despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Case căzute 294 – Str. Brăilița 2

de la Cristian Malide

„Turcul” împărățește-n Vitan de mai bine de 20 de ani. A-nceput cu o baracă, pe vremea cînd pîinea turcească era o alternativă la franzela cu care ne obișnuisem ani buni. Iată poze din 1997 cu coada din față. Cîte s-au schimbat de-atunci!

În timp, firma „Köksal” s-a extins și-n Berceni, plus c-o fabrică după Jilava. Aici, lîngă sediul Pompierilor, a ridicat și un bloculeț; de ceva vreme e-n renovare și arată cam în paragină.

mai multe despre Case căzute

V V C XXIII – garajul prefabricat

Acum opt ani, pe vremea asta, făceam primele poze unor rable, fără să-mi dea prin cap că distracția asta avea să-mi aducă prieteni, prilejuri de plimbări și deslușiri de istorii auto.

… e tot mai greu de dibuit mașini vechi interesante – s-au împuținat, s-au trimes la fier vechi.

Precum mașinile astea, se duc și vechile garaje de beton prefabricate.

Odată cu libertatea și promisiunile anilor ’90 s-a ivit și mica „industrie” de îmbunătățiri din și de pe lîngă blocuri.

Oamenii, în sfîrșit, aveau voie din nou să-și închidă balcoanele, așa că meșterii cu aparat de sudură și „acces” la profile metalice nu ședeau o clipă. Cine avea și cum să monteze, pentru geamuri, chedere de caucic șterpelite de prin cine știe ce garaje de autobuze era tare șmecher.

Iar pe locurile virane dintre blocuri se găsea spațiu îndestulător pentru încropitul de garaje din tot soiul de table și scînduri, învelite-n carton asfaltat – cam astea erau materialele la-ndemîna noastră acum un sfert de secol.

N-a trecut mult pînă cînd industria postcomunistă a-nceput să tragă folos de pe urma dorinței omului de a-și ști mașina la adăpost.

Nu se mai construiau blocuri, nu mai era nevoie de panouri prefabricate… Ce dacă? Se construiau garaje din beton prefabricat!

Ce mîndrie a fost pentru vecinul bucureștean să-și puie-n spatele blocului garaj „de Granitu”!

Toate trec…

Garajele astea s-au dovedit, în majoritatea lor, ilegale pe domeniul public. În ultimii zece ani au dispărut dintre blocuri, rămînînd în urma lor spații drepte, trasate, unde parcajul se face autorizat.

Rar mai dai peste cîte-un garaj dintr-ăsta, și cînd o faci îți aduci aminte că deja e un soi de vestigiu.

Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane” – aici.

copertine urîte

Una din deprinderile pe care le-am pierdut e aceea de a construi o copertină frumoasă, simplă, elegantă, chit că era pentru o casă ori pentru o construcție comercială, publică!

Obișnuia să ne iasă chiar în anii-n care ridicam blocuri după blocuri! Cu elemente variate, dar armonioase, cu linii îndrăznețe, dar la locul lor, chiar este și astăzi o plăcere să le vezi. Și nu numai să le vezi, ci, mai ales, să beneficiezi de adăpostul lor: ce bine e să-ți fie umbră, ce bine e să nu te bată ploaia…

        

Ca să fie treaba și mai nasoală, în ultimele decenii ne-am și apucat să procopsim cu alcătuiri utilitare din fier și tablă asezonate cu ceva sticlă și plastic clădiri cu iz istoric ce n-au fost gîndite să le primească! Spurcăm nu numai clădirile, dar și împrejurimile!

A fost un avînt prostesc, care astăzi ne-a încărcat cu încropeli ce se deteriorează. Iată, în Cotroceni, cum zace intrarea „oficială” a Arenei de tenis, de pe vremea cînd alde Sever Mureșan organiza pe-aici „openul” României.

Și asta nu-i nimic! Cît de nepotrivită e copertina de autogară trîntită în fața Guvernului!

Cît de hidoasă e copertina teatrului Nottara! Și ce rușine e cea a hotelului Lido.

Mi-aș fi dorit ca, odată cu renovarea acestui hotel, să se renunțe la această improvizație ieftină, nouăzecistă, dar m-am înșelat: copertina a fost curățată, văpsită și păstrată. Halal – hotelul Lido arată a benzinărie, nu a monument istoric…

Case căzute 281 – Calea Dorobanților 99

Actualizare: la sfîrșitul lui februarie 2019 a-nceput un șantier de reabilitare.

Multă vreme, acoperită de pînze publicitare uriașe, am trecut fără să vedem clădirea asta – și mai ales cît de prăpădită este.

La parter a ființat dintotdeauna cinematograful „Volga”. Deși am putea crede că numele l-a primit după Naționalizare, așa a fost el botezat de la bun început.

