte de oraș, meschină și bogată totodată. Pe partea dreaptă, cum mergi spre Ștefan cel Mare ai Bravurii – care încă mai arată a stradă:

… coridoarele – că altfel n-ai cum să le spui! – Nicorești și Buciumeni?

 

… sau Slătinița – care-i mai mult o fîșie mărginită de-o parcare…

Pe ceal’laltă parte a străzii, mai mult ghicești, îndărătul unei porți, intrarea Lacul Roșu, și, în apropiere, perechea de fundături Bogdănița și Jijia:

 

Așa-i că-i aiuritor? Dar, ce – parcă între Dorobanți și Floreasca e mai bine? Aiurea – dar de văzut, poate altcîndva.

prin fundături VI

de Ando și HM

Primăvară! Chef de ducă, de iscodeală! E bine să te bagi prin fundături, pentru că descoperi felurite drăcii uitate de vreme. Și detalii frumoase.

… ne-ntoarcem pe lîngă Amzei, ca să trecem în revistă fundătura Biserica Albă:

 

… n-ar fi mare lucru de capu’ ei, dacă n-ar avea trecerea aceea ce duce, prin părculeț, spre gangurile blocurilor ce bordează piața. Încă din copilărie, mi s-a părut o șmecherie genială scurtătura asta. Vizavi de ea, mai dăm de vreo două intrări – Sibioara și Nicolae Crețulescu:

Sibioara s-a numit, cîndva, Leului; pare-se că după Război multe fundături au primit nume noi – așa, mai delicate – de sătucuri necunoscute (Filioara… Viișoara…) E drept și că aceste chiștocuri stradale primiseră pîn-atunci cu ușurință nume ba de proprietari, ba de cine știe ce obscure personalități pe care doar aceștia le cinsteau… Dacă te bagi pe-aici, poți ieși în Victoriei pe după un bloc – și dai și de una din rampele de aprovizionare ale hotelului Athenee Palace.

Cine vrea să vadă, însă, intrarea Amzei – aflată la doi pași – are niște frumoase surprize. Frontul ăsta de case cu intrările cu treptele direct din străduță e o adevărată raritate bucureșteană!

Dar și-o tăblie ruginită de atenționare a locatarilor – abaterile se vor fi adus la cunoștiința administrației numaidecît.

Ce-ar mai fi de văzut pe-aici, nu știu – așa că ne-ndepărtăm ușurel; dac-o luăm spre Ateneu, dăm de strada Constantin Esarcu, al cărei capăt dinspre Nicolae Golescu este blocat…

… iar dac-am lua-o-n cealaltă parte – spre Piața Victoriei, am dibui, abătîndu-ne doar un pic din drum, o intrare foarte echilibrată arhitectural la origine ce se lasă din Iorga, cu o clădire reușită-n fund:

 

… sau intrarea numită Toma Tomescu, mai mult un acces puchinos și prost pavat ce mărginește un bloc dărăpănat:

 

… curiosul care-și face drum pe-aici descoperă un Aro 10 care șade de ani de zile și-o tăbliță ștearsă; nu-i puțin lucru.

 

Case căzute 131 – Str. Vasile Lascăr 54 și 56 A

Cîtă decădere se poate strînge pe-o bucată de stradă! Ne aflăm pe Vasile Lascăr, între Masaryk și Maria Rosetti… Urît e pe-aici. S-o spunem drept, găsim destulă – și prea multă! – mizerie și-n restul acestei străzi lungi, foarte lungi (unește Piața Rosetti de Șoseaua Ștefan cel Mare!) Dar unde ne-oprim azi, chiar e urît. Uite blocul ăsta de la 56A, cum stă hîd, cu geamurile oarbe! Sau casa vecină, în care a ființat una din primele terase bucureștene (parcă Felix îi zicea!) În partea stîngă-i o proprietate a cărei demolare s-a petrecut cu mulți ani în urmă deja și-n spate s-a construit ditai blocul. Mai e loc de ridicat și altele. Odată ce dispar clădirile astea de la stradă… știți voi ce-o să fie!

Ce e vizavi – în episodul viitor.

mai multe despre Case căzute

prin fundături V

de Ando și HM

… una dintre cele mai lungi fundături ale Bucureștiului pare Soldat Grigore Răducanu. Să tot aibă vreo 200 de metri, între strada Frosa Sarandy și spatele blocurilor noi ce bordează Primăria Sectorului 1. Habar n-am cît și dacă a apucat să fie, și ea, stradă. Hărțile vechi – de dinaintea ridicării Primăriei – o înfățișează înfundîndu-se într-un smîrc aidoma Cuțaridei. Chiar și mai apoi e trecută ca fundătură: pe numele Gherase…

   

Dar pe străduța asta cîte-am mai găsit! O căsuță căzută; un garaj; vreo patru rable din care azi a mai rămas numai una; și-un restaurant de care lumea-și aduce aminte cu drag și-acum, la mai bine de cinci ani după ce s-a-nchis…

Tot lungă-i și intrarea Portocalelor, despre care v-am scris mai demult, lăudîndu-i căsuțele liniștite:

Ne-ntoarcem la ale noastre; cele obișnuite. Iată intrarea General Christian Tell:

Cum te bagi în ea, lăsînd de-o parte coaja rămasă nedemolată de-acum trei ani, te uimește frumoasa clădire a vechii școlii franceze.

