despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

Case căzute 261 – Bd. Pache Protopopescu 109

… un fost institut de cercetare unde, acum mai bine de 20 de ani, a-nceput să funcționeze televiziunea Pro TV. Ce-a-nsemnat Pro TV pentru Țara asta – atunci – e greu de descris și încă de înțeles.

Clădirea e abandonată de cîțiva ani; au rămas – urît, murdar, mizerabil – cîteva troace care să ne-amintească de gloria momentului în care televiziunea cobora în stradă; pe-un zid se mai deslușește scris „Cabina Pro TV”…

 

Televiziunea Pro TV s-a mutat doar două case mai jos – la 105 -, pe locul unde ființase o făbricuță de dulciuri, a cărei istorie o deslușim din terfeloage, așa cum ni-i felul; ocazie cu care vedem și brambureala numerelor poștale de pe-aici…

… și mai demult, s-ar părea că-n locul fabricii de produse zaharoase ar fi fost una de ciorapi. Pe locul unde s-a ridicat clădirea părăsită pe care-am prezentat-o-n episodul de azi a fost o casă cu funcțiune administrativă și înainte, și după Război.

mai multe despre Case căzute • lista articolelor din seria anilor ’90 • Lista episodelor din seria „vestigii ale vremurilor contemporane”

anii ’90 XXIII – scaunul de terasă

Cînd trec pe lîngă vreun morman de gunoi lăsat pe stradă și dau de cîte-un scaun dintr-ăsta aruncat, îmi aduc aminte de primii ani ai libertății noastre: anii în care orice mirosea altfel și totul era o promisiune.

Puține „instituții” ale anilor ’90 au fost atît de importante precum terasele.

Da – au apărut peste tot, chiar și unde nu era voie; dar ce bucurie, ce atmosferă, ce libertate însemna să stai la terasă!

Însemna, vedeți voi, că aveam – în sfîrșit – cum să stăm împreună, noi, oamenii: fără să ne mai zică nimeni că nu-i voie, fără să ne mai temem că n-aveam unde, fără să ne mai pese de ora-nchiderii ori de lipsuri.

Și, mai presus de toate, aveam și cum să stăm!

Începutul anilor ’90 a adus la noi minunata invenție a… scaunului de plastic. Sigur, venea-mpreună cu masa de plastic: întinsă și ușoară.

„Scaunul de terasă”, așa cum l-am botezat, era comod, ergonomic – cum să nu fi fost nemaipomenit să te-ntinzi la vorbă ceasuri în șir cînd ședeai așa de bine?

Scăpasem de scaunele de fier cu tabla ruginită, cu picioare strîmbe și inegale, scăpasem de mesele grele care se hîțîiau!

Habar n-aveți voi, azi, ce treabă minunată a fost acest banal scaun de terasă de plastic!

lista articolelor din seria anilor ’90

anii ’90 XXII – librăria de la Dalles

Cît de tare și cosmopolit îmi suna, în copilărie, numele Sălii Dalles! Cu totul altfel decît puzderia de domnitori și eroi comuniști care confiscaseră majoritatea denumirilor publice.

Sala Dalles avea nu doar un nume – ci și un renume, așa cum ne spunea, cîndva, și Alexandru Dinu

După Revoluţie unul dintre vechii mei prieteni reuşise să-şi încropească o afacere ale cărei produse le vindea în sala Dalles de câteva ori pe an, când acolo se organiza un fel bazar al micilor meşteşugări, că altfel nu ştiu cum să-i spun. Când eram copil, de câte ori se întâmpla să fiu cu ai mei prin preajmă sălii intram să vedem expoziţiile respective. Prin ani, devenind un obicei, am continuat să fecventez sala. Pentru cei mai tineri, aflaţi că Sala Dalles devenise culmea artei plastice româneşti. Nota de distincţie, luxul chiar ce caracteriză o expunere acolo, erau de negăsit altundeva în oraş. O expoziţie la Dalles era visul oricărui pictor sau sculptor român. Expoziţiile de artă adunau un public numeros, şi cunoscători dar şi dornici de cunoaştere, artişti, critici, ziarişti. Adică erau evenimente culturale de seamă în viaţa oraşului, iar sala arăta aşa cum trebuie să arate un aşezământ ce găzduieşte asemenea evenimente culturale. Ce am găsit? Nimic din ce a fost. Ca mai tot ce înseamnă cultura românească după 1989, dintr-un stindard al artelor, sala a ajuns ca vai de ea, deşi sunt sigur că de s-ar mai expune lucrări de arta, din snobism şi dorinţa de etichetă, parveniţii Bucureştiului ar cumpăra exponatele fără să clipească, singura condiţie ar fi că numele „Dalles” să aibă greutatea necesară.

