despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul



arhiva

anii ’90 XXI – sluga

Cea mai mare realizare a slugii nu-i să devie stăpîn.

Ci s-ajungă să lucreze pentru cel mai mare stăpîn.

Asta-i toată treaba cu sluga, oameni buni; fiindcă sluga n-o să aibă niciodată cum să fie decît slugă; cea mai mare slugă; cea mai bună slugă; dar slugă mereu.

Cea mai propice perioadă pentru slugă a fost, în Țara noastră, imediat după mijlocul anilor ’90.

Trebuie să-nțelegem acea perioadă.

Se stinsese iureșul de după Revoluție. Încet-încet, se-așeza perioada aceea foarte proastă prin care oamenii treceau: fabrici oprite și șomaj prelungit. Se nășteau primele afaceri private mari, apăreau companii „sănătoase” cu clădiri strălucitoare și mașini multe și scumpe. Politica se-ntorcea cu susu-n jos.

Apăreau primii boși, primii stăpîni – cu bani mulți, cu bani jos, cu bani de dat.

Slugile i-au urmat iute-iute. Au primit nume noi: chief, manager, executive director.

Au primit oase bune, cu carne moale pe ele. Le-au molfăit și și-au pus dinți noi – albi și curați – ca să le roadă de tot.

Tot slugi erau, dar fericite că stăpînii le erau mari – pe cai mari! – și făceau lucruri mari.

Priviți cînd vreunul din stăpînii de-atuncea, azi ba prin pușcării, ba prin alte meleaguri mai însorite, mai povestește de haiduciile din „vremurile bune”. N-o să găsiți laude aduse slugilor… Stăpînii știau că slugile – măgari decorați! – trebuiau călărite și tîrîte.

Priviți cînd directorașii vremii mai scapă cîte-o amintire la moartea vreunui astfel de stăpîn. Pe lîngă invidiile de harem dintre trepăduși, găsiți nenumărate probe de umilire discreționară. Stăpînul – cu cît era mai jupîn! – nu trimetea șoferul după mici, ci pe directorul preferat: că d-aia-l făcuse director.

Sînt sute de astfel de povești, cu mult adevăr în ele.

Cunoaștem, azi, cine-au cam fost stăpînii-n acele timpuri.

E cuminte să nu uităm nici cine-au fost slugile lor.

familia unită

… am văzut-o mereu; dar mereu. Cînd dă necazul peste un țigan, se strînge tot neamul să-l ajute. Lasă baltă tot ce făceau altceva frații, cu nevestele; verii; apar unchi de departe, nepoți care n-au mai dat un telefon de juma’ de an – ba chiar și vecini, că și pe-acolo a mai sărit vreo rudă gardul…

Noi ne rîdem și privim asta cu dispreț!

N-ar trebui.

Știți? Se vorbește prea mult despre familia „modernă” ori „tradițională”…

Eu știu doar un lucru… familia trebuie să fie unită.

în preajma jupînilor

Bucureștiul e un oraș mare, c-o oareșce tradiție de-a se fi născut din alăturarea unor mici localități – azi, cartiere. Conurbația de azi încă-și mai are tradiții, cutume și obiceiuri păstrate într-un fel într-un colț al ei și-n alt fel într-altul.

Cartierul Primăverii, după cum știți, s-a nimerit să iasă altfel decît s-a plănuit. Venirea comunismului a tras aici nu funcționari și slujbași plătiți bine, ci politruci, oameni ai vremii, atîrnători superiori ai regimului.

Acest mic-oraș privilegiat din marele oraș avea, și el, nevoie de ceva pe care nu știu să-l numesc: servicii? servitori? sînge proaspăt?

Nu rareori, mergînd prin partea mai puțin luminată a Dorobanțiului și-a Floreascăi – ba chiar un pic și prin Tei – am văzut un soi de șmechereală și de folos-tras de vecinătatea nomenclaturii.

Golani cu tupeul de-a „avea pe cineva”, bijnițari cu marfă mai bună și mai proaspătă decît pe Lipscani ori Regie, dinamoviști cu relații prea mari – și tot așa.

C-a fost așa, o știu. Cît de mult și cît de tare a fost, nu prea știu. Da-i o realitate a Bucureștiului pe care n-am văzut-o discutată.

oho, răul e făcut demult.

Imagine din Sectorul Rezidențial Ilfov

Deși avem destui care își închipuie că Bucureștiul este groaznic, neprimitor, neprietenos și împotriva omului, să știți că nu e chiar așa.

Zicem că Bucureștiul nu e verde? Nu e într-atît de verde pe cît ar putea fi, dar e foarte verde! Zicem că nu sînt piste de biciclete? Dar e suficent de mult loc pentru biciclist și să circule, și să se plimbe! Zicem că transportul public nu e folositor? E – din păcate – dimensionat pe măsura cererii; ăsta e adevărul care nu prea ne place.

Dar Bucureștiul nu e chiar așa de rău. Și – în nici un caz – nu va fi stricat definitiv și îngrozitor. Copacii și verdeața nu vor dispărea, traficul va fi, în timp, mai ușor; încetișor, înăuntrul orașului se va trăi mai bine.

