despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

1978 – construirea „Municipalului” în presa vremii

Acum 40 de ani Bucureștiul primea uriașul spital de pe cheiul Dîmboviței, de la Eroilor. Îi spunem și azi „Municipalul”, fiindcă așa ne-am obișnuit. Capitala avea nevoie de un spital nou, mare, modern. Poate grăbise construirea lui și nenorocirea-ntîmplată cu un an înainte – Cutremurul – cînd ne-am dat seama că sistemul public de sănătate trebuia îmbunătățit.

Astfel de spitale mari au apărut și-n alte capitale regionale din Țară; dar noi ne-ocupăm acum de ce-a scris presa vremii despre al nostru.

Întîi, îl vedem – așa cum ni-l arată România Liberă din martie:

Pe sfîrșit de vară, începem să aflăm mai multe, adică ce și cum va fi:

 

Spitalul s-a inaugurat în toamnă – pe 24 Octombrie.

Au trecut, deci, 40 de ani. S-au construit – mai ales în ultimul deceniu – o droaie de spitale și clinici private. Și se vorbește iar de construirea unor spitale publice noi.

prin fundături XXXVIII

de Ando și HM

Vedem două fundături care-ar mai avea uite-atîta și s-ar uni. Dar nu se unesc. E vorba de Arpaș (din Traian) și Vișinilor (din Vișinilor)… mare ciudățenie!

Să le și vedem; Arpaș:

  

– și Vișinilor:

   

Nu departe, din strada Popa Nan se face o intrare frumoasă.

    

De-aici, Calea Călărașilor-i la cîțiva pași; în preajma ei dăm de intrările Patrulei și Platon.

… pe care le luăm la fel – pe rînd.

      

… deși, la prima vedere, te-ai gîndi că-s rezultatele sistematizării ceaușiste, nu-i așa; sînt fundături vechi – așa au rămas dintotdeauna.

   

Case căzute 237 – Str. Vulturilor 56

… te iei cu mîinile de cap de mizeria de pe strada asta. Mai e mult pînă s-o curăța.

mai multe despre Case căzute

Detalii despre blocul roşu de pe bd. Ferdinand 44

scris de Ando

Dacă te afli prin preajma Foişorului de Foc, nu prea ai cum să nu-l vezi. Te „ia de ochi” fiind ca un biscuit pe dungă, o „lamelă” cu 8 etaje ce se înalţă cu tupeu peste toate clădirile din jur.

E adevărat că vizavi, pe colţul cu Iancu Căpitanu, există, de asemenea, un bloc înalt, dar fiind o clădire de colţ, parcă are un chichirez.

Revenind la „cestiune” şi lăsând la o parte consideraţiile mele estetice (evident, discutabile), iată peste ce detalii interesante despre blocul roşu am dat:

„Era un bloc cu o înfățișare ciudată, cu 8 etaje și foarte îngust. Înconjurat de case scunde, avea – şi are – ceva de «bloc-turn». Elementul frapant era fațada. După o modă occidentală, aceasta era din cărămidă aparentă.  Blocul era unul din cele câteva «blocuri-roșii» din București, din care aș aminti cel de pe strada Brezoianu, vizavi de blocul care găzduia redacția ziarului Curentul (celebru bloc ridicat prin metoda, «șantajul și etajul») și cel de pe strada Câmpineanu, în apropierea actualei Cinemateci. Toate acestea erau blocuri construite de inginerul Emil Calmanovici.”

Aici, mi-am permis să completez textul cu fotografiile celor două blocuri amintite de autor:

„Acesta era o figură mitologică în familia mea și în cercul lor de prieteni. Pentru cei mai mulți a fost mentor profesional. Pe lângă el și-au făcut ucenicia mulți ingineri constructori. Dar tot prin ei s-au întâlnit, în mod tragic, cu Istoria.  Foarte bogat, Calmanovici face studii tehnice, în domeniul construcțiilor civile, la Munchen. Sionist în tinerețe (a fost în conducerea clubului Macabi), Calmanovici va îmbrățișa ideologia comunistă. Avea să devină principalul donator al partidului, activând de altfel în ilegalitate, ca membru al comisiei financiare a PCR, structura care strângea fonduri pentru partid. O anumită libertate de gândire îl va pune în conflict cu vîrfurile Partidului. Este arestat în 1951, implicat în «lotul» Lucrețiu Pătrășcanu și condamnat la închisoare pe viață. Va muri în 1956, în închisoare, după ce este torturat. Blocul construit de Calmanovici era destinat de a fi locuit – prin  vânzare în condiții bune – de o serie de ingineri, colaboratori ai săi. De altfel, mulți ani a rezistat la intrarea în bloc o firmă modestă, cu inscripția „Căminul inginerilor».