După Revoluție, cînd totul s-a „privatizat”, nici Sala Dalles nu putea rămîne mai presus. Tîrguri de mărțișoare, tîrguri de Crăciun; dar și prima librărie din Capitală care arăta cu totul și cu totul altfel: unde mirosea a carte frumoasă, a copertă lucioasă, a hîrtie bună, a cerneală de tipar de calitate.

Acum 25 de ani apărea „librăria de la Dalles”: mare, ticsită cu cărți și albume – nu cu lumînări și săpunuri cum ne-am obișnuit în zilele noastre. Librărie cum trebuie.

A fost un reper al Bucureștiului de sfîrșit de ani ’90!

… și a rămas o librărie unde merita cu adevărat să te-oprești multă vreme, pîn-acum patru ani, cînd s-a închis.

De-atunci locul este pustiu. Gol – vitrinele-s chioare și murdare, praful zici că trece-n stradă din ele. S-au mai ținut vreo cîteva „expoziții” de artă… și atît. Oamenii trec repede, întorcîndu-și privirea de la necurățenie și paragină; nu mai stă nimeni s-aștepte pe cineva la intrare, nu mai cască nimeni gura la ceva interesant.

Locu-i mort; cît de păcat să ai locuri moarte-n inima unui Oraș viu!

lista articolelor din seria anilor ’90

să nu consumi.

… ne ducem viața între lăcomie și chitroșenie – asta e.

Îi greu să treci peste metehnele vremilor trecute.

Mulți dintre noi am crescut cu fereala de-a consuma.

Înainte de Revoluție, fiindcă n-aveam ce… n-aveam unde și nici de unde! Lipsurile ne opreau să ieșim, să măîncăm în oraș – ni se părea prohibit!

Iar după Revoluție, fiindcă ne-am dat seama că… e pe bani!

… că viața-i frumoasă, da-i scumpă!

Și tot așa: stingînd tentația de-a consuma prin hipermarketuri, la salariu – ori prin mall, înainte de sărbători…

Consumul încă e mic-pitic; deși multe magazine-s ticsite, deși-i buluc prin centrele comerciale, deși-s destule restaurante pline-ochi, realitatea-i că toate astea-s interzise prea multor oameni – oameni care nici nu se gîndesc să consume: oameni pentru care faptul de-a merge la restaurant, la mall, la un eveniment e mult prea departe.

anii ’90 XXI – sluga

Cea mai mare realizare a slugii nu-i să devie stăpîn.

Ci s-ajungă să lucreze pentru cel mai mare stăpîn.

Asta-i toată treaba cu sluga, oameni buni; fiindcă sluga n-o să aibă niciodată cum să fie decît slugă; cea mai mare slugă; cea mai bună slugă; dar slugă mereu.

Cea mai propice perioadă pentru slugă a fost, în Țara noastră, imediat după mijlocul anilor ’90.

Trebuie să-nțelegem acea perioadă.

Se stinsese iureșul de după Revoluție. Încet-încet, se-așeza perioada aceea foarte proastă prin care oamenii treceau: fabrici oprite și șomaj prelungit. Se nășteau primele afaceri private mari, apăreau companii „sănătoase” cu clădiri strălucitoare și mașini multe și scumpe. Politica se-ntorcea cu susu-n jos.