Am zis bine: înăuntrul orașului.

Pentru că răul s-a făcut, se face și se va face în afara bietului București!

Da. Vedeți voi – cum-necum, Bucureștiul mai are destul din vechiul oraș, acela gîndit cu străzi decente, cu trotuare late, cu iarbă, arbuști și copaci pe spațiile publice.

Dar… în Ilfov?

Aici străzile s-au făcut cu meschinărie și chibzuiala zgîrcitului. Aici pe stradă n-au loc două mașini, aici pe trotuar – cînd acesta există! – de-abia trece un om. Aici regula – și nu excepția!! – este fundătura și drumul de servitute.

Aici dezvoltatorul, mînat de profit – deși nu-i nimic în neregulă cu profitul! – trebuie să folosească la ceva fiecare palmă de pămînt. Aici, cumpărătorul e nevoit să accepte faptul că dezvoltatorul trebuie să facă economii, ca să-i ofere prețuri mici. Iar pămîntul – și azi, și pe vremea lui Ion al lui Rebreanu – e scump, e o valoare…

Nici un primar n-a îndrăznit să ceară, în Ilfov, pămînt pentru drumuri late, scuaruri, trotuare cu o bandă de verdeață lîngă bordură, sau plantarea unor copaci. Iar aici, în Ilfov – în fostul sector agricol Ilfov -, s-au construit cartiere pe vechile terenuri agricole: adică, oameni buni, beton peste verdeață.

Aici e răul care se face – nu în București.

Aici nu se fac piste pentru biciclete – nu în București.

Aici nu este transport public – nu în București.

cartiere neașezate

Revin asupra subiectului legat de viețuirea noastră comună în oraș.

Anume – de relațiile ce iau naștere în cartiere.

Știți – odată cu ridicarea marilor cartiere de locuit bucureștene s-a spus că relațiile între oameni s-au distrus. Vechile comunități, cu obiceiuri, legi nescrise, cunoașteri și încrederi construite în zeci de ani de conviețuire s-au pierdut.

Cu toate astea – timpul trecînd – și în aceste cartiere s-au reconstruit relațiile de comunitate; pentru că e-n firea omului să-și dorească, cumva, asta. Dar asta a durat ani!

De-aceea, Drumul Taberei ori Balta Albă aveau (și au încă!) altă atmosferă decît alte cartiere apărute mai tîrziu.

Iată, însă, Bucureștiul luînd-o iar de la zero: pentru că de zece ani buni încoace au apărut cartiere noi; pîlcuri de blocuri unde oamenii s-au mutat treptat, cartiere de case unde vecinii s-au tras unul pe celălalt…

Privind un pic la ce se întîmplă pe aceste cîmpuri unde s-a întins azi noul București, vedem că a fost într-adevăr o goană după un pămînt al făgăduinței – ceea ce presupune să fii primul, să-ți marchezi teritoriul, să-ți aperi agoniseala și să te lupți ca să fie mai bine…

Ce nu s-a petrecut încă în aceste noi pămînturi bucureștene este desigur nașterea relațiilor de vecinătate.

Da – e devreme; dar e și greu să devii vecin și să transformi un așezare umană nouă în comunitate cînd există lucruri multe discordante.

Da – și să le vedem. Să vedem că nu toți cei care s-au mutat într-un bloc nou au plătit aceiași bani; unii au cumpărat cînd era scump, alții au prins oferte bune cînd piața scăzuse tare de tot. Cei care și-au luat pămînt au trecut prin aceeași stare; și nici prețurile la ridicarea unei case n-au fost mereu aceleași.

Sigur – cînd știi că tu ai venit primul într-un loc și te-ai luptat să tragi și curent, să pavezi și-un drum și-l vezi pe vecinul tău venind după doi ani și luînd de-a gata toate astea, cum să nu-l invidiezi? E omenește.

Vecinii încă nu-s vecini; în aceste noi cartiere oamenii sînt un pic speriați. Speriați de viitor; de ratele pe 25 de ani, de evoluția francului elvețian – oamenii ăștia încă nu au disponibilitatea de a se uni.

Mai e și frica; frica de altul mai tare; frica de vecinul care-și va muta gardul c-o palmă mai în pămîntul tău; frica să-și facă cineva un bloc peste casa ta și să-ți ia toată lumina…

Mereu atîrnă întrebări: ˜„am făcut bine?” – că am ales să mă mut aici, că poate altundeva era mai bine; sau „oare casa asta chiar e bine construită?” – întrebări, care în esență pot fi rezumate în… „a meritat?”…

Mai e și lipsa elementelor care fac comunitatatea, comunitate. Școala, dispensarul, biserica. Oamenii încep să socializeze după o vreme, cînd își duc copiii în parc, la școală, la doctor, cînd babele se duc la biserică;  dac-aș glumi un pic, aș spune că aceste noi cartiere se vor închega cînd vor avea babele lor.