 

Clădirea tocmai ce-a făcut 80 de ani. Cinematograful mai a funcționat și o bucată din anii ’90, în paralel cu unul din primele cluburi-cult deschise după Revoluție: „Studio Martin”.

Cu numerele, tărășenia obișnuită – clădirea ține de Calea Dorobanților și a fost împărțită în trei bucăți (99, 99A și 99B); cinematograful, însă, apare menționat la numărul 61 al șoselei Ilie Pintilie, azi Iancu de Hunedoara (cu toate că blocurile ce bordează bulevardul se opresc, lipite de clădirea noastră, cu numărătoarea la 37)

mai multe despre Case căzute

turcești: mai bune

„Eti” e o marcă de dulciuri care ne-a însoțit de la primii pași ai comerțului liber de după Revoluție. Laolaltă cu atîtea alte dulciuri turcești – „jeliboane” și alte alea – ne-arătat că dulciurile pot fi colorate, gustoase, fine și, în sfîrșit… dulci.

„Eti” e bine ancorată și azi în piața noastră, și nu doar cu produsele cu care ne-am obișnuit de-atîția ani, precum „Puf”.

De-abia ce-am lăudat marca de napolitane „Dare”, căreia-i facem vînzare bunicică. Găsim, însă, de ceva vreme și alte produse noi – pe care merită să le-ncercăm.

Știți? toate dulciurile astea care vin de pe altă filieră decît cea a mărcilor proprii ale hipermarketurilor ori a marilor firme care monopolizează industria au alt gust: mai puțin fad, mai puțin prefabricat – cum să-l descriem?

După atîtea dulciuri produse prin țările est-europene, cele turcești chiar sar în evidență.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

Case căzute 261 – Bd. Pache Protopopescu 109

… un fost institut de cercetare unde, acum mai bine de 20 de ani, a-nceput să funcționeze televiziunea Pro TV. Ce-a-nsemnat Pro TV pentru Țara asta – atunci – e greu de descris și încă de înțeles.

Clădirea e abandonată de cîțiva ani; au rămas – urît, murdar, mizerabil – cîteva troace care să ne-amintească de gloria momentului în care televiziunea cobora în stradă; pe-un zid se mai deslușește scris „Cabina Pro TV”…

 

Televiziunea Pro TV s-a mutat doar două case mai jos – la 105 -, pe locul unde ființase o făbricuță de dulciuri, a cărei istorie o deslușim din terfeloage, așa cum ni-i felul; ocazie cu care vedem și brambureala numerelor poștale de pe-aici…

… și mai demult, s-ar părea că-n locul fabricii de produse zaharoase ar fi fost una de ciorapi. Pe locul unde s-a ridicat clădirea părăsită pe care-am prezentat-o-n episodul de azi a fost o casă cu funcțiune administrativă și înainte, și după Război.

mai multe despre Case căzute • lista articolelor din seria anilor ’90 • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

anii ’90 XXIII – scaunul de terasă

Cînd trec pe lîngă vreun morman de gunoi lăsat pe stradă și dau de cîte-un scaun dintr-ăsta aruncat, îmi aduc aminte de primii ani ai libertății noastre: anii în care orice mirosea altfel și totul era o promisiune.

Puține „instituții” ale anilor ’90 au fost atît de importante precum terasele.

Da – au apărut peste tot, chiar și unde nu era voie; dar ce bucurie, ce atmosferă, ce libertate însemna să stai la terasă!

Însemna, vedeți voi, că aveam – în sfîrșit – cum să stăm împreună, noi, oamenii: fără să ne mai zică nimeni că nu-i voie, fără să ne mai temem că n-aveam unde, fără să ne mai pese de ora-nchiderii ori de lipsuri.

Și, mai presus de toate, aveam și cum să stăm!

Începutul anilor ’90 a adus la noi minunata invenție a… scaunului de plastic. Sigur, venea-mpreună cu masa de plastic: întinsă și ușoară.

„Scaunul de terasă”, așa cum l-am botezat, era comod, ergonomic – cum să nu fi fost nemaipomenit să te-ntinzi la vorbă ceasuri în șir cînd ședeai așa de bine?

Scăpasem de scaunele de fier cu tabla ruginită, cu picioare strîmbe și inegale, scăpasem de mesele grele care se hîțîiau!

Habar n-aveți voi, azi, ce treabă minunată a fost acest banal scaun de terasă de plastic!

lista articolelor din seria anilor ’90

anii ’90 XXII – librăria de la Dalles

Cît de tare și cosmopolit îmi suna, în copilărie, numele Sălii Dalles! Cu totul altfel decît puzderia de domnitori și eroi comuniști care confiscaseră majoritatea denumirilor publice.