Apăreau primii boși, primii stăpîni – cu bani mulți, cu bani jos, cu bani de dat.

Slugile i-au urmat iute-iute. Au primit nume noi: chief, manager, executive director.

Au primit oase bune, cu carne moale pe ele. Le-au molfăit și și-au pus dinți noi – albi și curați – ca să le roadă de tot.

Tot slugi erau, dar fericite că stăpînii le erau mari – pe cai mari! – și făceau lucruri mari.

Priviți cînd vreunul din stăpînii de-atuncea, azi ba prin pușcării, ba prin alte meleaguri mai însorite, mai povestește de haiduciile din „vremurile bune”. N-o să găsiți laude aduse slugilor… Stăpînii știau că slugile – măgari decorați! – trebuiau călărite și tîrîte.

Priviți cînd directorașii vremii mai scapă cîte-o amintire la moartea vreunui astfel de stăpîn. Pe lîngă invidiile de harem dintre trepăduși, găsiți nenumărate probe de umilire discreționară. Stăpînul – cu cît era mai jupîn! – nu trimetea șoferul după mici, ci pe directorul preferat: că d-aia-l făcuse director.

Sînt sute de astfel de povești, cu mult adevăr în ele.

Cunoaștem, azi, cine-au cam fost stăpînii-n acele timpuri.

E cuminte să nu uităm nici cine-au fost slugile lor.

Case căzute 207 – Bd. Schitu Măgureanu 13

Peste drum de Cișmigiu, de ani buni în paragină:

A ființat aici, pînă-n urmă cu mai bine de un deceniu, și-o terasă-ceva. Ornamentele de sticlă de sub streașină-s deosebite. Merge mînă-n mînă cu blocul din spate. Ceva-ceva se lucrează.

mai multe despre Case căzute

din zbor

Nu-i rea lauda asta de sine, de pe punga de napolitane: „produs în Timișoara de peste 20 de ani”…

 

… fiindcă napolitanele astea – Joe – dinainte să fie preluate și produse de Nestlé – au fost una din cele mai bune lucruri făcute-n Țara noastră după Revoluție. Se numeau Joe I.B.C. și cele cu vanilie se vindeau în ambalaj albastru și cele cu cacao-n ambalaj auriu. Pe sfîrșit de ani ’90 erau delicioase. Și – tot pe-atunci – napolitanele glazurate Dănuț (marcă tradițională, încă de pe vremea industriei socialiste) făceau toți banii; nu le-am mai văzut apoi pe nicăieri.

mîncaţi şi beţi cu moderaţie | faceţi sport | mergeţi cu bicicleta | mergeţi pe jos

exit

Fiindcă-i decembrie, înseamnă c-am intrat în luna cadourilor: așa era chiar și pe vremea cînd în magazine bătea vîntul.

Să pierdem oleac’ de vreme gîndindu-ne și la magazinele care nu mai sînt – dar care-au avut, la vremea lor nu prea îndepărtată, cîte ceva de adus în plus; care-au făcut cîte-un pas spre comerțul civilizat și la-ndemînă de care ne bucurăm; căci n-o ducem rău!

Una din regulile comerțului e că, îndeobște, ce se-nchide nu se-nchide de tot; se transformă.

Să vedem ce nu mai e. Magazinele Plus au fost luate de Lidl – știți. Hipermarketurile Real – primele cu program non-stop – de Auchan. Carrefour a luat Billa; și Billa a fost un pionier al retailului nostru, pe sfîrșit de ani 90.

În ceea ce privește comerțul mai mic, monopolul Mega Image este desăvîrșit. Rînd pe rînd, lanțul a-nghițit supermagazine foarte bune – precum Primăvara, precum Gima (G’Market) – dar și lanțuri create cu ceva osteneală în anii 2000, pe rămășițele fostelor alimentare, ca La Fourmi.

Mega Image – incredibil, nu? – a-nceput cu două supermarketuri, întîi la Lujerului și apoi pe Titulescu; dar asta se petrecea cu două decenii-n urmă!