Dacă te-i plimba pe strada Episcopul Radu – poate căutînd casa cu cavaleru-n armură pe acoperiș – te poți opri să vezi cîteva fundături, cum ar fi cea care poartă chiar numele străzii, cu un bloculeț frumos la intrare, și chiar binișor restaurat…

 

… sau Monahului: p-onoarea mea dac-am văzut vreo intrare mai colorată ca asta!

 

530 de poze

Bucureștiul meu drag” devine, pe zi ce trece, o resursă tot mai bogată de imagini care ne-nfățișează trecutul: munca lui Andrei Bîrsan este așa de folositoare tuturor – vedem și înțelegem orașul nostru așa cum a fost.

S-au mai adăugat vreo sută de imagini de-ale lui Șerban Lăcrițeanu; dar de curînd fotografiile făcute de Norihiro Haruta s-au înmulțit: sunt, acum, peste 530.

530 de poze din Bucureștiul lui 90-91: ce minunăție. Nu; nu-s frumoase – chiar nu; dar ne-ajută enorm să pricepem cum era. Jos pălăria!

Civilizație publică XXXVI – două chioșcuri… (IV)

Socotisem că-ncheiasem căutările după felurite chioșcuri vechi bucureștene. Dar am luat-o iar la picior printre poze vechi, după ce-am revăzut imaginea asta:

… un chioșc pe Calea Victoriei, la interescția cu Lemnea – pe acolo trecuseră nu trolee, ca azi, ci tramvaie; se vede gardul aparent de șantier al fostului Minister al Construcțiilor de Mașini, clădire demolată în zilele noastre (încă nu e nimic în locul ei), deși părea așa de solidă-n aparență. Pesemne că le vremea aceea se lucra la amenajarea clădirii pentru a fi folosită de Minister, fiindcă alta-i fusese destinația, dar și uzul în anii ’50 – cine știe?

Așa că ne-am gîndit iar să plecăm la vînătoare. Am mai dibuit imagini și prin cărțile „Din Bucureștii de altădată” a lui George Potra și „Bucureștii vechiului regat” de George Costescu; pe pagina de facebook Bucureștii în imagini; din albumul de Flickr al lui colin 2door; dintre fotografiile lui Willy Pragher și pe blogurile cu atîta muncă-n spate Turist în București și Orașul lui Bucur.

… niscaiva chioșcuri pe care nu le-am văzut pîn-acum; la Colțea, pe colțul de lîngă clădirea veche a Bursei, la SfîntuGheorghe

    

La Sfînta Vineri – la uitata hală de vechituri precum și la fel de uitata Primărie neagră; pe nou-deschisul Lascăr Catargiu; la dispăruta biserică Enei de lîngă dispărutul bloc Dunărea; pe Traian colț cu Pache – e și azi un chioșc acolo

    

Lîngă Stavropoleos, probabil pus temporar pentru a ilustra atmosfera veche a vreunui film:

La Izvor – ce iureș, ce frumoasă aglomerație!

Piața Senatului – azi, la „Națiunile Unite” – prilej nu doar să vedem configurația zonei înainte de amplasarea planșeului, dar și să urmărim evoluția modelelor de chioșcuri în timp..

 

Revedem – în alte unghiuri și poate-n alte amplasamente – chioșcuri despre care deja am pomenit. Cele de la Ateneu… vechiul Palat al Poștei…  Piața Victoriei

   

Halele, Piața Sfîntul Anton

 

De la Universitate-n jos…

     

Desigur, nu orice chioșc e neapărat de ziare ori de tutun; poate fi de bilete sau s-adăpostească altă activitate.

Și, la sfîrșit, obișnuita curiozitate – unde-o fi fiind fost chioșcul ăsta, surprins în anii ocupației germane din Primul Război? Dar ăst’lant, în piața asta așa animată? De ultimul nici nu mai întreb.

  

lista episoadelor din seria Civilizaţie publică – aici

prin fundături IV

de Ando și HM

Sînt, desigur, locuri unde intrările-s mai dese decît altundeva. Cin’ să știe de ce?