Sala Dalles avea nu doar un nume – ci și un renume, așa cum ne spunea, cîndva, și Alexandru Dinu

După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele „Dalles” să aibă greutatea necesară.

După Revoluție, cînd totul s-a „privatizat”, nici Sala Dalles nu putea rămîne mai presus. Tîrguri de mărțișoare, tîrguri de Crăciun; dar și prima librărie din Capitală care arăta cu totul și cu totul altfel: unde mirosea a carte frumoasă, a copertă lucioasă, a hîrtie bună, a cerneală de tipar de calitate.

Acum 25 de ani apărea „librăria de la Dalles”: mare, ticsită cu cărți și albume – nu cu lumînări și săpunuri cum ne-am obișnuit în zilele noastre. Librărie cum trebuie.

A fost un reper al Bucureștiului de sfîrșit de ani ’90!

… și a rămas o librărie unde merita cu adevărat să te-oprești multă vreme, pîn-acum patru ani, cînd s-a închis.

De-atunci locul este pustiu. Gol – vitrinele-s chioare și murdare, praful zici că trece-n stradă din ele. S-au mai ținut vreo cîteva „expoziții” de artă… și atît. Oamenii trec repede, întorcîndu-și privirea de la necurățenie și paragină; nu mai stă nimeni s-aștepte pe cineva la intrare, nu mai cască nimeni gura la ceva interesant.

Locu-i mort; cît de păcat să ai locuri moarte-n inima unui Oraș viu!

lista articolelor din seria anilor ’90

să nu consumi.

… ne ducem viața între lăcomie și chitroșenie – asta e.

Îi greu să treci peste metehnele vremilor trecute.

Mulți dintre noi am crescut cu fereala de-a consuma.

Înainte de Revoluție, fiindcă n-aveam ce… n-aveam unde și nici de unde! Lipsurile ne opreau să ieșim, să măîncăm în oraș – ni se părea prohibit!

Iar după Revoluție, fiindcă ne-am dat seama că… e pe bani!

… că viața-i frumoasă, da-i scumpă!

Și tot așa: stingînd tentația de-a consuma prin hipermarketuri, la salariu – ori prin mall, înainte de sărbători…

Consumul încă e mic-pitic; deși multe magazine-s ticsite, deși-i buluc prin centrele comerciale, deși-s destule restaurante pline-ochi, realitatea-i că toate astea-s interzise prea multor oameni – oameni care nici nu se gîndesc să consume: oameni pentru care faptul de-a merge la restaurant, la mall, la un eveniment e mult prea departe.

anii ’90 XXI – sluga

Cea mai mare realizare a slugii nu-i să devie stăpîn.

Ci s-ajungă să lucreze pentru cel mai mare stăpîn.

Asta-i toată treaba cu sluga, oameni buni; fiindcă sluga n-o să aibă niciodată cum să fie decît slugă; cea mai mare slugă; cea mai bună slugă; dar slugă mereu.

Cea mai propice perioadă pentru slugă a fost, în Țara noastră, imediat după mijlocul anilor ’90.

Trebuie să-nțelegem acea perioadă.

Se stinsese iureșul de după Revoluție. Încet-încet, se-așeza perioada aceea foarte proastă prin care oamenii treceau: fabrici oprite și șomaj prelungit. Se nășteau primele afaceri private mari, apăreau companii „sănătoase” cu clădiri strălucitoare și mașini multe și scumpe. Politica se-ntorcea cu susu-n jos.

Apăreau primii boși, primii stăpîni – cu bani mulți, cu bani jos, cu bani de dat.

Slugile i-au urmat iute-iute. Au primit nume noi: chief, manager, executive director.

Au primit oase bune, cu carne moale pe ele. Le-au molfăit și și-au pus dinți noi – albi și curați – ca să le roadă de tot.

Tot slugi erau, dar fericite că stăpînii le erau mari – pe cai mari! – și făceau lucruri mari.

Priviți cînd vreunul din stăpînii de-atuncea, azi ba prin pușcării, ba prin alte meleaguri mai însorite, mai povestește de haiduciile din „vremurile bune”. N-o să găsiți laude aduse slugilor… Stăpînii știau că slugile – măgari decorați! – trebuiau călărite și tîrîte.

Priviți cînd directorașii vremii mai scapă cîte-o amintire la moartea vreunui astfel de stăpîn. Pe lîngă invidiile de harem dintre trepăduși, găsiți nenumărate probe de umilire discreționară. Stăpînul – cu cît era mai jupîn! – nu trimetea șoferul după mici, ci pe directorul preferat: că d-aia-l făcuse director.

Sînt sute de astfel de povești, cu mult adevăr în ele.

Cunoaștem, azi, cine-au cam fost stăpînii-n acele timpuri.

E cuminte să nu uităm nici cine-au fost slugile lor.