Au dispărut și magazine ca Univers’All,  Rainbow ori MiniMax – ultimele, în vîltoarea aventurii Mic.ro; Mic.ro merită niște vorbe-n plus, fiindcă a fost cu adevărat o aventură: un lanț uriaș de șopîngăuri care, din 2010, a crescut ca voinicul din poveste, căzînd în brînci în doi ani de zile. La vremea aceea angajații nemulțumiți postaseră peste 13.000 de comentarii pe un forum ad-hoc găzduit de articolele noastre…

O plecare regretată din lumea magazinelor de haine a fost Kiabi – chiar erau bune. În domeniul DYI, Obi și-a luat catrafusele – n-a fost mare pagubă! Amintim benzinăriile Agip și Shell – adevărate repere pentru șoferul anilor ’90 – au fost cumpărate de Mol.

Destulă efervescență, nu? Și cele mai multe din cele de mai sus s-au petrecut în ultimul deceniu.

Civilizație publică XLVI – prăvălii vechi

de Ando și HM

Una din mărcile Capitalei noastre a fost dintotdeauna comerțul. Nu doar fiindcă – vrînd-nevrînd – așa se-ntîmplă-n inima Țării, ci și pentru că așa a fost mereu firea bucureșteanului.

Nemulțumit, nestatornic, neobosit – mereu c-o idee-n cap.

Ne-o fi frapat atmosfera efervescentă de după Revoluție, în care au apărut puzderie de buticuri, magazinașe, chioșcuri, tarabe – dar era doar o reîntoarcere la făgașul tradițional. Bucureșteanul s-a-mpăcat greu cu îngrădirile comunismului – și avea nevoie doar de-un îndemn ca să se-apuce de trebușoarele sale: ia, să ne aducem aminte de perioada de relaxare din vremea mandatarilor

Dacă ne plimbăm pe străzile liniștite și așezate din orice cartier bucureștean cu case, o să ne sară și azi în ochi sute de prăvălii. Cele mai multe, desigur, pe colț, dar nu numai. Mai mici: doar cu un ochi de geam și-o ușă; mai mari: adevărate magazine. Construite – cele mai multe – în anii dintre cele două Războaie.

Jumătate de secol au funcționat ca magazine de stat ori de-a cooperației, ca centre de pîine, ca ateliere meșteșugărești – păstrînd grilaje, storuri și feronerii montate „pe vremuri”. Cu dușumele scîrțîind din ce-n ce mai tare și mirosind a gaz – parchet pus să ție-o viață. Azi, picate, cele mai multe, în mizerie și uitare – nemaifiind căutate din cauza vechimii și-a șubrezimii clădirilor. Pe unele le știm deja, fiindcă-s în case căzute despre care-am tot scris.

Am cules și-am ales – din cele mai amărîte, mai îndeosebi. Ca să nu uităm Bucureștiul nostru vechi – la fel de neliniștit ca cel de azi.

                    

Civilizație publică: lista episoadelor

prin fundături XXII

de Ando și HM

… astăzi parcurgem numai zona adiacentă Șoselei Viilor (din șosea am văzut deja intrarea Viilor și Podgoria) unde se face un mic cartier cu case aidoma, cu pomi bătrîni, cu liniște și mîțe cuminți care vin la poze. Se face din strada ce poartă numele inginerului Dumitru Teodoru – ea însăși are-un colțișor înfundat unde șade, cuminte un Fiat 1300

   

Avem două fundături – una mai lungă și cotită, numită Teremia

… și alta, scurtă, Trăznea!

Șira spinării a acestui cartier e strada Constantin Miculescu, ce-ajunge-n Fabrica de Chibrituri – despre ea am mai vorbit, fiindc-a avut o poartă la mijloc. Lîngă ea, mai e un intrînd al străzii Silexului; nu l-am pozat, întrucît duce-nspre o grădiniță unde se jucau copii.

 

Altminterea, peisajul de-aici face toți banii…

 

… și mîța la fel!