Uite, bunăoară, bulevardul Pache; poartă numele primarului care l-a și tăiat cum se cuvine pe hartă; dar între Piața Iancului și Mătăsari… dai de patru fundături – două pe-o parte, două pe alta. Ce te miri? Ia, și bulevardul Dacia, atît de cochet și de modern între Dorobanți și Icoanei, are fel de fel de intrări menite să valorizeze parcelele…

Mergînd, așadar, spre Centru, dai pe dreapta de intrările Sergent Ion Panțâru

… și Sergent Ion Tancu – care pare mai degrabă o fundătură-n care s-au înghesuit, între Războaie, cîteva blocușoare drăguțe.

Traversînd bulevardul, dăm și-aici de două fundături; Soldat Marin Calotă – cea mai mică din toate, dar și cea mai verde…

… dar și Plutonier Vasile Luicu, cu firma de pompe funebre atît de cunoscută de la-nceputul anilor ’90; tot pe-atuncea – vremuri în care banii se făceau ușor – ființase pe-aici și firma „Mondoprosper

Dacă mergem mai departe; imediat, înainte de intersecția cu Mătăsariul – vizavi de Pro TV, mai puteam admira reclama spălată de vreme cu ursul care ține o sticlă de suc în brațe la „Ci-Co”, băutura cu gust de portocale care era așa de bună odinioară. Iar mai încolo, pe partea dreaptă, înc-o pereche de fundături – Sergent Costea Gheorghe și… Vladimir Streinu. Intrarea ce poartă azi numele autorului a fost botezată, inițial, Sergent Ion Levarda.

anii ’90 XX – anii… 2000

Cînd ziceam că anii ’90 ni-s necunoscuți – fiindcă n-am avut răgaz să-i cunoaștem, ci doar să-i trăim – nu m-am gîndit că va veni și vremea cînd ne vom da seama că anii 2000 vor deveni istorie.

Iacătă! Așa-i. N-aș vrea s-o lungesc prea tare, știți – doar că nu-i rău să-ncepem să privim în spate, la pașii încă proaspeți.

Azi ne-aducem aminte ce se-ntîmpla în București în urmă cu 12 ani. Ce răsărea la fieștecare geam, la fieștecare balcon?

Păcătoșenia de „inimă Maggi”!

Campania publicitară s-a lansat prin Februarie 2005 și era simplă ca bună-ziua. Lipeai inima asta la vedere (o găseai sigur în cutia poștală) și puteai primi o mie de euro. Fără să suni, fără să răzuiești, fără să trimiți mesaje, fără să te uiți la televizor la tragerea la sorți; doar s-aștepți că poate vede inima de la geamul tău o echipă a companiei… și urcă la tine să-ți dea banii!

Rapid, Țara s-a umplut de inimi; și Maggi a beneficiat de o reclamă gratis uriașă – inimile au stat în geamuri luni de zile, pînă le-a decolorat soarele.

anii ’90 XIX – măsuri și greutăți…

Obiceiurile ni s-au schimbat, odată ce-am uitat lipsurile din ultimii ani ai comunismului.

De fapt, nu-i corect să spunem că le-am uitatne-au rămas bine-n conștiință, de-aia și lăcomia cu care-am pornit să mîncăm și să strîngem.

Azi ni-i firesc să cumpărăm apa, cola și berea la doi litri-jumate – deși n-avem nevoie de atîta.

Dar n-a fost așa.

Înainte de Revoluție sucul se găsea la sfert de litru, berea la juma’ de litru și mai puțin la un litru. Era și firesc; fiind numai sticle de sticlă, capacitatea lor n-avea cum să fie mai mare. Iar berea la cutie – prohibită altminterea la noi – era la 0,33 cam oriunde-n lume. Era simplu.

Coca-Cola s-a lansat în Țara noastră cu sticle de 200 de mililitri, nu 250 cum eram obișnuiți cu Pepsi; de-abia după un an a trecut la sticle de 250. Iar sticla „family” – la PET – avea doar un litru-jumate.

Pepsi încă experimenta sticla de sticlă la litru – „nu mă-nnebuni, nea Nicu?”.

Dar asta a fost la-nceputul anilor ’90…

Azi avem o mie de recipiente de suc, apă și bere… cutii de 0,2; 0,25, 0,33; 0,5; peturi de 0,5; 1; 1,25; 1,5; 1,75; 2,25; 2,5: 2,75 – ce balamuc!

Aparent, să ai de unde-alege e-n folosul tău: ai putea să cumperi doza de produs potrivită nevoilor tale. Doar că-ntotdeauna clientul, la repezeală, va fi bucuros să cumpere ceva care-i pare că vine-n plus; și niciodată aproape nu se va uita cînd cantitatea s-a micșorat.