Aș aminti câteva nume de ingineri din bloc: inginerul Herman Hascal, specialist în construcții industriale; printre altele a construit laminorul de la Roman, având funcții importante în Ministerul Construcțiilor de Mașini), inginerul Vasile Nicolau (fost ministru-adjunct al costrucțiilor, apoi rector al Institutului de Construcții. A fost printre primii demnitari care au «defectat». A fugit și s-a stabilit la Viena, în a doua jumătate a anilor ‘50. Era un bun specialist în teoria betonului-armat). Unchiul meu, David Rotman, a fost redactor la Edtura Tehnică. L-am lăsat la sfârșit pe tatăl meu, Marcu Rotman, apropiat colaborator al lui Calmanovici. Tata a condus șantiere importante ca sanatoriul Dobrița (Gorj) și Timișul de Sus, Casa Scânteii, ca și obiective industriale (Fabrica de ciment Megidia).

În bloc a locuit o personalitate de excepție: inginerul energetician Remus Răduleț, posesor al  unui doctorat la Politehnica din Zurich, profesor universitar, rector mulți ani al Universității Populare, membru (din 1963) și vicepreședinte al Academiei Române (1963-1974). Și Răduleț era un «nou venit» în București, fiind originar din Timișoara.  Cred că apartamentul de pe Dimitrov a fost primul său domiciliu în București.

Sigur, în bloc stăteau și alți locatari: două dactilografe, una evreică, doi ziariști, Donca și Gheorghe Ciobanu. Lucrau amândoi la Agerpres. Ea unguroaică, fata unui general de securitate, Istoc, iar el, dintr-o familie de bulgari, romanizați. Și alții…”

Descrierea aparţine domnului Liviu Rotman, care a locuit în acel bloc 25 de ani, şi pe care am extras-o dintr-un recent şi deosebit de interesant articol al său, despre întreaga zonă: Cartierul Foișorul de Foc – un spaţiu multicultural.

Pe mine unul însă, m-a cutremurat soarta lui Emil Calmanovici (numele mi-era cunoscut din  din diversele căutări pe blogul lui armyuser) cel a cărui viaţă fost frântă cumplit de comunişti, adică tocmai de cei pe care i-a ajutat şi i-a sprijinit financiar, probabil ca niciunul altul.

din zbor

… prrrrrr!

… hoooo!

Stați, bre, așa!

O fi centrul nostru vechi un pic „istoric”… da’ asta nu-nseamnă că trebuie să-l facem într-atît de „istoric”.

Zici c-a trecut Piedone pe-aicea, în zilele sale bune de-odinioară.

Case căzute 236 – Str. Acvila 35

Ai trece cu vedere așa ușor de ea, dar – deși pare banală – are încă farmecul ei și foarte bine pusă-n grădină; nu mai știe nimeni azi să se joace cu proporții de-astea…

mai multe despre Case căzute

prin fundături XXXV

de Ando și HM

Intrarea Galaţi se face din Vasile Lascăr (fostă Galați), la doi paşi de intersecţia acesteia cu şoseaua Ştefan cel Mare. Impropriu numită intrare, în fapt, este o alee gen „potcoavă” care face înconjurul a două blocuri, având acces din Vasile Lascăr la ambele capete.

Una din laturile acestei intrări, cea cu restaurantul chinezesc „Templul Soarelui”, se continuă cu strada Sergent Năstase Pamfil, stradă care se intersectează, apoi, pe rând, cu străzile Ghiocei şi Tunari.

Pe Sergent Năstase Pamfil, tronsonul cuprins între intrarea Galaţi-Ghiocei, dăm de două intrări. Prima – Docherilor – deşi marcată clar pe hartă, pe teren e… inaccesibilă. Materializată doar de plăcuţele rămase pe ziduri, ea este, practic, o curte închisă cu o masivă poartă metalică!

La doi paşi mai încolo, găsim şi cealaltă intrare: Bicaz, semnalizată din belşug, dar nu mai mare decât o intrare de bloc!

Afundîndu-ne olecuță mai mult în cartier, găsim – din strada Erou Ion Călin – și intrarea cu-același nume:

… chiar frumușică!

Încheiem cu intrarea Țibana (fostă Păun Popescu), care se face din Toamnei, cam vizavi de strada Coloniei; o intrare simplă, cu rondoul cuvenit în capăt.

Case căzute 235 – Str. Acvila 47A

E mai dărăpănată decît pare și nu de tot abandonată. Pe colț cu Sabinelor.

mai multe despre Case căzute

Case căzute 234 – Str. Sabinelor 32

… mică la stradă, se lungește-n spate mult. O să facă ditai parcela liberă cînd… o fi să fie.

mai multe despre Case căzute

prin fundături XXXIV

de Ando și HM

Azi, o mînă de intrări peste care-am trecut cu vederea.

Prima! Se cheamă Crișului, și-o găsim oarecum paralelă cu Magistrala; partea ei stîngă a rămas în picioare și azi, iertată de demolările pricinuite de construirea arterei cele mari. Se face din Radu Vodă.

Alta la rînd! O intrare ce se face din Batiștei, pe lîngă blocul ăsta roșu….

… frate-n stil ce cel de jos de la „Union”…

Și dac-am tot ajuns iar pe Cîmpineanu, iată și-o înfundătură dintre două blocuri din ansamblul Pieței Palatului.

Dar să și revedem – într-o imagine istorică – intrarea Căpitan Preoțescu, adiacentă zonei străzii 11 Iunie.